1
Ţi-a însemnat natura prin trăsnet unde stai
Zdrelindu-ţi-o, cu flăcări primejdioase, casa.
E semn de neastâmpăr şi de noroc - să-l ai
Până când neagra doamnă o să-şi învârtă coasa.
Tu ai luat mistria şi gurile spărturii
Le-ai astupat croindu-ţi sălaşul iar curat,
Orgolios cerându-i în viitor naturii
Un semn mai nobil şi mai cizelat.
2
Prea multă grabă-n viaţa ta
Drum prea-nclinat au fost să-ţi mai aştearnă,
Când te-au înmugurit din lut şi stea
În dimineaţa tulbure de iarnă!
Fugind cântau copiii trist colind,
Zbura colindul, irosindu-şi ultima silabă,
Trecea-nainte iarna rece clănţănind,
Lupi albi o alungau urlând a grabă.
Doar cariul într-al timpului crivat
Nepăsător bătea şi măsurat.
3
Şi-a murdărit herminele omătul.
A putrezit în soare pe încetul,
Din tuiuri crude flutura brădetul.
Iar florile-ntrebau cu glasuri moi:
- Unde te duci şi mic şi fără noi?
Ţi-a spus regina surelor furnici:
- Nu mai putem să te urmăm de-aici...
Iar ursu-a dat înduioşat din labă
Şi s-a întors, că are altă treabă.
Mergeai tăcut, poate fugeai, săgeată,
Dup-o poruncă-n tine încuiată,
Şi-o clipă doar descumpănit ai stat în drum
Când te-ai visat, mergând, cum eşti acum.
4
Ea ţi-a zâmbit rotind tremurătoare
Multicolore aripi de răcoare,
Şi glasul ei s-a risipit în melodii
Ca un ciorchin de clopote-argintii,
Iar braţele-i au prins să se dezbine
Ca nişte şerpi de flacără spre tine.
Petala gurii, desfăcut-abia,
Ţi-ai ţuguiat-o a sărut spre ea.
Dar împlinirea-n aer s-a topit
Lăsându-te hazliu şi umilit.
5
Pădurea ta mai lumina-mpăcată
Cu mirt în flori şi-n ape cu făclii,
Dar trăsnet lung se coborâse din tării
În verdea catedrală despicată.
Ai cunoscut că liniştea s-a stins,
De-acuma ţie n-o să-ţi mai revie
Decât, înşelătoare, o stafie
Cu pasul dincolo de vis prelins.
Vedeai tălăzuind ca mări de pară,
Prin crăpătură, lumea de afară,
Şi ai sărit încins de-nfrigurare
În primul tău botez şi scăldătoare.
6
Ţi s-a-ntâmplat ceva; nu ai să spui
Acel ceva, din neguri, nimănui,
Pentru că de atunci în strat de vremi
Tu cauţi puritatea şi o chemi.
Ai iscodit-o-n nouri ori în munte,
Între copii şi-n Marele Păcat,
Dar ţeasta ta, nimbată alb de frunte,
În faţa ei nu s-a-nclinat.
Căci n-ai găsit-o, n-ai găsit-o, nu,
Era ascunsă-n miezuri ori prea topită-n spaţii,
În firul singuratic de nea care căzu,
Ori în întreaga togă ce moaie-n alb Carpaţii.
Fierbinte cercetând-o bucată cu bucată,
Pierdeai înfăţişarea-i şi o stricai uşor -
Aşa cum nu a aduce a oameni niciodată
Desfiguratul fum de cremator.
Dar îţi trimise rază înalta stea polară
Menindu-ţi cugetarea în sensuri să-ţi împarţi,
Cum magica lumină a lămpilor de cuarţ
Uluitoare taine sub ochi îţi desfăşoară,
Filigrinată-n fire de purpurie pară
Atoateschimbătoare, ţesută din scântei.
Ai înţeles ideea de om întâia oară
Tu, nărăvitul, lacom la idei.â
Primele iubiri
Mi-am tăiat în suflet temple,
Chip cioplit s-aşez în ele,
Cerbii mei au să-l contemple
Adunaţi sub ploi de stele.
Brazii mei înalţi şi plopii
Sub poleiuri de zăpadă,
Înmulţit în mii de copii,
Chipul tău au să ţi-l vadă.
Iar izvorul înserării
Oglindi-va-n ape pale
Arcul strâns al cugetării
De pe bolta frunţii tale.
Peste stânci mi s-or desprinde
Flăcări verzi, când ai să treci,
C-o privire vei aprinde
Roua ierbii mele, reci.
Dacă alte lumi, plecată
Cu-ai tăi paşi ai să alinţi,
Îţi va fi şi-atunci păstrată
Urma paşilor fierbinţi.
Căci foşnindu-ţi unduirea
Calmă,-a palmelor subţiri,
Mi-a stins până şi-amintirea
Trecătoarelor iubiri.
Doar o singură iubire
Lâng-a ta o mai păstrez -
Este prima mea iubire,
Ea mi-a dat în viaţă-un un crez.
Ea, al vieţii mele soare,
Încălzi-va din senin
Toate cântecele care
Ţie am să ţi le-nchin.
4
Mergeam tăcuţi alături, străini, odinioară
Şi presimţeam că astăzi voi fi îndrăgostit
De faţa ta curată ca zorile de vară,
De părul tău de aur împletit.
Dar nu ştiam că nimeni n-are să poată şterge
Văpăile din inimi, acest pojar nestins,
Că pe cărări de sticlă alături ne vor merge
Ideile, îmbrăţişate strâns.
Că prins de-o vrajă nouă şi-atotcuprinzătoare
Voi părăsi boema cu gustul ei amar,
Că vinul, deşi-mi place când scapără-n pahare,
Mă va-mbia din ce în ce mai rar.
Văzusem frumuseţea privirilor semeţe,
Izvoare de lumină, de umbre şi scântei,
Dar bănuisem numai adânca frumuseţe
De dincolo de ochii mari şi grei,
Ce mai târziu, prin lupte lăuntrice-am aflat-o
Şi-o aflu-n întregime în fiecare zi
Iluminându-mi viaţa cu flacăra-i curată
Fără de care n-aş putea trăi.
5
Steaua polară pe cer, departe,
În scurgerea timpului nu are moarte
Statornic arde în orice seară,
Capăt de osie, steaua polară.
Stelele, luminile, roiuri astrale
Se-nvârt în jurul osiei sale.
Sobră-armonie pururea vie,
Nezdruncinată putere-n tărie.
Osie-a luminilor, dacă te-ai rupt,
Lumile cad huruind dedesubt,
Ca-nvălmăşite de tari alcooluri
Lumile cad fulgerate în goluri!
Îngrozitoare schimbare atunci:
Floarea vulcanilor creşte din pungi,
Pale se sting ale luncilor flori,
Mori, vegetaţie, suflete, mori.
Arde o stea între multele stele,
Arde pe ceruri şi pe drapele,
Capăt de osie - roşie stea -
Osia trece prin inima mea.
Lumea-mi se-nvârte pe osia dură
În anotimpuri de frig şi căldură,
Şi când furtunile mă bântuiesc,
Cerbii şi vulturii mei o privesc.
Dacă s-ar frânge osia mea,
Cerbii şi vulturii mei ar zbura,
Spre alte lumi ar zbura şi-ar ţipa,
Dacă s-ar frânge osia mea.
Ar năvăli pustiirea secretă,
Cântecu-ar prinde scrâşnet de cretă,
Cerbii şi vulturii mei ar zbura,
Dacă s-ar frânge osia mea.
Osia mea-i doar o parte, ştiu bine,
Osia mare trece prin mine,
Osia este numai o parte
Din marea osie, fără de moarte.
Osia mea nu se frânge nicicând,
Trece prin miezul acestui pământ,
Pe ea, iubito, sunt lumile noastre,
Două planete, mărgele albastre
Noapte de iarnă
N-am văzut de nicăieri o lună mai mare
Ca din vârful muntelui înzăpezit.
Parcă i-a împrumutat limpezimea
Sufletul meu nesfârşit.
Vântul poartă-n văile-albastre
Râuri de scântei ca-n vrăji străvechi.
Florile iernii suflate pe cetini
Îmi alunecă melodii de cleştar în urechi.
Aici totul, pădurile doinare,
Cerul bun, colibile goale de stână,
Ramurile nopţii, adunate în inimă,
Se prefac în sânge sănătos, tânăr.
Codrii din vale sună din corn,
Curg jderii şi umbrele nopţii grăbite.
Aici închipuirea e tare ca ozonul
Şi visele scapără-n muchi împetrite.
Încât aş privi pe un lucru firesc
Dacă pe frunţile prietenilor de drum, în zbor,
Ar sălta flăcări de cântec şi forţă
Împletite după chipul iubirilor lor.
Eseu erotic
I
N-am văzut în vin decât ceaţă tragică
Când am fost deplin despărţit de tine
Astăzi îmi închin suferinţa-mi magică
Stelei senine.
II
Tot ce-a fost ieri slobod să lunece
Steaua mea pe cer astăzi s-a stins
Doamne, ce să cer tristului învins
Să nu se întunece?
III
Tremură lungi lacuri de taină şi nuferi,
Iar mă ajungi printre perdelele ceţilor
Iar mă străpungi, iar te-au făcut să mai suferi
Fiii ereţilor...
Bucurie
Vreau astăzi să-ntoarcem privirea în sus,
Spre codrii cu brazi, spre cerul cu lună.
Veniţi să-ndrăznim să simţim nemurirea
Cu inima-n repede tropot cum sună!
Solemnă şi gravă ne turbură noaptea
Curgând pe izvoare şi-n codri fierbând
Cu nările largi din găvanele palmei
Sorbim răsuflarea-i de fum şi pământ.
O stea se prelinge în sus către creasta
Înaltă a cerului, clopot gigant.
O altă se sparge cu flacără mută
Şi ţăndări astrale înfige-n neant.
Cu trosnet un brad a căzut şi aud
Din lut cum un mugur trudeşte să vie,
Am ochii la veşnica trecere-a lumii,
Dar inima-mi plină-i de grea bucurie.
Mă bucur când moare o stea în înalt,
Mă bucur când steaua pe ceruri răsare,
Mă bucură tainic oricare apus
Şi-aprinsă, oricare ivire de soare.
Când moare un brad doar sămânţa-i mai dăinuie
Să nască pădurea de mâine din ea,
Iar steaua, murind, îşi împrăştie zgura
Prin haosul care mai naşte vreo stea.
Spusese pe vremuri bătrânul Shakespeare
Că noi chipul nostru-l cioplim ca-n aramă
În pruncul din rodnicul pântec de mamă,
La fel istovindu-ne-al zilelor şir,
Ca brazii ce mor lepădându-şi sămânţa
Să crească prin vreme răzbind din pământ,
Ca fiara, ca steaua, ca pomii cu floarea
Murind ca să vină şi alţii la rând.
Nu-i drept! E puţin! Mai presus de luceferi
De brazi şi de fiare suntem mai presus.
Căci faptele noastre şi visele noastre
Trăiesc peste clipa când noi am apus.
Când ultima rază se stinge din ochi
Şi ultimul gând ni se stinge din minte,
Lăsăm după noi ce-am gândit şi-am muncit
Acelor ce, mulţi, se vor naşte-nainte.
Cu paşii gigantici păşind prin viaţă
Săpăm grele urme pe lut şi pe-nalt
De-o mie de ori mai adânci ca acelea
Ce monştrii arhaici le-au rupt în bazalt.
Iar visele noastre spre rod înmiit
În cei care vin se-altoiesc, şi iubirea.
Avem bucuria de-a spune murind
Că suntem mai veşnici decât nesfârşirea
Prieteni, veniţi să privim acest cer
Şi codrii cu brazii şi munţii din slavă
Căci noi, numai noi, îndrăznim să simţim
A nemuririi bucurie grozavă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu