Alfred de Musset

Tristeţe

Iubire, vlagă, încântare
Și viață, tot s-a irosit;
Și chiar mândria-mi, pentru care
Drept geniu-am fost pecetluit.

Când Adevărul l-am găsit,
Credeam că-i un prieten mare;
Dar după ce l-am cântărit,
Simții o scârbă-ngrozitoare.

Și totuși, vai, nimic nu știe
Cel ce să-l afle întârzie;
Căci pururi el va lumina!

De sus, Cel Sfânt răspuns îmi cere:
”Tot ce mai am ca mângâiere
E lacrima ce-am plâns cândva!”

Cititorului

În cartea asta, fără-ndemânare, 
Am pus întreaga tinerețe-a mea. 
Mărturisesc, acum când ea apare, 
Că multe-aș fi putut să schimb în ea. 

Dar, cum și firea noastră-i schimbătoare, 
De ce să fac trecutu-altminterea? 
Te du, deci, biată pasăre, în zare 
Și Dumnezeu te-ndrume unde-i vrea. 

O cititorule, oricine-ai fi, 
Citește cât mai mult mă poți citi; 
La urmă vine-osânda, pare-mi-se. 
Întâiul vers copilu-l migăli; 

Pe cel de-al doilea, băiețandrul; și 
Bărbatul, doar pe el din urmă-l scrise.




Niciodată

Un cântec trist de Schubert, lin prin văzduh plutea,
Când tu, - ții minte oare? – mi-ai spus: ”Nu! Niciodată!
Nu!” îmi spuneai și totuși în ochii-ți strălucea
Azurul melancolic al bolții înstelată.

Spuneai: ”Nu! Niciodată!”, dar chipul tău zâmbea ,
Ca-ntr-un profil de veche medalie turnată;
Și, mândru, al comorii ce-ascunzi instinct, punea
Pe-obrajii tăi, năframa-i geloasă-mbujorată.

Păcat! O, ce cuvinte de nepăsare pline
Când îți vorbeam, marchiză, de dragoste știi bine,
Nu-ți deslușeam nici chipul, nici zâmbetul de crin.

Mai dulce decât ochii-ți senini e-a ta simțire;
Și mă gândeam în taină, privindu-i cu mâhnire,
La sufletul ce-n floarea-i ți se-nchidea divin.


Cântec

Sărmanei inimi slabe i-am spus: 
”Tu
Nu crezi c-ajunge să iubești doar una? 
Și nu-ți dai seama că shimbând într-una, 
Îți pierzi în doruri fericirea? Nu?” 

Ea mi-a răspuns: ”N-ajunge, precum crezi; 
N-ajunge să iubești mereu tot una! 
Și nu-ți dai seama că schimbând într-una, 
Mai dulci plăceri trecute le-ntrevezi?

”

Sărmanei inimi slabe i-am spus: 
”Tu
N-ajunge cât ești tristă-ntotdeauna? 
Și nu-ți dai seama că schimbând într-una 
Iubita, noi dureri întâmpini? Nu?

”

Ea mi-a răspuns: ”N-ajunge, precum crezi; 
Tristețile n-ajung de totdeauna. 
Și nu-ți dai seama că schimbând într-una, 
Dăm farmec nou la vechi dureri? Nu vezi?”




Ultimele versuri...

De optsprezece luni ornicul meu 
Trist, îmi tot sună moartea la ureche. 
De optsprezece luni de griji și veghe 
Simt și văd moartea-n orice loc, mereu. 

Cu cât făptura mea se-mpotrivește, 
Cu-atât instinctul morții nu-mi dă pas, 
Și-atunci când îndrăznesc să fac un pas, 
Simt inima în piept cum se oprește. 

Puterile-mi se duc, necruțătoare; 
Chiar și odihna parcă e-un frământ; 
Ca un biet cal greu istovit și frânt, 
Curaju-mi stins se clatină și moare.