George Gordon Byron

Romanţă


I
A mea tânără taină afund rămâne-ascunsă
În tristu-mi, singuratic suflet prea obosit;
Iar când inima-mi bate de sila ei împunsă
L-a ta ca să răspunză, atunci ea s-a vădit!
Şi singură-n tăcere o simt iar tremurând.


II
A mea flacără este vecinică, nevăzută
Ca şi slaba lumină candelei sub mormânt,
Ş-a deznădejdii rece întunecime mută
În veci nu o va stinge; iar razele ei sânt
Întocmai de zadarnici ca şi când n-ar fi fost.


III
Aibi-mă-n pomenirea-ţi, la groapa mea nu trece
Făr-a-ţi arunca ochiul şi fără a gândi
L-aceea ce cenuşa-i te simte, deşi rece;
Singura chinuire şi iad ce-aş suferi
Este de a fi stinsă din pomenirea ta.


IV
Ascultă-mi ast din urmă glas singur pentru tine
Virtutea nu opreşte a plânge pe cei morţi;
În veci eu ţi-am cerut-o, fă-mi singurul ast bine
O lacrimă să-ntimpin l-a veciniciei porţi,
Întâia ş-a din urmă răsplată de amor.







Inscripţie pe mormântul unui câine Terra Nova


Când iar în lut din lumea lui trufaşă
Coboară omul preamărit din faşă,
Sculpturi măiestre somnul îi veghează
Şi urne ţin durerea veşnic trează.
Şi zace el sub semnul altui rost
Ce se cădea să fie şi n-a fost.

Iar câinele sărmanul, cum e el
Şi paznic aprig şi amic fidel,
Ce-ţi dăruie şi inima lui mare,
Şi viaţa pân`la ultima suflare,
Se stinge fără slavă, ca în cer
Să nu-i primească sufletul stingher.
Iar omul, gâză plină de trufie,
Vrea cerul numai pentru el să fie!
O, jalnic om, făptură de o clipă,
Puterii orb eşti fără de aripă,
Un boţ în lume ridicat din huma-i,
Ce nu inspiră decât silă numai,
Dezmăţ iubirea, zâmbetul minciună,
Făţarnică pe buze vorba-ţi sună,
De te-ai vedea aievea precum eşti,
Jivinele te-ar face să roşeşti!

Tu ce priveşti modesta urnă, pleacă!
Cei plânşi de tine nu-s aici să zacă.
Cel mai fidel din câţi pe lume sânt,
Amicul meu - el zace în mormânt!




Arpa lui David


Spartu-s-au coardele arpei potente
Marelui David, poetului-rege!
Nu mai există a psalmilor arpă!


Câţi i-asculta inspiratele-acorduri
De melodie, cu inima-nfrântă
Vărsând vărsau lacrime calde, dolente,
De repentire, de rugă, d-extaze.


Acele lacrime varii şi multe
O consacrară Domnului sfântă.
Lamente-se ale Sionului vergini,
Căci iată, spartu-s-au ale ci coarde.


Ea străbătea prin dulcele-i accente
Inimi de piatră, ca gerul de ageri,
Fiilor aspri ai fărdelegii,
Da-n ei viaţa şi le nălţa suflet;
Strâmbii cu inima, strâmbii în cuget
Drept se-ndrepta la potenta ei voce.


Arpa lui David era mult mai forte
Şi decât tronu-i. Poetul trecuse
Sus, mai presus decât rege la nalte:
Spiritul Domnului sta peste dânsul.


Ea celebra a Domnului mărire,
Spunea ale lui Israel mari fapte,
Ea răspândea peste văi bucuria:
Tresăreau munţii, se plecau cedrii.


Aspirat-au şi s-au suit la ceruri
P-aripe d-angeli ale ei acorduri,
Si ca tămâia rămaseră-acolo.


D-atunci nu se mai aude-a ei voce,
Ci numai amorul şi pietatea
Ne răpesc sufletul prin nişte sonuri
Ce ies din porţile cerului sacre,
Şi-l leagănă-n visuri nalte, divine,
Ce-a zilei lumină nu le-ntrerumpe.





Totul pentru dragoste


O, nu-mi vorbiți de oameni faimoși prin fapte mari!
Ni-i faimă tinerețea cu dulcele ei jar,
Căci iederea și boarea și zilele-i de aur
Sunt mai presus ca toate cununile de laur.


Ghirlandele pe-o frunte pleșuvă ce sunt, oare,
Decât o-nrourată dar ofilită floare?
De ce să-mi încunune, deci, tâmpla o podoabă
Ce nu-i decât a faimei prea-trecătoare roabă?


O, faimă! De vreodată lăsatu-m-am vrăjit
De laudele tale, tu nu m-ai amețit
Mai mult ca ochii dragei, căci ei mi-au dat răspuns
Că nu-mi resping iubirea de care m-am pătruns.


Te-am căutat acolo și te-am găsit în ei.
Ți-a împletit privirea-i cunune de scântei.
Aflat-am, în privirile-i de foc,
Și faimă și iubire, – la un loc.




Unei doamne


O,dacă Soarta ne unea,
Cum îmi juraseşi, mi se pare,
N-aş mai fi fost, în pacea mea,
De-atâtea nebunii în stare !

De vină tu eşti,deci, deşi
Certat sunt eu, pentru păcate,
De cei ce n-au de unde şti
Că tu ai rupt logodna,poate.

Mi-era, ca şi al tău,curat
Pe-atuncea sufletul, de-aceea
Putea curma orice păcat. -
Azi, altuia îi eşti femeia !

Aş fi în stare să-i zdrobesc
Şi liniştea şi fericirea,
Dar pentru că te mai iubesc,
Nu-l pot urâ - aşa mi-e firea !

De când plecat-ai, în zadar
Îmi caut tihna, chip de inger !
Tot ce găseam la tine,doar
La multe caut azi, şi sânger !

Adio, deci, nu te regret,
Nădejdea-n ajutor nu-mi vine;
Mândria însa-ncet, încet,
M-o face să te-alung din mine !

Azi, caut alte bucurii :
În câte o ceaţă zgomotoasă
(Pe gânduri, aş înnebuni !)
Încerc să uit tot ce m-apasă.

Dar chiar aşa, câte un gând
Se mai strecoară prin beţie, -
Şi diavolii m-ar plânge - aflând
Că te-am pierdut pentru vecie !