Nu vă bizuiţi pe mine!
Eu nu sunt decât ecoul şi (uneori) prevestirea
faptelor voastre.
Deci
nu vă bizuiţi pe mine,
ci pe faptele voastre.
Nu vă bizuiţi pe mine,
eu nu fac decât versuri din cuvinte;
cuvintele nu sunt mai mult ale mele
decât ale voastre,
ci vin singure.
Uneori, e drept, caut rimele,
le mai forţez chiar,
dar şi dacă nu le-aş căuta
ele ar veni singure.
Deci
nu vă bizuiţi pe mine
ci pe ceea ce sunteţi, ce faceţi.
Vorbele mele vor spune
singure, această minune.
Ploaie cu soare
Pe această ploaie cu soare
îmi place mult să mă plimb prin piaţa mare
care e locul tuturor întâlnirilor,
al celor fără lucru şi fără căpătâi,
galbeni şi lucioşi în ploaia cu soare, ca nişte gutui.
Trec şi azi printre ulucile subţiri
pe unde acum zece ani o fetiţă alearga să-mi spună găfâind,
cu înfiorarea primei mărturisiri:
"Te iubesc!"
Şi praful străzii mi se ridică-n ochi
învelindu-mă într-un nor ca pe-un adevărat zeu pământesc.
E într-adevăr frumos să treci prin ploaia cu soare
ca prin dulci, sfâşietoare aduceri aminte,
şi-n loc să te deşiri, să te cazi şi să te jeleşti,
să te întorci asupra ta, să te faci că nu le cunoşti
şi să treci fluierând înainte.
E greu să nu te podidească nici o lacrimă
dar e şi mai bine să le ţii închise sub pleoape
privind senin-nainte, nepăsător aproape,
şi numai prin genele ochilor ca printr-o sită
să simţi cum te bate subţire, beteala de aur a ploii, însorită.
Zăpezi
Acum, pe-ntregul câmp n-ai să citeşti
Decât cuneiforme păsăreşti,
Dar spre-a fi scrise, trebuia să vină
Din cer, transport de linişti şi lumină.
Atâta alb, atâta dăruire,
Ca un ecou din nemărginire,
Atâta alb, tot alb jur împrejur,
Dând celor vii şi mai exact contur.
Floarea din Cuba
lama cântecului acesta acompania pavana
albă marmora în fecioară ovală
cald alungarea spaţiului egală
amprenta unei lacrimi pe afară
pasărea prelungită atenua în formă
ca drama într-o spadă pauzal
fals coapsa e în lună fuga unui cal
narcisiac pe boltă strangularea
povestea e ascunsă în ultima lumină
ca nimfa alungată pe salcia de jad
orele nopţii acesteia metaniile cad
curva amanta cu poemul în palmă
cântecul acesta acompania pavana
Septembrie
Suflet al meu, ce faci acu,
Pierdut prin lucrurile toate?
Lăsându-şi soarele-n bucate,
Vara, catarg de foc, trecu.
Un greier ţârâie mărunt
Prin câmpul unde am umblat
Şi ca un mort din somn sculat,
În toate pier şi-n toate sunt.
Prin vântul serii, glasul tău
Îl mai pândesc, poate, şi-acum;
O stea sclipind prin nori de fum
Târziilor păreri de rău.
Mai jos cad toate, până când,
Singur rămas la ceas târziu,
Nu te mai văd, nu te mai ştiu
Prin timpul ce-l aud sunând.
O, suflete al meu, învie
În lunga toamnă, grea de rod,
Să vezi crescând într-alt norod
Nestinsa ta copilărie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu