S-a născut la Heidelberg într-o familie de intelectuali (tatăl său era doctor în chimie). A crescut la Hanovra, unde a urmat şcoala între 1901 şi 1913. A studiat biologia la Leipzig şi Napoli, şi ulterior, în calitate de entomolog a descoperit numeroase specii de insecte. A servit o perioadă în Legiunea Străină din Africa de Nord şi s-a remarcat în Primul Război Mondial, a fost rănit şi decorat cu Medalia de Merit. Între 1919 şo 1923 a fost Ofiţer al Armatei Republicii de la Weimar. În 1927 s-a mutat la Berlin. Iniţia a simpatizat mişcarea nazistă, dar deja în 1933 s-a distanţat de regimul lui Hitler care tocmai preluase puterea. A colaborat la numeroase ziare de dreapta, precum „Standarte”, „Die Kommenden” şi „Der Vormarsch”. A participat la al Doilea Război Mondial, având gradul de căpitan. Aderenţa sa la ideologia nazistă din anii douăzeci s-a transformat ulterior într-o acerbă critică a acesteia, mai ales după ce prietena sa, Else Lasker-Schüller, a fost molestată de Gestapo. S-a căsătorit în 1925 cu Gretha von Jensen. A avut doi fii, unul din care a murit la doar 18 ani în luptele din Italia, la finele anului 1944.
În pofida controversatei sale relaţii cu nazismul, Junger este considerat ca unul dintre cei mai importanţi gînditori şi scriitori germani ai secolului XX. Personalitate puternică, marcată de nonconformism şi de fascinaţia "experienţelor-limită", el a suscitat deopotriva admiraţie nemarginita şi contestare aprigă. Lucrările sale (proză artistică, eseuri, jurnale) s-au bucurat de o audienţă extrem de mare înlumea întreagă. De-a lungul îndelungatei sale vieţi (a trăit 103 ani !) a scris mai bine de 50 de cărţi, inclusiv romanul autobiografic Furtuna de oţel ("In Stahlgewittern", 1920) în care povesteşte despre experienţa sa din primul război mondial. Romanul l-a inspirat pe Camil Petrescu în momentul când acesta a scris Ultima noapte de dragoste. Întâia noapte de război.

Albine de sticlă
- fragment -

13

Urmărind activitatea automatelor, uitasem că-l aştept pe Zapparoni. Totuşi, acesta era de faţă ca un şef invizibil. Îi simţeam puterea pe care se bizuia spectacolul.

În domeniul mai profund al tehnicii, acolo unde aceasta devine vrajă, interesează mai puţin latura economică, ba chiar sporul de putere, cât mai ales trăsătura ludică. Devine clar că suntem prinşi într-un joc, într-un dans al spiritului, care nu ţine seama de nici o aritmetică. Punctul final în ştiinţa noastră este intuiţia, este chemarea fatală, este pură figuraţie.

Trăsătura ludică se vădeşte mai clar în miniaturi decât în făpturile gigantice din lumea noastră. Ochilor grosolani le pot impune numai masele, mai ales când sunt în mişcare. Şi totuşi, într-o muscă se ascund nu mai puţine organe decât în leviatan.

Acesta era lucrul care mă captivase pe terenul experimental al lui Zapparoni, astfel încât uitasem ca un şcolar timpul şi locul. Nu mă gândeam nici că totul putea fi periculos, deoarece unele făpturi şuierau deseori pe lângă mine ca nişte proiectile. Felul cum ţâşneau de la stupi ca nişte fascicule de raze, ca să se arunce asemenea unei plase sclipitoare asupra florei multicolore, pentru ca apoi să fie azvârlite înapoi, să frâneze, să aştepte într-un roi des, până când o culegătoare după alta să fie chemată, printr-un apel neauzit, printr-un semn nevăzut dat în ritm rapid şi egal, ca să-şi depună recolta, totul era un spectacol care fascina, hipnotiza, adormea spiritul. Nu ştiu ce mă uimea mai mult, măiestria invenţiei fiecărui corp în parte sau jocul de ansamblu. Poate că în fond mă încânta priveliştea acelui dans viguros, puterea concentrată fără niciun scop într-o ordine superioară.

După ce am urmărit cu mare încordare, vreme de o oră, evoluţia automatelor, am crezut că am înţeles, nu secretul tehnic, desigur, ci sistemul instalaţiei. Abia ajuns aici, am început să am obiecţii critice şi să mă gândesc la îmbunătăţiri. Această nelinişte, această insatisfacţie sunt ciudate, deşi se numără printre trăsăturile noastre de caracter. Presupunând că am întâlni, să zicem în Australia, un soi de animale cum n-am mai văzut niciodată, am fi, ce-i drept, miraţi la fel, dar n-am începe numaidecât să ne batem capul cum să le îmbunătăţim. De aici rezultă prin ce se deosebeşte autoritatea creatoare.

