Paul Verlaine

Vis

Las baltă toată poezia,
Că mâine o să fiu bogat.
Să vină alţii la-ncercat.
Zău, care îmi va fi Sosia?

E-o treabă bună! Martori sunt
Hoinarele lungi escapade
Când mâzgăleam şontâc balade
Prin nopţi târzii, dus craina-n vânt.

A lunii limpezi străluciri
Loveau în punţi înşelătoare
Şi undele scăldau uşoare
Parisul – vesel cimitir.

Las baltă fericirea toată
Şi tinerilor lira-n dar!
Să-mi moşteniţi delirul-har,
Eu voi doar punga ce desfată.

Artă poetică

Ci numai muzica s-o desmierzi.
Precumpănească, deci, vers impar,
Mai vag în aer, fără habar,
Uşure ce-i, tot uşor îl pierzi.

Nu te-avânta cuvântul să-l alegi
De nu ţi-e arma puţin dispreţ:
Cântul de-i tern e cel mai de preţ;
Precisu-i nepresis: privilegi.

Priviri ascunse după-un voal,
Ziua ce tremură-n amiezi,
Stelele limpezi care le vezi
În cerul serii, autumnal!

Că numai Nuanţa e de folos.
Iată Culoarea. Nu – nicidecum!
Singură Nuanţa, mai ştie-acum
De vis să lege vis sfiicios!

Fugi dar de crima ce-o Poantă e,
Spiritul crud şi Râsul impur,
Lacrimi smulg ele şi din Azur,
Astă fiertură de be-he-he!
 
Ia elocinţa, strânge-o de gât!
N-ar strica – tot eşti în formă azi–
Rima în ape cuminţi s-o scalzi,
Că nu-şi face iar de cap – dar cât?! 

De-atâta Rimă, zău că mi-e silă!
Ce copil surd sau care nebun
Ne-a dat veriga asta drept bun,
Vădit fier vechi de-o freci cu-o pilă?!

Ci numai muzică, tot mereu!
Stihul tău fie-acel zburător
Ce-şi ia avânt din cei ce mor
Spre noi iubiri, spre-un nou empireu.

Versul tău fie o aventură,
Vântului soră-n zori şi-n perind,
Mentă şi cimbru, câmp înflorind…
Să ştii că restu-i literatură!




Nevermore

Hai, biată inimă, ci hai, bătrân complice,
Boi nou dă arcurilor tale triumfale;
Tămâie grea altarelor de trei parale;
Acoperă cu flori prăpastie şi-aş zice:
Hai, biată inimă, ci hai, bătrân complice!

Înalţă-ţi, dascăle, spre Domnul psalmodia,
Zi-i, orgă răguşită, imnuri sunătoare;
Îmbătrânitule, dă-ţi fard pe urticare;
Ascunde-ţi, zid, sub ţoale brune igrasia;
Înalţă-ţi, dascăle, spre Domnul, psalmodia.

Sunaţi,voi clopoţei, sunaţi şi clopote!
Că visul neînchipuit s-a întrupat,
L-am strâns în braţe: Fericirea, -ntraripat
Rătăcitor ce omului nu-i spune: apropie-te,
Sunaţi,voi clopoţei, sunaţi şi clopote!

Şi remuşcarea-n dragoste: o ştie-oricine.
Fericirea-a păşit la braţ pe lângă mine;
Dar Soarta nu cunoaşte nici un compromis;
În fruct se află viermele, trezire-n vis.


Colocviu sentimental

În parcul vechi şi rece şi pustiu,  
Trec două umbre-n ceasul cenuşiu. 


Li-s ochii ofiliţi, au buze moi 
Şi desluşeşti cu greu ce-şi spun în doi.


În parcul vechi şi rece şi pustiu,  
Nălucile îşi fac trecutul viu. 


-Îţi aminteşti extazul nostru vechi? 
-Ce tot îmi torci trecutul în urechi! 


Dar astăzi, mă mai strigi pe nume tu 
Şi-n vis îţi mai răsar eu oare? 


- Nu.

-Ah, zile dragi cum altele n-om şti,  
Când gurile ni se uneau! - O fi..
. 

-Ce bolţi albastre, ce speranţe mari! 
-Speranţa-i azi prin norii funerari. 


Şi astfel merg stârnind ovăzu-n drum 
Şi noaptea îi aude doar, prin fum... 







Nu este aşa ?

Nu este-aşa că-n ciuda acelor proşti şi răi 
Ce vor privi cu pizmă a noastră bucurie, 
Vom fi atare mândri şi buni în veci cu ei? 

Nu este-aşa că-n tihnă şi plini de voioşie 
Urma-vom calea dreaptă ce steaua ne-o arată, 
Nepăsători de cine ne vede ori ne ştie? 

Răznite ca-ntr-o neagră pădure fermecată, 
A noastre două inimi cânta-vor in iubire, 
Cum cântă noaptea două privighetori deodată. 

Iar lumea,de-o fi bună cu noi,ori cu-ndârjire, 
Puţin o să ne pese. De-ar fi să ne sfâşie, 
Nici dragoste, nici ură, nimic n-o să ne mire. 

Legaţi de cea mai scumpă şi trainică frăţie, 
Ca într-o za vrăjită noi vom păşi-n lumină, 
Iar teama de nimica atunci n-o să ne fie. 
Ci fără nici o grijă de valul ce-o să vină, 

Eu mâna mea voi pune-o duios în mâna ta, 
Şi-om merge-aşa nainte, cu inima senină  
A celor ce s-adoră deoparte, nu-i aşa?