S-a născut la Balch(Bactra), în Afghanistan. Tatăl său a fost teolog, jurist, mistic, supranumit sultanul savanţilor. Când mongolii au invadat Asia Centrală(1215 - 1220), familia sa, împreună cu un grup de discipoli de-ai tatălui, a fost nevoită să se retragă spre vest. În drum spre Anatolia, aceştia îl întâlnesc pe Attar, celebrul poet persan, întâlnire care va avea un puternic impact asupra lui Rumi. Rumi, ca şi alţi sufiţi, precum Rabi’a, al-Hallaj, Bayazid Bistami, Sana’i, Suhrawardi al-Maqtul, Fariduddin Attar, al-Ghazali, Ibn Arabi şi încă mulţi alţii, descrie în opera sa treptele pe care le urcă îndrăgostitul sufit în căutarea lui Dumnezeu şi, în final, contopirea cu El. Din opera sa: Mathanawî - titlul monumentalei sale opere - înseamnă distih (vers dublu), ea fiind compusă din aproximativ 25.000 de mii de distihuri. Aceasta capodoperă a literaturii persane este chintesenţa intregii gandiri sufite de până atunci, ea cuprinde povestiri şi parabole cu caracter etic, ilustrate cu pilde din Coran, Evanghelii, Tora precum şi din folclorul oriental, cu referiri la filosofia greacă şi indiană. Diwan-e Shams-e Tabrizi(Divanul lui Shams din Tabriz). Rub'ayyat (Catrene). Fihi-ma-fihi(Lăuntrul lăuntrului): pe lângă lucrările în versuri, Rumi a lăsat şi câteva opere în proză, cum ar fi Maktubat (Epistole) si Fi-hi ma fi-hi (Cuprinde ceea ce cuprinde ; o altă posibilă traducere ar fi : Lăuntrul lăuntrului). Fihi ma fihi, principala sa operă în proză, porneşte de la o spusă a profetului Muhammed şi se constituie într-o pledoarie pentru neangajarea învăţatului faţă de puterea politică. Rumi a murit în noaptea de 17 decembrie 1273 la Konya, noapte ce este cunoscută sub numele de şeb-e arus (noaptea miresei ; noaptea nunţii), deoarece, în sufism, moartea este considerată drept marea sărbătoare a reîntoarcerii spiritului la Dumnezeu şi a contopirii cu El.
Iubirea a spus
Stii ce esti? Esti un manuscris al unei scrisori divine, Esti oglinda care reflecta o fata zeiasca. Acest univers nu este in afara ta. Priveste in tine; tot ceea ce vrei sa fii Esti.
Asculta secretul din profunzimea versurilor... Si lasa-l sa te duca unde vrea... Nu uita de sfatul meu Si nu abandona aceasta cheie.
Am terminat cu munca si Am renuntat la toate. Acum sciu poezie. Gandul meu, inima mea, viata mea Ii apartin Lui. Toate aceste trei cuvinte Le-am cuprins intr-unul singur: IUBIRE
Indragostitii au religia lor. Singurul lor crez este Iubirea.
Despre Aspiratie
Inima mea este plina de bucuria Misterului. Inima mea raspandeste o mie de valuri. Fiecare celula prinde aripi si zboara deasupra lumii. Fiecare cauta miile de chipuri ale Preaiubitului.
Diferenta dintre pasari si omul intelept este aceea ca pasarile zboara cu propriile lor aripi intr-o singura directie, in timp ce oamenii intelepti zboara in toate directiile pe aripile aspiratiilor lor
As putea sa ma inalt prin iubire Ta si dorul de Tine ma va duce si mai sus. Ei m-au intrebat: „De ce te invarti in jurul Lui?” O, ignoranta, ma invart in jurul meu!
Alerg catre Tine de frica mea, Sunt al Tau, nu ma trimite inapoi la mine insumi.
Abandoneaza viata si lumea, si gaseste viata lumii.
Este frumoasa generozitatea celor care dau bani, dar cu adevarat generozitatea celui care iubeste este daruirea sufletului sau. Daca dai paine in numele lui Dumnezeu, vei primi paine in schimb; daca iti dai viata in numele lui Dumnezeu, ti se va da Viata divina.
Iubirea a umplut cele sase directii ale universului cu frumusete Si totusi trebuie sa lasam in urma cele sase directii.
In toate notile Dumnezeu ne cheama: „Trezeste-te, foloseste acest timp, sarmane om, Sau, dupa moarte, de indata ce sufletul tau se separa de corp, Vei regreta.”
Cand iubirea de Dumnezeu creste in inima ta, sa stii, fara nici o umbra de indoiala, ca Dumnezeu te iubeste.
Astazi de dimineata am cules in gradina cativa trandafiri Mi-a fost teama sa nu ma vada gradinarul. L-am auzit spunand usor: „Ce sunt florile?... Ti-am daruit intreaga gradina!”
Noi suntem cei care din dorinta de a arde Am renuntat la Apa Vietii si am plecat sa cautam focul.
Exista o cale de la inima ta la mine Si inima mea o cunoaste Pentru ca este curata si pura ca apa. Cand apa este linistita ca o oglinda Poate sa reflecte luna.
I-am spus inimii mele: „Daca poti sa vorbesti, spune-I Preaiubitului meu despre suferinta mea.” Inima mi-a raspuns: „Cand sunt cu Preaiubitul nu mai am cuvinte, doar ma uit la El.”
Din Iubirea Ta izbucneste flacara tineretii; in Inima infloreste frumusetea sufletului. Vrei sa ma omori? Sangele meu este al Tau. Moartea din partea Prietenului este viata.
Pentru Tine – acest limbaj fara cuvinte Tinut secret fata de toti... Numai Tu auzi ce spun Chiar daca strig in mijlocul multimii.
Mai intai m-a tentat cu Nesfarsite mangaieri. La sfarsit m-a ars Cu durerea si tristetea. In acest joc de sah A fost necesar sa ma pierd pe mine insumi Ca sa-l cuceresc pe El.
Prietenul meu etern Iti daruiesc viata mea. Primeste-ma si fa din mine un indragostit adevarat. Salveaza-ma din cele doua lumi. Arunca-ma in foc Daca inima mea se indreaspta spre altcineva decat spre Tine.
In cea mai uscata si mai alba intindere infinit dureroasa a desertului, mi-am pierdut linistea sufletului - si am gasit acest trandafir.
Vrei sa intri in Paradis? Nu poti merge pe calea Adevarului Decat prin gratia lui Dumnezeu. Toti murim pana la urma. Dar pe cale, fii atent Sa nu ranesti inima vreunui om.
Orbit de vocea dorintei Nu esti constient ca Preaiubitul Traieste in adancul inimii tale. Opreste galagia Si vei auzi vocea Lui In tacere.
Cand ating pamantul in rugaciune Nu am alt tel decat sa te ating pe Tine. Orice cuvinte despre Gradini, flori, privighetori, dans Sunt doar pretexte.
Inima este ca o lumanare Plina de dorinta de a arde. Luata de langa preaiubitul ei Aspira sa fie una cu El. Despre Iubire nu poti sa inveti nimic. Iubirea vine pe aripile gratiei.
Ochii nostri nu Te vad, Dar ei nu pot sa vada decat formele, nu si realitatea. Si cu toate acestea, speram Sa Te vedem in mijlocul acestei frumuseti...
Ce e de facut daca nu ma recunosc?
Nu sunt nici crestin, nici evreu, nici musulman; Nu sunt nici din est, nici din vest, nu sunt nici tarmul, nici marea; Nu sunt nici o comoara a Naturii, nici stelele din cer; Nu sunt nici pamantul, nici apa, focul sau aerul; Nu sunt nici cerul, nici noroiul; Nu sunt din India, China, Irak sau Kharasa; Nu sunt al acestei lumi, dar nici al celeilalte; Nu sunt al Paradisului si nici al Iadului; Nu sunt nici Adam, nici Eva, Eden sau Rizvan. Locul meu este unde nu este nici un loc, Urma mea este fara urma; Nu sunt nici corpul, nici sufletul, pentru ca eu apartin Preaiubitului meu. Am renuntat la dualitate si am vazut amandoua lumile ca fiind doar una, Doar pe Tine Te caut, pe Tine Te stiu, pe Tine Te vad, pe Tine Te chem. Tu esti cel dintai, ultimul, cel din exterior si cel din interior, Nu cunosc pe nimeni decat pe Tine, Cel Care Esti Cupa iubirii mi-a umplut sufletul, iar cele doua lumi mi-au scapat din mana.
Sa mori!
Sa mori in aceasta iubire! Daca mori in aceasta iubire sufletul tau va fi revelat! Sa mori! Nu te teme de moartea a ceea ce este cunoscut! Daca mori pentru ceea ce este temporal, vei ajunge dincolo de timp! Sa mori! Taie acele lanturi care te tin prizonier in aceasta lume de atasamente! Sa mori! Sa mori pentru ceea ce este efemer si vei deveni etern!
Născut pe 26 septembrie 1907, la Adjud (Vrancea), Dan Botta (Botha) este descendentul unei vechi familii nobiliare ardelene, strămoşii săi Martin şi Mihail Botha fiind recunoscuţi, la 1579, drept voievozi ai Cetăţii şi Ţinutului Chioarului din Maramureş. Tatăl scriitorului, Theodor Botha, a fost unul dintre patrioţii care au militat pentru drepturile românilor din Transilvania, fapt pentru care a fost persecutat de autorităţile habsburgice şi a fost nevoit să se refugieze în Moldova, unde şi-a desăvârşit studiile şi a devenit medic. Fiind medic la Adjud, Theodor Botha a cunoscut-o pe Aglaia Franceschi – care avea origine corsicană din partea tatălui – cu care s-a căsătorit. Dan Botta, fratele scriitorului şi actorului Emil Botta (1911 - 1977), şi-a făcut clasele primare la Adjud, a urmat studiile secundare la Liceul Unirea din Focşani, apoi absolvit Colegiul Sf. Sava din Bucureşti şi şi-a obţinut licenţa în drept şi, în acelaşi timp, în litere tot în Capitală. Dan Botta a mai absolvit şi Institutul de Educaţie Fizică, ca unul care era îndrăgostit de sport, pe urmele idealului antic "minte sănătoasă în corp sănătos". Prima sa poezie, sonetul "Clopot sfãrâmat" ("după Baudelaire"), îi apare în revista Societăţii de lectură "Ion Heliade Rădulescu" a elevilor liceului Sfântul Sava, intitulată "Ramuri fragede" (anul I, nr. 4, 29 martie 1925, p. 2). Devine, încă din vremea studenţiei, cercetător la Oficiul de Studii al Ministerului de Finanţe, cu sprijinul lui Mihail Manoilescu. Tot în studenţie începe să colaboreze la diferite publicaţii: Calendarul, L’ Independence Roumaine, Rampa, România Literară, Gândirea. În 1931 debutează editorial cu volumul de versuri Eulalii, la Editura Luceafărul, prefaţat de Ion Barbu, cu desene de Pierre Grant si cu un portret de Mac Constantinescu. În vara lui 1932, se află printre iniţiatorii şi participanţii simpozioanelor Asociaţiei Criterion, alături de Petru Cormanescu, Mircea Eliade şi Mircea Vulcănescu. Conferenţiază sub firma Criterionului, dar şi la Radio despre: Conceptele Mediteranei, Pârvan şi contemplaţia istorică, Geniul dacic ân lume, Fântânile mistice ale Luceafărului, Frumosul românesc. Un volum de eseuri, Limite (Ed. Cartea Românească), îi apare în anul 1936, în anii următori tipărind operele dramatice Comedia Fantasmelor (Ed. "Miron Neagu", Sighişoara, 1939), Alkestis (Ed. "Universul literar", 1939) şi Scenariu pentru un film romantic Sărmanul Dionis ("Gândirea", 1940). Împreună cu Octavian Tăslăoanu şi Emil Giurgiuca, în 1941, fondează revista "Dacia", în care publică articolele "Misiunea romană", "Legea Românească", "Libertatea Roânească", "Instituţiile Romei", "Basarabii: sensul unor mari tradiţii" şi altele. Începând din 1943, până la instaurarea regimului comunist, lucrează, la început, în redacţia Enciclopediei României, sub coordonarea profesorului Dimitrie Gusti, apoi este directorul general al instituţiei. În această calitate, revizuiesşte şi restructurează, potrivit cu viziunea sa în chestiunile sociale, economice, culturale şi istorice, volumele I şi II; conduce direct volumele III, IV si V (acesta, deicat culturii, a fost tiparit dar n-a mai apărut pe piaţă, regimul comunist dispunând topirea sa şi punerea în rândul publicaţiilor interzise). În anul 1944, Dan Botta începe lucrul la un laborios studiu filologic asupra genezei limbii române ca sinteză thraco-romană-bizantină, care durează 14 ani şi însumează 1200 de pagini. În aceeaşi perioadă, scrie ciclul de sonete Cununa Ariadnei şi dramele Deliana şi Soarele şi Luna – apărute postum în Scrieri (Editura pentru Literatură, 1968). Sub comunişti, lui Dan Botta i se interzice să publice literatură originală şi abia la sfârşitul anilor ’60 îi apar traducerile: Regele Ioan de W. Shakespeare (Opere, vol. I Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1958), François Villon (Balade şi alte poeme, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1958) Oedip Rege de Sofocle şi Troienele de Euripide (Tragicii greci, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1958). Dan Botta a murit pe 13 ianuarie 1958, la doar 51 de ani, în urma unui atac de cord.
Cântul ştimelor mării
În apele noastre Dorm stele albastre, Dorm linişti albastre. Ci vino, ci vino, Şi fruntea-ţi închin-o, În pajiştea lină, În floarea senină, A apei lumină. Ci vino-ntre stânci Dorm stele adânci, Dorm patimi adânci, Ci vino să plângi, Să plângi, Să te frângi, Să dormi sub reci maluri, În foşnet de valuri, În zvon de cavaluri.
Ci vino, ci vino, Inima-ţi închin-o, Patima-ţi închin-o, Aici gândul moare, Inima nu doare, Lacrima nu doare. Aici toate cântă, Cântă şi mă-ncântă, Toate se alină, În floarea senină A apei lumină.
Muge-adânc un cerb în codru
Muge-adânc un cerb în codru, Codrul freamătă adânc, De vânt crengile se frâng, Muge-adânc un cerb în codru, Muge-adânc şi nu e modru Gândurile să-mi înfrâng.
Muge cerbul singuratic, Echo duce tânga-i lung, Glas de bucium lung-prelung; Peste codrul singuratic Cade viforul tomnatic, Nu pot jalea să-mi alung.
Muge-un cerb, Diana Doamna Lui din ceruri se întristă, Plânge-n nori ca-ntr-o batistă, Muge cerbul. Nicicând toamna N-a mai fost atât de tristă.
Visez un cer tăcut
Visez un cer tăcut, printre mirezme mii, Visez o mare grea de lunecări albastre, Visez la zei nespus de trişti şi de târzii, Tăceri înfiorate, la dragostele noastre; Visez zăpezi albastre şi magice păduri, Visez fluide zări încremenite-alene, Visez la Hesiod, la zei, la trubaduri, La palidul Orpheu, la mistica Selene.
Mie-dor de nesfârşita lumină din senin, De înălţimi pe care le-am străbătut în vise, Bătute de-alizee ce-adie-n cerul-crin, Mi-e dor de Paradisul pierdut, de largi abise; Mi-e dor de orice floare strivită în neştire, Mi-e dor de cântul nopţii ce unduie-n ether, De chipul tău nostalgic, de-a stelei răsărire, Mi-e dor de nemurire, mi-e dor, mi-e dor de cer.
Mă-mbată armonia din sferele de-argint, Mă-mbată floarea tristă şi tristul mărgărint Al nopţii de azur etern care-nfioară Pateticul profum al florii de vioară, În care umbra celor ce n-au fost niciodată Adie-n văi adânci de haos ce mă-mbată; Mă-mbăt de ochii tăi, de unduirea mării, De cântecul Sirenii, de şoaptele pierzării.
Prăpastia din marginea mării
Ea era numai iubire, Iubire şi dor era ea, Şi sufletul nostru-n uimire Iubindu-se, cât se iubea!
Halucinaţi, ochii ei Iiubire şi dor implorau, Halucinaţi ochii mei Iubire-n iubire erau.
Şi-atât era ea pentru mine Eu însumi, încât mă pierdeam, Şi uitându-mă însumi pe mine, Însăşi pe ea o uitam.
Dar într-o zi o părere, O părere-albastră trecu, Şi de patima unei himere Sufletul meu o pierdu.
Iar ea privind stelele caste Ce ard nemilos depărtării, Se aruncă-ntr-o prăpaste – În prăpastea din marginea mării.
Aripile-i nu s-au deschis Şi-un ţipăt a scos când s-a frânt… Dar aripile – aşa i-a fost scris – Nu s-au zdrobit de pământ.
Şi de-atunci ochii mei s-adaste, Pândind în lumina-nserării, Trupul ei dus pe prăpaste – Pe prăpastea din marginea mării.
Când apele-n stânci se izbesc, Pe aburii lor o aripă, O aripă şi alta albesc... Şi trupul ei drag se-nfiripă.
Un ţipăt prelung, răguşit Răsună. E dulcele-i cânt, Şi un alcyon a ieşit De durere cu pieptul în vânt,
Şi halucinaţi ochii ei Se aprind şi ard vii pe prăpaste În halucinaţi ochii mei Ca-n iubirea iubirilor noastre.
Şi aşa tot privesc şi ascult Până-n zori, şi din zori până-n seară, Sufletul ei în tumult Ce apune, răsare, şi iară.
Căci n-am nici dureri, nici nevoi, Ci doar ochi ca s-o sorb din privire, Şi-n ce ne priveşte pe noi Suntem una şi numai iubire.
Ades sub hieratica lună Ne prindem de mâini şi pornim Să vântuim împreună Cu àripi de trist serafim.
Şi să nu credeţi cumva Că sunt mort sau am fost dat pierzării, Când m-am aruncat după ea În prăpastea din marginea mării.
Străinul cu ochi de genune
Treceam cândva călare Pe-un aspru drum de munte, Pe triste culmi cărunte, În lume călător.
Când, ostenit de lunga Prăpăstioasa cale, Detei de-o verde vale Cu chip fermecător.
Se aplecau asupră-i Pini uriaşi de strajă, Şi fremăta în vrajă Un plop sub sure stânci.
Şi-ntunecatul verde, Şi gloria alpină, Şi limpedea lumină, Cântau cântări adânci.
În marginea cărării O casă se-nălţase, Şi muşchiul de mătase Şi vâscul o-mbrăca.
Şi-n şoapta unei muzici Neauzite încă, În liniştea adâncă, O mândră fată sta.
Încet se pleca ziua Când umbrele se-ntind, Şi ochi fantastici prind Să ardă-n geana zării.
Iar ea şedea-n fereastra Deschisă către cale, Privind spre verdea vale Şi plopul solitar,
Şi-şi pieptăna cosiţa Care-i cădea în unde, În unde moi, profunde, Ce străluceau arar.
Iar mâna ei pe fluviul De unduioase fire, Pe struna unei lire Părea a mlădia,
Cu plectrul de ivoriu, O tristă melodie, Ce-n luna albăstrie Ciudată unduia.
Şi iată că un tânăr Venea cu jalea-n faţă, Părea-nvelit în ceaţa De fum a înserării.
El era plin de praful Cărărilor bătute, Privirile-i pierdute În nesfârşitul zării.
Trecu pe sub fereastră Şi-şi ridică privirile, Copila-şi torcea firele Din părul ei de spume.
O întrebă: – «Tu eşti? » Cu glas din altă lume, Şopti din nou: – «Tu eşti?» Cu glasul lui de brume.
Ea-şi pieptăna cosiţa. La graiul lui nu spuse Cuvânt, căci nu-l văzuse, O-nvăluia tristeţea.
Atunci el mă-ntrebă Cu glasul lui pustiu: – «Ea este?» – «O, nu ştiu, E parcă tinereţea.»
Am tresărit văzându-l. Era – nu ştiu a spune – În ochii-i o genune De ceţuri viorii.
Se aşeză pe stâncă, Plecându-şi capu-n mâni; În ochii lui fântâni De umbră scăpărau.
Privea cu ochii ţintă Spre ea. Mâna-i subţire Pe unduioase fire Trecea şi-acum mereu.
Sub ochiu-i fără saţiu Ea prinse să încetine, Şi tot mai rar să pieptene Cosiţa-i, tot mai greu.
O, mâna ei subţire Ajunse străvezie, Privind în gol pustie, Ea zise blând: – «Sunt eu».
Şi nu o mai văzui, Nu mai era-n fereastră. Doar luna rece-albastră Mai lumina în hău.
Dar când pe cal trecui Atunci! Atunci! Văzui În negura adâncă Din ochii de genune Plutea ca o minune: Era în ochii lui.
În clipa-aceea vântul A prins să bată viu, Cumplitul vânt pustiu, Şi uşa s-a deschis.
Ferestrele şi uşa Băteau din aripi bete, Pornii cu vântu-n plete În jeliştea de vis.
II
Uitasem toate-acestea, Când, rătăcind călare Pe drumuri solitare De munte, şi lăsând
În urmă bolta plină De freamăt a pădurii, Cu fagii ce-i sunt murii, Intrai bătut de-un gând,
Într-o îngustă vale. Sub negrul cer nocturn, Din al Tăriei turn Lung răsărea Hecate,
Hecate fumegând De sânge, chip de mort, În al fantasmei port De văluri fluturate.
Şi facla-i arunca, Îşi arunca o zare Pe trista dezolare A plaiului şi-a luncii,
Pe care răsăreau Trunchiate scorburi moarte, Tentacole întoarte De rădăcini de pini.
De pini bătrâni, strângând Un trist pământ avar. Doar plopul solitar Plângea printre ruini.
Şi el mi-a fulgerat În gând o altă vale Ce-mi răsărise-n cale Într-o lumină-albastră.
«Acelaş plop, acelaş Părete-nalt de stânci. Dar arborii adânci, Dar casa cu fereastra
De vis, în care-atunci Îşi pietăna o fată Cosiţa descântată, Unde erau? O, spune!»
Zicând aceasta-n sine-mi, Văzui în dreapta mea O stâncă, şi pe ea, Cu ochii de genune,
Învăluit în ceţuri Străinul! Îngheţai. Pe-ntunecatul plai Hecate-şi plimba facla,
Şi-n ochiul său haotic Sticliră-adânc, hipnotic, Solemni ca într-o raclă, Şi arborii, şi casa, Şi fata din fereastră, Şi pleata ei măiastră.
Nebun pornii în goană, Căci lămurisem totul, Ştiam că totul, totul Avea să intr-a acum,
Încetul cu încetul În ochii lui haotici, În ochii lui narcotici, În ochii lui de fum.
III
Trecut-am multe nopţi De veghe, cu-ntrebarea: Fusese întâmplarea Aieve, sau un vis?
Şi cum mă rodea gândul Neîncetat şi chinul, M-am dus să văd străinul Cu ochiul larg deschis.
Lăsând în urmă bolta Adâncă a pădurii, Ca fagii ce-i sunt murii Fremătători, intrai
Într-o rovină tristă, În noaptea fără lună, Sinistră văgăună, Întunecatul plai.
Când, despletit în cer, Un palid meteor Pluti ca albul nor Stelar într-un descânt.
Şi-n slaba-i licărire Văzui acea pustie, O mlaştină-argintie, Ce tremura sub vânt.
Am dat să plec, la gândul Că alta era valea, Că rătăcisem calea, Şi-acum era târziu,
Când, dând calului pinten, În stânga mea văzui Fantastici ochii lui Privindu-mă-n pustiu.
Iar mlaştina-ncepu ’N albastra-i despletire Un cânt de peste fire. Şi-n ochiul lui mereu
Născută la 21 iunie 1935 la Cajarc (departamentul Lot), în familia unui industriaş prosper, romanciera, pe adevăratul său nume Françoise Quoirez, a publicat primul său roman - Bonjour tristesse - în anul 1954, la vârsta de 18 ani, sub un pseudonim ales din opera lui Marcel Proust. Cărţile sale, printre care Un certain sourire (1956, Aimez-vous Brahms? (1959), La Chamade (1965), Le lit défait (1977), scrise într-un stil alert şi cu o tonalitate amară, s-au bucurat de un succes deosebit. Temele sale favorite au fost critica vieţii superficiale, atmosfera însorită a locurilor de viligiatură, automobilele rapide, într-un amestec de cinism, sensualitate, indiferenţă şi contemplaţie. Ultima sa creaţie, Derrière l'épaule, apărută în anul 1998, conţine o privire critică a autoarei asupra carierei sale literare.
Françoise Sagan rămâne în istoria literaturii franceze şi în amintirea celor care au cunoscut-o nu numai ca scriitoare, ci şi ca personaj de roman, uneori mai important decât eroii cărţilor pe care le-a scris, o personalitate devenită ea însăşi un mit, a cărei notorietate a depăşit graniţele ţării sale. Ea a marcat generaţia sa nu numai prin romanele scrise, dar şi prin viaţa sa personală, plină de tot felul de excese, care i-au atras neplăceri şi i-au ruinat sănătatea. Cea care, începând cu Bonjour tristesse, a încântat şi a pus pe gânduri o pleiadă de cititori, s-a stins din viaţă în ziua de 24 septembrie 2004, în urma unei embolii pulmonare, la vârsta de 69 de ani.
Bonjour, tristeţe Editura ProEditura, 2007 traducere de Nicolae Constantinescu -fragment-
Trăiesc un sentiment necunoscut; melancolia şi moliciunea lui mă obsedează şi ezit să-i dau numele frumos şi grav de tristeţe. E un sentiment atât de complet, de egoist, încât aproape că-mi e ruşine că tristeţea mi s-a părut întotdeauna onorabilă. Cunoşteam doar melancolia, regretul şi, mai rar, remuşcarea. Astăzi, ceva cade peste mine, ca o mătase, enervantă şi molatică, separându-mă de ceilalţi.
În vara aceea, aveam şaptesprezece ani şi eram complet fericită. "Ceilalţi" erau tatăl meu şi Elsa, amanta lui. Trebuie să explic imediat această situaţie, care ar putea să pară falsă. Tatăl meu avea patruzeci de ani şi era văduv de cincisprezece; era un bărbat tânăr, plin de viaţă, şi, la ieşirea mea din pension, cu doi ani înainte, nu putusem să nu înţeleg că trăia cu o femeie. Însă mi-a fost mai greu să admit că o schimba la fiecare şase luni! Dar seducţia lui, viaţa nouă şi facilă, predispoziţia mea m-au făcut destul de curând să admit situaţia. Era un bărbat uşuratic, priceput în afaceri, permanent curios şi schimbător, care plăcea femeilor. Nu mi-a fost deloc greu să-l iubesc, şi chiar cu mult drag, pentru că era bun, generos, vesel şi avea o mare afecţiune pentru mine. Nu-mi imaginez un prieten mai bun şi mai distractiv. Atunci, la începutul verii, chiar m-a întrebat dacă prezenţa Elsei, amanta lui actuală, m-ar fi deranjat cumva în timpul vacanţei. N-am putut decât să-l încurajez, pentru că ştiam câtă nevoie avea de femei şi că, pe de altă parte, Elsa nu ne va obosi. Era o roşcată înaltă, jumătate prostituată, jumătate demimondenă, care făcea figuraţie în studiouri şi barurile de pe Champs-Élysées. Era simpatică, destul de simplă şi fără pretenţii serioase. De altfel, eu şi tata eram prea fericiţi că plecăm ca să facem vreo obiecţie. Închiriase, pe malul Mediteranei, o vilă mare şi albă, izolată, fermecătoare, la care visam de la primele zile calde ale lunii iunie. Casa era construită pe un promontoriu ce domina marea, ascunsă de drum de o pădure de pini; o cărare cobora într-un un mic golf auriu, mărginit de stânci roşiatice, unde se legăna marea.
Primele zile au fost minunate. Petreceam ore întregi pe plajă, striviţi de căldură, căpătând treptat o culoare sănătoasă şi aurie, mai puţin Elsa, care se înroşea şi se cojea, suferind cumplit. Tatăl meu făcea exerciţii complicate cu picioarele ca să îndepărteze începutul de burtă nepotrivit cu înclinaţiile lui de Don Juan. Încă din zori eram în apă, o apă răcoroasă şi transparentă: intram la fund şi executam până la epuizare mişcări dezordonate ca să mă spăl de toate umbrele, de tot praful Parisului. Mă întindem pe plajă, luam o mână de nisip, îl lăsam să-mi curgă printre degete într-un şuvoi gălbui şi plăcut şi îmi spuneam că se scurgea asemenea timpului, că avusesem o idee facilă şi că era plăcut să ai idei facile. Era vară.
A şasea zi, l-am văzut pe Cyril pentru prima dată. Naviga pe lângă coastă la bordul unei mici ambarcaţiuni cu pânze şi s-a răsturnat în faţa golfului nostru. L-am ajutat să-şi recupereze lucrurile şi, râzând amândoi, am aflat că îl chema Cyril, era student la drept şi îşi petrecea vacanţa cu mama lui, într-o vilă vecină. Avea o faţă de latin, foarte brunetă, foarte deschisă, protectoare, care îţi dădea o senzaţie de echilibru, şi mi-a plăcut. Totuşi, fugeam de acei studenţi de la Universitate, confuzi, preocupaţi de ei înşişi, de tinereţea lor mai ales, găsind în ea subiectul unei drame sau pretextul pentru plictisul lor. Nu-mi plăcea tinereţea. Îi preferam de departe pe prietenii tatălui meu, bărbaţi de patruzeci de ani, care îmi vorbeau cu amabilitate şi înduioşare, manifestând faţă de mine o bunătate de părinte şi de amant. Dar Cyril mi-a plăcut. Era înalt şi uneori frumos, de o frumuseţe care dădea încredere. Fără să am, asemenea tatălui meu, acea aversiune faţă de urâţenie, care ne făcea deseori să frecventăm oameni stupizi, în faţa celor lipsiţi de farmec fizic simţeam un fel de jenă, de absenţă; resemnarea din cauza neputinţei de a plăcea mi se părea o infirmitate indecentă. În fond, ce altceva urmărim dacă nu să plăcem? Nici astăzi nu ştiu dacă această înclinaţie spre cucerire ascunde un exces de vitalitate, o plăcere de a domina sau nevoia ascunsă, nemărturisită de autoliniştire, de autosusţinere.
La plecare, Cyril s-a oferit să mă înveţe cum să conduc o ambarcaţiune cu pânze. M-am întors la cină, cu gândul la el, şi am luat foarte puţin parte la conversaţie; abia dacă am remarcat nervozitatea tatălui meu. După masă, ne-am aşezat în fotolii, pe terasă, ca în fiecare seară. Cerul era spuzit de stele. Le priveam, sperând că se vor grăbi să înceapă să brăzdeze cerul în căderea lor. Dar eram abia la începutul lui iulie, stăteau ţintuite locului. Greierii cântau prin pietrişul terasei. Probabil că erau cu miile şi scoteau acel strigăt ciudat nopţi întregi, beţi de căldură şi de lumina lunii. Mi se explicase că doar îşi frecau elitrele una de alta, dar preferam să cred că era un cântec gutural, instinctiv, asemenea acelor sunete ale pisicilor în perioada de împerechere. Ne simţeam bine; numai firişoarele de nisip dintre piele şi bluză mă apărau de asaltul dezmierdător al somnului. Chiar atunci tatăl meu a tuşit uşor şi s-a ridicat în şezlong. - Trebuie să vă aduc la cunoştinţă sosirea cuiva, ne-a anunţat el.
Am închis ochii disperată. Eram prea liniştiţi ca să dureze mult timp! - Spune-ne repede cine, a sărit imediat Elsa, întotdeauna ahtiată după mondenităţi. - Anne Larsen, a răspuns tata, întorcând capul spre mine.
M-am uitat la el, prea uimită ca să reacţionez. - I-am spus să vină dacă se simte prea obosită de colecţiile ei şi... vine.
Nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap. Anne Larsen era o fostă prietenă a bietei mele mame şi avea prea puţine relaţii cu tata. Totuşi, la ieşirea mea de la pension, în urmă cu doi ani, tatăl meu, neştiind ce să facă cu mine, mă trimisese la ea. Într-o săptămână, Anne mă îmbrăcase cu mult gust şi mă învăţase să trăiesc. Îmi stârnise o admiraţie pasionată, pe care o abătuse cu abilitate spre un tânăr din anturajul ei. Aşa că ei îi datoram primele toalete elegante şi prima iubire, pentru care îi eram foarte recunoscătoare. La treizeci şi doi de ani, Anne era o femeie foarte seducătoare, foarte solicitată, cu o faţă frumoasă, mândră şi plictisită, indiferentă. Această indiferenţă era singurul lucru care i se putea reproşa. Era amabilă şi distantă. Totul în ea reflecta o voinţă constantă, o linişte interioară care intimida. Deşi divorţată şi liberă, nu i se cunoştea nici un amant. De altfel, nu aveam acelaşi cerc de relaţii: ea frecventa oameni fini, inteligenţi, discreţi, iar noi, indivizi zgomotoşi, "însetaţi", cărora tatăl meu le cerea doar să fie frumoşi sau hazlii. Cred că ne dispreţuia puţin pe tata şi pe mine pentru că alesesem amuzamentele, frivolităţile, aşa cum dispreţuia orice exces. Aveam în comun doar cinele de afaceri - ea se ocupa de modă şi tata de publicitate -, amintirea mamei şi eforturile mele de a fi la înălţime, pentru că, deşi mă intimida, o admiram foarte mult. În sfârşit, sosirea ei pe nepusă masă părea inoportună, dacă te gândeai la prezenţa Elsei şi la ideile pe care le avea Anne despre educaţie.
Elsa s-a dus la culcare după ce a pus o mulţime de întrebări despre poziţia pe care o ocupa Anne în lume. Am rămas singură cu tatăl meu şi m-am aşezat pe trepte la picioarele lui. S-a aplecat şi şi-a aşezat mâinile pe umerii mei. - De ce eşti atât de uscăţivă, scumpa mea? Semeni cu o pisicuţă sălbatică. Mi-ar plăcea să am o fată blondă frumoasă şi mai împlinită, cu ochi de porţelan şi... - Nu asta e problema, am spus eu. De ce-ai invitat-o pe Anne? Şi de ce a acceptat? - Poate ca să-l vadă pe bătrânul tău tată. Nu se ştie niciodată. - Nu eşti genul de bărbat care s-o intereseze pe Anne, am răspuns. E prea inteligentă, se respectă prea mult. Şi Elsa? Te-ai gândit la Elsa? Îţi imaginezi conversaţiile dintre Anne şi Elsa? Eu, nu! - Nu m-am gândit la asta, a mărturisit el. Ai dreptate, e înspăimântător. Cécile, scumpa mea, ce-ar fi să ne întoarcem la Paris?
Râdea încetişor mângâindu-mi ceafa. Am întors capul şi l-am privit. Ochii lui negri străluceau, riduri mici şi comice îi marcau marginile şi buzele i se răsfrângeau puţin. Semăna cu un faun. Am râs împreună cu el, ca de fiecare dată când era într-o situaţie complicată. - Draga mea complice! a spus el. Ce m-aş face fără tine?
Şi tonul vocii sale era atât de convingător, atât de tandru, încât am înţeles că ar fi fost nefericit. Am vorbit până târziu despre dragoste şi despre complicaţiile ei. Tatăl meu le considera imaginare. Refuza în mod sistematic noţiunile de fidelitate, gravitate, angajament. Îmi explica răbdător că erau arbitrare, sterile. Dacă altcineva ar fi vorbit astfel, m-ar fi şocat. Dar ştiam că, în cazul lui, nu erau deloc excluse tandreţea şi devotamentul, sentimente care i se potriveau cu atât mai bine, cu cât le dorea şi le ştia provizorii. Această concepţie mă seducea: iubiri rapide, violente şi trecătoare. Nu eram la vârsta la care fidelitatea te poate seduce. Cunoşteam prea puţine lucruri despre dragoste: întâlniri, sărutări şi plictis.
S-a născut odată cu secolul 20, iar opera sa este reprezentativă pentru acest secol marcat de războaie pustiitoare şi elanuri reînviate, de regimuri totalitare şi mişcări de rezistenţă, de răsturnări politice ce au schimbat faţa lumii. Jaroslav Seifert intră de tânăr în Partidul comunist cehoslovac: editează jurnale (Rovnost, Srsatec, Reflektor), pune bazele mişcării artistice Devětsill şi, la numai 20 de ani, încredinţează tiparului prima sa culegere de poeme. ,,El este în poezie - se scria la debutul său - cam ce a fost în pictură vameşul Rousseau". În scurt timp devine unul din liderii avangardei cehoslovace. Nu peste mult, însă, această calitate avea să-i fie contestată, ca urmare a excluderii sale din partid, după ce semnase un manifest împotriva tendinţelor de bolşevizare a Partidului comunist cehoslovac. Jaroslav Seifert este în egală măsură adversar al bolşevismului şi nazismului. Acest fapt îl face indezirabil pentru multă vreme. În 1977, alături de Vaclav Havel şi Pavel Kohout semnează Charta '77, faimosul document care punea la îndoială legitimitatea regimului comunist de la Praga, cerând autorităţilor să se conformeze scopurilor şi principiilor Cartei Naţiunilor Unite şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Documentul disidenţilor din Cehoslovacia a produs un şoc în întreaga lume comunistă, fiind un exemplu de curaj civic şi de acţiune politică. Seifert este unul din acei creatori cărora nu li se poate contesta valoarea, astfel că în perioada deschisă de "primăvara pragheză" i se atribuie titlul de Artist al Poporului şi, pentru scurt timp, funcţia de preşedinte al Uniunii scriitorilor cehoslovaci. Se stinge din viaţă în 1986, la doi ani după primirea Premiului Nobel. Există şi un episod românesc al traseului seifertian: în anul 1985, poetul până atunci necunoscut publicului românesc, este prezentat în revista cehoslovacă Orizont, care apărea la Bucureşti, de către redactorul ei şef Paul Lampert. În anul următor, aceeaşi revistă alocă două pagini unui amplu interviu cu marele poet şi versurilor sale "Poem de primăvară", în traducerea poetului clujean Aurel Rău. (Orizont, numerele 36/1985 şi 39/1986) După 11 ani de la acest prim semnal editorial, marelui poet avea să-i apară şi cel dintâi volum la Bucureşti, prin grija editurii Art, "Toate frumuseţile lumii", o selecţie autobiografică alcătuită şi tradusă de Jean Grosu, cel ce l-a dat cititorului român şi pe nemuritorul soldat Şvejk.
Toate frumuseţile lumii -fragment- Selecţie şi traducere din limba cehă de Jean Grosu Editura Art, 2007
Câte n-a întroienit zăpada
În liniştea adâncă a amintirilor şi, mai ales, când îmi vine să strâng pleoapele cu putere, surprind chipurile atâtor oameni frumoşi pe care i-am întâlnit în viaţă. De mulţi dintre ei m-am apropiat atât de mult, încât o amintire alternează cu alta. Şi mă simt ca şi când aş fi stat de vorbă cu aceşti oameni, cu o zi în urmă.
Şi-acum îmi mai stăruie în ureche râsul fericit al marelui Šalda, vocea ironică a neobositului Toman şi istorisirea calmă rostită de Hora şi, în asemenea clipe, am senzaţia că ar fi, poate, păcat dacă n-aş menţiona măcar câte ceva din cele petrecute în aceste clipe, fie şi o frază fugară sau o poveste scurtă, nu mai lungă decât spui de obicei o anecdotă nostimă. Erau nişte oameni frumoşi şi interesanţi şi mă număr, poate, printre ultimii care întreţineam cu ei relaţii amicale, cu care mă întâlneam şi pe care îi comple tam bine în viaţa literară. Şi care, fireşte, aveam să înregistrez ceea ce a fost dat uitării pentru totdeauna, atunci când şi eu mă voi ală tura tăcutului şi nevăzutului lor corte giu în lumea tenebrelor.
Toţi sunt morţi, dar n-am de gând să oftez, chiar dacă lacrimile, aşa cum spune Juvenal "sunt partea cea mai frumoasă a simţurilor noastre". "Lacrimae nostri pars optima sensus", dacă-mi mai aduc bine aminte din şcoală. Însă n-am de gând să scriu memorii.
N-am acasă nici un crâmpei de hârtie cu date şi însemnări interesante. Şi-mi lipseşte, de altfel, şi răbdarea pentru asemenea scrieri. Şi, aşa se face că nu-mi rămâne decât amintirea. Şi zâmbetul. La sfârşitul lunii ianuarie a anului douăzeci şi şapte, Hora mi-a adus la cafeneaua Tůmovka o nouă ediţie a volumului său "Un copac cu flori". Data am descoperit-o sub dedicaţia cărţii. Despre ce am discutat atunci, fireşte, nu-mi mai amintesc. Cu siguranţă tot despre cineva care murise. Poate despre Wolker, întrucât în legătură cu poezia lui ne ciondănisem destul în acei ani. La un moment dat, Hora mi-a cerut să-i mai dau puţin cartea cu dedicaţie, pentru ca apoi să-mi scrie pe penultima pagină aceste versuri:
Umbra se întinde peste mormânt Toboşară a vidului. Şi morţii sunt geloşi, află! Iar salcia plângătoare face ţăndări ...cu muţenia ei.
Cei de jos, de-acolo ne bârfesc acum pe noi.
Aceste versuri, pe care Hora, de bună seamă, le-a improvizat mi s-au ivit deodată în memorie, pe când zăceam aproape de o jumătate de an în noul pavilion al spitalului din Vinohrady situat în faţa zidului de miazăzi al cimitirului cu acelaşi nume.
De la fereastra mare a camerei mele, vedeam puzderia de cruci şi pietre funerare, şi trista şi ciudata arhitectură a unui columbar de dimensiuni reduse.
Într-o seară a nins un pic şi zăpada s-a aşternut uşor peste statui şi peste zidul cimitirului, ca atunci când fotograful cu obiectivul gata pregătit mai împrăştie un pumn de făină peste un relief de piatră spălăcit, pentru a face ca trăsăturile ce se risipesc în cenuşiu să capete o înfăţişare mai expresivă.
Seara târziu, când clădirea spitalului se scufundase în tăcerea nopţii, am auzit de undeva, de jos, două glasuri care se contopeau într-o totală discordanţă. Probabil unul dintre medici deschisese prea tare tranzistorul, iar cineva dintre pacienţi adormise şi uitase să oprească instalaţia de radioficare ce fusese introdusă recent în toate saloanele. Vocile răsunau cu putere în clădirea modernă cu pereţi subţiri, ca din adâncuri, dar destul de clar. Eu, fără să-mi dau seama, mă uitam spre cimitir prin fereastra mare cu perdelele trase. Aveam senzaţia că vocile acelea izvorau, într-adevăr, de undeva din pământ, de sub învelişul de ţărână al apropiatului cimitir. Această nălucire am izgonit-o la iuţeală. Morţii tac, şi tac cu o îndârjire înverşunată. Aşa se face că eu voi fi cel care îi va bârfi pe cei de jos. Dar o să-i bârfesc cu blândeţe şi cu dragoste.
Şi, fireşte, mă vor bârfi şi ei pe mine.
Un buchet de violete artificiale
Sunt un om bătrân şi picioarele nu mă mai slujesc. Până nu de mult mă mai duceam să fac o plimbare pe dealul Petřín... Chiar şi iarna străbăteam toată grădina şi nu ocoleam nici măcar tăcuta şi puţin frecventata potecă lăturalnică ce duce spre Sokolovna din Mala Strana. Într-un cot al potecii, cunoşteam un loc unde primăvara înfloreau violetele. Era însă nevoie să te caţeri pe pietroaiele mari ce tivesc poteca, stăvilind astfel alunecarea pământului povârnit. De pe potecă, în sine, violetele nu puteau fi văzute. Dar parfumul lor suav înmiresma uneori obrajii unui trecător.
Cândva, un critic literar mi-a reproşat că în versurile mele mă întorc adeseori la evantai. Reproşul lui era justificat. Uitase însă de violete. Acestea apar şi ele supranumeric în versurile mele. Să-mi fie, totuşi, iertat. Evantaiul şi violetele mi-au fost destinate din anii copilăriei şi eu le-am îmbogăţit.
În anii copilăriei şi adolescenţei mele, parfumul de violete era mireasma preferată. Chiar şi mama care nu era o cochetă ţinea în fundul dulapului cu rufe, un flaconaş ieftin cu acest parfum. Cele două surori ale sale, bogate şi elegante, pluteau pur şi simplu în aroma lui. Pe vremea aceea, moda nu era încă atât de înşelătoare cum e azi, şi nu se schimba atât de des şi cu asemenea repeziciune ca în zilele noastre. Era parfumul stilului secession, care trona atunci peste toată purpura. Şi azi mai simt din adâncul anilor, mireasma dulce a acestui parfum.
Peste drum de ferestrele faimoasei vile Tereza, colţ cu grădina Raiului, se întindea odinioară terenul de sport al echipei S. K. Cehia. Aşa anunţa cel puţin inscripţia de pe zidul îngrăditurii. De mult, se înălţară acolo, în locul lui, blocuri de locuinţe în preajma cărora mocneşte şi acum tristeţea mea. Ce se întâmpla pe acest teren în timpul verii, nu ştiu. Probabil se juca tenis. Iarna însă era acolo un vast patinoar, foarte frecventat. Se întindea exact la hotarul dintre cartierele Žižkov şi Vinohrady. Uneori săream peste balustradă şi mă uitam de acolo, cu plăcere, la acel vălmăşag de oameni chinuitor, veşnic în schimbare şi totuşi mereu acelaşi, o mulţime care, fără nici un rost, dar cu voluptate, dădea târcoale patinoarului.
Încurcându-se unii pe alţii în drumul lor, înscriau în câteva secunde pe oglinda de gheaţă bucuria şi lipsa de griji a clipei respective. Tabloul acesta mă amuza, dar niciodată n-am simţit nevoia să mă cufund în vâltoarea aceea de oameni zgomotoşi.
Până într-o zi, când povestea asta mi-a căzut şi mie cu tronc pe neaşteptate. La poarta patinoarului am surprins într-o zi o fetiţă din blocul învecinat, pe care pusesem de mult ochii şi după care întorceam întotdeauna capul când o întâlneam pe stradă. Locuia cu un etaj mai jos decât noi, şi uneori aşteptam clipe în şir să apară pe palier fundiţa ei roşie.
Când am zărit-o în poarta patinoarului i-am zâmbit. Atât şi nimic mai mult. Am căutat-o cu ochii de pe balustradă, până când i-am surprins piruetele şi curbele gravate cu eleganţă pe gheaţă, şi pe loc m-am hotărât! Am rugat-o pe mama care, foarte binevoitoare, s-a repezit la apropiatul magazin cu articole de fierărie şi mi-a cumpărat de acolo cu câţiva creiţari nişte patine scunde cu cheie. Din cele mai obişnuite şi mai ieftine, socotind că pentru un începător ajung cu prisosinţă. Erau chiar niţel ruginite, dar eu le-am frecat cu glaspapir şi apoi le-am lustruit cu gaz. Abia mult mai târziu am izbutit să capăt altele noi, nichelate, prevăzute cu vârf şi cu ghiventuri fine. Li se spune patine cu "nas". Dar tot cu cheie erau. Le-am atârnat de o cureluşă şcolară cu care legam cărţile, le-am petrecut peste umăr şi am pornit cu ele, ca o vijelie, spre patinoar. Nicidecum spre S. K. Cehia, unde se duceau toţi cunoscuţii din şcoală. De ăştia nu m-aş fi ruşinat prea mult, mi-era teamă însă de o întâlnire cu fetiţa din blocul învecinat. Patine nu pusesem în picioare de când mă ştiam! Ce amărât aş fi apărut în faţa ei!
Pe derdeluş mă încumetasem, ce-i drept, să mă dau mai demult şi destul de frecvent, chiar dacă am căutat mai curând gheţuşurile mai scurte şi mai puţin povârnite. Pe terenul deluros al Žižkovului erau unele derdeluşuri de-a dreptul ameţitoare. Străzile se încrucişau brusc şi de multe ori se întâmpla ca la capătul derdeluşului unii dintre băieţi să fie în pericol de a zbura sub roţile tramvaiului ale cărui şine străbăteau strada. Erau lungi, unele chiar de zeci de metri şi nu era deloc uşor să te opreşti. Gardienii publici sunau adeseori la uşile portarilor, obligându-i să presare gheţuşurile cu cenuşă. Băieţii însă refăceau la iuţeală gheaţa, curăţând pojghiţa alunecoasă cu şepcile sau înjghebând altele ceva mai încolo. În grădina Savarinului de azi era un restaurant. În preajma ospitalierului spaţiu dintre case se înălţau nişte castani. Iarna funcţiona acolo un patinoar, mult mai puţin frecventat. De altfel, era şi cu mult mai mic. Dintre cunoştinţele mele, cu siguranţă, nu se ducea nimeni acolo.
Apariţia mea pe gheaţă n-a fost glorioasă. Nici nu mi-am pus bine patinele pe picioare şi gata, zăceam grămadă. Am încercat în chip şi fel. Am încercat să mă ţin de balustradă, dar degeaba, picioarele îmi alunecau de fiecare dată şi eu cădeam mereu, o dată şi încă o dată. Peste două ceasuri de jalnice tentative, am învăţat cu greu să fac câţiva paşi care, bineînţeles, s-au terminat cu aceeaşi penibilă căzătură. Dacă n-aş fi avut în faţa ochilor chipul drăgălaşei fetiţe înrămat cu zulufi cafenii şi cu fundiţă roşie, aş fi aruncat peste umeri nefericitele patine şi, dezamăgit, aş fi şters-o acasă cât ai zice peşte. Dar ochii fetiţei continuau totuşi să-mi dea ghes, cu o voinţă, ce-i drept, cam firavă şi nestatornică.
Descumpănirea mea neputincioasă era urmărită pe marginea patinoarului de o doamnă fină şi fermecătoare. Era de bună seamă o mămică al cărei băieţel, cam de-o vârstă cu mine, gonea zburdalnic pe oglinda patinoarului. Nici el nu era deocamdată un patinator artistic, nu ştia încă prea multe în privinţa asta, dar pe patine se ţinea destul de bine şi, cu puţină ezitare, a reuşit în cele din urmă să facă turul patinoarului. Când a ajuns la mămica lui, frumoasa doamnă a pescuit din adâncul manşonului ei împodobit cu un buchet uriaş de violete o pralină şi a băgat-o în guriţa băiatului. Pesemne de bucuria reuşitei sale pe gheaţă.
Mă împleticeam cu sfială prin preajma ei şi, de fiecare dată când mă apropiam de ea cădeam şi măturam zăpada ca să ajung pe burtă la picioarele ei. Era aproape ruşinos ce mi se întâmpla. Când am păţit-o pentru a cincea oară, i s-a făcut, probabil, milă de mine. M-a ajutat să mă pun pe picioare. Pe urmă a păşit pe gheaţă şi, apucându-mă de subsuoară cu o mână forte, m-a tras după ea pe oglinda de gheaţă. M-am ruşinat, ce-i drept, un pic, dar doamna s-a arătat atât de amabilă şi mi-a vorbit atât de frumos, încât m-am supus cu plăcere mâinii sale binevoitoare. Picioarele mele i-au mai făcut de câteva ori figuri trupului meu, alunecând de sub el. Superba doamnă mă ţinea cu străşnicie şi, astfel, ori de câte ori cădeam, cădeam cu faţa peste acel uriaş buchet de violete de pe manşonul ei încântător. Pe atunci, acestui accesoriu obligatoriu al vestimentaţiei feminine la vremea respectivă i se spunea "štucel". Cam peste o jumătate de oră m-a lăsat să încerc de unul singur, în timp ce ea stătea doar pe aproape. Cădeam acum mult mai puţin şi, în cele din urmă, am reuşit să străbat cu bravură întreg patinoarul, să-i dau roată de la un capăt la altul. Aveam impresia că se petrece un miracol. Alunecam, ce-i drept, cu prea multă prudenţă, încet, dar, oricum, am bătut gheaţa de jur împrejur şi, de bine, de rău, m-am ţinut pe ea vitejeşte. Când am ajuns în dreptul manşonului cu violete, două degete gingaşe de femeie mi-au strecurat în gură o pralină. Am mai căpătat apoi câteva. Cu ultima pralină mi-a lipit uşor pe gură palma ei caldă, netedă şi mângâietoare. Asta a fost de bun rămas. A plecat cu băieţelul ei, în timp ce eu mă uitam în urma lor cu părere de rău.
A doua zi m-am dus din nou la patinoarul acela. Manşonul cu violete, ce-i drept, nu l-am mai găsit, în schimb am mai învăţat un pic să patinez şi în ziua următoare m-am încumetat să merg la S.K. Cehia. Dar din pricina acelei mâini şi a buchetului de violete, uitasem aproape de fundiţa roşie din părul bălai al fetiţei, până când am uitat-o cu desăvârşire.
Domnule Oldřich Nový, m-auziţi? Această amintire v-o dedic dumneavoastră şi, cu siguranţă, ştiţi de ce!
Claudia Millian, poetă simbolistă şi pictoriţă, cea care avea să devină soţia lui Ion Minulescu, s-a născut la 21 februarie 1887, la Bucureşti. A fost fiica unui inginer petrolist şi a unei învăţătoare. Deşi a urmat două facultăţi, de Belle Arte şi de Artă Dramatică, literatura a învins pictura şi scena, profesoara de desen devenind poetă simbolistă. În noiembrie 1906 are loc debutul său literar, în ziarul ploieştean "Lumina", cu poezia "Din trecut". Publică, în continuare, volumele intitulate "Garoafe roşii" şi "Cântări pentru pasărea albastră". Timp de 34 de ani a suportat o fire clocotitoare, a supravieţuit alături de un temperament vulcanic. Boema, decepţiile, avute în tinereţe îl făcuseră pe soţul ei să fie neîncrezător în dragoste, deşi fără gravitate, fără emoţie, mai curând la nivel anecdotic. Claudia Millian şi Ion Minulescu au fost două firi diferite. Ea era spirituală şi tolerantă, el era fermecător, teatral, boem, inegal şi avea un temperament de o mare vitalitate. Doar dragostea care-i lega îi făcea să se armonizeze. Dupa moartea soţului, poeta spera ca gândurile ei să ajungă sus la cer, la "Cavalerul cu grai de mătase" pe care îl iubise o viaţă. "Poate că de pe pajiştea smălţuită a infinitului vei prinde cuvintele mele ca pe nişte boabe de mei, pentru porumbeii cerului". Claudia Milian-Minulescu s-a stins din viaţă la 21 septembrie 1961, la Bucureşti, în vârstă de 74 de ani. Este înmormântată alături de soţul ei la cimitirul Bellu.
Garoafe roşii
Garoafe roşii, crenelate - Amfore cu parfum de mosc, Pecetii de rubin şi sânge - Eu vă iubesc şi vă cunosc, Prin voi, garoafelor bizare, În funduri roşii de corolă, Mi-a-ntins iubirea-ntâia oară Otrăvitoarea ei fiolă...
Eu vă iubesc şi vă cunosc De mult tulburătorul mosc... În roşu-apusului de soare Voi puneţi pete de culoare, Voi înfloriţi în fundul mării În lungi ciorchine de mărgean Şi pe obrajii de ftizie Muriţi în fiecare an...
Vă poartă-actriţele pe gură Şi hetairele pe sâni, Vă leagănă pe coif cocoşii, Şi-n răni v-au încrustat strămoşii, Iar eu vă port pe veci în minte, Vă port în păr şi pe vestminte, Pe perne de atlaz brodate... Garoafe roşii, crenelate!
Eu vă iubesc şi vă cunosc De mult tulburătorul mosc! Prin voi, garoafelor bizare, În funduri roşii de corolă, Mi-a-ntins iubirea-ntâia oară Otrăvitoarea ei fiolă... Prin voi am plâns întâia dată - Obsesie însângerată!
Voluptate
Nevrozaţilor
Plecaţi spre ţări de voluptate, Învingătoare de nevroze Şi de iubiri fatale; Plecaţi spre zările pătate De violete echimoze Şi de motive pale...
Plecaţi departe-n fund de zări: Acolo unde forma moare Şi nu-s conture crude; Plecaţi spre voluptoase ţări, În care nu-i apus de soare Şi plânsul nu se-aude...
Acolo unde-n colori şterse, În armonia de penumbre, Palpită viaţa întregei firi, Şi unde-amantele perverse Visează în alcovuri sumbre, Înamorate de satiri...
Acolo-s templele deschise Şi candelabrele aprinse Cu untdelemn de trandafiri; Acolo se îmbată-n vise Fecioarele cu buze-ntinse, Cerşind nervoasele iubiri!
Acolo-s flori şi poezie, Şi râs şi cântece barbare, Şi nu-i femeie să nu crează, Cu idolatra-i fantazie: O clipă în beţia care Omoară, dar reînviază!
În parcul albelor cununi, În ţara aceea depărtată, Plecaţi, trişti visători, plecaţi! Dând foc în urmă la minciuni, Uitaţi credinţa de-altădată! Şi-apoi, voi, palizi nevrozati, Plecaţi!
Toamnă
Te uiţi cum muşcă toamna din verdele pădurii, Cum fiecare frunză e-o inimă bolnavă - Cu leziuni de unghii şi picături de sânge? Şi-n mine bate-o frunză, ciudată şi firavă, Ce sub capriciul vremei se leagănă şi plânge...
Simt trupul meu cum soarbe miresmele de moarte Şi cum îşi distilează parfumul diafan, Pe mobile şi statui, pe stofe şi covoare, Şi-ntrezăresc pădurea culcată pe divan, Alăturea de mine, cum tremură şi moare..
Respiră încăperea arome vegetale: De paltin, de mesteacăn, de brad şi de arţar... Iau eu, cu mâini pătate de toamna-nsângerată, Beau sufletul pădurii şi-aud bătând mai rar, În peisagiul vieţii, o frunză-ntârziată.
Nevroză
De vrei să nărui fresca femeilor streine, Şi să trăim o clipă nevroza mea măiastră, Îţi voi turna fiinţa în plăsmuiri senine, Dând sufletului aripi de pasăre albastră...
Dând gândului să scrie cântări imaginare Şi-auzului să prindă poeme negândite, Vom respira parfumul planetelor bizare, Cu păsări de lumiă şi flori însufleţite...
Şi când vei fi făptura închipuirii mele, Când ininitul însuşi va fi spre noi deschis - Voi îngropa şi timpul, şi spaţiul dintre stele În forma cea din urmă a straniului meu vis...
Himeră
Şi-acum, de vrei, răspunde-mi, grădină efemeră, Prin care trece moartea în menuete fine, Sub formă de femeie, de cântec sau himeră - Răspunde-mi, mască rece, de ce m-aştepţi pe mine?
Eu nu vreau să beau cântul orbitei obosite Şi n-aştept gestul milei din vechile icoane, Nu vreau să-mi dai parfumul miresmelor trezite, Nici floarea ce sucombă pe torsuri de coloane.
Nu vreau să-ţi fur misterul din ochi şi de pe gură, Nici să repet cadenţa exodului trecut, Ci dând nemulţumirii putere de secură, Voi sparge forma veche a statuiei de lut.
S-a născut al optulea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coşbuc şi ai Mariei, fiica preotului greco-catolic Avacum din Telciu. Copilăria şi-o va petrece la Hordou, în orizontul mitic al lumii satului, în tovărăşia basmelor povestite de mama sa. Primele noţiuni despre învăţătură le primeşte de la ţăranul Ion Guriţă, dintr-un sat vecin, despre care Maria Coşbuc auzise „că ştie poveşti”. De la bătrânul diac Tănăsucă Mocodean, Coşbuc învaţă a citi încă de la vârsta de cinci ani. Poetul şi-a început studiile la şcoala primară din Hordou, în toamna anului 1871, pe care, din motive de sănătate, le întrerupe după clasa I. Din toamna anului 1873, pentru clasele a II-a şi a III-a, urmează cursurile şcolii din Telciu, comună mare pe Valea Sălăuţii, învăţând germana cu unchiul său Ion Ionaşcu, directorul şcolii. În clasa a IV-a (1875), se află la Şcoala Normală din Năsăud, pe care o absolvă pe data de 21 iunie 1876. În toamna acestui an, Coşbuc se înscrie în clasa I a Gimnaziului Fundaţional din Năsăud; de atunci datează şi primele contacte cu operele scriitorilor români şi cu literatura universală: Lenau, Heine, Chamisso, Bürger şi alţii. La liceul din Năsăud erau profesori cu o pregătire serioasă, se punea accent pe studiul limbilor şi al literaturilor clasice, încât Coşbuc şi-a format aici o temeinică bază pentru cultura sa. Începe să scrie versuri şi activează în Societatea de lectură Virtus Romana Rediviva a gimnaziului, din clasa a V-a (1880 - 1881) ca membru extraordinar. În clasa a VII-a, Coşbuc este ales vicepreşedinte al societăţii, iar la 2 octombrie 1883 devine preşedinte. Publică în paginile revistei Muza someşeană (1882 - 1883) primele poezii, citeşte la şedinţele societăţii traduceri din Rückert, Petőfi şi o poveste populară, în 600 de versuri, Pepelea din cenuşă. Contactul cu literatura clasică, mai cu seamă latină, cu principalele opere ale literaturii europene, dragostea faţă de folclorul românesc şi faţă de cărţile vechi îi marchează, din această perioadă, destinul creator. În mai 1884 îşi susţine examenul de bacalaureat, după trecerea acestuia, în toamna anului 1884, se înscrie la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii maghiare din Cluj, care avea pe atunci şi o catedră de limbă română. A continuat studiile clasice, frecventând cursurile de istoria grecilor vechi, traducere şi interpretare de scrieri alese din Cicero, teoria şi istoria retoricii la greci şi romani, sintaxa greacă şi istoria literaturii latine. A fost numit în comitetul Societăţii Iulia a studenţilor români; îşi începe colaborarea la Tribuna din Sibiu (decembrie 1884). În noiembrie 1886, bolnav şi confruntat cu diverse dificultăţi materiale, nu mai figurează printre studenţii clujeni, frecventând doar anumite cursuri universitare. Continuă colaborarea la Tribuna, publicând Atque nos, Fata craiului din cetini, Draga mamei, Dragoste păcurărească. Ioan Slavici, directorul Tribunei, îl caută personal la Cluj pentru a-l atrage în redacţia revistei şi pentru a stabili cu el o eventuală colaborare. Publică la revista din Gherla Cărţile săteanului român, continuă să tipărească în Tribuna poveşti şi basme versificate (Fulger, Brâul Cosânzenii, Tulnic şi Lioara), corespondează cu Slavici, care îl cheamă la Sibiu, în redacţia ziarului. Din vara anului 1887 poetul începe să lucreze ca redactor la Tribuna, inaugurându-se astfel o etapă hotărâtoare în formaţia sa. Debutul publicistic propriu-zis se produce în 1884, când revista Tribuna din Sibiu îi publică sub pseudonimul C. Boşcu (anagrama numelui Coşbuc), snoava versificată Filosofii şi plugarii. Prezentată sub formă de foileton, această snoavă (are peste 350 de rânduri) apare în trei numere consecutive ale revistei (nr. 183-190 din 5/17 - 8/28 decembrie 1884). G. Coşbuc transmisese vasta compoziţie din Cluj, unde se înscrisese la Facultatea de Litere şi Filosofie. I. Slavici, conducătorul Tribunei, îşi va reaminti mai târziu acest debut: „Într-una din zile am primit la redacţiune, pentru «foiţa» (rubrica literară permanentă) Tribunei, un manuscript, curat şi citeţ, o snoavă versificată. Autorul se subscria Boşcu şi plicul fusese pus la poştă din Cluj. Mi se părea lucru învederat că acel Boşcu e-ncepător, student la Universitatea din Cluj, şi mă bucuram. căci n-o fi poate, adevărat că ziua bună de dimineaţă se cunoaşte, dar nu mai încape nici o îndoială că cei în adevăr aleşi chiar de la începutul lucrării lor îşi dau destoiniciile pe faţă. Mi-a plăcut snoava şi am publicat-o ...” Credincios ziarului în care şi-a făcut adevăratul debut literar, Coşbuc va rămâne colaborator asiduu al Tribunei mulţi ani, chiar şi după ce se va stabili în Bucureşti.
În august 1887, G. Coşbuc ajunge la Sibiu, unde va rămâne până în 1889. Slavici va consemna cu entuziasm evenimentul: „De vreo două săptămâni avem aici pe Coşbuc, un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul din cele mai distinse capete”. Mişcarea literară de la Tribuna a dus la cristalizarea poziţiei lui Coşbuc faţă de literatură, în direcţia interesului către folclor, ca bază a literaturii culte, şi către limbajul popular, orientată, în esenţă, spre idealul restabilirii unităţii culturale a poporului român. Timpul petrecut aici s-a dovedit a fi cel mai rodnic din activitatea sa. Munca în redacţia Tribunei, alături de I. Slavici, I. Bechnitz, de Septimiu Albini, toţi oameni cu o serioasă cultură înaintată, a însemnat o adevărată şcoală literară. Ioan Slavici mărturiseşte următoarele în Amintiri: „Gheorghe Coşbuc, înzestrat din belşug de către firea cea darnică, s-ar fi ridicat în toate împrejurările deasupra contemporanilor săi, n-ar fi ieşit ceea ce a fost dacă nu şi-ar fi croit lucrarea vieţii în mijlocul acestor oameni cu cultură generală, care toţi erau scriitori ...”. Poetul însuşi va vorbi despre perioada petrecută la Sibiu ca despre „cei mai rodnici” ani ai săi. Acum îşi orientează scrisul spre idilă, specie literară în care a rămas neîntrecut, şi trece treptat de la simple versificări pe teme folclorice la creaţii originale. În paginile Tribunei i se tipăresc numeroase poezii, semnate sau nesemnate, printre care unele dintre cele mai izbutite creaţii ale sale: Nunta Zamfirei, Mânioasă, Numai una, Fata morarului, Crăiasa zânelor, o parte din Anacreonticele sale, publicate cu mici modificări în ciclul Cântece la sfârşitul volumului Balade şi idile din 1893. Spre anul 1889, Tribuna începe să lucreze în pierdere, situaţia ducând la desfiinţarea unor posturi, printre care şi cel al lui Coşbuc. La insistenţele lui I. Slavici, Titu Maiorescu îl cheamă la Bucureşti, unde soseşte pe la mijlocul lunii decembrie 1889. Venit la Bucureşti, Titu Maiorescu l-a primit în şedinţa Junimii din 23 decembrie 1889, ardeleanul citind, alături de I.L. Caragiale. I se oferă un post de desenator-calculator la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Spre sfârşitul lunii ianuarie 1890, George Coşbuc este invitat la o nouă şedinţă a Junimii. Relaţiile lui cu Titu Maiorescu şi Junimea s-au păstrat, totuşi, destul de reci, deşi Maiorescu îi aprecia originalitatea şi talentul, reţinerile explicându-se doar politic. Deşi sporadic, publică la Convorbiri literare poemele La oglindă (1890), alte trei poezii, între care şi Rea de plată (1892). Continuă să publice la Tribuna (Pe lângă boi, Trei, Doamne, şi toţi trei, Cântec), la Lumea ilustrată (Fatma, 1891; Vestitorii primăverii, Noaptea de vară, Vara, Vântul, 1892; Rugăciunea din urmă, 1893). Demisionează din postul de funcţionar şi este cooptat în colectivul profesorilor asociaţi care elaborau un manual de şcoală intitulat Carte românească de citire, lucrează un timp în redacţia unor publicaţii (Lumea ilustrată). În 1893 îi apare primul volum de versuri, Balade şi idile; editează în colaborare cu I.L. Caragiale şi I. Slavici, revista Vatra (1894). În 1895 s-a căsătorit cu Elena, sora editorului C. Sfetea, şi, în acelaşi an, la Craiova, i s-a născut unicul fiu, Alexandru. În 1896 iese de sub tipar volumul Fire de tort. Se tipăreşte în traducerea lui Coşbuc Eneida de Vergiliu. Colaborează la Povestra vorbei şi la Literatură şi artă română (Bucureşti). În 1897, traducerea Eneidei lui Vergiliu primeşte premiul Năsturel-Herescu al Academiei Române. După dispariţia Vetrei, Coşbuc preia conducerea revistei Foaia interesantă; va conduce, împreună cu Vlahuţă, revista Semănătorul (2 decembrie 1901 - decembrie 1902), revista căpătând ulterior o tot mai accentuată orientare naţionalistă. În 1902 publică volumul de poezii Ziarului unui pierde-vară, colaborează la România ilustrată şi Universul literar.
La 28 martie 1902 Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor îl numeşte în postul de şef de birou, creat prin bugetul administraţiei Casei Şcoalelor. Conduce revista Viaţa literară, este numit în postul de referendar în Administraţia Casei Artelor (1906). Din 1907 lucrează intens la traduceri: Georgicele de Vergiliu, Don Carlos de Schiller, Odiseea de Homer; este numit în postul de şef al Biroului de control al activităţii extraşcolare (1907). Munca de tălmăcire în româneşte a capodoperei lui Dante, Divina Comedie, îl absoarbe în întregime. Publică în Luceafărul, Românul şi Flacăra. Alături de Al. Vlahuţă şi M. Sadoveanu, Coşbuc îndrumă şi organizează conferinţele săteşti. Din 1908, revine frecvent în locurile natale. În august 1915 moare Alexandru, fiul poetului, într-un accident de automobil. Coşbuc suportă foarte greu lovitura, se izolează, încetează să mai publice. „O mare nenorocire a atins pe George Coşbuc. N-a fost om care, ştiind bucuriile şi durerile unui părinte, care să nu-şi şteargă o lacrimă atunci când inima cea mare sângera de cea mai înspăimântătoare rană, care niciodată nu se poate închide”, scria N. Iorga în toamna acestui an. „Lovitura fatală”, scria, mai târziu, T. Arghezi într-o tabletă, „n-a cruţat nici pe tată, nici pe poet”. În 1916, la 20 mai, este ales membru activ al Academiei Române. La 24 februarie 1918, apare în revista Scena din Bucureşti ultima poezie a lui Coşbuc - Vulturul.
„La 9 mai 1918, poetul George Coşbuc moare la Bucureşti. Ţara pierde un mare poet, în sufletul căruia s-au reflectat toate aspiraţiile neamului nostru ...” spunea Bogdan-Duică la înmormântarea ilustrului dispărut. La moartea lui Coşbuc, Nicolae Iorga, cel care afirmase mai demult că „poezia lui Coşbuc este de o virtuozitate extraordinară”, publică un necrolog pe care-l încheie cu următoarele cuvinte: „Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la dorobanţii din 77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al ţării. Să lăsăm ca asupra frunţii lui palide, acum liniştite, să cadă o umbră mângâietoare a depărtatului tricolor nevăzut.” În ziarul Lumina, din Bucureşti, Liviu Rebreanu publică, la 14 mai 1918, articolul George Coşbuc, afirmând printre altele: „Coşbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii româneşti. Ardelean a rămas toată viaţa. Până şi în graiul viu păstrase o notă ardelenească, particulară, care îi şedea bine. Aici în ţară dragostea lui a fost pentru cele şase milioane de ţărani. Simţea o fraternitate profundă cu dânşii ... A răsărit deodată, fără să-l ştie nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor şi bisericuţelor bucureştene. Şi a biruit împotriva tuturor celor scufundaţi în inimaţii şi neputinţe. A adus lumină, sănătate, voioşie. Scrisul lui Coşbuc trăieşte şi va trăi cât va trăi neamul românesc.”
Noapte de vară
Zările, de farmec pline, Strălucesc în luminiş; Zboară mierlele-n tufiş Şi din codri noaptea vine Pe furiş.
Care cu poveri de muncă Vin încet şi scârţâind; Turmele s-aud mugind, Şi flăcăii vin pe luncă Hăulind.
Cu cofiţa, pe-ndelete, Vin neveste de la râu; Şi, cu poala prinsă-n brâu, Vin cântând în stoluri fete De la grâu.
De la gârlă-n pâlcuri dese Zgomotoşi copiii vin; Satul e de vuiet plin; Fumul alb alene iese Din cămin.
Dar din ce în ce s-alină Toate zgomotele-n sat, Muncitorii s-au culcat. Liniştea-i acum deplină Şi-a-nnotat.
Focul e-nvelit pe vatră, Iar opaiţele-au murit, Şi prin satul adormit Doar vrun câine-n somn mai latră Răguşit.
Iat-o! Plină, despre munte Iese luna din brădet Şi se nalţă,-ncet-încet, Gânditoare ca o frunte De poet.
Ca un glas domol de clopot Sună codrii mari de brad; Ritmic valurile cad, Cum se zbate-n dulce ropot Apa-n vad.
Dintr-un timp şi vântul tace; Satul doarme ca-n mormânt Totu-i plin de duhul sfânt: Linişte-n văzduh şi pace Pe pământ.
Numai dorul mai colindă, Dorul tânăr şi pribeag. Tainic se-ntâlneşte-n prag, Dor cu dor să se cuprindă, Drag cu drag.
Logică
Popa Toader, din scripturi, Dă lui Mitru-nvăţături:
— "Mitre, ştii ce spune psaltul? Să nu faci în viaţa ta Ceea ce te-ar supăra De ţi-ar face-o altul !"
Mitru stă şi stă gândind, De el multe nu să prind.
— "Dar mai ştiu eu cum e asta ! Altul, da ! zici înţelept, D-apoi eu? Să n-am eu drept Să-mi sărut nevasta?"
Poet şi critic
—"Ce ştiu nu vreau să ţin secret— Te rog să laşi în pace muza, Căci tu eşti cel mâi prost poet În Siracuza. Troheii şchiopi şi iambii duri; Şi nici nu ştii măcar să-i furi!"
Dar n-a sfârşit, căci Dionis, Ca un al doilea Ajax mitic, A râs de furie şi-a-nchis În turn pe critic. P-un biet Omer îl poţi nega; Dar când e prinţ, e altceva.
Orice poet, ca rege-i prost; Dar ca poet e orice rege Un geniu cum puţini au fost! Deci să-nţelege De ce murind fu Nero trist, Nu ca-mpărat, ci ca artist.
Şi bietul critic, otrăvit D-ale slujbaşilor insulte, Trei părţi din zi era silit Mereu s-asculte Toţi iambii despre cari a zis Că-s cei mai proşti din câţi s-au scris.
Din zori de zi un sclav îi sta La cap, citind până-ndeseară; Aşa şi ieri, şi azi aşa Şi mâine iară. Şi tot tavanul era scris Cu versuri d-a lui Dionis.
Dar după ce-a trecut un an, Slujbaşul vine şi-l vesteşte Că-l iartă nobilul tiran, Şi că-l pofteşte Să meargă la palat curând. Poetul l-a primit râzând.
—"Am versuri iar! Un nou volum, Şi laude-mi spun toţi Zoilii. Să vezi! Eu cred că fac acum Mai buni dactilii. N-am nici un vers pocit şi rău, Şi-aş vrea s-aud cuvântul tău!"
Şi de pe sul, cu mult avânt, Ies odele, încet, cu-ncetul. Olimpic şi cu glasul sfânt Citea poetul. Curtenii, transportaţi, răspund: —"Ce-artistic, ah! şi ce profund!"
—"Şi tu ce zici? M-am îndreptat?" Polixen, tremurându-i paşii, Spre uşă pleacă, resignat, Privind slujbaşii: —"E cheia temniţii la voi? Haid’, duceţi-mă înapoi!"
Lordul John
Se zvonise prin ziare Că-n Irlanda e-ntr-un sat Un bărbat grozav de tare. Lordul John, prinzând de veste Cine e şi de-unde este, Pleacă-n grabă ca să vadă Dacă e adevărat.
Ca mulţi lorzi de viţă veche Din întunecatul Nord, Lordul John e-ntr-o ureche: Fluieră pe drum şi cântă Şi e cel dintâi la trântă. Şi-i voinic fără pereche Şi e cel mai tare lord.
A găsit în urmă satul; Pe ţăran el l-a găsit Ocupat cu măturatul Curţii. Şi, ochindu-l bine, Lordul drept spre dânsul vine Şi descalică degrabă Făr-a zice „bun sosit“.
Ş-apoi gata de luptare! – „Tu eşti Willy Spucker?“ – „Eu.“ – „Spun că eşti grozav de tare De ţi-a mers cuvânt prin lume, Eu din Londra vin anume, Să ne punem la-ncercare. Trântă deci cu tine vreau!“
Willy Spucker se cruceşte, Simte palmele că-i ard, Leneş târnul şi-l propteşte; Scuipă-n palme şi se-ntinde Şi pe lord de brâu îl prinde, Sus o dată-l răsuceşte Şi-l azvârlă peste gard.
– „O să stau acum cu tine Să mă lupt ... Mai vrei ceva? Auzi tu, cu ce gând vine!“ Lordul John privind cu jale Şi tinându-se de şale: – „Să-mi azvârli, te rog, creştine, Şi cel cal, să pot pleca!“
Legenda trandafirilor
O mamă tânără-ntr-un sat Al Indiei, trăia iubită De soţul ei şi fericită De multe câte i s-au dat. Statornică-i trecea viaţa, Cum trece-n farmec dimineaţa P-un câmp frumos şi plin de flori. Şi i-au dat zeii-ndurători Un copilaş, ca el să fie Cea mai înaltă bucurie În traiul ei de rău scutit.
Dar într-o zi s-a-mbolnăvit Cel dezmierdat din mână-n mână, Şi s-a zbătut o săptămână Şi-a opta zi el a murit.
Din lut era; s-a-ntors în lutul Creării noastre-a tuturor! Şi mama-şi blestema trecutul Şi se-ngrozea de viitor: Vedea întreaga ei viaţă Un câmp pustiu, prin care ea Cu multă plângere-şi ducea Durerea timpului de faţă.
Şi cu copilul mort la piept, Aleargă nebunită mama Şi la picioarele lui Brama În templu ea se duce drept. Cuprinde gleznele măreţe A zeului cu patru feţe Şi-n hohot tânguios de plâns, Obrazul şi-l lipeşte strâns De piatra cea din veac cioplită. Tu, patimă nebiruită A dragostei, ce-o ai de noi, Părinte! de ne dai un bine De ce-l ceri iarăşi înapoi? O, lasă-mi viu copilul, Doamne! De ce m-alungi tu cu dureri Din ziua caldei primăveri În noaptea pustiitei toamne?
Şi-atunci prin templul luminat Un sunet vâjâind scoboară, Ca mulţi vulturi ce grabnic zboară Şi-n piatră Brama s-a mişcat: Femeie! Eu sunt mila milei, În stânga am lumina zilei Şi vorbele, în dreapta port Lumina gândului şi fapta Îmi voi deschide dară dreapta Ca să-ţi înviu copilul mort!
Tu mergi şi cată pe pământ O casă-n care niciodată N-au fost dureri şi nici nu sânt, Şi-acolo pune jurământ Că ai să plângi viaţa toată; Că de lumină vei fugi, Fiind d-a pururi supărată, Că n-ai să râzi cât vei trăi Cel mort atunci va fi în viaţă!
Şi cu nădejdea scrisă-n faţă Ea pleacă, şi din sat în sat Prin toate casele-a-ntrebat. Şi a găsit în casa ceea Că p-un fiu mort plângea femeia, Şi-ntr-altă casă plini de dor Copiii plâng pe mama lor, Şi un bărbat în casa asta Plângea că i-a murit nevasta. Şi nici o casă n-a găsit
Fără dureri, un loc scutit. Şi s-a întors la templu mama, Nu-i nici o casă-n lume, Brama, Scutită de dureri şi-amar. Părinte-al vieţii, e-nzadar, D-aş alerga prin lumea toată O, lasă-mi viu copilul, tată!
Şi ca un tunet depărtat, Prin templul sfânt s-a ridicat Un vuiet aspru de furtună Şi-un glas puternic: Eşti nebună Vreai întuneric? Dar să-mi spui, Poţi face-ntunecime plină, În locul unde nu-i lumină?
Şi întuneric unde nu-i Tu faci lumină? Zile triste Fără plăceri tu cum le crezi? Şi de există alb, nu vezi Că negru-l face să existe? Aceasta tu nu o-nţelegi? Vrei pentru tine alte legi? Dar pentr-un om stricat la minte Nu schimbă zeii ce-au făcut Ce-a fost în veci ce au trecut, În veci va fi de-acu nainte, Şi cei vii de vor înceta Să râdă, blestămându-şi soartea, Cei morţi din groapă s-or scula Şi-or râde ei! Nimic nu-i moartea, Viaţa-i tot! Auzi cuvântul: Nebunii n-au nimic d-ajuns!
Şi biata mamă n-a răspuns Plângând a-nmovilit pământul, Pe fiul ei l-a dat lui Iama. Şi-a plâns o zi întreagă mama, Mormântu-n braţe ea l-a strâns, Şi-o noapte-ntreagă a tot plâns. Şi-a tresărit în zorii zilei Şi-o clipă s-a pierdut în vis: O mângâiere i-a trimis Din ceruri Brama, mila milei! Din lacrimile plânse-n zori A răsărit o albă floare, Şi peste noapte-a ei plânsoare S-a prefăcut în roşii flori. Erau frumseţile luminii Dar aveau spini, şi-atâta ce-i? Ea, biata, nu mai vede spinii Şi-adună flori, şi mâna ei Îi sângeră, dar nu o doare, Că pentru-un spin avea o floare
Aşa e scris în cartea sfântă A legii legilor. D-atunci Răsar aceste flori pe lunci. Flăcaii-n poezii le cântă Şi le slăvesc d-atunci pe drept, Nevestele le pun la piept Şi fetele le pun în plete. Şi-n templul zeilor doi miri Împodobesc cu flori vestmântul Şi mame triste pe mormântul Copiilor pun trandafiri. De ei cine-şi ascunde faţa De teamă că de ghimpi sunt plini? Şi dacă viaţa are spini, De ce te plângi că-i rea viaţa?
Poetul Ioan Alexandru s-a născut în noaptea de Crăciun a anului 1941, în comuna Topa Mică din judeţul Cluj. După terminarea Liceului „G. Bariţiu” din Cluj Napoca(1962), se înscrie la Facultatea de Filologie din localitate, transferându-se apoi la Bucureşti, unde a absolvit studiile filologice în 1968. A obţinut o bursă Humboldt în Germania, unde l-a studiat pe Heidegger; de asemenea a urmat cursuri de specializare în limba şi literatura greacă şi ebraică, la Freiburg, Aachen şi München. A călătorit în Italia, Spania, Grecia, Israel. Şi-a susţinut teza de doctorat: “Patria la Pindar şi Eminescu” în 1973. În cursul studenţiei a fost redactor la revista “Amfiteatru”. Mai târziu a predat, între altele, cursuri mult apreciate - de limba ebraică veche la Facultatea de teologie din Bucureşti, şi de civilizaţie bizantină la Institutul de arte "Nicolae Grigorescu". După revoluţia din 1989, începând din 1990, a fost şi om politic şi parlamentar de Arad din partea PNŢCD. A debutat cu poezie în revista Tribuna (1960).
Pentru prima etapă a creaţiei lui Ioan Alexandru, marcată de debutul cu volumul Cum să vă spun (1964) şi de Vămile pustiei (1969) / Poeme (1970), criticul literar Mircea Tomuş relevă „motivele de bază“ ale acestei lirici, „tipice poeziei tinere“, adică poeziei generaţiei resurecţionale, antiproletcultiste: «elanurile nestăpânite ale vârstei şi sentimentul acut al generaţiei»; «o sedimentare vizibilă, o preci¬zare matură a gândirii lirice»; «un lirism ponderat, transcriind seriozitatea gândirii, optica limpede, din punct de vedere uman şi social» etc.; în ultimă instanţă, generaţia lui Ioan Alexandru, după cum observă acelaşi critic, «este aceea prin care omenirea depăşeşte războiul; de aici o notă de tragism în destinul ei, dar şi conştiinţa unei răspunderi deosebite în faţa lumii: Pe mine toţi soldaţii lumii, plângând, m-au sărutat, / Şi-am fost găsit în poze prin mii de buzunare, / Cu mii de taţi în şanţuri am fost înmormântat, / Şi moartea mea de-atuncea şi-acuma mă mai doare.» (TCar, 7). Revirimentul liric datorat poeziei lui Ioan Alexandru, între anii 1965 şi 1970, constă, aşadar, în eliminarea manierismului, prin simpla, dar grava autenticitate a trăirilor mitice ale speţei situate în centrul ruralului său univers familiar, în dinamitarea miturilor spre a li se releva strălucirea inedită a nucleelor, spre a le capta misterul, în dinamitarea conformismului prin puterea metaforei de tip revelatoriu-existenţial, în conjugarea absolutului obsesiv la moduri autentic-vitaliste, cât, mai ales, în conjugarea binomului viaţă – moarte, din panoul central al orizonturilor tuturor lumilor, axă a programului său poetic din această etapă, asupra căreia atrage atenţia şi prin fraza de deschidere a volumului Infernul discutabil, publicat în anul 1966: «Eu fac ceva ce mi se pare mai aproape de moarte decât de eroare, de viaţa omului decât de limbajul lui, care poate fi uneori o trădare a faptelor» (AID, 5). Criticul literar Ion Pop, remarca în acest sens: «Propunându-şi ca obi¬ectiv fapta, împotriva cuvântului, o astfel de poezie va fi expresia unei imense sete de real sau, mai exact, a unei subordonări sui-generis faţă de dinamica realului evocat în dimensiunile sale materi¬ale, haotice.» (PPg, 200). Criticul Ion Pachia Tatomirescu constată, între altele, că «agrestul cosmos se relevă sinestezic prin trăiri ale originarului, ale miticului, în descendenţa marilor poeţi interbelici ai Ardealului (A. Maniu, L. Blaga ş. a.): Pentru copii mijesc şi se umflă în nori / ţâţele ploii până se mulg de la sine. / (...) / Ugerul lunii pe canale mute / îşi lansează lapţii recilor prunci somnambuli. / Coarnele de taur – burdufe îndesate / cu lapte smântânos pentru copii, / guşa ciocârliei, limpede, de-o spinteci / vei da de pungi sonore de lapte cristalin / din care aerul – copilul dimineţii / îşi suge degetele fluierând. / Cadavrul unui lac nerăcit încă / de îndrăzneşti să-i pipăi rădăcina / palelor re¬flexe, un clei ceros / cum ar fi jalea lumii, / se va vădi ca leacul unic vocilor / încă false de copii. / (...) / Dar limbile clopotelor în delir nu-s altceva decât un fel / de mâini barbare care mulează cerul să îşi / trezească sorii toţi lapţii pentru noi. («Laptele» – AID, 56 sq.)» (TGrp, 427). După acelaşi critic, dincoace de anul 1970, Ioan Alexandru rafinează „geologicul convulsiv“ din creaţia anterioară, alegoricul, elementarul, parabolicul, „problematica fiinţei“ etc., punându-le sub pecetea spiritului, Logosului. „Limbul“ noii etape a creaţiei poetice a lui Ioan Alexandru se revelează în toposul pustiei, al „Pustiei Umblătoare“, nisipos labirint rotativ, „cu dinamica argintului viu“: Cine are Pustia e mort, / Cine n-o are-i steril...; din acest „limb“, lumea se vede ca «o piramidă vie umblând din loc în loc»; limbul / pustia este vehicul al fiinţei şi cunoaşte o serie de metamorfoze în faţa apocalipticului: mai întâi, „pe uliţele omului“: Pustia umblătoare, fiule, drumul îngust / Athosul, cămila prin urechile acului / Am văzut această cămilă vieţuind / Am văzut pustia umblătoare. I-am văzut / Genunchele tăbăcite de-atâtea rugăciuni / I-am văzut trupul deşert strunjit chinuit / Robotit ars de secetă cât un munte ros / De gheara furtunilor Am văzut Pustia / Umblătoare I-am văzut nările uriaşe / Două clopote prelungi... (APT, 17); apoi, nemaifiind «pustie aici pe pământ fiule», Pustia Umblătoare devine: Acest vas cosmic plin de uimire / Pe drumuri înaintând şi întrebând / Muntele fecioarei în mişcare... / (...) / Muntele umblător Muntele sfânt umblă prin lume / A-nceput să pornească de mult a început / Să fie pustia umblătoare / Duhul piramidelor îngerul templelor / Pustiite de mult liturghiile amuţie / Cântul fecioarelor, ruga asceţilor... (APT, 18); şi în ultimă instanţă: Pustia umblă Pustia este grai / Cuvânt necunoscut năuc anume / Neamul lui cât nisipiş pe mări / Se-ntinde fără veste peste lume // Şi când vin zorii şi când e iarăşi cer / Şi când e cerul înspuzit de stele / Atuncea tu Pustie eşti bunul Dumnezeu / Deasupra nefiinţei mele (APT, 22 sq.). Puternicul filon imnic-aurifer al lui Ioan Alexandru iese la lumină între 1973 şi 1976, prin volumele Imnele Bucuriei şi Imnele Transilvaniei. Cu privire la Imnele Transilvaniei, criticul literar Mircea Tomuş arăta că tot «ce este mai valoros în noua carte a lui Ioan Alexandru este imaginea unei Transilvanii dramatice, pe chipul căreia însemnele unei sublime frumuseţi stau alături atât de firesc încât se resimte comunicarea de adâncime, chiar condiţionarea, cu adâncile răni ale suferinţei ancestrale; un univers rustic aspru, cu dealuri şi munţi bolovănoşi, expresie a dramatismului conţinut, dar şi a unei substanţe cu duritate de cremene, cu vegetaţie frustă, rodind atâta frumuseţe câtă amară esenţă, populat de un soi aparte de oameni, a căror înaltă, pură chemare se decantează dintr-o fiinţă trudită şi noduroasă; viziunea este tot ce poate fi mai opus idilei şi calofiliei; pe treptele tot mai profunde ale unui realism fără concesii, cu note izbitoare amintind curajoasa tuşă existenţialistă, arta lui tinde spre performanţele de simplificare şi esenţializare ale artei primitive în ceea ce are mai autentic»; «şi nelipsind a observa că, pe măsură ce viziunea poetului coboară eta¬pele tot mai cutremurătoare ale acestui infern care este Transilvania suferinţei tragice, din versurile cărţii se ridică, treptat, un sens transfigurator, o aspiraţie spre lumină şi înălţare; oamenii săraci ai acestei provincii sărace şi bogate în acelaşi timp reprezintă o stirpe de profeţi ce poartă în ochii lor iluminaţi flacăra idealului de vechime, continuitate şi unitate naţională: Un singur rost plineşte graiul meu / Încerc să-l spun din nou mai cu tărie / Că neamul meu părinţii din părinţi / Cred în lumină şi în veşnicie; marii apostoli ai neamului aparţin de aceeaşi esenţă curată şi rustică.» (TML, 143 sq.). Iar aceste calităţi semnalate de criticul Mircea Tomuş persistă şi în „imnele“ consacrate de Ioan Alexandru celorlalte spirituale provincii, „ţări de râuri / munţi“ ale României, sunt caracteristice întregii spiritualităţi geografic-valahice. Se cuvine a se mai menţiona că o serie de „imne“ de Ioan Alexandru se înfăţişează în avalanşele de prospeţime ale sacrului, însă preluând în nobilă ascendenţă spirala ontic-imnologică, de la Sfântul Niceta Remesianu, autorul imnului întregii Creştinătăţi, Te Deum laudamus..., din orizontul anul 370 d. H.; şi o capodoperă a imnologiei Creştinismului, din secunda etapă a creaţiei lui Ioan Alexandru este şi «Lumină lină»: Lumină lină lini lumini / Răsar din codri mari de crini / Lumină lină cuib de ceară / Scorburi cu mi¬ere milenară / De dincolo de lumi venind / Şi niciodată poposind / Un răsărit ce nu se mai termină / Lumină lină din lumină lină // Cine te aşteaptă te iubeşte / Iubindu-te nădăjduieşte / Că într-o zi lumină lină / Vei răsări la noi deplină / Cine primeşte să te creadă / Trei oameni vor veni să-l vadă // Lumină lină lini lumini / Răsari din codri mari de crini... // (...) // ... Deasupra stinsului pământ / Lumină lină Logos sfânt (cf. TGrp, 426 – 429).
Ar fi mai bine
Copac uscat în plină toamnă Nimeni nu ştie că nu te-ai mai trezi, Te desfrunzeşti cu cei vii deodată Dar mort în fiecare zi.
Fluieră vântul prin rămurişul sterp Ca şi ceilalţi te desfăşori sub stele, Copac uscat eu nimănui nu spun Că tu eşti mort în codrul existenţei mele.
Azi-noapte te-am văzut sleit cum te ştergeai de lacrimi cu degetele goale, Nechezul unui cal smintit lovea în scoarţa ta în rotocoale.
Lampa mea stinsă prin geamuri auzea Ultima rugă îngenunchiată-n zare Pământul străveziu din tine cobora, Ardea un plop a primă lumânare.
Până la primăvară nimeni nu va şti Că tu eşti mort de un amar de vreme, Pădurarii te vor îngriji Topoarele te vor ocoli Norii vor binecuvânta Moartă neliniştea ta. Şi tu uscat, încremenit acolo-n zare, N-ar fi mai bine să-i spunem de-acuma primăverii viitoare? Văzduh să nu mai împartă Pentru coroana ta moartă, Vânturile albastre să şi le retragă Din căpăţâna asta bolnavă, Să şi le-năbuşe, cuvânt de cuvânt, Stelele depuse la temelia ta în pământ.
Întoarcerea poetului
… Trag clopotele-n răsărit, trag clopotele În Pustie, aici este un singur schit Şi-o singură împărăţie. Trag clopotele, trag Clopotul vesnic în Pustie. E numai plâns înnăduşit În preacurata liturghie. Pustia nu-i Decât un schit. În noaptea asta Veşnicească şi clopotele pururi trag Căci nu-i cine să le oprească. Eu sunt schitul şi Pustia, eu sunt Şi clopotul pustiu. Şi cine îmi aude graiul Rămâne greu, rămâne viu. Trag clopotele, ard şi plâng. Curg clopotele În Pustie. Pustia e un clopot orb ce-şi caută Vederea în Pustie. O, noapte veşnică, O, răsărit, O, focuri pururi Fără nume. Trag clopotele negre şi e vânt Si, cineva se naşte-n lume. Şi iarăşi clopotele vin cu focurile despletite Şi se lipesc de capul meu În graiuri nemaidesluşite. Pustia este maica celui care umblă Ca pe uscat pe mare. …
Iubirea
Părtaşi suntem multor iubiri Una singură e împlinire Celelalte numai presimţiri Până dăm în inima de Mire
Impodobit cu-nfăţişarea Lui Dinspre înviere răsărindă Pe cât în lacrimile orişicui Voi răvni iubirea să-si aprindă
Ce exista să iubesc nespus Oceanul stingerii de sine Să rodească-n cele care nu-s Răsăritul ce le aparţine
Izvorul
Izvorului asemeni sunt şi eu Cutremurat sub stelele de vară Cu cât e cerul mai făşă de vânt Cu-arât lăubtrurile mele se-nfioară
Nu dinafară-I zvon ce mă frământă Nici din adâncuri nici de sus O ubră s-a desprins din slava Icoana ei în mine a apus
Din ce în ce sunt cercuri mai adânci Si mai departe horele pe ape S-a desteptat în mine un ivor Ce nu-l mai pot cuprinde şi încape.
Vedenia
Ingerul crin în luminare Lin arzând se mistui Nu-l cunoaşte decât ruga Fecioarei ce-nflori
In albastra înserare Zborul lui de mir curat Presimţindu-l-a doar maica Pruncul când l-a alăptat
Si-n mâinile furtunii Trăsnetele luminând Il privii mirat profetul Din adâncul de pământ
Dincolo de matca firii De deasupra de izvor Ingerele se străvede Har nemuritor
Bine aţi venit în "Lumea Mea"; o lume a literaturii, a artei şi a culturii universale.
Am dorit ca acest blog să fie o invitaţie şi un îndemn la lectură. Majoritatea postărilor din "Lumea mea" au ca scop promovarea literaturii universale, promovarea gratuită a cărţilor şi a literaturii în general. Veţi întâlni în "Lumea mea" atât fragmente din literatura universală, cât şi încercări ale unor oameni pasionaţi de literatură. Ei formează "Lumea mea" în totalitate şi lor le aparţine. Atât informaţiile biografice cât şi textele din "Lumea mea", sunt informaţii publice, preluate din surse publice, cu respectarea dreptului de autor în totalitate. Dacă, din nefericire, observaţi vreo abatere de la acest deziderat, vă rog să mi-l semnalaţi imediat, pentru a îndrepta greşeala.
De asemeni, dacă aţi încercat vreodată vreo formă artistică de exprimare(poezie, proză, teatru, etc.), şi nu aţi avut curajul necesar să o publicaţi, "Lumea mea" poate fi spaţiul adecvat pentru ca visele voastre să devină realitate. Nu vă mai trebuie decât inspiraţie!
Reporter Special
-
NE-AM MUTAT ! Oameni, locuri şi întâmplări care ies din tiparele
cotidianului au făcut obiectul acestui demers jurnalistic, pentru care
echipa „Obiectiv Ro...
Ce grea esti....batranete !!!!!
-
Vreau sa fiu o batranica cocheta cu flori la geam, cu fluturasi in stomac
cand vad un mos ramolit:))…sa nu traiesc din amintiri ci din simtiri si
impliniri...
Luna Pătrată împlinește 15 ani!
-
În martie 2009 incepea călătoria Lunii Pătrate. Un spectacol de lansare cum
nu prea se mai văzuse, într-un spațiu de teatru, cu proiecții video și
momente ...
De ce noile scandaluri din online sunt un semn bun?
-
Probabil toata lumea care are un cont de Facebook a auzit in ultima vreme
de tot felul de micro (unori devenite macro) scandaluri legate ba de o
terasa car...
Recommendations for London
-
Since then throughout the day there are many options to enjoy in the city
of London and among the proposals of interest to tourists meet the British
Museu...
SINGURA MEA REALITATE…
-
Vineri, 11 noiembrie 2011 Ora 9:57:56 AM GMT Bucuresti SINGURA MEA
REALITATE… Amintirile de luna asta m-au zapacit intr-un asemenea hal incit
nici nu imi m...
Mandri ca vom fi speakeri la TeCOMM 2013
-
Afla cum sa ai o afacere de succes in online de la specialistii din Europa
in cadrul Tecomm A 3-a editie a expoconferintei TeCOMM aduce la Cluj-Napoca
bune...
Performance at 1 Utama
-
It's once again Christmas is coming soon. The above performance held at One
Utama, Petaling Jaya. As usual, there will be a lot of exciting performance
e...
Una caldă, alta rece
-
Aia rece e că adminul intră vreo două săptămâni în concediu, aşa că
articole nu o să mai fie de găsit pe aici. Nu ştiu dacă e rece pentru lumea
largă, dar ...
V-ati ascunselea.
-
Ma joc deseori v'ati ascunselea cu mine,
ma ascund printre zambete aiurea.
Incerc sa gasesc ce am ascuns.
Dar le'am ascuns atat de bine, incat ... le'am pier...
Purchasing Gold Pendants
-
You may be interested in gold pendants if you already have a favorite gold
chain or if you are looking for both the pendant and the chain. When
thinking ...
Lumea nu e făcută pentru oameni singuri.
-
Stau singur în curte acum. Am făcut focul într-o sărăcie de vatră deschisă
și ard niște crengi din corcodușul pe care l-am toaletat cu Ciprian în
primăva...
Pe mare – Vasile Alecsandri
-
Ah! viaţa pentru mine, Scump înger! fără tine Nu are nici un bine, Nu are
nici un dar. În cer fie lumină, Sau nori, sau noapte lină, Sufletul meu
suspină, ...
Essential places to visit in London
-
London is really full invites all tourists to enjoy natural, cultural,
culinary and many other options. Tourists who want to enjoy your trip in a
natural ...
London has the best taxis in 2013
-
When traveling around London or any other city choose a taxi is something
important because tourists expect to get good service. It just gave the
rating o...
Skullcandy Crusher – mini-review
-
Testez de vreo săptămână Skullcandy Crusher… O să încep cu sfârșitul… dacă
vrei să-ți iei căști, poate ar fi bine ca înainte să te hotărăști să
probezi ș...
DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU
-
Trei cruci pe-un deal, pe Dealul Căpăţînii.
Pe ele-atîrnă-n frînghii strîns legaţi,
Şi ţintuiţi de braţe, în piroane,
În crudă agonie, trei bărbaţi.
Şi p...
Iuliu Maniu - un model politic, modelul meu politic
-
*Iuliu Maniu a fost un om politic român, deputat român de Transilvania în
Parlamentul de la Budapesta, de mai multe ori prim-ministru al României,
președin...
-
În noi sunt atâtea gânduri care își așteaptă împlinirea, atâtea lucruri
care au nevoie doar de un destinatar și de un moment bun pentru a fi
înfăptuite...
WE HAVE MOVED FROM GOOGLE
-
*WE HAVE MOVED FROM GOOGLE*
*WE ARE NOW HOSTED UNDER THE*
*"BOOTLEGTUNZWORLD.ORG"*
*FLAGSHIP*
*this Archive Area moved:*
*[ HERE ]*
*http://bootlegtunzw...
Red Necklace
-
red-necklace
An elegant and distinct red coral necklace. Created with the best quality
red coral and solid silver, this piece will make the perfect gift ...
organicshea , unt de shea nerafinat
-
Blog despre unt de shea nerafinat, cosmetice organice si o gramada de alte
secrete bio de frumusete din Cluj.
http://www.organicshea.ro/
locatie noua...
-
M-am mutat intr-o locatie noua.
Noul blog e in engleza, dar il pastrez si pe acesta pentru eventuale
"sclipiri" in limba noastra romaneasca.
http://ego...
Eu nu cer socotință...
-
Eu nu cer socotință la nimenea în viață
De crede sau nu crede în bunul Dumnezeu,
Loviți-mă, prieteni, din spate și din față,
Loviți cu bumerangul în...
Grecia-Rodos-299 Euro-All inclusive
-
*Oferta Insula Rodos*
*299 Euro*
*3*- All inclusive*
*Transport cu avionul - inclus*
Cea mai mare insula din Arhipelagul Dodecaneselor, Rhodos sau Rodos est...
-
dicționar
am scris…
când punct…
-universal-
şiruri, amprente intra(uterine)
în care am strâns
apă de ploaie
şi am oglindit
sentenţionist-platitudi...
Despre cancer ...in alb și negru
-
Paradoxal cererile de a pune o poză de profil în alb -negru pentru a ajuta
o persoana suferindă sau pentru a susține lupta celor ce au cancer a trezit
în ...
-
*Doare*
Doare si se rupe totul in tine
Este din ce in ce mai greu si te minti ca ti-e bine
Ai vrea sa pleci si sa ramai in acelasi timp
Gandesti astfel...
La Multi Ani 2011 !!!
-
Lasam cu melancolie in urma toate partile bune ale lui 2010, un an ce s-a
dovedit plin de peripetii pentru fiecare dintre noi. si incercam sa
ingropam part...
oare voi reusi???
-
*Incerc din rasputeri sa pot sa imi achizitionez un aparat profesional
pentru recuperarea fortei musculare.Pe zi ce trece musculatura se atrofiaza
si picio...
CURS DE CERAMICA
-
CURS DE CERAMICA
“ Arta este oglinda magică pe care o creăm pentru a transforma visele
invizibele în imagini vizibile. Pentru a ne vedea chipul folosim o ...
Manifesting Things Through Talk
-
You know the idea of speaking things into existence, but did you know that
it’s a real thing? You can go out into the world and speak things and then
whe...
despre ploi
-
plouă cuvinte discret,
alb inocent, mesteceni
cum toamna ascultă
cu ochii încet.
plouă din noi între ape
inimi alese de val
calde cum cad,
pe calendar
uit...
sniţele umplute
-
-8 felii de cotlet de porc fără os (bătute ca pentru şniţel)
-8 felii subţiri de caşcaval, la fel de mari cît cele de cotlet
-8 felii de bacon
-două ouă
-fă...
New edition of the World Trade Market in London
-
In London one of the most important events taking place year after year is
the World Fair Trade Market, a tourism fair in London that has a long
tradition...
Art Tells the Technological Future
-
Jean Cocteau once said, “we only serve as a model for the portrait of our
fame.” Tell that one to Dorian Grey. It parallels the old “Chicken or the
Egg” ...
Hai intr-o calatorie in Universul Tau Interior!
-
Va invit sa-mi raspundeti in comentarii sau prin intermediul adresei de
e-mail lenutzyk18@yahoo.com la cateva dintre urmatoarele intrebari. Care
este poves...
-
Living to Die, Dying to Live
By D. O. Grant
*Reviewed by E.L.S.E.*
*29.11.2012*
*Notice:*
*You can pick up a copy at the online bookstore:*
http://ep....
mic vis eco… pornind de la un coșmar
-
DOMINANTA: (fără poze) îi înțeleg pe ăia din cartierele mexicane, care
fumează ganja goală, pe tot gol, pe suflet, pe stomac, pe creierii goi…
toată ziua ...
SAB 2019
-
Anul acesta Salonul Auto București a fost foarte slab, au fost expuse
mașini second hand. Incredibil as putea sa spun am ajuns la SAB sa vedem un
Audi A6 s...
Dragostea adevarata
-
*1 Ioan 4:10 „Si dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu,
ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimes pe Fiul Său ca jertfă de
isp...
A venit toamna
-
S-a consumat cea de a doua întâlnire a „luceferilor” după încetarea
vacanţei de vară. La prima întrunire, unde nu a fost „aglomeraţie” prea
mare, fiecar...
Cu piciorul în ușă...
-
Am ,,tras cu piciorul'' în ușa virtuală și am reușit să intru pe aici
puțin.Nu știu dacă voi mai avea curând acest noroc.Între timp am început să
scriu și ...
Îmi asum
-
Exercițiu de improvizație din facultatea de actorie care mi-a rămas
întipărit în memorie ca una din cele mai frumase lecții folositoare pentru
viață.
UN PIC DE JENA AVEM SI NOI?
-
Inainte sa schimbam clasa politica, e necesara o actiune simpla. Sau, ma
rog, care pare simpla. PRIVITUL IN OGLINDA. Cine suntem noi? Nu de alta,
dar oamen...
Cat mancam
-
*Redau mai jos continutul unui mass-e-mail, primit de la o prietena. Mi se
pare unul din acele lucruri pe care trebuie sa il dai mai departe si care
te i...
Saraciti de viata interioara
-
Prevad ca dupa alegerile din decembrie vom avea o mare dezamagire! Va spun
ca o noua clasa politica este necesara! Ati mai auzit asta! Doar noi,
oamenii si...
Poveste despre R?d?u?i
-
O zi de târg la R?d?u?i are înc? ceva din mirajul povestirilor iscusite, pe
care odinioar? bunicii ni le ?opteau la gura sobei. S?pt?mâna trecut? s-a
insta...
CONEXANT HSF 56K DATA/FAX MODEM DRIVER DOWNLOAD
-
PC Pitstop began in with an emphasis on computer diagnostics and
maintenance. You should receive an email shortly with your link to download
the requeste...
Conflictul
-
Smaranda luă o gură de cafea și privi pe geam la curtea luminată de soarele
dimineții căzut în cioburi mari și aburii printre crengile corcodușilor.
Oftă. ...
Turneu de Martisor in GERMANIA
-
Trupa No’Mads porneste din nou la drum. Incarcate de martisoare muzicale,
Irina si Alexa vor sarbatori venirea primaverii printr-un mic turneu de
martisor ...
Muzica populară de la bunici, motiv de nostalgie
-
Cine mă cunoaște bine de tot știe că nu mă omor după muzică populară.
Da, corect, ar putea avea o oarecare componentă emoțională, având în vedere
...
Lacrimi de nea (pentru Ţiţi)
-
Plânge cerul iubito...
plânge cu fulgi de zăpadă,
prima nea,
ofrandă imaculată
pentru sufletul tău
peste care așez
petale roșii
de trandafir
ca să-ți spună...
Cartoon Yourself Tutorial :)
-
Step 1 :
- Choose an image
Step 2:
- Duplicate the layer (right click on the primary layer and choose
duplicate layer)
- And change that lay...
De 1 Martie suedez
-
În urmă cu 10 ani scriam așa în prag de primăvară. Anul acesta, 1 martie mă
prinde în vacanța de sport a suedezilor, vacanță pe care au obiceiul să o
pet...
Polipii veziculari
-
Polipii vezicii biliare sunt excrescente in vezica biliara si apar de
obicei datorita acumularilor de colesterol. Intr-adevar, aceasta afectiune
este rel...
Omul de ceară
-
În frigider avea salată şi două şarlote. Nimic interesant. Motanul dormea
pe fotoliu, ca întotdeauna, preocupat s-o viseze gătind ciorbe de pui cu
zeamă de...
SARAIMAN
-
Saraiman este un spectacol inedit!
Este o incantatie, o obsesie, o poveste in care se poate regasi fiecare
dintre noi, cei care am cunoscut 'ratarea'.
Admi...
dimineata ploioasa
-
Tarot.
Am ridicat cartea.
Pana la urma omuletul inocent va cadea in hau.......pur si increzator in
pelegrinarea sa prin taramul viselor si al iluziilor...
Invitație la "Solaritate"
-
"*Unii pictori preschimbă soarele într-o pată galbenă, alţii schimbă o pată
galbenă în soare*", considera Pablo Picasso, în vreme ce J.M. Barrie,
“tatăl”...
SINGURA mea realitate…
-
Vineri, 11 noiembrie 2011 Ora 9:57:56 AM GMT Bucuresti SINGURA mea
realitate… Amintirile de luna asta m-au zapacit intr-un asemenea hal incit
nici nu imi m...
Ana Aslan
-
The Romanian School of Gerontology was the first in the world to:
• found the first Institute of Geriatrics in the world (on January 22
1952), which has g...
Ce se aude in ultima vreme
-
Nu stiu daca ati observat, dar orice ar cere/cauta, tiganii folosesc
aceleasi replici. Nu cred ca trec pe strada aceeasi tigani cu fiare vechi
sau calorife...
11+ Mountain Bike Coloring Pages Background
-
*11+ Mountain Bike Coloring Pages Background*. Print out more coloring
pages from bike coloring pages! 39+ mountain bike coloring pages for
printing an...
Metode Simple de a Face Rost de Bani Rapid
-
Momentele in care suntem surprinsi de situatii in care avem nevoie urgenta
de bani, sunt inevitabile in viata oricarui om. Desi foarte stresante,
aceste m...
Attractive places to discover in London
-
During a vacation in the English city of London there are many options that
tourists can truly take into account in particular is a city where art and
cul...
-
îmi dau seama de cât de repede trece timpul doar atunci când mă uit în
calendar sau când scriu data pe o foaie. au trecut mulți ani de când mă
știu, de cân...
Cu tolba po?tal?, prin Stockholm
-
?i pentru c? un post anterior a strâns destule comentarii legate de
sistemul po?tal în Suedia, g?sesc oportun s? explic detaliat cum st? treaba
cu po?ta su...
Scrisori pentru omuleți de departe (I - VI)
-
*Scrisori pentru omuleți de departe (I)*
Învață să-ți iubești singurătatea! Uite io, care never-ever n-am avut parte
de ea... măcar cât să ne cunoaștem m...
Primeste-l Alaturi de Tine
-
Postat în:Anti-Drog Tagged: Agenţia Naţională Antidrog lansează prima
campanie socială pentru schimbarea percepţiei publice asupra consumatorilor
de drogur...
Biserica fortificată Ghimbav
-
Am ajuns în localitatea Ghimbav, pe care o asociam mai degrabă cu fabrica
de avioane IAR, dar unde am descoperit o biserică fortificată mărișoară.
I visi...
nedreptăţile vieţii, clin d'oeil
-
bieţii pitici de grădina au toţi faţa spartăcana preferată rămâne mereu
fără toartăpechinezii ajung nţ nţ mareşali de canapeaşi cineva o invită pe
tipa dup...
Când taci
-
Când taci, înălbiţii cireşi se înclină
un giulgiu de frig peste-a florilor vrajă
visează toporul călău de lumină
şi seva în plâns se preface sub coajă.
Când...
Pufuleti si porumbei
-
*Blog restant*
La pas prin Bucurestiul vechi, dupa coltul cu mult gainat de porumbel,
undeva langa Gradina Icoanei*, un mic rendez-vous felino-pasaresc....
glisare
-
urc in metrou . imi zboara fugitiv privirea spre geam. ma sperii , arat
descarnata ca o mumie inghesuita intre alte mumii.. unde este sclipirea si
prospeti...
M-am mutat
-
Pentru cei ce încă urmăresc fotografiile aici: m-am mutat! De acum mă
găsiți pe http://photos.octocat.org, acesta fiind un subdomeniu al
http://octocat.org
Marea mutare
-
Nu stiu daca noua casa ma va inspira sa scriu mai des. Cert e ca incerc.Ma
gasiti asadar aicitot Zapacita, tot despre munte, mare, carti, concerte,
teatru ...
Mărturisirea se face până la capăt
-
Aici nu mai poate fi vorba despre jumătăţi, despre lucruri pe care vrei să
le ţii pentru tine. Mărturiseşte despre împliniri, despre înfrângeri,
despre nop...
