S-a născut la 5 aprilie 1932, în satul Grădiştea-de-Sus din judeţul Brăila, într-o familie de ţărani. A studiat primii cinci ani de şcoală primară în satul natal. Îşi continuă studiile între anii 1944-1948 la Liceul Militar din Iaşi (trei ani îi urmează la Liceul Militar din Câmpulung-Muscel). Urmează apoi Şcoala Pedagogică nr. 2 din Bucureşti, iar în 1952 devine cursant al şcolii de literatură „Mihai Eminescu” până în anul 1953, fiind coleg de generaţie cu Nicolae Labiş, Radu Cosaşu etc. Între anii 1954-1957 învaţă la Facultatea de Filologie din Bucureşti, dar nu îşi încheie studiile.
A debutat în anul 1954 cu povestirea „Duşman cu lumea”, în revista „Tânărul scriitor”. În anul 1960 are loc debutul editorial cu volumul de povestiri „Ningea în Bărăgan”, volum retipărit în 1964 sub titlul „Cantonul părăsit”. În anul 1960 publică „Somn de la amiază”, iar în 1962 „Dincolo de nisipuri”. În anul 1967 publică „Vara buimacă”, piesa „Scoica de lemn” la Teatrul Nottara din Bucureşti. În anul 1979 „Cartea cu prieteni”. În anul 1981 „Insomnii de mătase”. În anul 1985 „A doua carte cu prieteni”. În anul 1985 i se joacă piesele „Echipa de zgomote” la Teatrul Majestic şi „Olelie” la Teatrul Naţional din Bucureşti. În anul 1987 „Întâmplări aiurea şi călătorii oranj”, volum de publicistică. În anul 1988 „Scaunul singurătăţii”, roman. În anul 1993 i se joacă la Teatrul Naţional din Bucureşti şi la Teatrul Naţional din Timişoara piesa „Casa de la Miezul Nopţii sau Paiaţa soseşte la timp”. În anul 1994 „Dincolo de nisipuri”, nuvele, la Editura Porto-Franco, Galaţi.
Scaunul singurătăţii
– fragment –
- Eu, domnule Saltava, mă numesc Leb Betleem şi ssunt cetăţean străin…
- Înseamnă că două lucruri le ştii bine.
- Ştiu că frica linge puii mizeriei până-i face mari şi că dumneavoastră aveţi pe cineva la Departamentul Orhideelor.
- Cu vorbe de-astea poţi să-ţi frângi foarte repede gâtul, aici, mârâi Gil, care umbla la paratul de cafea.
Eram la Flamingo, în faţă cu un pahar de vin şi mă simţeam minunat. Îmi place la Flamingo, pentru că acolo lucrează vărul meu Gil şi pentru că obişnuiesc să beau vin decât dintr-o cârciumă a cărei pivniţă numără cel puţin treij de trepte, iar pivniţa barului Flamingo are treişopt. Portul alb şi pustiu în duminica de început de primăvară, Dunărea verde, cârciuma acrişoară şi cântecul pe care-l comandasem la tonomat, plin de bucuria tristeţii din dragoste, mă plasaseră în afara lumii reale sau cu vreo trei deşte deasupra ei.
Cel ce se da străin şi bea vermut italian, servit dintr-un pahar înalt în care Gil mai aruncase două cuburi de gheaţă şi o măslină, sta în picioare, sprijinit cu o mână de tonomat şi mă privea îndrăzneţ. Solid, lat în umeri ca barcagiii, avea o faţă îngâmfat frumoasă, inflexibilă, violent bătută de soare. Vorbind, te privea drept în ochi şi gesticula puţin – tipul de om cu mâinile înfundate în buzunarele altuia, croit să dea buzna şi să învingă. Partea lui tare erau, fără îndoială, femeile.
- Gil, băiatule, poţi să-mi spui în ce zi suntem astăzi?
Gil pricepu că n-aveam chef de Leb Betleem şi răspunse cu voce subţire, artificială:
- Aprilie, 5, ora regretelor şi douăşopt de suspine.
- Îmi place oraşul Brăila, anunţă Leb Betleem, fiindcă e plin de haimanale.
Gil vărsă o-njurătură complicată. Dac-am înţeles bine era vorba despre nişte împuţiţi care vin la Brăila s-o facă pe deştepţii, despre crucea însângerată şi Sfântă Măria de busuioc.
- Domnule Saltava, atacă din nou Leb, îmi cer scuze, dar trebuie să vă spun că, exceptând lucrurile pe care le-am făcut eu, tot ce se face în Israel s-a mai făcut în lume.
- Scaunul în care stau eu se cheamă scaunul singurătăţii. O poveste tristă.
- Sunt gata să plătesc cu lacrimi.
- O poveste foarte tristă.
- Prin urmare nu-mi rămâne ceva mai bun de făcut decât să mă car peste Dunăre şi să-mi adun melci pentru cină în oala de noapte?
- Mă pândeşti de două zile.
- Pentru că sunt evreu şi dumneavoastră aveţi pe cineva la Departamentul Orhideelor cu ochi albaştri.
- Ai mai spus asta.
- Ei bine, nu sunt evreu. Sunt neamţ.
- Rămâi evreu. Cu nemţii m-am bătut în război şi nu-i am la stomac.
- Atunci e timpul să vă spun adevărul: sunt român.
- Cezar! izbucni Gil, uită-te pe geam. Repede, până ni isprăveşte ăla.
M-am răsucit în scaun. Jos, în port, doi băieţi în jur de paişpe ani. Amândoi desculţi, în cămăşi colorate, una galbenă, alta neagră, confecţionate din steagurile furate de pe vapoarele în ancoră şi cu pantalonii peticiţi. Ieşiseră din hala de peşte şi se târau pe lângă o garnitură de tren, spre un camion plin cu cartofi, oprit pe chei, în apropierea căpităniei. Cel cu cămaşa galbenă mergea în faţă, sugând un muc de ţigară. Fumul pe care-l ţinea mult în plămâni îi îmbărbăta limba să scuipe la ţintă şi în scârba lumii numai pe indicatoarele anunţănd trecerea oprită şi pe gheretele paznicilor. Cel cu cămaşa neagră, rămas puţin mai în spate, se descheiase la pantaloni şi, fără să scurteze pasul, pătruns de ideea că toţi suntem datori să sărbătorim într-un fel sosirea primăverii, se pişa din mers pe prietenul lui.
Tabloul ăsta, plin de-o obrăznicie cu scorţişoară, mi-a suit ziua într-un pom roşu. Îmi simţeam mădularele trosnind de fericire.
- Leb, - vorbele mi-au zburat singure – cum e, mă, la Betleem?
- Vreţi adevărul curat sau…?
- Foarte curat.
- La Betleem, domnule Saltava, e sfinţenie. Sfinţenie şi numai sfinţenie.
- Minţi! zise Gil, incapabil să creadă ceva de la unul care-l jignise.
- De ce? se miră Leb. În jurul ieslei pâlpâie în aer rugăciuni rostite în toate limbile. Mai jos e aiureală cu apă rece, cum e peste tot în lume, însă ce gândeşti lângă iesle, se împlineşte. Vin muieri sterpe şi-şi desenează pe pântec, cu deştul, chip de copil şi prind copil. Eu, acolo, puteam să văd limpede în burta cui vream. Uite, zic, tâmpitul ăsta de bătrân cu nevastă tânără şi lacomă, bagă toţi banii în diamante, alaltăieri a cumpărat o piatră rară, n-a avut vreme s-o pună în seif la bancă, a ascuns-o, pentru o zi, în pachetul de unt din frigider, azi dimineaţă nevastă-sa a azvârlit untul la gunoi, fiindcă era vechi şi acum se duce să se bată cu scăfârlia de fântâna magilor; sau: feriţi-vă de tipul ăla cu ochii gata să-i plesnească, legaţi-l, n-are haşiş, la noapte o să-nfigă pumnalul în cine s-o nimeri; sau: apropiaţi-vă, domnule, careva, de iapa aia care se împiedică şi turnaţi-i lapte pe gât, are maţele otrăvită şi mânzul mort în culcuş de sânge.
- Poţi să mai încerci o dată? l-am întrebat. O singură probă.
- Ar trebui să fiu acolo, ca să pot.
(fragment din volumul "Scaunul singurătăţii" de Fănuş Neagu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1987)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu