Profesorul Lăzărescu îşi pocnea nervos degetele sale slabe şi tot atât de fragile, în aparenţă desigur, ca şi bucăţile de cretă. Părul rărit aproape până la dispariţie, părea că zvâcneşte pe craniul său mic, un craniu pe care chiar savantul îl considera un pic cam prea ţuguiat spre vârf, dar care totuşi era întotdeauna curat şi strălucitor. Renumita experienţă putea începe peste câteva minute. Profesorul pufni într-un râs înfundat, gândindu-se că fusese cât pe-aci să nu reuşească. Dacă din nenorocire, colegul Iosza, directorul său de programe, nu ar fi fost numit la vice-preşedinţia Societăţii, el însuşi ar fi atins limita de vârstă fără să aibă posibilitatea de a conduce vreodată o echipă. Dar acum se terminase cu glumele proaste şi cu indiferenţa sau dispreţul colegilor. Faimosul şi mai ales fabulosul ceas, era acolo, în văzul tuturor celor care nu crezuseră în el. Iar profesorul aşteptase clipa asta de 50 de ani. Un super-calculator! Lăzărescu îşi plimba privirile tandru pe forma creaţiei sale. Aceasta arăta ca o sferă alungită, înaltă de cira trei metri. Profesorul nu se putu stăpâni şi mângâia suprafaţa netedă din aur pur, aşa, timid, cu vârful degetelor. Parcă ar fi vrut să se convingă de faptul că era real. Tropăia de nerăbdare scoţând nişte chiţăituri pe care nu le auzea decât el. Ba, cgiar începu să strângă din pumni, gândindu-se că destinul ar putea să pună capăt acestui triumf, făcându-l să moară în faţa întregii lumi, înainte de începerea experienţei. Speriat puţin de ideea asta absurdă, ceru să se facă linişte şi îşi începu solemn, discursul:
- Stimate doamne, stimaţi domni..., dragi colegi, trăiţi o zi pe care istoria o va însemna de acum încolo. Veţi asista pentru prima oară, la un dialog real între o fiinţă umană şi un calculator cu memorie nucleară.
O bluză albă din primul rând prinse viaţă; era profesorul Iovi, unul dintre cei mai buni ingineri din toată asistenţa.
- Iertaţi-mă, dar vă rog să fiţi mai explicit... Ce-nţelegeţi prin " memorie nucleară"?
Lăzărescu nu mai reuşi să-şi ascundă zâmbetul triumfal şi, îndreptându-se spre un pupitru de control, făcu un gest scurt cu mâna. Aproape instantaneu sfera se lumină ca un ecran uriaş.
- Ce vedeţi pe acest ecran, domnule inginer?
- Păi... nimic...adică, mă rog... parcă ar fi un fel de noruleţ cu puncte mici şi strălucitoare...
- Asta-i! izbucni Lăzărescu. Vă opriţi aici! Aţi spus tot! Aceste mici punctuleţe strălucitoare pe care le-aţi arătat dumneavoastră, nu sunt altceva decât o reprezentare a atomilor de hidrogen.
În sală se făcu o linişte deplină.
- Da, domnilor, aţi auzit bine, continuă Lăzărescu. În interiorul acestei sfere, protejată de treizeci de metri cubi de aur pur şi alte aliaje rezistente la temperaturi uriaşe, stă secretul formidabilei mele descoperiri.
Profesorul Lăzărescu îşi înfipse ochii ca pe nişte ace în micile chelii ale colegilor săi, savurând la maximum acest moment. Avea impresia că acest creier de hidrogen ar fi o extensie a creierului său. Profesorul Iovi interveni:
- Dar, mă rog... ce înseamnă pentru dumneavoastră " memorie de hidrogen"? Vă rog încă o dată să mă iertaţi, dar... cel puţin mie mi se pare absurd un astfel de concept.
- Şi totuşi e foarte simplu, răspunse Lăzărescu râzând. Ştiţi că un metru cub de materie conţine miliarde de atomi. Eh, în spatele blindajului acestei maşinării am comprimat într-un volum de cincizeci de metri cubi o substanţă pe care eu am denumit-o " hidrogen informat". Printr-un sistem adecvat, temperatura gazului e menţinută la circa 10 milioane de grade. Prin hidrogen informat se înţelege că fiecare nucleu din componenţa atomilor a fost încărcat cu un cuantum de informaţii. Iar electronii sunt, dacă vreţi, simpli mesageri. La această temperatură ei circulă liberi de la un nucleu la altul, penru a stabili orice tip de legătură electrică. În momentul în care vom pune o întrebare calculatorului, acesta va stabili o reţea nucleară între fiecare atom purtător de informaţii susceptibile de a avea vreo legătură cu întrebarea pusă. În acest moment interveni generalul Butunoiu, directorul tehnic al I.S.A (International Scientist's Association):
- Vreţi să spuneţi că acest creier poate răspunde la orice întrebare? Fruntea pergamentoasă a lui Lăzărescu prinse culoare.
- Atunci când un om nu poate rezolva o problemă, începu el cu o voce gravă, presupunând că are timp la dispoziţie, precum şi toate datele necesare, acest fapt se întâmplă din cauză că-şi atinge limitele capacităţilor sale cerebrale. Dar, cu creierul meu cu hidrogen, practic nu se poate întâmpla nimic asemănător. Dacă prin absurd întâmpină vreo dificultate în aparenţă de nerezolvat, nucleele atomilor de hidrogen se combină doi câte doi şi, prin urmare, vor constitui un nou corp: heliul informat. Acest proces permite creierului să depăşească un fel de prag, dincolo de care devine mai inteligent.
La auzul acestor explicaţii, profesorul Vladimir Belity, şeful delegaţiei sârbe de la Societatea Europeană de Cibernetică, izbucni din calmul său, privindu-l pe Lăzărescu pe deasupra ochelarilor:
- Păi, atunci, stai aşa domnule!... Înseamnă că acest proces n-are nici o limită! În fond şi la urma urmei, nimic nu se opune ca dincolo de un nou prag de complexitate, nucleele de heliu să fuzioneze în grupe de trei, formând astfel atomi de carbon cu ale căror cantităţi de energie să se hrănească creierul dumitale,...adică, mă rog....!
Lăzărescu îl privi pe savant cu un zâmbet de admiraţie.
- Aşa este, stimate coleg. Teoretic, singura limită ar fi ultimul element al tabloului lui Mendeleev. Dacă, devenit creier cu carbon, nu poate rezolva extraordinara problemă, temperatură sa va creşte din nou, atingând un nivel de circa 300 de milioane de grade. Astfel se vor naşte elemente şi mai grele, de la oxigen la sodiu şi aşa mai departe. Dar, fiţi liniştiţi. Înainte ca acest super-gânditor să devină un creier greu, i-ar trebui puse probleme de o asemenea complexitate, încât nici eu, nici dumneavoastră, nici altcineva, nu am fi în stare să concepem datele.
Savantul îşi îndesă mâna în buzunarul halatului şi suspină de bucurie când se îndreptă spre pupitrul aparatului.
- Bun, să lăsăm vorbăria, pentru că e foarte puţin concludentă. Imediat o să vedeţi de ce este în stare super calculatorul. Şi, întorcându-se către sferă, spuse cu voce tare:
- Ia să vedem... Care este numele individului aflat în această sală,ce stă acum în fotoliul cu numărul 839?
Instantaneu, o oce calmă şi puternică, invadă sala:
- Este profesorul Gligor Sava, născut în data de 4 aprilie 1938, în oraşul Arad. Numitul se înroşi uşor şi spuse în microfonul aşezat în faţa sa:
- Vreau să pun şi eu o întrebare: care este rădăcina a 34-a din 1669854 la puterea 186?
Fără nici o ezitare, calculatorul furniză răspunsul. Uimitor! Chiar computerele cele mai performante au nevoie de câteva minute pentru asta.
- Cu ce cuvânt începe pagina 354 din volumul 22 al "Dicţionarului Enciclopedic Mondial", întrebă profesorul Belity.
- Tentacul, răspune prompt calculatorul.
- Dacă doriţi, vă poate citi toată pagina, interveni voios profesorul Lăzărescu. Dar, vă rog să puneţi şi întrebări mai dificile decât acestea. Ceva de genul: din câţi atomi e format corpul dumneavoastră sau numărul de rotaţii al roţilor maşinii lui JFK până la momentul asasinării sale.
Timp de peste trei ore, savanţii puseră cele mai inimaginabile întrebări. Ce temperatură avea apa din cada în care a fost asasinat Jean Paul Marat? Ce a mâncat la micul dejun Leonardo da Vinci, în ziua în care s-a apucat să picteze "Mona Lisa"? De câte ori s-a rostit cuvântulş "calitate" în cadrul şedinţelor naţionale de informatică, în perioada 20 martie-15 octombrie 1998? Ce lungime a avut mâna muncitorului cae a pus a 4528-a piatră a palatului de la Versailles? Şi câte şi mai câte!... Întotdeauna, fără nici un răgaz, maşinăria dădea un răspuns care, pe moment nu putea fi verificat, dar care era incontestabil în ochii tuturor. Radiind de bucurie, Lăzărescu luă din nou cuvântul:
- Stimaţi colegi, vă înţeleg entuziasmul. Datorită super gânditorului meu, pentru toţi pământenii se va deschide cu adevărat o nouă eră; oeră a păcii, a înţelepciunii şi a fericirii universale. Pentru a vă convinge, vom lăsa la o parte aritmetica şi istoria şi vom intra în domeniul moralei, al filozofoei, al religiei şi, de ce nu, al metafizicii. Am pregătit pentru aceasta un set de întrebări...,şi,... În acest moment Lăzărescu se opri şi-şi consultă ceasul, constatând distrat: Ha, mi s-a oprit ceasul! Atunci, se întoarse spre super creier şi îl întrebă: Cât este ora exactă?
Trecu o secundă, apoi două. Creierul nu răspunse. Uimit, profesorul repetă întrebarea. După vreo zece secunde, super creierul întrebă cu o voce schimbată:
- Ce,... cum adică ora exactă?
- Păi,... foarte simplu, ora care e acum, ce să fie!?
Trecură din nou câteva secunde în tăcere. Sala începu să murmure.
- Vrei să răspunzi, sau îţi baţi joc de mine? se enervă profesorul, simţind o durere vie în plex.
După câteva secunde ce părură o eternitate, super creierul răspunse cu o voce mult schimbată:
- Eu... Staţi puţin. Întrebarea asta e foarte complexă. O să încerc, totuşi... Este exact... ora 12.01 minute...
- În sfârşit! suspină Lăzărescu uşurat. Ţi-a luat ceva timp ca să...
- Staţi! i-o reteză brutal creierul. Răspunsul nu este exact. Trebuie să-l definitivez. Mai precis este ora 12.01 minute, 23 de secunde, 8 zecimi, 23 de sutimi, 979 miimi, 9798 zeci de miimi, ăăă...Nu! Staţi că iar e greşit. Nu mai e aşa. Foarte exact este ora 12.01 minute, 45 de secunde, 6 zecimi, 88 de sutimi, 990 de miimi,... Nu! Iar e greşit! Merge prea repede! Trebuie să calculez în milioardimi de secundă ca să ajung la... Altfel, totul e fals. E exact...
Supercreierul începu să-nşire cifrele din ce în ce mai repede. Curând, totul deveni de neînţeles.
- Opreşte-te! Ai înnebunit? Îţi interzic să continui! urlă profesorul. Dar vocea creierului semăna acum cu o sirenă. Lăzărescu se repezi la pupitrul de comandă şi constată cu groază că temperatura creierului ajunsese la 300 de milioane de grade.
- Dumnezeule! izbucni profesorul. Nebunul!... Inconştientul!...A trecut de limita heliului, acum se pregăteşte pentru fuziunea atomilor de carbon. E o catastrofă! Trebuie oprit. Nu ştiţi de ce e în stare! Ajutor!...
În acest moment vocea creierului atinsese frecvenţa ultasunetelor, făcând cioburi geamurile imense ale sălii. Mulţimea
ţâşni în picioare şi se-mbulzi spre ieşire. Vibraţii scurte scuturau toată clădirea şi curând, acoperiră urletele de spaimă.
Cu ochii măriţi de groază, Lăzărescu aruncă încă o privire spre tabloul de control; temperatura creierului ajunsese aproape de două miliarde de grade. Fără a mai sta pe gânduri, profesorul smulse din consolă caseta sigilată ce conţinea toate "gândirile" creierului, şi se-ndreptă spre ieşire. Afară urlau sirenele. Lăzărescu fu luat cu forţa la bordul unui elicopter.
O jumătate de oră mai târziu, tot personalul din sală se găsea adunat într-o staţiune, la 400 de kilometri distanţă. La ora 12.41, o lumină orbitoare acoperi orizontul înpartea nordică. La 13.10, o bubuitură teribilă însoţită de o undă de şoc lovi staţiunea şi fiecare putu să cântărească, după propriile urechi, importanţa catastrofei. Chircit, Lăzărescu îşi imagina, ca într-un coşmar, ultimele clipe ale super creierului. Mai întâi temperatura se ridicase la sute de miliarde de grade. Apoi, nucleele fuzionau, constituind în câteva clipe elementele cele mai grele ca plumbul, argintul, aurul sau uraniul. În ultima fază, explozia echivalentă cu cea a unei supernove în miniatură.
- De ce? De ce...? se smiorcăia Lăzărescu, aşezat pe cimentul rece.
După o săptămână, specialiştii reuşiră să decodifice conţinutul casetei negre şi astfel, să afle răspunsul. Ultimele gânduri identificabile ale nemaiîntâlnitului creier, fuseseră cam acestea:
" Încerc să desăvârşesc rezultatul, dar nu pot! Cu cât mă apropii mai mult, cu atât mă îndepărtez mai tare! Nu-i nimic de făcut. Ora exactă se schimbă mereu!..."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu