S-a născut la 14 februarie 1937 la Bucureşti. Urmează cursurile şcolii primare la Şcoala Iancului, apoi liceul, mai întâi la Mihai Viteazul, de unde e mutat disciplinar la Matei Basarab; exmatriculat şi de aici pentru indisciplină îşi ia bacalaureatul la Mihai Viteazul. Devine student la Drept, dar nu îşi finalizează studiile, apoi absolvă cursurile Institutului Pedagogic şi se dedică literaturii. În 1966, alături de Leonid Dimov, Vintilă Ivănceanu, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Iulian Neacşu, Emil Brumaru, Sorin Titel, Florin Gabrea şi Virgil Tănase, pune bazele unui curent literar nou, onirismul estetic. Au fost susţinuţi la un moment dat de poetul Miron Radu Paraschivescuşi publicaţi în revista Povestea Vorbei, un supliment al revistei Ramuri din Craiova. Publică, alături de ceilalţi membri ai grupului, în România, între anii 1964-1972, dar după „Tezele din iulie” 1971, prin care Nicolae Ceauşescu instituie o cenzură extrem de dură şi limitează libertatea de expresie a scriitorilor români, gruparea se va desfiinţa. E constrâns să plece în exil, la Paris, unde va publica mai multe romane, majoritatea traduse din limba română de Alain Paruit, iar două scrise direct în franceză. Unul dintre ele, Cuvîntul nisiparniţă (Le mot sablier), debutează în limba română, pentru ca exact la jumătatea textului să treacă la limba franceză, iar acest text poate fi considerat chiar o metaforă a operei şi biografiei autorului româno-francez. După 1990, revine practic în România, unde se implică în viaţa culturală. A mai publicat, în această perioadă, o trilogie din care fac parte romanele Hotel Europa, Pont des Arts şi Maramureş. Ultimul roman publicat în română şi franceză e La belle Roumaine. A fost influenţat de autorii Noului Roman francez, iar pe o parte dintre ei i-a şi tradus în limba română. Critica a discutat, în cazul povestirilor, despre o posibilă influenţă a suprarealismului sau a prozei scurte a lui Franz Kafka. Face parte din comitetul de redacţie al revistei Po&sie. A publicat cronici, adevărate «lovituri chirurgicale» în La Revue littéraire. În anul 2008 i se decernează Premiul Uniunii Latine pentru întreaga activitate literară.
Este unul dintre traducătorii cei mai importanţi de limbă franceză în limba română şi viceversa. A tradus romancieri ca Alain Robbe-Grillet, Pinget, eseişti ca Albert Béguin, filozofi ca Jacques Derrida, Alexandre Kojève etc. Din română în franceză a tradus din operele unor poeţi contemporani, printre care Leonid Dimov, Daniel Turcea, Ion Mureşan, Marta Petreu, Emil Brumaru şi Mircea Ivănescu. În Franţa a publicat un roman, Pigeon vole, sub pseudonimul Ed Pastenague.
Plânsul
Stătea în dulap acoperindu-şi ochii şi fruntea, probabil plângea.
Am citit undeva — sau poate am auzit, am visat eu ori altcineva a visat şi mi-a povestit mie
visul — că o manichiuristă ţinuse multă vreme în noptieră un vultur, iar un fotograf creştea
un leu într-unul din sertarele biroului. Dar el nu era nici vultur nici leu, pentru că el plângea.
Şi nu era nici om, deşi trupul, îngrozitor de slab, costeliv, părea de om. Avea două picioare
sfrijite, învineţite de frig, dar cu unghiile crescute ca nişte gheare, gheare puternice de vultur,
încovoiate, care pe măsură ce creşteau pătrundeau tot mai adânc în lemnul vechi, aproape putred, al dulapului. Păr nu avea mai deloc, doar un smoc deasupra sexului pipernicit şi vânăt şi
câteva fire pe pieptul scobit. I se vedeau coastele toate, atât era de slab, şi între două coaste o
cicatrice enormă, înspre partea inimii, urma unei răni de cuţit sau de suliţă sau poate de frigare
din aceea în care odinioară se perpeleau la foc mielul ori vânatul sau chiar un viţel întreg.
Îşi acoperise ochii cu palmele, nu i se vedeau decât bărbia, din care ţâşneau câteva fire lungi
de păr roşcat, şi buza de jos, uşor tumefiată, gălbuie. Braţele îi erau subţiri, descărnate,
dosurile palmelor zbârcite şi cu câte un semn negru şi rotund, cît o monedă, cicatrici sau
pete din naştere, nu ştiu. N-am îndrăznit să-l ating cu mâna, să-l pipăi, să-i dau la o parte palmele cu care îşi ascundea ochii, sau chiar să-l scot din dulap, să-l poftesc pe un scaun ori în
pat, să se odihnească.
Dacă plângea însemna că există, că nu e mort, deşi stătea nemişcat, mereu în aceeaşi poziţie,
nici pieptul nu-i tresălta, ori atât de uşor că nu puteai să-ţi dai seama, dar plângea, asta era
sigur (ori se prefăcea că plânge?}, zărisem două-trei boabe de lacrimi scurgându-i-se pe
bărbie.
Habar n-am cum a procedat manichiurista cu vulturul, şi mai ales cum a reuşit să nu-i afle
taina nici unul din cei cu care locuia — sau poate locuia singură şi vulturul îi era unica
mângâiere pe lume — nu ştiu, dar mie, mărturisesc, mi-era în acelaşi timp şi frică şi scârbă (ori
poate chiar milă...), nu mai puteam suporta vederea acestui trup gol, udat de lacrimi, aşa că
am închis uşile dulapului care scârţâiau şi m-am culcat din nou.
Patul e aşezat chiar în faţa dulapului, din doi paşi ai şi ajuns, şi e cam hodorogit, îi simt
droturile cum mă împung în coaste, îmi trebuie destul de mult timp până să-mi găsesc locul,
şi cu pătura trasă peste ochi, să adorm.
visul — că o manichiuristă ţinuse multă vreme în noptieră un vultur, iar un fotograf creştea
un leu într-unul din sertarele biroului. Dar el nu era nici vultur nici leu, pentru că el plângea.
Şi nu era nici om, deşi trupul, îngrozitor de slab, costeliv, părea de om. Avea două picioare
sfrijite, învineţite de frig, dar cu unghiile crescute ca nişte gheare, gheare puternice de vultur,
încovoiate, care pe măsură ce creşteau pătrundeau tot mai adânc în lemnul vechi, aproape putred, al dulapului. Păr nu avea mai deloc, doar un smoc deasupra sexului pipernicit şi vânăt şi
câteva fire pe pieptul scobit. I se vedeau coastele toate, atât era de slab, şi între două coaste o
cicatrice enormă, înspre partea inimii, urma unei răni de cuţit sau de suliţă sau poate de frigare
din aceea în care odinioară se perpeleau la foc mielul ori vânatul sau chiar un viţel întreg.
Îşi acoperise ochii cu palmele, nu i se vedeau decât bărbia, din care ţâşneau câteva fire lungi
de păr roşcat, şi buza de jos, uşor tumefiată, gălbuie. Braţele îi erau subţiri, descărnate,
dosurile palmelor zbârcite şi cu câte un semn negru şi rotund, cît o monedă, cicatrici sau
pete din naştere, nu ştiu. N-am îndrăznit să-l ating cu mâna, să-l pipăi, să-i dau la o parte palmele cu care îşi ascundea ochii, sau chiar să-l scot din dulap, să-l poftesc pe un scaun ori în
pat, să se odihnească.
Dacă plângea însemna că există, că nu e mort, deşi stătea nemişcat, mereu în aceeaşi poziţie,
nici pieptul nu-i tresălta, ori atât de uşor că nu puteai să-ţi dai seama, dar plângea, asta era
sigur (ori se prefăcea că plânge?}, zărisem două-trei boabe de lacrimi scurgându-i-se pe
bărbie.
Habar n-am cum a procedat manichiurista cu vulturul, şi mai ales cum a reuşit să nu-i afle
taina nici unul din cei cu care locuia — sau poate locuia singură şi vulturul îi era unica
mângâiere pe lume — nu ştiu, dar mie, mărturisesc, mi-era în acelaşi timp şi frică şi scârbă (ori
poate chiar milă...), nu mai puteam suporta vederea acestui trup gol, udat de lacrimi, aşa că
am închis uşile dulapului care scârţâiau şi m-am culcat din nou.
Patul e aşezat chiar în faţa dulapului, din doi paşi ai şi ajuns, şi e cam hodorogit, îi simt
droturile cum mă împung în coaste, îmi trebuie destul de mult timp până să-mi găsesc locul,
şi cu pătura trasă peste ochi, să adorm.
Îi auzeam prin somn plânsul înăbuşit şi suspinele, şi-i vedeam dosul palmelor zbârcite cu cele
două cicatrice, cele două monede rotunde, cafenii, îl vedeam, cum îşi acoperă ochii, căci nu
vroia să mă vadă, şi atunci a trebuit să-l visez, şi câte eforturi să-i văd chipul în vis, ochii
trişti, rareori veseli, să-l văd altfel decât mi se arătase în dulap, înţepenit ca într-o oglindă —
să-l fac, măcar în vis, să înceteze plânsul.
Iată-l aşezat sub un copac înflorit, pe cap cu joben, deşi restul corpului îi era tot neacoperit —
e şi vina mea, desigur ! — şi tot bicisnic; pielea îi era însă mai albă, mai sănătoasă, fără
broboanele acelea care apar când ţi-e frig sau ţi-e scârbă. La picioare i se tolăni un leu, apoi
veniră şi două femei frumoase, trupeşe, în rochii subţiri de mătase. Purtau părul lung şi aveau
vroia să mă vadă, şi atunci a trebuit să-l visez, şi câte eforturi să-i văd chipul în vis, ochii
trişti, rareori veseli, să-l văd altfel decât mi se arătase în dulap, înţepenit ca într-o oglindă —
să-l fac, măcar în vis, să înceteze plânsul.
Iată-l aşezat sub un copac înflorit, pe cap cu joben, deşi restul corpului îi era tot neacoperit —
e şi vina mea, desigur ! — şi tot bicisnic; pielea îi era însă mai albă, mai sănătoasă, fără
broboanele acelea care apar când ţi-e frig sau ţi-e scârbă. La picioare i se tolăni un leu, apoi
veniră şi două femei frumoase, trupeşe, în rochii subţiri de mătase. Purtau părul lung şi aveau
priviri galeşe, viclene uneori. Îşi lipiră obrajii de umerii lui înalţi şi ascuţiţi, aşezate de o parte
şi de alta, şi sus, cerul era lucios, era pesemne foarte cald, leul căsca plictisit. Stătură aşa mult
timp, ca la fotograf, erau atât de trişti toţi trei şi parcă aşteptau ceva. Dar nu plângeau, m-am
bucurat eu, erau trişti, dar nu plângeau !
Altădată l-am văzut călare pe o bicicletă, cu roata din spate mai mare decât cea din faţă, iar
spiţele erau din aur, străluceau. La ghidon, în loc de sonerie, avea instalată un fel de pompă
prelungită cu o pâlnie, un fel de goarnă de care însă nu se folosea. Era îmbrăcat într-un tricou
marinăresc, cu dungi albastre şi albe, şi cu un fel de izmene lungi din acelaşi material, aşa că
mai degrabă părea costumul unui puşcăriaş. Mergea cu bicicleta pe nisipul unei plaje, deşi
marea nu se vedea nicăieri. De jur împrejur, pustiu, el era grăbit, jobenul i se clătina pe cap, din cauza eforturilor pedalatului, şi abia înainta; chipul îi era grav, nu posomorât, dar preocupat, sprâncenele încruntate, pielea frunţii încreţită. Avea de mers undeva, o treabă foarte precisă de făcut.
şi de alta, şi sus, cerul era lucios, era pesemne foarte cald, leul căsca plictisit. Stătură aşa mult
timp, ca la fotograf, erau atât de trişti toţi trei şi parcă aşteptau ceva. Dar nu plângeau, m-am
bucurat eu, erau trişti, dar nu plângeau !
Altădată l-am văzut călare pe o bicicletă, cu roata din spate mai mare decât cea din faţă, iar
spiţele erau din aur, străluceau. La ghidon, în loc de sonerie, avea instalată un fel de pompă
prelungită cu o pâlnie, un fel de goarnă de care însă nu se folosea. Era îmbrăcat într-un tricou
marinăresc, cu dungi albastre şi albe, şi cu un fel de izmene lungi din acelaşi material, aşa că
mai degrabă părea costumul unui puşcăriaş. Mergea cu bicicleta pe nisipul unei plaje, deşi
marea nu se vedea nicăieri. De jur împrejur, pustiu, el era grăbit, jobenul i se clătina pe cap, din cauza eforturilor pedalatului, şi abia înainta; chipul îi era grav, nu posomorât, dar preocupat, sprâncenele încruntate, pielea frunţii încreţită. Avea de mers undeva, o treabă foarte precisă de făcut.
Şi într-adevăr l-am văzut într-o altă noapte, sau poate în aceeaşi — ce importanţă are! — într-un oraş, deasupra se rotea solemn un vultur, un oraş cu ziduri albe, însorite, şi acolo se strânsese o mulţime de oameni cărora le vorbi îndelung. Era de astă dată îmbrăcat într-un fel de halat lung, care-i ajungea până la glezne, larg, fluturându-i pe trup, iar mânecile, braţele, păreau nişte aripi în timp ce vorbea. Ochii îi luceau, nu mai erau
deloc trişti, buzele se subţiau din când în când într-un zîmbet ironic. Şi ce admirat era!
deloc trişti, buzele se subţiau din când în când într-un zîmbet ironic. Şi ce admirat era!
Oamenii se ţineau după el, după bicicleta lui cu spiţele de aur, şi-i sorbeau cuvintele, stăteau
cu gurile căscate, şi el vorbea, vorbea, vorbea... Nici nu ştiu ce anume ne fascina atâta, multe
din spusele lui le auziserăm şi de la alţii, sau cel puţin mie aşa mi se părea, dar felul în care
vorbea, braţul acela slab care ieşea ca un gât de pasăre din mâneca halatului, degetele mâinii
crispate şi apoi, brusc, mâgâietoare, ocrotitoare, şi vocea, timbrul vocii, asta într-adevăr nu
mai auzisem; era o voce venită nu ştiu cum din altă parte, şi doar trecând prin el ca printr-un
megafon, el doar mişca buzele şi braţul, gât de pasăre şi baghetă de dirijor, sau mai precis
după felul cum îşi mişca degetele cu o nemaipomenită agilitate, mânuitor de păpuşi, sforar de
marionete, şi noi ne mişcam, ne clătinam, tremuram la fiecare vorbă sau, dimpotrivă,
înţepeneam cu răsuflarea tăiată, cu gâturile încordate, cerul gurii uscat, asudaţi, chinuiţi şi fericiţi, sus deasupra
cu gurile căscate, şi el vorbea, vorbea, vorbea... Nici nu ştiu ce anume ne fascina atâta, multe
din spusele lui le auziserăm şi de la alţii, sau cel puţin mie aşa mi se părea, dar felul în care
vorbea, braţul acela slab care ieşea ca un gât de pasăre din mâneca halatului, degetele mâinii
crispate şi apoi, brusc, mâgâietoare, ocrotitoare, şi vocea, timbrul vocii, asta într-adevăr nu
mai auzisem; era o voce venită nu ştiu cum din altă parte, şi doar trecând prin el ca printr-un
megafon, el doar mişca buzele şi braţul, gât de pasăre şi baghetă de dirijor, sau mai precis
după felul cum îşi mişca degetele cu o nemaipomenită agilitate, mânuitor de păpuşi, sforar de
marionete, şi noi ne mişcam, ne clătinam, tremuram la fiecare vorbă sau, dimpotrivă,
înţepeneam cu răsuflarea tăiată, cu gâturile încordate, cerul gurii uscat, asudaţi, chinuiţi şi fericiţi, sus deasupra
capetelor noastre, vulturul se rotea în cercuri din ce în ce mai joase, mai exacte.
