luni, 31 martie 2008

Bogdan BU: proză (2)




Ce este un scriitor?

Asta vreţi să ştiţi ? Păi, cum să vă explic ?…e un om care scrie mereu. Are în faţă un maldăr de hârtie pe care el, scriitorul, lasă să curgă un fir albastru şi subţire, care se lipeşte de hârtie formând un fel de linii şerpuitoare…, aşa ca nişte desene dantelate care se aşază unele sub altele. Acestea se numesc rânduri. Cum să vă explic ?…Scriitorul ăsta seamănă cu viermii ăia de mătase, pe care, probabil, îi creşteţi şi unii dintre voi; după ce s-au îndopat bine cu frunze de dud, într-o bună zi, viermii încetează să mai mănânce, iar din cap începe să le curgă un fir lung de mătase pe care-l răsucesc, îl torc, îl înfăşoară şi-l înnoadă în jurul lor, făcându-şi un fel de căsulie în care se ascund şi dorm duşi, ca după un timp să iasă din ea în chip de fluturi. Frunzele de dud pe care le-a mâncat se transformă în capul omidei într-un fel de lichid mătăsos, iar lichidul mătăsos se preface apoi în fire de mătase.
Cam tot aşa se petrec lucrurile şi cu scriitorul-vierme… Când e tânăr, nenea scriitor mănâncă o mulţime de foi, dar nu de dud, ci de hârtie, pe care au scris alţii tot felul de lucruri. Foile astea se transformă în capul scriitorului în cerneală ! Da, da, aţi auzit bine, în cerneală… Şi când capul i s-a umplut, scriitorul încetează să mai mănânce şi-ncepe să dea drumul firelor de cerneală cu care se va-mbrobodi, ca pe urmă să se prefacă în fluture. Pe unde curge cerneala din el ? Păi, din capul scriitorului iese un tub care-i trece prin braţ, până la mână. În mână are în permanenţă un fel de băţ prevăzut cu un mic obiect ascuţit în capăt; obiectul ăsta mic se numeşte peniţă. Firul de cerneală iese prin această peniţă. Totuşi, un lucru mi se pare ciudat: orice fel de foi ar mânca scriitorul, ele se transformă toate în cerneală. De exemplu, specia numită „poet” nu mănâncă toată ziulica decât scrisori de dragoste; şi acestea se prefac în capul lui, tot în fire de cerneală!…

Deci, scriitorul lasă să i se scurgă din cap firul de cerneală care se-aşterne pe hârtie. Un capăt al firului îl leagă de un… ciot numit editor, apoi îi dă drumul cernelii. Şi cerneala curge, curge mereu, firul devine tot mai lung şi mai îmbelşugat. E o frumuseţe de fir, o minunăţie, ce mai – toată lumea e entuziasmată de el. „Vai ce frumos este!” exclamă toţi, făcându-i loc cât mai mult. Scriitorul se bucură şi el, cu toate că ştie că cerneala din capul lui se-mpuţinează mereu; vede firele nenumărate şi se bucură gândindu-se cu plăcere la viitor. Se va înfăşura zdravăn în ele şi va dormi ca un popă, iar mai târziu se va transforma în fluture… Iar cerneala din capul lui scade, şi pe măsură ce scade, firul se face tot mai subţire, rândurile tot mai rare şi mai firave. În epoca asta ia naştere de obicei, ceea ce se numeşte drama în versuri. Dar scriitorului nu-i pasă; el se bucură de gogoaşa care-l aşteaptă. Într-o bună zi, cerneala din capul scriitorului se isprăveşte. S-a transformat toată în fire de cerneală care s-au aşezat pe hârtie. Scriitorul se gândeşte la acelaşi lucru: ce dulce somn va avea el între atâtea fire, până când se va trezi fluture !… Dar vedeţi că nu se-ntâmplă întocmai aşa, nu ?… Viermii de mătase nu se cultivă de dragul fluturilor, ci de dragul mătăsii. De aceea oamenii aruncă gogoşile în apă clocotită; viermii se prăpădesc, iar mătasea e depănată pe mosoare. Din ea se fac ciorapi frumoşi, iar viermii sunt aruncaţi la gunoi.


Ei bine, aşa se întâmplă şi cu gogoaşa de cerneală, dragii mei. Când i s-a scurs toată cerneala din cap, scriitorul e aruncat în apele clocotitoare ale criticii şi scuturat din gogoaşa de cerneală, iar firul de cerneală se preface şi el, tot în ciorapi de mătase, pentru nevasta crescătorului de scriitori !…Sunt unii care se miră de acest fapt şi plictisesc lumea cu fel şi fel de-ntrebări. Despre aceştia se spune în cercul viermilor mai tineri: Uite-l şi pe moşneagul ăla… S-a epuizat complet, sărmanul…!
Şi tinerii au dreptate.

Bogdan BU: proză





Aradiografie

La Arad, avem o cafenea de tip existenţialist. Avem de toate la Arad; la scurt timp după ce apare ceva la Paris sau la New York, apare şi la noi. De multe ori, avem ceva ce ei nu au. De exemplu, avem multe femei îmbrăcate sumar, ca în reclamele fanteziste de la TV. Şi aşa, sumar îmbrăcate, umblă pe stradă, iar în tramvai îşi ridică braţul ca să se ţină de bare şi de mânere. Stau atât de aproape de tine, încât le poţi simţi parfumul; se aseamănă cu fetele acelea din prezentările de modă, ce defilează pe podium. E de necrezut că într-o lume atât de duşmănoasă şi de neâncrezătoare, ţi se oferă această neaşteptată mărturisire a unui trup. Vizitatoarele străine se uită uimite la fetele din Arad şi la moda lor. Am citit chiar într-un ziar că o fată care a îndrăznit să meargă la fel îmbrăcată pe o stradă din Londra, a stârnit de-a dreptul panică. De vină nu e doar puritanismul; e aceeaşi impresie neplăcută, provocată de obicei de toate lucrurile nefireşti. Lucruri foarte bune când se fac la timpul şi la locul lor, dar care pot deveni stânjenitoare foarte uşor.În fond şi la urma urmei, de ce toată lumea nervoasă şi preocupată dintr-un tramvai ticsit şi supraîncălzit, ar trebui să se gândească la acelaşi lucru; la ceea ce poate evoca fata cu sânii abia acoperiţi ?! La Arad, până şi numărul accidentelor de circulaţie începe să fie încurajator; număr de oraş mare! Mai mult decât atât, avem şi mult zgomot, care începe de pe la patru dimineaţa şi încetează înspre ora două noaptea. Oraşul devine grosolan, iar dacă vrei să auzi o vorbă de duh, şi muşcătoare, dar şi indulgentă, trebuie să mergi la tarabele pieţarilor care umblă cu cărucioare pline cu marfă. Pentru culoarea locală, uneori se mai iveşte şi câte o procesiune, când, peste mulţimea aceea diversă şi zgomotoasă care umblă vorbind într-una, se-nalţă o cruce mare şi frumoasă, evocând energie, pioşenie şi măreţie totodată. În unele seri, din insula ştrandului se înalţă focuri de artificii, care luminează cerul nopţii, transformându-l într-un imens fund de mare locuit parcă de mii de animale fosforescente, cu formele lor mereu schimbătoare. Parcă ar face parte din fenomenele meteorologice imprevizibile; dar nimănui nu-i trece prin gând că sunt bani aruncaţi în vânt...Apoi mai sunt cântecele nocturne, cântecele acelora care îşi amintesc că ar fi putut ajunge tenori, baritoni, sau măcar cântăreţi locali, dar că acum sunt funcţionari, oameni cu profesie... Noaptea, şi mai ales când au impresia că nu-i vede nimeni, îi poţi auzi lamentându-se: „Am trăit din artă!...” sau: „Am trăit din dragoste!...”. Mici grupuri de muzică rock sau chiar miniorchestre de jazz, în faţa cărora se văd afişe scrise în engleză, dau reprezentaţii de seară în anumite locuri şi localuri, despre care se povestesc multe lucruri, ca şi când ar fi vorba despre o sectă. Pentru că la Arad, când cineva face un lucru deosebit, care se obişnuieşte numai în alte ţinuturi, stârneşte imediat în mintea celorlalţi ideea de sectă, de oameni iniţiaţi. Cine nu are instrumente sau nu cântă, face gălăgie, strigă, discută noaptea în gura mare...Unele ţipete de femeie dau la toate acestea un colorit pitoresc. De la ferestre se protestează, din stradă se răspunde şi totul se isprăveşte în mod foarte calm cu epitete de genul: imbecililor, cretinilor, dobitocilor!...Pe urmă apare deodată insomniacul zonei; în drum, el loveşte cu piciorul o cutie goală de conserve, sau într-o cutie din aceea mare, uitată de vreun negustor din piaţă.

Atât cel care şi-a înţepenit degetul pe claxonul automobilului, cât şi cel care cântă din muzicuţă, sau într-o orchestră de jazz, aparţin aceleiaşi categorii care se găseşte, cred eu, doar la Arad.Dacă trăieşti ani mulţi la Arad, sfârşeşti prin a cunoaşte boala pe care ţi-o poate da oraşul, pentru că e vorba de adevărate boli psihologice, care se transmit din generaţie în generaţie. Aradul este un oraş care poate da individului slab de înger o stare de exaltare ce alternează cu o adâncă deznădejde. O fată s-a sinucis, lăsând drept axplicaţie a crimei sale faptul că nu era frumoasă sau nu era iubită. Nu că ar fi fost urâtă, sau slută, nu: nu era frumoasă sau iubită! S-a aruncat în baltă. Scena Aradului poate duce la disperări de felul acesta, atât de absurde; disperarea de a nu fi destul de iubit, de bogat, de frumos, de puternic. E vorba, fireşte, de sufletele nepregătite. Pentru că la drept vorbind, la Arad, nimeni nu înseamnă nimic, nimeni nu stârneşte curiozitate, cât despre celebrităţile care vin aici, nu mai ştii, după primul anunţ, nici dacă mai există! Dispar, iar dacă sunt urmărite şi semnalate, asta se întâmplă doar pentru cine ştie ce cusur al lor, nicidecum pentru vreo calitate. La drept vorbind, aici suntem cu toţii un pic „importaţi”, dar totul este să înţelegi cum trebuie să trăieşti aici.

Arădenii adevăraţi, adică arădeni de cel puţin două trei generaţii, posedă încă nepăsarea, însuşirea de a nu se mai mira de nimic. Din Arad le place piaţa în care locuiesc, sau strada pe care s-au născut şi căreia îi rămân credincioşi. Îşi petrec timpul liber contemplând un copac, o casă, o coloană sau o femeie frumoasă. Merg extrem de rar în alte cartiere, şi atunci când fac aşa ceva, o fac ca şi cum ar întreprinde un adevărat voiaj. Au terasa, curtea sau balconul lor pentru orele mai răcoroase. Nu şi-au dat seama că aglomeratele cartiere care au apărut, au zăgăzuit de peste treizeci de ani drumul vântului proaspăt care umfla pe neaşteptate toate umbrarele prăvăliilor; şi-atunci Aradul îşi umfla deodată pieptul, respirând spaţiul şi asta îi era de ajuns.N-au băgat de seamă că vechile cartiere sunt asaltate din toate părţile, că-şi schimbă rosturile de odinioară şi că aceeaşi gălăgie nocturnă de altă dată, când se auzeau discuţiile, uneori năstruşnice ale unuia care băuse un păhărel mai mult, alteori savante, discuţiile literaţilor, filozofilor şi artiştilor care ieşeau să vadă oraşul noaptea, nu-şi dau seama că acea gălăgie s-a transformat în zgomotul confuz al unei mase de oameni care nu mai ştiu să vorbească, ci doar să urle! Datorită lipsei preocupărilor serioase, a manifestărilor artistice, a carierei deschise tinerilor, multe oraşe îşi aruncă la Arad pe toţi acei care nu şi-au găsit un rost, fie bogaţi sau săraci. Drumul cel mai uşor pentru a deveni sărac, şi care creează şi un anumit decor, este drumul artei. Dar aceşti oameni de treabă, rămân totdeauna nişte străini, nişte „vinituri” într-un mediu de lucruri de import, unde melancolia arădeanului se confundă cu cea a unui american, care după ce a obţinut o bursă de studii, devine transfug.
Adevărata dramă este drama societăţii, îndeosebi a celei urbane, care nu oferă de lucru tinerilor, care nu au prezent aici, şi care sunt deznădăjduiţi în faţa zilei de mâine. Unul din aceşti tineri m-a făcut să-nţeleg ce înseamnă o viaţă de pierzanie; ore întregi petrecute în faţa unei ceşti de cafea, hrană pentru o zi întreagă, nopţi sub cerul liber, iar pe timp de iarnă, concesia unui refugiu în localurile barurilor. Când e vreme frumoasă, se poate dormi pe bancă în parc, pe lângă un zid, pe scara catedralei catolice...Îi putem revedea pe cei care-şi petrec noaptea pe scările catedralei, trezindu-se odată cu răsăritul soarelui, pe soclul de marmură albă, în vreme ce străinii se uită la ei uimiţi; sunt cei care se trezesc dintr-un somn de cerşetor, pe un pidestal! E farmecul vieţii arădene.

Aradul vede zilnic sosind mulţi tineri din alte regiuni ale ţării, atraşi de farmecul său.Nu este farmecul muncii, ci al unui amestec de împrejurări în care eventual s-ar putea găsi ceva de făcut. Cei care caută de lucru pornesc la drum doar pe baza informaţiilor mai sigure şi se duc în alte oraşe, pe când cei care îşi încearcă norocul la Arad se-ndreaptă spre zonele mai populare, unde au drept aliate femei zdravene, dotate cu un instinct sigur, meştere în a deschide orice uşă, pentru a face negustorie cu mărfuri luate cine ştie de unde şi cum. A apărut un tip de femeie din popor, energică, cu apucături de bărbat, ce aminteşte de perioada matriarhatului.Dar tinerii atraşi de centrul Aradului, muncesc şi putrezesc acolo. Nu au, în general, nici o aptitudine specială. Au o vagă înclinaţie intelectuală, într-o ţară în care cultura pare să nu aibă nici o funcţie. Centrul Aradului e ticsit de asemenea tineri la oricare oră din zi.Oricine trebuie să-şi găsească un rost, dar e un rost al unei societăţi care nu poate da nimic de făcut tinerilor. O societate, pe cât se pare, fără idealuri, fără sarcini, fără solidaritate... Nu e vorba de un tineret decăzut, sau încărcat de vicii; tocmai acest lucru uimeşte. Fac excepţie doar acei locuitori mai vechi ai oraşului, sau ai altor oraşe, din care sosesc aici, în fiecare sezon, marii invertiţi, înarmaţi cu „paşaport diplomatic”, sau „literar”,codificaţi de literatură,bine hrăniţi şi cu un aer de vechi bonzi. Aceşti tineri vin din zonele estice sau sudice ale ţării şi chiar şi din capitală. Dincolo de strâmbăturile lor răzvrătite se află o îndelungată suferinţă. Ei sunt transfugi, care-au fugit, nu atât de ordinea constituită, cât de dezordinea socială; nu atât de familiile care se ruinează, cât de sărăcie. Se citeşte clar pe chipurile lor,o lungă istorie familială,în care este vorba de lipsuri,de sacrificii,de o viaţă care a încercat totdeauna să-şi ascundă plăgile.În aparenta lor decădere, nu numai că nu sunt sătui de viaţă, dar au o adevărată sete de a trăi, pe care şi-o potolesc într-o dezordine alcătuită mai mult din foame,decât din vicii. De multe ori,simulează viciile din spirit de complezenţă, doar ca să ţină pasul cu frăţia celor vicioşi. Idealul lor nu este perdiţia, ei vor să-şi aranjeze viaţa după idealul burghez. Vezi chipuri de fete care-ţi evocă figurile acelea cinstite de candidate la rolul mamei de familie, încercând singure să se convingă că asta-i bucuria şi viaţa adevărată. Fumează o ţigară culeasă de la prieteni, vrând parcă să dea foc infernului tuturor păcatelor.Fără nici un adăpost, ele acceptă compania tuturor celor osândiţi la aceeaşi suferinţă. Îşi făgăduiesc să se căsătorească. E câtimea aceea de parvenitism, care e prezentă în toate manifestările vieţii româneşti, în cultură, în moravuri, în manifestările sociale, şi nu în ultimul rând, în politică. Idealul lor este o viaţă de tip burghez, pentru că burghezia este aşa cum e, veşnic parvenită pentru că se schimbă mereu, potrivit schimbărilor din viaţa politică. Şi, datorită acestor cauze, tineretul îi seamănă şi o maimuţăreşte. Aşa cum burghezia imită şi la noi tot ceea ce citeşte, vede şi aude în orice altă ţară, fie ea S.U.A., Germania sau Anglia. În topul preferinţelor se află fenomenele cele mai ţipătoare, mai grosolane şi mai extravagante.Tot aşa, tineretul produce şi el,fenomenele intelectualismului anarhic. Dă impresia unei societăţi care, neputând să se dezvolte (şi culmea, puterea o are!), îşi exprimă forţa ei vitală risipindu-se, maimuţărind lucruri pe care nu e născută să le facă şi care se potrivesc cel mai puţin cu spiritul ei, cu talentul pe care îl are, cu puterea creatoare de care dă dovadă. Şi, deoarece oraşul nu produce o realitate a sa proprie, societatea se conformează unei realităţi convenţionale, importată din alte ţări prin cinematograf, televiziuni şi cronici senzaţionale.Că acestea sunt, într-adevăr, rezultatele kitch-ului, se poate observa în aceeaşi măsură şi în forme asemănătoare şi la infractorii tineri sau la cei care dau inerţiei lor silite, o spoială de intelectualism. Arădenii dau cea mai mare contribuţie la recrutarea acestor inşi care duc o viaţă neregulată. Ei vin din zone lipsite de speranţă, care au fost sacrificate de secole, şi de aceea le e mai uşor s-o rupă cu tradiţia. Cei care vin din sud-estul ţării, se prezintă cu totul altfel pregătiţi; ei fac parte din categoria celor care au rupt-o cu disciplina şi cu constrângerile unei vieţi organizate de industrie şi de o climă aspră, pentru a căuta evadări, denumite de ei în mod generic, ”artistice”. Dar înflorirea fenomenelor pseudo-artistice într-o ţară cu instincte viguroase, „rafinamentul” de tip oriental într-o ţară „sobră” şi de veche tradiţie, sunt fenomenele dominante ale artelor noastre în sânul societăţii şi al tineretului. Tinerii din sud sunt întocmai ca străinii care evadează într-o viaţă minoră, fugind de rutina vieţii moderne. Sunt atraşi de farmecul oraşelor din Ardeal, adică de colţurile de desfrâu ale acestor oraşe, întocmai ca şi tinerii din S.U.A. Dar e un desfrâu, pe care un străin faimos mai mult pentru viciile lui, decât pentru literatura sa, l-a definit drept frigid şi prea puţin convins! În unele ore, adie acelaşi aer de voluptate, dar de cele mai multe ori nu e decât o forţă decorativă învechită, pozând în rafinament intim. De fapt, nu e altceva decât o probabilă ultimă dorinţă renascentistă spre estetică!...Tinerii din nord şi din est în schimb, fug de familia lor numeroasă (atunci când aceasta nu se ţine scai de ei, urmărindu-i parcă şi la capătul pământului), care, din pricina nevoilor în care se zbate, nu a reuşit să le dea o pregătire, şi de societatea care nu izbuteşte să le dea o meserie şi o nădejde. La Arad, cu iluziile lui, cu spectacolul cotidian şi gratuit al unei vieţi uşoare şi bogate a cărei origine nu se poate controla niciodată, pe aceşti tineri îi susţine nădejdea de a pătrunde măcar unul din multele şi absurdele mistere. Singurul sfat pe care ei îl cer, e acela de a le dezvălui ceea ce-i obscur, secretul, metoda. Pentru că Aradul e un oraş căruia trebuie să-i cunoşti primejdiile, falsele aparenţe, provizoratul vieţii, pentru că bogăţia lui impertinentă şi misterul manifestărilor sale, pot da o viziune falsă a realităţii, şi pe mulţi îi poate duce la pierzanie acest fapt.

Dar, cel puţin un lucru este sigur: tinerii consideră integrarea lor în viaţa acestei naţiuni ca pe un joc de noroc, ca pe o loterie. Şi pe bună dreptate (sau în mod eronat), ei sunt convinşi că la baza dreptului de a trăi, de a fi utili, se află un echivoc; în acest fel concep ei societatea. Acesta e rezultatul mărturisirilor multora dintre ei... De ce să ne mai mirăm atunci când vedem că tinerii sunt victimele a ceea ce au crezut, în definitiv, că este viaţa? Sau că devin, în mizeria din jurul lor, protagoniştii unor drame care „zguduie” chipurile, opinia publică? O societate în care nu e loc pentru tineri: mai rău nici nu poate fi! Uneori, când scrutez figurile acestor oameni de o generaţie cu mine, sau de vârste apropiate, îmi vine în minte, în mod imperios un gând, şi anume că atâta energie, şi atâtea iluzii, atâta putere de credinţă, fie şi în rău, şi atâta duritate, ar putea fi un izvor nesecat de vigoare nouă pentru o societate care ar avea simţul îndatoririlor sale şi o preocupare pentru viitor.
B.B. - Bucureşti, 23.09.2002



Bogdan BU: la început de drum...




Încercare de (Auto) Caracterizare

  • Sunt, de regulă, o persoană introvertită, închis de obicei în ale mele şi destul de rezervat, dedicat aproape în întregime scopurilor mele de realizare, în primul rând profesională şi materială. Am avut totdeauna un mare respect faţă de autorităţile supranormative şi pentru ierarhiile prestabilite, respectând litera şi spiritul lor. Mişcările dezordonate şi impulsive, imprudente şi negândite mă irită, căci îmi subminează eforturile de promovare a unor metode de lucru rapide şi eficiente. Eu nu voi fi niciodată omul care să se avânte orbeşte într-o afacere, totdeauna voi sta să mă gândesc de zece ori înainte e a da semnalul verde. Trei au fost atuurile mele în activităţile pe care le-am avut de-a lungul timpului, până-n momentul de faţă: organizarea, disciplina şi tenacitatea. Cu ajutorul lor, şi acum sunt în stare să urmăresc un obiectiv până-n pânzele albe, dacă e cazul, şi să epuizez în scurt timp forţele adversarilor. Respectul pe care l-am impus prin felul meu de a fi, prin modul în care mi-am înţeles sarcinile şi prin rolul pe care l-am avut într-un colectiv sau altul, m-a ajutat foarte mult din punct de vedere social şi profesional.
  1. Am avut şansa să lucrez sau să profesez în cele mai diferite domenii. De la şase ani am început coregrafia, de care m-am ţinut aproape 9 ani, în care am vrut să fac carieră şi pe care am fost nevoit să o părăsesc din cauza unor probleme grave de sănătate; nu ştiam sigur dacă voi mai avea două picioare sau dacă voi fi nevoit să “ţopăi” o viaţă întreagă într-unul singur. Cred că acesta a fost şi unul dintre cele mai mari eşecuri ale mele. Din 1987 am început să merg la Radio; deocamdată doar mă “jucam” lângă fratele meu care era angajat acolo ca operator. După un an de aşa zisă joacă, am început să fac înregistrări, să fac ilustraţii muzicale, şi alte trebuşoare de genul ăsta, încurajat şi îndrumat fiind de toţi oamenii pe care i-am cunoscut acolo. Aşa a început cea de a doua mare pasiune a mea. De boala asta n-am scăpat nici până în momentul de faţă! Şi ştii cum se zice: dacă nu ţi-ai găsit leacul până acum, obişnuieşte-te cu boala! Din 1994, în urma unor evenimente mai puţin plăcute, am decis să mă mut definitiv la Arad, oraşul natal al tatălui meu. A început perioada muncilor denumite în mod peiorativ “de jos”. Am fost, în ordine mai mult sau mai puţin cronologică, telefonist, tâmplar, bucătar, inspector de asigurări, redactor la un ziar, croitor în piele, dresor de câini pentru pază, şi, nu în ultimul rând,… îngrijitor de alei şi spaţii verzi! Da, da! Ai citit bine! Îngrijitor de alei şi spaţii verzi! Chiar îmi făcusem, în glumă, o carte de vizită, în care trecusem pompos, funcţia de “Director de Imagine”! Una dintre cunoştinţele mele, om suspicios de felul lui, chiar s-a uitat încruntat la mine; “Cum adică director de imagine? Da’ ce faci tu acolo?” Am ridicat din umeri şi l-am “luminat”: “Am grijă ca cel care vrea să facă o poză, aceasta să nu conţină tot felul de mizerii, gunoaie şi putreziciuni care i-ar strica imaginea!…” În realitate era greu să-i explic că eu de fapt măturam curtea de la Astra Trinity şi că pieptănam iarba ca să nu se mai vadă nici o frunză pe jos! Dar, mă rog! De multe ori se întâmplă să nu facem cea ce ar trebui de fapt să facem. Asta e o tară a umanităţii, care pare să fie bătută în cuie!
Din 1995 am început să frecventez şedinţele cenaclului literar “Luceafărul” din Arad, iar din 2000 am început să merg şi la cel ţinut de Uniunea Scriitorilor. O adunătură de scriitori, mai mult decât amatori aş zice eu, oameni de spirit, alături de care am petrecut clipe splendide. Acest fapt m-a încurajat să pornesc pe cel de al 3-lea drum care m-a ajutat din punct de vedere moral. O dată intrat în acest cerc, în acest mediu mai bine zis, am avut acces şi la alte experienţe unice, fiecare în felul ei. Am strâns pentru publicare material îndeajuns pentru 2-3 cărţi, material ce conţine proză scurtă, încercări de teatru, poezie şi, acum este în lucru un roman terminat de curând. Sper ca până la vară să pot realiza măcar un volum de proză scurtă cu care să pot ieşi pe piaţă. Dar astea sunt proiecte de viitor, şi cum viitorul nu poate fi decât incert…
Dar, să merg mai departe şi, dacă ţi-am spus câte ceva despre puţinele mele calităţi, trebuie să fac un efort, să-ţi vorbesc şi despre defecte. Cred că principalele mele defecte, ar fi încăpăţânarea oarbă, negativismul, intoleranţa şi pesimismul, însuşiri care îmi încurcă iţele de multe ori. S-ar putea crede că profit de pe urma celorlalţi prin adoptarea unei atari conduite, dar în realitate trebuie să accept că îmi fac singur rău, ridicându-mi singur obstacole suplimentare. Cred că e important să înţeleg că viaţa nu constă exclusiv de succese materiale şi profesionale; cu cât voi realiza asta, va fi cu atât mai bine pentru mine. Din aceste defecte principale, iau naştere altele, condiţionate puternic de experienţele trăite până-n prezent. Sunt genul de om care “tace şi face”, retras (asta sunt convins că se vede!), timid de multe ori, cu obiective foarte clar fixate în minte, şi cu o tenacitate deosebită în a le urmări şi în a le atinge în cele din urmă. Rareori mă exteriorizez sentimental prin efuziuni de tandreţe, considerând că nu e nevoie în general de toate acestea şi că faptele ar putea să mă reprezinte mai bine. Din cauza acestor reţineri pe plan afectiv, pot părea rece, distant, cu o inimă de piatră, complet neimpresionabil, de multe ori chiar “cu nasul pe sus”. Dar această imagine nu e de fapt decât un “cover” de proastă calitate, care mă dezavantajează total. În realitate am nevoie să dau şi să primesc multă dragoste, în permanenţă, de la cei pe care-i iubesc şi care, la rândul lor, susţin că mă iubesc, chiar dacă aceste manifestări nu sunt puternic exteriorizate. Sunt de regulă foarte generos, dar nu pot ierta uşor dacă o persoană trădează încrederea pe care i-am acordat-o în urma unei îndelungate reflecţii. Mânia mea devine adesea periculoasă, iar în formele mai atenuate, se transpune într-un criticism acid.
Cam asta ar fi, în linii mari, vizibile cu ochiul liber din Lună, încercarea mea de auto caracterizare. Liniile mai mărunte, care ar putea ajuta la definirea umano-animalului numit Bogdan Butariu, sunt mult mai multe la număr, sunt mult mai greu de dezvăluit şi în orice caz, este necesar un alt cadru; pornind de la o concepţie care m-a călăuzit mereu pe plan literar, concepţie conform căreia fiecare viaţă de om este o istorie, socotesc că mai sunt mulţi ani în care pot fi deschis şi citit de către cei interesaţi, asemeni unei cărţi…

Bogdan Butariu