Heinrich Heine

Christian Johann Heinrich Heine  s-a născut dintr-o familie evreiască din Düsseldorf, Germania. Tatăl său a fost un comerciant care, în cursul ocupaţiei franceze a constatat că s-au deschis noi perspective pentru evrei. Când tatăl său a dat faliment, Heine a fost trimis la Hamburg, unde unchiul său, Salomon, un bancher bogat, l-a încurajat să se pregătească pentru o carieră în comerţ. După ce şi afacerea lui Heine a dat faliment, el s-a hotărât să studieze dreptul la universităţile din Göttingen, Bonn şi la Universitatea Humboldt din Berlin, dar în final, deşi a absolvit în 1825, a constatat că literatura este mai interesantă decât dreptul. În aceată perioadă s-a hotărât să se convertească de la Iudaism la Protestantism. Acest lucru i-a fost necesar, deoarece în multe din statele germane, li se aplicau restricţii severe evreilor, în multe cazuri fiindu-le chiar interzisă practicarea unor profesii. Una din profesiile interzise pentru evrei era şi cea de profesor la universitate, care devenise ţelul lui Heine. Heine şi-a justificat convertirea, spunând că aceasta a fost „biletul său de intrare în cultura europeană”. De fapt se pare că nu a fost chiar aşa. Vărul şi binefăcătorul său, compozitorul Meyerbeer, nu a fost nevoit să se convertească pentru a pătrunde în cultura europeană. Pentru tot restul vieţii, Heine a s-a confruntat cu elementele incompatibile ale dublei sale identităţi, germane şi evreieşti.

Heine este cel mai bine cunoscut pentru poezia lirică, din care o bună parte (mai ales lucrările de tinereţe) a fost pusă pe muzică de compozitori de lieduri, dintre care cel mai reprezentativ a fost Robert Schumann. Şi alţi compozitori, între care Richard Wagner, Franz Schubert, Felix Mendelssohn, Fanny Mendelssohn, Hugo Wolf şi Johannes Brahms, au pus pe muzică versuri ale lui Heine. Chiar şi în secolul al XX-lea, Hans Werner Henze şi Lord Berners le-au urmat exemplul.

Ca poet, Heine a debutat în 1821 cu volumul Gedichte (Poezii). Pasiunea sa amoroasă unilaterală faţă de verişoarele sale Amalie şi Therese l-au inspirat să scrie cele mai reuşite versuri, Buch der Lieder (Cartea cântecelor, 1827).

În 1831 Heine a plecat în Franţa, la Paris. Acolo a aderat la socialismul utopic, reprezentat de adepţii ideilor lui Saint-Simon, care propovăduiau un paradis egalitarist, fără clase sociale, bazat pe meritocraţie.

Cu excepţia unei scurte vizite în Germania, în 1843, el şi-a petrecut restul vieţii la Paris. În Germania lucrările sale au fost interzise, împreună cu ale celor care erau consideraţi ca făcând parte din mişcarea Junges Deutschland (Germania tânără)

Cu toate acestea, de la distanţă, a continuat să comenteze politica germană. În 1844 a scris Deutschland. Ein Wintermärchen (Germania. O poveste de iarnă), un fel de dare de seamă a călătoriei întreprinse de el în Germania şi a climatului politic de acolo. Prietenul său, Karl Marx, a publicat lucrarea în ziarul Vorwärts. În lucrarea Atta Troll: Ein Sommernachstraum (Atta Troll: Visul unei nopţi de vară), el a satirizat politica utopică a opozanţilor regimului din Germania.

Experienţa emoţionantă a exilului său se oglindeşte în poezia In der Fremde (Printre străini). În ultimii săi opt ani de viaţă a fost ţintuit la pat, unii cred că a avut scleroză în plăci, în timp ce alţii opinează că a avut sifilis. A murit la Paris şi a fost înmormântat în Cimitirul Montmartre.

În 1933, în cursul raidului întreprins de nazişti asupra Institut für Sexualwissenschaft (Intitutul pentru ştiinţe sexuale), printre cărţile arse în Piaţa Oprerei (Opernplatz) din Berlin s-au găsit şi lucrările lui Heine.

Se pare că replica din piesa sa Almansor, din 1821: Dort, wo man Bücher verbrennt, verbrennt man am Ende auch Menschen (Acolo unde se ard cărţi se vor arde, până la urmă, şi oamenii) a reprezentat o sumbră prevestire.

Vedenia

M-a desfătat un vis frumos
Şi negrăit de fioros :
Mi-e încă mintea tulburată
Şi-mi bate inima speriată...

Mă pomenesc într-o grădină
Fantastică, de farmec plină,
Cu multe flori în multe feţe,
Neasemănate-n frumuseţe...

Îmi ciripesc atîtea neamuri
De paseri mici, săltînd pe ramuri;
Măreţ se-ngînă zorile,
Stropind cu aur florile.

Mă-mbată mîndre buruiene,
Adie vînturile-alene...
Umblam şi nu ştiam anume
De-s pe pămînt ori pe-altă lume.

La mijloc sta o minunată
Fîntînă-n marmură curată ;
Alăturea, o fată dalbă
Clătea mereu o pînză albă...

Obraji duioşi ; în ochi — un rai ;
Un chip de sfînt cu păr bălai ;
Şi nu ştiu cum, dar mi-a păru'
Străin, şi-atît de cunoscut !

Frumoasa mea da zor, da zor
Şi tot cînta fermecător :
— Curgi, apă, curgi frumos şi lin,
Şi spală pînza mea de in !

Spre dînsa paşii-mi abătui
Şi-ntreb : — O, n-ai putea să-mi spui,
Minune de copilă dalbă,
Pe seama cui speli pînza albă ?...

Ea repede-mi şopteşte : — Iat-o
Cămaşa morţii ţi-am spălat-o !...
Şi cum grăi, cum ai clipi,
Ca spuma totul se topi.

Într-o sălbatecă pădure
Mă pomenesc umblînd aiure :
Creşteau copacii pîn' la cer,
Şi-am stat uimit de-atît mister...

Ascult în adîncimi, departe,
Cum áuie-a pustiu şi-a moarte...
În deset urma mi se pierde
Şi-ajung într-o dumbravă verde.

La mijloc, subt un vechi stejar,
Dau de frumoasa fată iar ;
Şi cum o văd, mă ia fiorul :
Ea mînuia acum toporul !

Cioplea-n tulpină şi-avînta
Toporu-n aer, şi cînta :
— Topor micuţ, topor zglobiu,
Dă-i zor, să facem un sicriu !

Spre dînsa paşii-mi abătui
Şi-ntreb : — O, n-ai putea să-mi spui,
Minune dalbă de copilă,
Ce-mi tot ciopleşti tu fără milă ?

Ea repede-mi şopti : — Zoresc
Sicriul tău să-l isprăvesc !
Dar cum grăi, cum ai clipi,
Ca spuma, totul se topi.

Părăgini, veştede cîmpii
S-aştern în jur pustii, pustii...
Eu nu pricep cum s-a făcut :
Stam aiurit, cătam pierdut...

Pornesc încet pe calea lungă :
Departe văd o albă dungă...
Alerg spre ea, alerg — şi, iată !
Dau iar de preafrumoasa fată.

Cum o zăresc, mă prinde-ngheţul :
Ea mînuia acum hîrleţul !
Părea un înger alb de pază,
Şi totuşi mă umplea de groază...

Frumoasa mea da zor, da zor
Şi tot cînta fermecător :
— Mai sapă, drag hîrleţ, mai sapă,
Să pregătim curînd o groapă !

Spre dînsa palid m-abătui,
Şi-ntreb încet : — O, vrei să-mi spui,
Copilă dalbă, înger dulce,
Acolo cine-o să se culce ?

Ea repede-mi şopti : — Rămîi !
Ţi-am aşternut de căpătîi.
N-apucă vorba să sfîrşească,
Şi groapa fioroasă cască...

Dar cum privesc la ea, mă-ntunec,
Şi mă-nfior simţind c-alunec
Pe gura gropii, aiurit —
Atunci din somn am tresărit !

Amurg

Pe prundul spălăcit al mării
Stam solitar şi dus pe gînduri.
Măreţul soare scăpăta azvîrlind
Pe apă vîlvătăi de pară,
Şi albele talazuri
De flux îmbrîncite
Năvăleau mai aproape şi tot mai aproape,
Spumegînd în ropot mereu...
Un ropot bizar; un şopot şi-un plînset,
Un hohot şi-un murmur, un freamăt şi-un geamăt,
Pe-alocuri o muzică dulce de leagăn
Tresărind pe furiş dintre valuri —
Părea c-ascult epopei dispărute,
Străbune poveşti năzdrăvane pe care,
Copil, pe de rost le ştiam pe vremuri
Din rostul altor copii din vecini,
Pe cînd ne strîngeam, în amurguri de vară,
Pe scara de piatră,
Şi toţi ascultam tiptil şi cuminte,
Cu ochii mari şi cu inima mică;
Iar gingaşele fete,
Pe după-nflorite glastre,
Steteau peste drum, la ferestre,
Rozalbe figuri zîmbitoare,
Bătute de lună...

Solia

Băiete, sus ! — aruncă şaua
Pe cal, şi-aleargă-n zbor cu el
Mai repede ca rînduneaua
La craiul Duncan, la castel.

Şi-acolo-aşteaptă pîn' ce-ţi iese
Din grajd, în cale, vreun argat
Şi-ntreabă-l: "Care-ntre crăiese
S-a logodit cu-adevărat?"

De-ţi spune: "Cea cu negre plete",
Să-mi vii-napoi cît ai clipi...
De-ţi spune: "Cea cu blonde plete",
Atunci, te rog, nu te pripi.

Te du atunci în tîrg şi cere
Un ştreang, şi vino-mi înapoi
În trap domol; păstrînd tăcere,
Să urci ca să mi-l dai apoi.

Nimfele

Bat valuri plescăind în ţărmul
Pustiu, şi luna-i sus, pe mare...
Pe dună zace cavalerul
Cuprins de leneşă visare.

Ies albe nimfe din adîncuri,
Un văl uşor e a lor haină;
Crezînd că doarme dus voinicul,
S-apropie de el în taină.

Întîia stă, i-admiră coiful
Cu penele strălucitoare,
A doua şi-află joc cu lanţul
Şi ciucurii la cingătoare...

Şi, fulgerînd din ochi, a treia
Îi trage spada sclipicioasă:
Proptită-n spadă mi-l priveşte
Şi-i rîde-n faţă, drăgăstoasă.

A patra drăgălaş s-alintă
Pe lîngă el, şoptindu-i glume:
— O, de-aş putea să-ţi fiu iubită,
Drag făt-frumos din altă lume !

A cincea mîinile-i dezmiardă !
A şasea parcă nu se-ndură,
Sfios s-apleacă şi-l sărută
Întîi pe ochi, apoi pe gură...

Şiret, el nu deschide ochii,
Se simte-aşa nespus de bine:
Sub farmecul tăcut de lună
Se lasă răsfăţat de zîne.

Gânduri de noapte

Când mă gândesc în nopţi târzii
La patrie, nu pot dormi,
Din ochi deschişi, sub pleoape grele,
Cad, calde, lacrimile mele.

Vin anii şi se duc ca-n vânt...
Sunt doisprezece ani de când
Nu mi-am văzut bătrâna mamă -
Şi dorul, chinul mă destramă.

Da, mă destramă dor şi chin.
Gândesc la chipul ei blajin...
Să-mi fi vrăjit bătrâna somnul,
Bătrâna mea? S-o ţină Domnul!

Bătrâna mea! Ce drag îi sunt!
Şi, în scrisori, văd rând cu rând
Cum mâna-i tremură când scrie
Şi inima i se sfâşie.

Mereu văd chipul ei blajin...
Sunt doisprezece ani în plin,
Sunt doisprezece ani de viaţă
De când n-am mai cuprins-o-n braţă.

Germanie, pământ stăbun,
Eşti încă sănătoasă tun.
Voi regăsii a' tale arii
Oricând, cu teii şi stejarii.

De dorul tău nu mi-ar păsa,
Dar e acolo mama mea.
Nu poţi pieri, străbună ţară,
Dar mama, poate, o să moară.

De când din ţară am plecat,
Nu-i ştiu la număr - ce păcat! -
Pe scumpii mei ce zac în groapă.
Durerea inima mi-o sapă...

Îi număr totuşi. Şi, mereu,
Mai crunt sporeşte chinul meu,
De parcă prăvăli-s-ar morţii
Pe pieptu-mi... dar se duc cu toţii.

Pe când pierdut în gânduri stam,
Zori franţuzeşti mijesc la geam.
Cu zânbetu-i ca dimineaţa,
De-alean german mă scapă soaţa.