Apoi iată-l lângă o cişmea, într-o curte de mahala plină de flori, cu o oală mare, roşie, în braţe,
aplecându-se către şuvoiul argintiu, iar mai în fund, ascuns printre flori, un bărbat care
se uita la el, ferindu-se să nu fie văzut. În uşa casei, pe cerdac, se ivise o femeie înaltă şi
blondă, care zâmbea somnoroasă, era dis-de-dimineaţă, primăvara. După ce umplu oala, se
îndreptă de şale şi întâlni privirea femeii. Nu l-am văzut niciodată atât de fericit. Purta acelaşi
halat de băiat de prăvălie, sau mai degrabă de infirmier, căci era de un alb curat, strălucitor.
Apoi din văzduh coborî un vultur drept pe umărul lui şi el săltă oala ca pasărea să poată bea.
Era un vultur mare, gri-argintiu, cu gheare puternice, încovoiate, care pe măsură ce creşteau
pătrundeau tot mai adânc în lemnul putred al dulapului. Nu am închis, am trîntit uşile dulapului, nu mai pot să-i suport plânsul ăsta înăbuşit, neîntrerupt. M-am prăbuşit pe pat, cu faţa
în jos, şi am încercat din nou să adorm, sau să continuu să dorm. Să mă întorc în grădina
aceea de mahala şi să fie iarăşi dimineaţă şi el vesel, fericit. De acolo din fund, furişat printre
florile nemaivăzut de înalte, o pădure de flori, îl priveam bucuros şi invidios totodată,
mişcările lui erau atît de precise, atît de sigure şi de necesare. O lumină blândă se lăsă peste
grădină, peste lucrurile toate şi totul încremeni cine ştie pentru cât timp.
Apoi iată-l lângă o cişmea, într-o curte de mahala plină de flori, cu o oală mare, roşie, în braţe,
aplecându-se către şuvoiul argintiu, iar mai în fund, ascuns printre flori, un bărbat care
se uita la el, ferindu-se să nu fie văzut. În uşa casei, pe cerdac, se ivise o femeie înaltă şi
blondă, care zâmbea somnoroasă, era dis-de-dimineaţă, primăvara. După ce umplu oala, se
îndreptă de şale şi întâlni privirea femeii. Nu l-am văzut niciodată atât de fericit. Purta acelaşi
halat de băiat de prăvălie, sau mai degrabă de infirmier, căci era de un alb curat, strălucitor.
Apoi din văzduh coborî un vultur drept pe umărul lui şi el săltă oala ca pasărea să poată bea.
Era un vultur mare, gri-argintiu, cu gheare puternice, încovoiate, care pe măsură ce creşteau
pătrundeau tot mai adânc în lemnul putred al dulapului. Nu am închis, am trîntit uşile dulapului, nu mai pot să-i suport plânsul ăsta înăbuşit, neîntrerupt. M-am prăbuşit pe pat, cu faţa
în jos, şi am încercat din nou să adorm, sau să continuu să dorm. Să mă întorc în grădina
aceea de mahala şi să fie iarăşi dimineaţă şi el vesel, fericit. De acolo din fund, furişat printre
florile nemaivăzut de înalte, o pădure de flori, îl priveam bucuros şi invidios totodată,
mişcările lui erau atît de precise, atît de sigure şi de necesare. O lumină blândă se lăsă peste
grădină, peste lucrurile toate şi totul încremeni cine ştie pentru cât timp.
.........................................................................................................................................
(fragment preluat din volumul: Ţepeneag, Dumitru, "Aşteptare", Editura Cartea Românească, Bucureşti,1993)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu