Eugénie Grandet
(fragment)
Sînt case în unele oraşe de provincie a căror privelişte insuflă aceeaşi melancolie pe care o provoacă mănăstirile cele mai sumbre, întinderea şesurilor cu bălării şi mărăcini, nespus de mohorîte, ruinele cele mai pline de jale. Poate că dăinuiesc îndeolaltă în aceste case şi tăcerea schiturilor, şi întinderea stearpă a şesurilor cu bălării şi mărăcini, şi
rămăşiţele ruinelor; viaţa şi mişcarea sînt atît de mocnite înăuntru, încît un străin le-ar crede nelocuite dacă n-ar întîlni deodată privirea slabă şi rece a unei fiinţe neclintite, cu obrazul pe jumătate de schimnică, înclinat peste pervazul ferestrei, la vuietul unui pas necunoscut.
Acelaşi suflu de melancolie se desprinde din fizionomia unei locuinţe aşezate în Saumur, la capătul străzii care duce, în urcuş, spre castel, prin partea de sus a oraşului.
Strada, acum puţin umblată, încinsă vara, îngheţată iarna, întunecoasă pe alocuri, se deosebeşte între toate prin sonoritatea pavajului de prundiş mărunt, întotdeauna uscat şi curat, prin îngustimea întortocheatei sale căi, prin tihna caselor sale, care ţin de tîrgul cel vechi şi domină meterezele.
Locuinţele de trei ori seculare sînt încă trainice, deşi durate din lemn, iar aspectele lor felurite dau acestei părţi din Saumur originalitatea care atrage luarea-aminte a anticarilor şi a artiştilor. Cu neputinţă ar fi să treci prin faţa unor asemenea clădiri fără a admira uriaşele grinzi, cu capetele lor cioplite în chip de figuri bizare, încununînd cu un negru basorelief parterul celor mai multe din ele.
Aici, grinzile de lemn transversale sînt acoperite cu ardezie şi ies în relief dungi albastre pe şubredele ziduri ale unui sălaş cu acoperişul terminat în grinzi aşezate perpendicular pe un perete de paiantă, acoperiş pe care anii l-au gîrbovit şi a cărui putredă şindrilă s-a scorojit sub acţiunea alternativă a ploii şi a soarelui. Dincolo se zăresc pervazurile roase şi înnegrite ale ferestrelor cu gingaşe încrestături, care abia se mai
desluşesc, şi par prea fragile pentru ghiveciul de lut cafeniu de unde se înalţă garoafele şi trandafirii vreunei biete lucrătoare. Mai departe, se ivesc porţi ghintuite cu uriaşe piroane, unde geniul străbunilor noştri a înscris hieroglifele de familie, al căror tainic înţeles nu-l va mai dezlega nimeni vreodată. Într-un loc, un protestant şi-a însemnat crezul, în altul, un fanatic al Ligii Catolice l-a afurisit pe Henric al IV-Iea. Iar cutare burghez şi-a săpat insignele nobleţii sale municipale, fala înaltei sale dregătorii de consilier comunal, întreaga istorie a Franţei se află aici. Alături de căsulia şubredă, cu porţiuni de perete tencuite grosolan şi de mîntuială, abia netezite cu mistria, unde meşteşugarul trudea din zori cu rindeaua, se înalţă palatul cine ştie cărui nobil, unde pe bolta de piatră a porţii se mai văd încă vestigiile stemei sfărîmate de diversele revoluţii care din 1789 au frămîntat ţara.
În această stradă, prăvăliile neguţătorilor nu sînt nici dughene, nici magazine; amicii evului mediu ar regăsi aici atelierul părinţilor noştri în toată naiva-i simplicitate. Sălile scunde, care n-au nici faţadă, nici vitrină, nici geamlîc, sînt adînci, întunecoase, fără ornamente interioare ori în afară.
Uşa e despărţită în două tăblii pline, rudimentar ferecate; cea de sus se deschide pe dinăuntru, şi cea de jos, prevăzută cu un clopoţel prins în arc, se vîntură într-un necurmat du-te-vino. erul şi lumina pătrund în acel soi de jilavă hrubă fie prin partea de sus a uşii, fie prin spaţiul dintre boltă, pardoseală şi micul zid înalt doar cît să te sprijini de el, în care se proptesc zdravene obloane, scoase dimineaţa, puse la loc şi zăvorîte seara cu drugi de fier înşurubaţi. Zidul acesta slujeşte pentru aşezarea mărfurilor la vedere. Nici un tertip
viclean. După însăşi natura negoţului, mostrele se mărginesc la două sau la trei hîrdaie de sare şi de batog, la cîteva suluri de pînză, la frînghii, la alămuri atîrnate de grinzile tavanului, la cercuri înşirate de-a lungul pereţilor sau la cîteva bucăţi de postav în rafturi.
- Intraţi. O fată curată, sclipind de tinereţe, cu basma albă, cu braţele roşii lasă împletitul, îşi cheamă ori mama, ori tatăl, care vine, şi, flegmatic, amabil sau arogant, după cum îi e firea, vă vinde ce vă pofteşte inima, fie marfă pentru doi gologani, fie pentru douăzeci de mii de franci.
Veţi vedea un negustor de doage stînd în faţa uşii fără să facă nimic şi pălăvrăgind cu un vecin; s-ar părea că n-are decît păcătoase rafturi pentru sticle şi două-trei grămezi de leaturi, dar şantierul său din port aprovizionează pe toţi dogarii din Anjou; el ştie cu de-amănuntul cîte butoaie poate vinde dacă recolta este bună; o rază de soare îl îmbogăţeşte, o vreme ploioasă îl ruinează; în aceeaşi dimineaţă butoaiele valorează
unsprezece franci, ori scad la şase.
În acest ţinut, ca şi în Touraine , vicisitudinile atmosferei domină viaţa comercială. Podgorenii, proprietarii, negustorii de cherestea, dogarii, hangiii şi marinarii, cu toţii pîndesc o rază de soare; se culcă seara tremurînd ca nu cumva să afle dimineaţa că peste noapte a dat îngheţul; se tem de ploaie, de vînt, de secetă, şi toţi ar voi apă, căldură sau nori la poruncă. E un necurmat duel între cer şi interesele pămînteşti.
Barometrul posomorăşte, înseninează şi înveseleşte mutrele pe rînd. De la un capăt la altul al acestei străzi, fostă Uliţa mare din Saumur, cuvintele "Ce vreme de aur" se transmit evaluate în cifre din poartă în poartă. Şi fiecare răspunde vecinului: "Plouă cu ludovici !", ştiind prea bine ce-i aduce o rază de soare, o ploaie la timp. Sîmbătă spre amiază, nu capeţi în toiul verii marfă nici de-o para de la aceşti bravi neguţători. Fiecare îşi are via lui, moşioara lui şi merge să petreacă două zile la ţară. Totul fiind dinainte prevăzut acolo, vînzarea, cumpărarea şi cîştigul, negustorii pot folosi zece ceasuri din douăsprezece în vesele petreceri, în observaţii, comentarii şi veşnice iscodeli. O gospodină nu cumpără o potîrniche fără ca vecinii să nu-l întrebe pe bărbat dacă a fost ori nu bine friptă.
O fată nu scoate capul pe fereastră fără să nu fie zărită de cei grămădiţi în preajmă fără nici o treabă. Acolo, deci, cugetele sînt străvezii ca lumina zilei, aşa după cum şi casele de nepătruns, negre şi tăcute, n-au totuşi nici o taină.
Viaţa se desfăşoară aproape totdeauna în plin aer: fiecare familie stă în poarta casei, acolo prînzeşte, acolo cinează, acolo se ia la gîlceavă. Pe stradă nimeni nu trece fără a scăpa necercetat. Astfel că, odinioară, cînd sosea vreun străin în oraşele de provincie, era luat peste picior din uşă în uşă. De aici faimoasele palavre, de aici porecla de "gură spartă" dată locuitorilor din Angers, neîntrecuţi în astfel de zeflemisiri tîrgoveţe.
Vechile palate ale oraşului sînt aşezate în partea de sus a acestei străzi, locuită odinioară de nobilii ţinutului. Clădirea plină de melancolie, unde s-au petrecut întîmplările povestirii de faţă, era tocmai una din asemenea case, rămăşiţe venerabile ale unui veac în care lucrurile, ca şi oamenii, aveau acea simplicitate caracteristică pe care moravurile franceze o pierd văzînd cu ochii.
După ce ai străbătut acest pitoresc drum cu cotituri, ale cărui amănunte ― chiar şi cele mai neînsemnate ― trezesc amintiri şi a cărui impresie generală ajunge a te cufunda într-un fel de visare fără voie, zăreşti o adîncitură destul de întunecoasă, unde la mijloc se află pitita poarta "casei domnului Grandet".
Dar e peste putinţă a înţelege tîlcul acestei denumiri provinciale fără a da biografia domnului Grandet.
Domnul Grandet se bucura în Saumur de o faimă ale cărei cauze şi efecte nu vor fi pe deplin pricepute de cei ce n-au trăit într-un fel ori altul în provincie. Domnul Grandet (numit încă de unii oameni moş Grandet, deşi numărul acestor bătrîni scădea simţitor) era în 1789 un meşter dogar, care trăia în belşug, ştia să scrie, să citească şi să socotească. Cînd Republica Franceză a pus în vînzare averile clerului în ţinutul Saumur, dogarul, pe atunci în vîrstă de patruzeci de ani, abia se căsătorise cu fata unui bogat neguţător de cherestea. Grandet, luînd cu sine averea lichidă şi zestrea nevestei, purtînd asupra lui două mii de ludovici, porni în departament, unde, datorită sumei de două sute de ludovici dăruiţi de către socru-său neînduplecatului republican, care orînduia vinderea domeniilor naţionale, căpătă pentru o bucată de pîine, legal, dacă nu şi legitim, cele mai frumoase vii din departament, o veche mănăstire şi cîteva ferme.
Locuitorii din Saumur, fiind prea puţin revoluţionari, vedeau în moş Grandet un om îndrăzneţ, un republican, un patriot, o minte ce se îndeletnicea cu ideile noi, în vreme ce dogarul se îndeletnicise pur şi simplu cu negoţul de vinuri. Ca atare, fu numit membru în administraţia districtului Saumur, şi înrîurirea lui pacifică se simţi politiceşte şi în materie de negoţ.
Politiceşte, el apără pe foştii nobili şi împiedică din răsputeri să se vîndă averile emigranţilor; în materie de negoţ, procură armatelor republicane o mie sau două de butoaie cu vin alb, care i s-au plătit cu minunatele livezi ce ţineau de o mănăstire de maici, rezervate ca un ultim lot.
Sub Consulat, moş Grandet ajunse primar, gospodări cuminte, chivernisi produsul viilor şi mai zdravăn; sub Imperiu deveni domnul Grandet. Napoleon nu iubea republicanii: ca atare, îl înlocui pe domnul Grandet, ce trecea drept cetăţean care purtase bonetă roşie, cu un mare proprietar, un om cu particulă, un viitor baron al Imperiului. Domnul Grandet părăsi onorurile municipale fără nici o părere de rău. Întru obştescul bine al oraşului, apucase să facă minunate drumuri care duceau la proprietăţile lui. Casa şi bunurile sale, trecute cît mai dibaci în cadastru, plăteau dări mărunţele. După clasificarea pe categorii a diferitelor sale terenuri, viile sale, datorită necurmatelor îngrijiri, ajunseseră fruntea ţinutului, termen tehnic menit să indice podgoriile care produc un vin de prima calitate. Ar fi avut tot dreptul să pretindă crucea Legiunii de Onoare.
Acest eveniment avu loc în 1806. Domnul Grandet avea atunci cincizeci şi şapte de ani, iar soţia, vreo treizeci şi şase. Singura fată, fructul dragostei lor legitime, era în vîrstă de zece ani. Domnul Grandet, pe care providenţa a vrut fără îndoială să-l despăgubească pentru neplăcerile sale administrative, moşteni rînd pe rînd în acelaşi an pe doamna Gaudiniere, născută de la Bertelliere, mama doamnei Grandet, apoi pe bătrânul domn de la Bertelliere, tatăl răposatei; şi mai apoi pe doamna Gentillet, bunică dinspre mamă: trei moşteniri, a căror evaluare exactă n-a fost cunoscută de nimeni. Zgîrcenia acestor trei bătrîni era atît de pătimaşă, încît de vreme îndelungată îngrămădeau ban peste ban, numai pentru a-i putea contempla în taină. Bătrînul domn de la Bertelliere numea plasarea banilor o risipă, interesîndu-l mai mult aspectul aurului decît profitul cametei. Oraşul
Saumur socoti ca probabil deci totalul chiverniselilor după veniturile proprietăţilor imobiliare. Domnul Grandet căpătă atunci un nou titlu de nobleţe, pe care mania noastră de egalitate n-o să-l mai şteargă niciodată: ajunse omul cel mai impus din ţinut. Exploata o sută de pogoane de vie, care îi aduceau în anii de belşug şapte sau opt sute de butoaie de vin. Stăpînea treisprezece moşioare, o veche mănăstire, ale cărei ferestre, ogive şi
vitralii, din economie le astupase cu zid, ceea ce le păstră intacte; mai avea o sută două-zeci şi şapte de pogoane de livezi, unde creşteau şi se îngroşau trei mii de plopi sădiţi în 1793. În sfîrşit, casa unde stătea era a lui.
Aşa fu cîntărită averea lui vizibilă. Cît despre capitalurile sale, numai doi oameni ar fi putut să prezume vag pînă la ce sumă se urcau: unul era domnul Cruchot, notarul, însărcinat cu plasamentele cămătăreşti ale domnului Grandet; altul era domnul des Grassins, cel mai bogat bancher din Saumur, la ale cărui afaceri podgoreanul lua parte cînd îi convenea şi într-ascuns. Cu toate că domnul Cruchot şi domnul des Grassins
păstrau acea discreţie care produce în provincie încrederea şi averea, dînşii arătau în lume domnului Grandet un respect atît de mare, încît oamenii puteau măsura suma capitalurilor fostului primar după cît de departe mergea slugarnica consideraţie pe care i-o arătau.
Orice om din Saumur era încredinţat că domnul Grandet avea o comoară ascunsă, doldora de ludovici, şi că noaptea se desfăta în nespusa plăcere pe care ţi-o dă priveliştea unei imense grămezi de aur. Zgîrciobii, îndeosebi, aveau un fel de nezdruncinată siguranţă în aceasta numai văzîndu-i ochii, care-şi însuşiseră parcă culoarea galbenului metal. Privirea omului obişnuit să tragă foloase uriaşe din capitalurile sale capătă, ca şi privirea unui voluptuos, a unui jucător sau a unui curtean, nişte nuanţe nedefinite, anume clipiri furişe, lacome, ascunse, care nu scapă semenilor. Acest tainic grai alcătuieşte oarecum francmasoneria pasiunilor.
..............................................................................................................................................................
(fragment preluat din volumul "Eugénie Grandet" de Honoré de Balzac, Editura Leda, Bucureşti, 2006)
foarte frumos demersul tau, Bogdane... ti-am mai zis eu, dar, nahh... sa ramana si aici :)
RăspundețiȘtergere