Las` gloata să dispreţuiască
Ascunsa taină dintre noi,
Prejudecata omenească
S-arunce-n cale-ţi cu noroi.
Naintea idolilor lumii
Nu plec genunchii, nu cerşesc;
La fel cu tine, gândul nu mi-i
Nici s-o urăsc, nici s-o iubesc;
M-afund, făr` să le caut rostul,
În chefuri - nici voios, nici trist:
Vorbesc cu prostul, cu neprostul,
Doar pentru sufletu-mi exist.
Şi preţuim în viaţa toată
Doar oamenii. Atâta tot!
Nu ne-om minţi noi niciodată
Nici alţii-a ne minţi nu pot.
În larma gloatei ne-ntâlnirăm,
O zi ca orice altă zi.
Fără de bucurii iubirăm,
Fără tristeţi ne-om despărţi.
Stanţe
Nu pot să mă chinui lîngă vatră-
Plec de-aici în lupta fără veşti.
Poate-acolo va-nceta să bată
Inima în care tu trăieşti.
De cerşit eu nu-ţi cerşesc iubirea,
Patima-mi la ce s-o mai cunoşti!
Focul-nalt ce-mi răscoleşte firea
Stinge-l-voi în sânge,printre oşti.
De-am să cad în noaptea fără lună
Lumea ştiu că nu măva boci.
A simţirii mele rea furtună
Nimănui povară n-o mai fi.
Sfintele nădejdi din anii-n freamăt
Vor sfârşi pe locul fericit
Unde fără gânduri,fără geamăt,
Va începe somnul mult dorit.
Dar, de nici în somnul ce-o să vină
Al iubirii trudnic vis amar
N-am să-l pot uita- şi-n grea lumină
Chipul tău o să-mi apară iar,
Dacă-n depărtatele hotare
Unde fericirea-şi face veac
Sufletu-mi de răni usturătoare
Nu va mai scăpa cu nici un leac,
Uită-te cu drag la cel ce pleacă,
Ce cu mândră inimă,de-aci,
Prin duşmani şi chinuri o să treacă,
Pentru slava ţării va muri,
Cel care întainică-mbătare
Cu privirea-n lacrimi te-aţintea,
Mila o stârnea- şi-atât de tare
La surâsul tău se bucura.
Captivul
Spargeţi zidul închisorii!
Luminoase zări mă cheamă.
Daţi-mi fata cu ochi negri,
Calul meu cu neagră coamă.
Să sărut frumoasa fată
Şi pe cal sărind deodată
Să m-avânt săltând în scări
Către limpezile zări!
Dar cine-ar putea să sfarme
Gratii, ziduri şi zăvor?
Fata cu ochi negri doarme
În bogatu-i foişor.
Calul fără frâu aleargă
Liber pe câmpia largă,
Zburdă-n voie şi-şi ia vânt
Fluturându-şi coada-n vânt.
Singur fără alinare,
Zidurile greu m-apasă;
Într-un colţ o lumânare
Abia arde, fumegoasă;
Şi-n tăcerea neagră, rece,
Pe la uşă-afară trece
Cu pas ritmic şi sonor
Paznicul nepăsător.
Elegie
O! zilele de ce nu trec
În dulce leagănul de pace şi visare,
Departe de-un pământ întreg
Şi de elită-n mişunare?
Dacă, strunind năluci imaginare
Aş fi-ndrăgit chiar spuma de joc copilăresc,
Atunci simţi-m-aş vesel şi firesc,
Atinci, la sigur, n-aş fi căutat
Nici desfătări de prinţ, nici lauri de-mpărat.
Dar mă scârbeşte bâlciul omenesc,
Iubirea candidă o las pentru copii:
Eu caut noi senzaţii şi infidelităţi,
Ce-mi biciuiesc cu alte bucurii
Sângele stins de patimi şi tristeţi,
Şi de amoruri timpurii.
Monolog
Te-asigur, nulitatea-i un dar pe-această lume.
La ce bun glorie, profunde cunoştinţe,
Talent şi dor imens de libertate
Când nu prea ştim ce-i de făcut cu ele?
Noi, fii ai nordului, ca plantele-i suntem,
O zi-nflorim şi repede pălim...
Ca astrul iernii pe un cer de plumb
La fel ni-i mohorâtă viaţa. Şi la fel
De scurtă-i monotona ei poveste.
Şi patria ne pare de năduf,
Şi pieptu-i greu, şi sufletul tânjeşte...
Fără a şti iubire, nici frăţie,
Vâltori sterile ne-ameţesc juneţea
Şi prea devreme bem otrava urii,
Şi cupa vieţii pare mai amară,
Şi nici o rază-n suflete, nimic.
(Poezii traduse de Aurel Rău, Al. Philippide şi Ion Hădârcă.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu