Serghei Esenin

Prezicere


S'au pus la sfat mestecenii de aur
În lunca trândăvită, de la drum.
Şi' n zbor mâhnit pluteşte câte-un graur
Ce după nimeni nu regretă- acum.


Ce-ar regreta? Toţi sunt drumeţi prin lume,
Trec, intră'n case şi iar calea-şi fac...
Doar cânepa-i mai cheamă'ncet pe nume,
C'o lună largă peste-un vânăt lac.


Stau singur pe câmpia dimineţii,
Trec graurii spre zarea unui rost,
Sunt plin de amintirea tinereţii
Dar nu regret nimic din câte-au fost.


Nu-mi pare rău de anii ce-adormiră,
Nici rău nu-mi pare că nu-i pot trezi.
Arzând scoruşul flacăra-şi resfiră
Dar nici un suflet nu poate' ncălzi.


Arzând scoruşul nu se mistuieşte,
Nu piere iarba ruginind mereu.
Cum frunzele copacul risipeşte,
Cuvinte triste risipesc şi eu.


Şi dacă vântul vremii pe coclaur
Le-o spulbera, cu mine, către vis,
Spuneţi aşa... că lumea mea de aur
Cu glas iubit aceasta mi-a prezis.





Pâcla


Mi-s ochii stinşi şi gura mi-e amară
Îmi ard mâinile de dorul altor mâini
Îşi plânge codrul foile de ceară,
Nu se mai uită nici o stea-n fântâni.

Văzduhul plumburiu s-a pogorăt
Şi se târăşte pâcla, pe ogoare,
Cu vântul, sălcii, fără sălbi la gât,
Gem frânte peste ape stătătoare...





Vulpea


Şchiopătă aşa cu laba ruptă
Până lângă covru îndărăt.
Se încolăci, şi faţa suptă
Înflori cu sânge pe omăt.

Trosnetul de puşcă, fumul iute,
Clocoteau în ochii ei buimaci.
Vântul se zburli pe neştiute,
Răpăind cu zvoană prin copaci.

Bezna se zbătea ca o prigoare,
Roş amurgul jilav se lăţea.
Capul tresărea în aiurare
Şi pe rană limba amorţea.

Jarul cozii îi căzu ca-n spuză,
Mirosea a lut şi a polei.
Cu un iz de morcov scopt în buză
Sângele mustea prin colţii ei.





Bosforul


Eu n'am văzut, persano, Bosforul niciodată,
Să nu mă'ntrebi de dânsul că nu ştiu să răspund.
In ochii tăi văd marea pentru întâiaşi dată
Cum flacăra albastră şi-o pâlpâie la fund.

Ducând postavuri scumpe şi suluri de mătasă,
N' am mers cu caravana spre falnicul Bagdad.
Inclină, pentru mine, statura ta frumoasă,
Lângă genunchii proaspeţi tristeţtea să mi-o scad.

Rugându-te, yădarnic îmi umilesc mândria,
Puţin de tot îţi pasă dacă-ţi şoptesc încet,
Că acolo departe în ţara mea Rusia,
Sunt pentru toată lumea cel mai vestit poet.

Harmonica prin mine răsună năzdrăvană,
Aud cum latră câinii la luna altui cer.
Au n' ai vroi tu oare, ciudata mea persană,
Să-mi vezi albastra ţară de spice şi de ger?

Prin locurile-acestea nu-s numai într'o doară,
Chemarea ta fierbinte răzbise traiul meu,
Iar braţele, mai albe decât o primăvară,
Aşa ca două aripi mă 'nfăşurau mereu.

Demult eu nu mai caut în soarta mea hodină,
Deşi trecuta viaţă n' o blestem şi n' o 'nfrunt.
O, rogu-te vorbeşte, de vrei, despre lumină,
Despre 'inutul vostru în care uit că sunt.

Harmonica din suflet înăbuş-o cu şoapte
Şi cu parfum de famec adapă-mă oricât,
Ca după una blondă ce-i hăt la miază-noapte,
Să nu regret atâta, să nu suspin atât.

Cu toate că Bosforul nu l' am văzut vreodată,
Îţi voi vorbi pe urmă de raiul lui profund,
Că' n ochii tăi văd marea pentru întâiaşi dată
Cum flacăra albastră şi-o pâlpâie la fund.




Tu spuneai că Saadi...


Tu spuneai că Saadi
Săruta numai pe piept?
Aşteaptă, nu te gândi,
O să-nvăţ şi-al lui precept.

Tu cântai: "Pe Eufrat
Rozele întrec pe fete".
Dacă aş fi fost bogat,
Altu-avea să te desfete.

Rozele le-aş rupe toate,
Doar atunci m-aş alina.
Mai frumoasă decât toate
Ar rămâne şahana.

N-am avut vreun precept,
Milă ai, nu am avut!
Dacă m-am născut poet,
Ca poetul şi sărut.