Orice băiat căruia i se dăruieşte astăzi o bicicletă e de îndată gata să formuleze o critică tehnică. În ce mă priveşte, eu am fost dresat în acest sens din anii în care făceam recepţia tancurilor. Găseam atunci întotdeauna ceva de pus în discuţie şi ajunsesem de pomină prin uzine, ca unul care cere imposibilul. Calculul de bază la asemenea construcţii e simplu, misiunea lor constă în distribuirea cea mai favorabilă a potenţialului de foc, mobilitate şi securitate. Fiecare dintre aceşti factori poate fi sporit pe seama celorlalţi. Securitatea se află pe ultimul loc; costul nu joacă nici un rol şi tot aşa confortul. La maşinile de transport, lucrurile stau altfel; costul, securitatea şi confortul interesează în primul rând. Exigenţele sunt comune numai în privinţa vitezei. Viteza se numără printre principiile epocii. De aceea i se şi aduc jertfe nu numai în război, ci şi în timp de pace.

În ceea ce priveşte instalaţia lui Zapparoni, problema ce se punea, după uimirea de la început, era aceea a costului. Creaturile de sticlă făceau impresia unor automate de lux - socoteam posibil ca fiecare dintre ele să coste cât un automobil bun sau chiar un avion. Cu siguranţă că, după supunerea lor la probă, Zapparoni avea să le fabrice în serie, aşa cum se întâmpla cu toate invenţiile lui. Era evident că printr-un asemenea roi, poate chiar printr-o singură albină de sticlă putea să obţină într-o zi de primăvară mai multă miere decât un roi natural într-un an. Automatele sale puteau să lucreze, desigur, şi pe ploaie şi în timpul nopţii. Dar ce contau asemenea câştiguri faţă de cheltuielile imense?

Bun, mierea este un aliment delicios, dar dacă se intenţiona mărirea producţiei, aceasta nu era treaba industriei automatelor. Era mai curând o sarcină a chimiei. Mă gândeam la laboratoare, aşa cum le văzusem în Provence, de exemplu la Grasse, unde se extrage esenţă de parfum din milioane de flori. Acolo au păduri de portocali amari, câmpuri de violete şi tuberoze, coaste acoperite de levănţică albastră în machi. Printr-un procedeu asemănător s-ar putea obţine şi miere. S-ar putea exploata păşunile, la fel cum se face cu zăcămintele noastre de cărbuni, din care se scoate nu numai combustibil, ci şi nenumărate chimicale, esenţe, culori, medicamente de tot felul, chiar şi fibre textile. Mă şi miram cum de n-a venit încă nimănui această idee.

Fireşte, Zapparoni luase de mult în considerare problema costului, altminteri ar fi fost cel dintâi miliardar care nu se pricepe să calculeze în modul cel mai strict. S-a întâmplat câte unuia să constate spre paguba lui ce bine cunosc oamenii foarte bogaţi valoarea bănuţului. Nici n-ar fi devenit atât de bogaţi, dacă n-ar fi avut acest dar.

Era deci de presupus că acel complex de automate avea un sens în afara economiei obişnuite. Putea fi vorba de jucăria unui nabab, cu care acesta se delecta la întoarcerea de pe terenul de golf sau de la pescuit. Într-o epocă tehnică, şi jucăriile sunt tehnice. Până şi unii milionari s-au ruinat cu asemenea glume. La joc, nu ţii mâna pe punga de bani.

Presupunerea era totuşi neverosimilă, căci, dacă Zapparoni ar fi vrut să cheltuiască timp şi bani pentru nişte menus plaisirs, cinematograful îi oferea pe deplin prilejul. Filmele-Zapparoni erau marea lui pasiune. Cuteza în acest domeniu experimente care pe alţii i-ar fi dus la azil. În sine, ideea de a folosi ca interpreţi ai scenariului automate era, fireşte, veche şi fusese adesea probată în istoria cinematografiei. Totuşi, caracterul de automate al personajelor nu fusese pus niciodată la îndoială de către spectatori, din care pricină încercările se limitaseră la domeniul basmelor sau al grotescului, la efectele de bază ale teatrului de marionete sau ale vechii lanterna magica, Zapparoni voia însă să realizeze automatul în sensul de demult, automatul lui Albertus sau al lui Regiomontanus. Voia oameni artificiali de mărime naturală, figuri care să semene cu oamenii. Toată lumea făcuse haz de această idee şi se arătase indignată, socotind-o drept bizarerie de prost gust a unui excentric.

Şi totuşi, cu toţii se înşelaseră, căci chiar primul film făcuse furori. Fusese un luxos joc de păpuşi fără păpuşi şi fără sfori, o premieră nu numai a unui film, ci a unui nou gen artistic. E-adevărat, figurile se mai deosebeau puţin de oamenii obişnuiţi, însă într-un mod avantajos. Chipurile erau mai strălucitoare, mai nepătate, ochii mai mari, cu sclipiri de piatră preţioasă, mişcările mai lente, mai distinse, iar în momentele de emoţie mai violente, mai rapide decât ar fi corespuns experienţei. Urâtul, anormalul fuseseră şi ele transpuse într-un domeniu nou, amuzant sau înfricoşător, dar întotdeauna fascinant. Un Caliban, un Shylock, un clopotar de la Notre-Dame, aşa cum îi reprezenta Zapparoni, nu puteau fi procreaţi în nici un pat, născuţi de nici o femeie, oricât de deosebită i-ar fi fost înzestrarea. Printre oameni puteau să apară şi pure făpturi fantastice, un Goliath, un Barbă-cot, un arhivar Lindhorst, un înger al Bunei Vestiri prin al cărui trup şi ale cărui aripi se întrezăreau obiectele.

Se vedea, pe jumătate cu consternare, pe jumătate cu uimire, că aceste figuri nu imitau pur şi simplu făptura omenească, ci îi şi extindeau scala dincolo de posibilităţile ei. Vocile căpătau o înălţime care ar fi făcut de ruşine o privighetoare şi o profunzime pe care ar fi invidiat-o orice bas; mişcarea şi expresia destăinuiau că natura fusese bine studiată şi apoi depăşită.

Impresia era extraordinară. Publicul admira acum cu exaltare ceea ce în ajun fusese luat în râs. Nu vreau să repet ceea ce afirmau autorii elogiilor. Ei vedeau în jocul marionetelor o nouă operă de artă, care înfăţişa tipuri ideale. Fireşte, se adăuga naivitatea care caracteriza spiritul timpului, gata să întâmpine invenţiile îndrăzneţe ca un copil păpuşa ce i se dăruieşte. Ziarele deplângeau soarta unui tânăr care se aruncase în Tamisa. Bietul de el o luase pe eroina lui Zapparoni drept o femeie în carne şi oase şi nu rezistase durerii provocate de dezamăgire. Conducerea întreprinderii îşi exprimase compasiunea şi lăsase să se întrevadă că n-ar fi fost inimaginabil ca frumoasa făptură-robot să fi răspuns afecţiunii tânărului. Acesta acţionase pripit, nu înţelesese ultimele posibilităţi ale tehnicii. În orice caz, succesul era imens şi cu siguranţă că amortiza cheltuielile. Zapparoni avea o mână de aur.

Nu, cine putea să se joace cu oameni artificiali avea destulă distracţie. N-avea nevoie să se amuze cu albine de sticlă. Nu un teren de joc era cel pe care mă aflam. Există totuşi şi alte domenii în care banul devine lipsit de importanţă.

Desigur, aceste albine de sticlă care adunau aici miere erau o jucărie. A aduna miere ar fi fost o misiune absurdă pentru nişte opere de artă. Totuşi, cu făpturi în stare de aşa ceva se putea face aproape orice. Pentru asemenea automate era mai uşor să adune grăunţe de aur şi diamante decât nectarul pe care-l sorbeau din flori. Dar chiar şi pentru cea mai bună afacere erau prea scumpe. Lucruri absurde din punct de vedere economic se fac numai când în joc este puterea.

Şi, într-adevăr, cel ce dispunea de asemenea roiuri era un om puternic. Era probabil mai puternic decât cel care avea acelaşi număr de avioane. David a fost mai puternic, mai inteligent decât Goliath.

Aici economia nu putea să joace nici un rol, sau juca unul numai în măsura în care intervenea altă economie, una titanică. Calculul trebuia făcut pe alte coordonate. Nu-mi puteam îngădui nicio apreciere în privinţa costului unei asemenea albine; se ridica însă cu siguranţă la o mie de lire, ceea ce, din punctul de vedere al unui apicultor, era o nebunie. Dar există şi alte puncte de vedere. Un crucişător stratosferic putea să coste cam un milion de lire; aceasta era, din unghiul de vedere al unui apicultor sau al unui călăreţ din cavaleria uşoară, nu mai puţin o nebunie. Când te gândeai ce încărcătură înfiorătoare putea să transporte până la ţintă un asemenea crucişător, preţul se ridica la o sumă fantastică. Dar acest preţ redevenea minimal, dacă aveai în vedere pagubele pe care urma să le provoace un asemenea aparat. Se spulberau în aer miliarde, abstracţie făcând de vieţile omeneşti. Dacă se putea lipi o asemenea albinuţă de o dihanie aflată în zbor, făcând-o să explodeze, cele o mie de lire erau doar o bagatelă, un fleac. Trebuie să admitem că în lumea noastră se calculează cu mare economie, chiar când e vorba de maşini. Există totuşi excepţii. Sunt cazuri în care se face cu generozitate mai multă risipă decât făcea August cel Tare şi ministrul său Brühl. Şi totuşi puţine foloase se trag de-aici.

Da, fără nici o îndoială, mă aflam pe un câmp experimental al uzinelor Zapparoni, pe un aerodrom pentru microroboţi. Era îndreptăţită desigur presupunerea mea că aveam a face cu nişte arme. Acest lucru şi utilitatea propriu-zisă ne vin mai întâi în minte. Dacă Zapparoni redusese albinele sale numai la cele lucrătoare, nu le răpise totuşi acul, dimpotrivă.

(Ernst Jünger/Albine de sticlă/Editura ART, 2007/Colecţia "Laur"
Premiul Goethe, 1982
traducere din limba germană de Ion Roman)

Maxim Gorki

Zâna

Trăia în pădure o zână,
Scăldându-se-adese în ape,
A dat de mreje cu peşte,
Şi zâna n-ajunge să scape...

Cu spaimă-au privit-o pescarii,
Dar Marcu cel tânăr şi iute
În braţe-apucat-a pe zână
Şi dornic a prins s-o sărute.

Iar zâna se dă ca o creangă
Şi-n mâinile lui şerpuieşte,
Se uită în ochii lui Marcu
Şi râde şi tainic zâmbeşte...

În farmec s-a scurs toată ziua;
Dar iată că-n noaptea adâncă
Pierit-a zburdalnica zână...
Se pierde sărmanul de tângă.

Şi zile şi nopţi rătăceşte
Prin codri, pe-a Dunării maluri,
Şi geme-ntrebând: „Unde-i zâna?”
„Nu ştim”, râd viclenele valuri.

„Mincună! strigatu-le-a Marcu,
Cu voi ea acuma petrece!”
Şi-ndată s-a dat nebunatic
Cu capul în Dunărea rece.

Se scaldă în Dunăre zâna,
Aşa cum a fost mai-nainte;
Nu-i Marcu... Şi doară în cântec
Ne-aducem de Marcu aminte.

Iar voi pe pământ vă petreceţi
Ca râmele oarbe-n pământ,
Şi nime poveşti nu vă-ncheagă,
Urmaşii cântări nu vă cânt.

Mircea Ivănescu

Mircea Ivănescu s-a născut pe 26 martie 1931 la Bucureşti.
În 1954 a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti. A fost angajat ca redactor la Agerpres, a lucrat la revista "Lumea", la Editura pentru Literatură Universală şi la revista "Transilvania".
În literatură a debutat în 1968, cu volumul "Versuri". A continuat cu Poeme" (1970), "Poesii nouă" (1982), sau "Poezii" (1997).
A tradus capodopera "Ulise", de James Joyce, poezie americană, povestiri şi corespondenţă de Franz Kafka, cărţi de William Faulkner şi F. Scott Fitzgerald, precum şi "Omul fără însuşiri" de Robert Musil.
Uniunea Scriitorilor i-a acordat în 1982 Premiul pentru poezie, în 1993 Premiul pentru Opera Omnia, iar în 1995 Premiul pentru traducere.
(http://stiri.rol.ro/content/view/98319/4/)


Poezia e altceva?

nu trebuie sa povestesti în poezie – am citit
un sfat catre un tânar poet – deci sa nu povestesc
cum, foarte devreme, ea se scula dimineata, si asezându-se pe pat
astepta sa i se linisteasca respiratia, cu fata în mâini –
sa nu spun nimic despre chipul ei atâta de obosit
încât i se încovoiau umerii, în fata oglinzii, când
se pieptana încet. sa nu-mi marturisesc spaimele
lânga fata ei înstrainata, întoarsa de la mine.
sa nu umblu cu versuri, ca si cu oglinda în mâini
în care se rasfrâng acele dimineti cu lumina cenusie
dinainte de zori. poezia nu trebuie sa fie reprezentare,
serie de imagini – asa scrie. poezia
trebuie sa fie vorbire interioara. adica
tot eu sa vorbesc despre fata ei înecându-se, cautându-si
respiratia? însa atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc
despre fata ei, despre miscarile încetinite prin straturi
de remuscari tulburi, de gânduri doar ale mele,
ale imaginii ei – ar fi numai un chip, o imagine –
si ea – adevarata ei fiinta atunci?


Despre moarte ca revedere

1.
sigur ca nu este adevarat. murind
nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung
care te poarta cu ochii închisi – si te leagana –
si la început e un somn, si pe urma o uitare –
si pe urma timpul îsi pierde orice înteles,
este numai o liniste care se întoarce asupra ei însesi
cu un singur ecou – si acela e-un nimb,
ca flacara lumânarii – si pe urma lumina
îsi pierde orice înteles – si pe urma tacerea
îsi lasa deoparte întelesul – si suspendat
în ceva care nu mai are vreun înteles – si nimic pe urma, nici
descarnarea de întelesuri, plutirea în nimic,
cu scheletul nefiintei, gura în gura,
nu mai exista. pe urma nu mai este nici un pe urma
dar nici vreun acum, si nu mai este nici moarte.

2.
dar moartea este o revedere totusi – însa de partea
aceasta a ei, cel care ramâne îsi deschide
ochii deodata – (si ceea ce vede atunci
daca are sa uite vreodata, un popor nevazut de furnici
îi va musca ochii, si nu vor mai vedea ochii lui dupa aceea
decât contururi). cel care a privit moartea
luând chipul unei fiinte – vede din nou
ceea ce nu s-a vazut niciodata de la facerea lumii,
ceea ce se vede mereu – si oricât de repede
si-ar acoperi ochii – oricât de tare
ar gâfâi, sa-si acopere asurzitoarea lumina a tacerii
din ochi, din urechi – ceea ce a vazut el atunci
a fost înfatisarea adevarata, a fost
- dar adevarul nu mai înseamna aici nimic –
a fost ceea ce se priveste pentru întâia data
si fara urmare.

***

se intra greu în moarte? uneori
se trece atâta de greu prin paloare – ramâne
pe obrazul cel de alaturi o spaima care decoloreaza
trasaturile, si le coboara în cearcane, si ochii mariti
nu mai aud raspunsul, si cauta, cauta.
pe urma, paloarea ramâne, asa cum la bolnavii de cord
obrazul, fruntea capata o paliditate care nu e
a spaimei – caci prin spaima treci, si apoi respiri –
dar lumina aceasta de ceara sta. se moare încet,
desigur, pentru ca mâna este obisnuita sa încerce
mereu câte un gest, pentru ca ochiul vede mereu –
chiar si nemiscare. si chiar
si întunericul care se lasa – si înconjoara totul.
si, de fapt, mai e ceva în trupul acesta atât de ostenit,
ca nici nu mai simte trecerea timpului – mai este ceva
care simte lumina, si bucuria, si pierderea oarba a contururilor
si care mai vrea sa mai treaca ceva din toate acestea
gesturile care sa înconjoare obiecte – si ochii sa vada
si trupul întreg sa respire. mereu, în timp ce un om,
sub flacara palida care i se aseaza pe fata
trasaturile i se schimba, mai cauta înca.
si pe urma când, în sfârsit, chipul se opreste, si nemiscat
asteapta acum vesnicia – nici atunci
nu s-a terminat totul. caci spaima care ne-alunga
în noi însine când privim nemiscarea aceasta, ne fugareste
pâna când ne auzim chinuiti respirând, spaima aceasta
o mai bântuie pe fiinta de alaturi, întinsa într-un lent
pat doar cu câteva flori, cu tremurul luminii mate
si cu tacerea pe care, vezi, nimic n-o mai sparge. spaima aceasta
înseamna ca nimeni nu moare, cel putin înca un timp,
câta vreme ti-e frica privindu-i pe cei care au murit.
si poate ca asa e mai bine. se moare greu. nemiscarea,
tacerea, lumina galbuie si spaima –
ochii închisi, adânciti, buzele strânse, decolorate,
- toate acestea sunt semne. dar moartea ramâne
si în cei care sunt înca vii si privesc. si moartea, în cei vii,
nu mai e nemiscarea – chiar daca a spaimei desigur.
moartea e o lumina decolorata. privirea spre ea
e si frica si flacara scurta – mata, galbuie – si oarba
asezare de vorbe.


Iubire nedesluşită

sa te indragostesti, atunci, in cele din urma, de zapada,
adica sa stii bine ca e o iubire, in care se va sfarsi
peste cateva saptamani prezenta ei, si aproape un an
dupa aceea are sa trebuiasca s-astepti, de-a lungul zilelor calde,
sau prin noptile reci, sau prin ceata, dar fara ca ea
niciodata sa-ti apara inainte, sub pasi, pe maini, sau
pe fata, in toate zilele acestea. (ca in adolescenta,
cand citisesi o data ca cea mai buna cale de a suporta
indiferenta ei este sa ti-o inchipui plecata. doar ca acuma
nu ti-o inchipui absenta - stii ca nimic - ca-ntr-o moarte -
nu ti-o mai poate aduce acuma, aici, e ca o moarte).
si fara sa te gandesti la asta, stiind
ca s-ar putea ca pana la iarna viitoare tu sa n-o mai iubesti,
zapada - si atunci? trebuie s-o iubesti in zilele astea marunte,
umede, si murdare, in care ceata - se spune asta - mananca zapada,
si zapada e ca o femeie bolnava - si tu o iubesti -
si sa stii - fara sa te mai gandesti - c-are sa se termine -


Poveste

dar dacă am putea câştiga cincisprezece zile,
ar fi imens – am avea o veşnicie
în faţa noastră, în care să vedem cum învie
fiecare noapte, când ieşim din lumina cu subtile

răsfrângeri , pe măsură ce coboară mai mult
aburii alcoolului. am vedeacum învie culori somptuoase,
de noapte, pe zăpada murdară, şi, ocult,
schimbându-se, spre dimineaţă, în geroase

alburi. – şi tot astfel, să ştii că mai ai
cincisprezece nopţi din acestea, şi nu
că în astă seară, când ieşi din lumină cu

văluri greoaie, se va termina totul. (cum i-ai
auzit povestind despre moartea alcoolicului îmbătrânit,
care-ntr-o noapte a ieşit din cercul lor de lumină – şi a murit).


Uitare livrescă

o intalnesti pretutindeni - dar asta e numai
in carti - unde scrie despre obsesii, si unde
personajul cel mohorat sta cu ochii ficsi
pe podea, si urmareste in liniile de-acolo ale scandurii
trasaturile vreunei fete. in realitate
nu se intampla asa - mai exact ar fi sa se spuna
ca n-o mai intalnesti nicaieri - (si la inceput crezi
ca ea se ascunde si te pandeste de undeva,
cum umbli de colo pana colo, si intreband
daca n-a trecut pe acolo cumva - si crezi ca asta inseamna ceva
asta, prezenta ei - tie negata - dar existand
undeva, langa tine - pentru ca si pandindu-te.
dar si asta e tot numai in literatura - dupa o vreme
nu te mai gandesti nici la asta - si dupa alt timp
constati intr-o zi c-ai si uitat sa te mai intrebi despre ea).
(dar si asta se intampla, de asemenea, numai in carti.)

Emil Isac

Maria mea

Maria mea frumoasă, Maria mea păgână,
În ochii tăi e noapte şi aur ai în mână.

Ieri, dragă, n-aveai aur. Şi astăzi eşti bogată.
Maria mea frumoasă, Maria mea curată.

Ai fost… Parfum revarsă veşmântul tău de floare,
Tu vii de la iubire, căci faţa-i ta cu zare…

Şi tremuri de ruşine, Maria mea păgână…
Aduci… atâta… jele în aurul din mână.

Pe-un aur tu vândut-ai iubirea ta de fată,
Maria mea frumoasă, Maria mea curată.


Aşteptare

În bordei s-a stins lumina,
S-a sfârşit pâinea pe masă –
Şi flămânzi bocesc copiii.
Tatăl nu vine acasă!

Viscol geme la fereastră…
Şi e frig. Şi rece-i soba…
……………………………………

Sună-n curtea puşcăriei,
Sub spânzurătoare, toba…


Noaptea fantastică

Dorm burghezii şi-şi strâng în braţe comorile.
Pe mine mă neliniştesc, căci se ofilesc florile.

Vardistul fluieră şi beţivul întârziat răspunde.
Unde-i gura căreia să-i răspund: unde?

Casele parcă ar fi cavouri sure şi mari.
Concertul meu îl fac deasupra paharelor ţânţari.

Din rame se uită râzând bătrâni şi bătrâne
Se vaită singur, ca mine, la lună un câne.

Aceasta e viaţa: nopţi nedormite şi grele.
Mă mir că de pe cer, de plictiseală, nu cad stele.

Mi-a trebuit logodnă cu cele şapte muze.
O, cât de fericit aş fi să mă sărute o mamă pe buze.


Uşă

Uşă, care de atâtea ori te deschizi,
Spune-mi cine a intrat şi a ieşit prin prag?
Al cui zâmbet ţi-a fost mai drag?
A cui mână încet te-a desfăcut?
Cine te-a trântit când a dispărut?

Uşă,
De câte ori ai scârţâit când te-ai deschis,
Tu ascundeai şi boală, şi linişte, şi bucurie,
Cunoşteai pe toţi pe care i-ai închis
Şi trează ai stat în zorile albe, în noaptea târzie

Uşă,
Tu ştii că de câte ori veneam în zori
Păşeam tiptil cu zâmbet pe buze, în mâini cu flori,
Şi tremurând te rugam să mă închizi cu ea,
Cu dragostea şi femeia mea.

Şi ceea ce atunci ai închis
Se făcu cântec, se făcu vis.

Cezar Bolliac

S-a născut la 23 martie 1813 la Bucureşti. A fost fiul doctorului Anton Bogliako (Bogliaco), de origine (greco-)italiană, şi al Zincăi Kalamogdartis, recăsătorită cu stolnicul Petrache Peretz, care a avut grijă de creşterea şi educarea viitorului poet. După ce a învăţat carte în casă cu învăţatul dascăl grec Neofit Duca, a fost elev la Colegiul Sfântul Sava, având ca profesor pe I.H. Rădulescu; de altfel, acesta îl va ajuta să publice în ziarele sale, cum făcuse şi cu Gr. Alexandrescu.
În anul 1830 se înrolează cu gradul de iuncher în miliţia pământeană, având colegi pe Constantin Telegescu şi pe Marin Serghiescu Naţionalu, viitori fruntaşi ai revoluţiei de la 1848. Nu va rămâne mult în armată, pentru că îşi descoperă veleităţile literare. Mai târziu, la bătrâneţe, scriitorul se va auto-caracteriza: "Am lăsat şcoala pentru armată, am lăsat armata pentru litere, am lăsat literele pentru publicistică".
Din 1833 face parte din Societatea Filarmonică, înfiinţată de Ion Câmpineanu, I.H. Rădulescu şi C. Aristia.
Editează, împreună cu Constantin G. Filipescu, revista Curiosul (1836). Publicaţia este însă interzisă după numărul patru, în care Bolliac publică "câteva satiri politice care îl aruncară de mai multe ori în închisoare" (I.G. Valentineanu, "Biografia oamenilor mari scrisă de un om mic", Paris, 1859), şi îşi încetează definitiv apariţia. Activitatea politică, paralelă cu cea literară, îl fac să fie anchetat şi închis cu ocazia conspiraţiei din 1840. În 1841 este surghiunit la schitul Poiana Mărului, de unde nu avea să fie eliberat decât în toamna acelui an. Mai târziu, intră şi el în societatea secretă Frăţia (înfiinţată la 1843).
În 1844 publică în Foaie pentru minte, inimă şi literatură articolul Către scriitorii noştri în care îi îndeamnă pe literaţii română la angajare civică: "A trecut vremea Petrarcilor, domnilor poeţi! Veacu cere înaintare, propaganda ideii cei mari, propaganda şarităţei cei adevărate şi care ne lipseşte cu totul. (...) Formaţi societăţi, declaraţi, scriţi, lăudaţi, satiraţi, puneţi în lucrare toate restorturile intelectuale şi morale, şi robia cade, căci e căzută pe jumătate, şi domneavoastră veţi fi binecuvântaţi de generaţiile viitoare ca nişte adevăraţi apostoli ai misiei cereşti, ai frăţiei şi ai libertăţii".
Tot în revista Foaie pentru minte, inimă şi literatură apare articolul Poezie (1846) în care accentul se pune pe misiunea poeziei sociale, poetul fiind influenţat de ideile programatice ale lui V. Hugo.
Apare volumul Poezii nouă (1847), cu problematică socială (Muncitorul, Sila, Ocna, Carnavalul, Clăcaşul) şi de natură (O dimineaţă pe Caraiman, O dimineaţă pe malul lacului). Volumul este scris în urma ideilor pe care le-a impus poetul în anii din urmă, acesta schimbându-şi radical tonalitatea şi tematica poeziilor.
Este unul dintre fruntaşii revoluţiei de la 1848, participând la toate acţiunile ei importante: este prezent la citirea proclamaţiei revoluţionare; este însărcinat "să ridice tabacii şi mărginaţii şi tinerimea din Bucureşti, să meargă gloată la Palat şi să ceară sancţionarea Constituţiunii" (Ion Ghica, "Scrisori"); este secretar al guvernului provizoriu, vornic al capitalei, membru în comisia pentru dezrobirea ţiganilor etc.
După înfrângerea revoluţionarilor, ia drumul exilului, mai întâi în Ardeal. În primăvara anului 1849 editează la Braşov ziarul politic Espatriatul, care are ca subtitlu "Dreptate, Frăţie". În toamna lui 1849 trebuie însă să părăsească Transilvania (deoarece împreună cu Bălcescu i-a susţinut pe revoluţionarii unguri). Trece prin Constantinopol şi ajunge la Paris spre sfârşitul anului 1850. Se stabileşte la Paris împreună cu majoritatea revoluţionarilor exilaţi. În 1851 era unul din cei trei membrii ai comitetului Societăţii studenţilor români din Paris. În 1857, apare la Paris poemul Domnul Tudor. Episode de la revolution roumaine de 1821 şi revista Buciumul, care are mai mult un caracter politic, fără a lipsi literatura.
După 1857, interdicţia de a veni în ţară îi este ridicată; se întoarce pe la mijlocul verii lui 1857 şi este propus candidat de Ilfov alDivanului ad-hoc muntean. Cu acestă ocazie publică în ziarul Secolul un fel de program politic rezumat: "De trebuie să mai spui şi aici ceea ce crez despre proprietate, ca să astup cu desăvârşire gura calomniei, mărturisesc că am respectat şi voi respecta proprietatea în temeiul căreia mă propune candidat de deputat şi viu să cer voturile proprietarilor. Mă voi luptat totdeauna pentru întărirea proprietăţii, precum mă voi lupta şi pentru întărirea familiei, ce s-a slăbit, şi pentru întărirea religiei, ce se clatină".
În 1858 întreprinde o nouă călătorie arheologică, fiind unul din premergătorii acestei ştiinţe în România.
Apare Trompeta Carpaţilor (1865), continuare a Buciumului, director fiind Cezar Bolliac.
Apare volumul de lirice sociale şi protestatare Poezii umanitare (1866). În 1869, face o excursie arheologică, poetul fiind şi un pasionat în domeniu.
Cezar Bolliac moare la Bucureşti în anul 1881.


Şi ce-ar fi poezia?

Te privesc, şi urcă
De dragoste aprinsă,
Până la buzele mele inima.
P. Sutzos

I

Şi ce-ar fi poezia
Când n-ar fi frumuseţea?
Ce-ar fi ş-un muritor
Când n-ar simţi amor;
Ce-ar fi şi veselia
Când n-ar fi tinereţea;
Ce-ar fi nişte comori
La cei din închisori;
Ce-ar fi măreţul soare
La cel ce vederi n-are
Sau geme-n chinuiri;
Ce-ar fi o moştenire,
Ce-ar fi o fericire,
Ce-ar fi a ta iubire
La cel fără simţiri.

II

Albastra ta privire
E-atât d-atingătoare,
Ca şi un cer senin
Ce scoate un suspin
Din cel ce-n absorbire,
Îşi uită ce îl doare.
Spre cei ce-i arunca
Dulcea cătare-a ta, -
Abstracţie-n simţire, -
Îşi pierd a lor gândire;
In tine toţi trăiesc.
Răcoarea cea de sine
Ce-n preajmă-ţi simţi că vine,
Ast vânt ce tragi în tine,
E suflet omenesc.


Speranţa în ziua de mâine

Mâine şi iar mâine; şi de mâine, mâine;
Astăzi e durerea, mâine fericirea:
Astfel crede-acela care n-are pâine,
Astfel şi bogatul: Toată omenirea
Crede şi aşteaptă mâine-ntr-ajutor!

Dar ast mâine oară când se ispraveşte?
O, ce rătăcire! Mâine, e vecia.
Astăzi, este viaţa, cât omul traieşte:
Astăzi, e-ntristarea; Mâine, veselia:
Viaţa, este vrajbă; Moartea, e amor.


Un suvenir

Nu, nu se uită lesne, când, din copilarie.
Cineva iubeşte precum te-am iubit eu;
Şi blestem pe aceia care, prin viclenie,
Mi-au amărât viaţa şi tot amorul meu.

Mânia mea din urmă, mândria-mi cea silită,
Când ai şti acuma cu ce preţ le plătesc,
Şi cât, sub faţa-mi rece, mi-e inima zdrobită,
Tu te-ai mira poate ca poci să mai trăiesc.

Aş geme la picioare-ţi, mi-aş arăta căirea!
Dar, ca să fiu vrednic în veci d-amorul tău!
Înec durerea-n mine, măcar că-mi văz pieirea
În rana ascunsă ce-o roade-un vierme rău.

Şi arburile,-ntocmai, ce focul mistuieşte
Şi îi suge sucul cu-ncetul şi p-ascuns, -
Când rădăcina-i arsă, când frunza-i gălbineşte,
Când cenuşa-i zboară, când focul l-a pătruns, -

Mai stă tot mândru încă şi capul nu îşi pleacă:
Stă cu braţe-ntinse zefirii înfruntând;
Priveşte însă vântul ce-acuma o să treacă,
Ş-o s-auzi un trosnet şi focu-i viforând.


Sonet

La anul 1839

Din zi în zi mai tristă, sărmană Românie;
De două veacuri jalea îţi creşte ne-ncetat!
Traian se miră, plânge, priveşte-a ta câmpie
Ce-o ştie câmp, odată de Acvil-apărat.

O! Tristă-i suvenirea la cei în agonie!
Amar e când te doare, să vezi ca-eşti împilat,
Să-neci a tale lacrămi; să vii, cu bucurie,
A săruta şi mâna ce ştii că te-a trădat!

Pe cine aştepţi oare s-aline-a ta durere?
Pe-acela ce te suge? te calcă în picere?
Pe cei carii te-ar vinde de mii de ori p-un tron?

Te amăgeşti!... Dar, află şi crede în tăcere:
Oricare slăbiciune în chinuri ia putere...
În fiare creşte iute vârtutea lui Samson!


Carnavalul

I
Începe carnavalul! şi-n salele bogate
Se cerc artişti şi muzici plăceri mai noi s-arate,
În nouă veselii!
O! ce de griji acuma la nouă toalete!
Ce visuri dulci, frumoase, în junele cochete!
Ce mii de bucurii!

Fetiţa tot visează la flori, l-a ei ghirlantă,
La gaza cea subţire, la rochia-i elegantă
Şi la ai ei cercei;
Gândeşte la răspunsuri, la graţii, la cuvinte;
Îşi râde în oglindă de loc ce-şi pune-n minte
Ceva ce-i place ei.

Corsetul aci-şi pune; îşi cearcă iar rochiţa,
Pandlica care-o prinde, - săracă copiliţa!
Viaţa-i e romanţ!
O! cât a să mai joace! Ce bine a să-i vie
Şi păr şi rochi, pandlice, buchet de iasomie
La sol în contra-danţ!

Mulţime de machine prin case de neveste!
Fămei şi croitorii abia le prinzi de veste
Când vin, când se strecor!
Părinţii schimbă cifre în foile de zestre;
Galanţii-n neastâmpăr citesc pe sub ferestre
Bileturi dulci d-amor.

O! câte case nouă şi câte case sparte!
Ce visuri îşi mai face bătrâni şi juni în parte
În lungul carnaval!
Tot fierbe-n capitală! şi lumea îşi propune
Un lanţ de fericire, un şir de lucruri bune
De la întâiul bal!

Voi, câţi vă râde soarta! gândiţi că-n aste zile
Stau sub pământuri, ocne, prin temniţi şi exile
Atâţi nevinovaţi,
Pe care pizma, ura şi neagra calomnie
I-au părăsit cruzimei, şi oarba tiranie
Îi ia necercetaţi!

II
Când armăsarii voştri, cu coama lor pletoasă,
Alerg şi scapăr iute p-o gheaţă-alunecoasă,
Ca fulger, ca năluc;
Şi lângă drumul vostru, - o! tremură în cale
Un biet bătrân ca iarna, cu piept, picioare goale,
Flămând şi fără suc;

S-opreşte, -şi ia căciula, spre voi mâna întinde,
Şi trista lui cătare în rugă se aprinde
Văzând că nu-l vedeţi;
Şi tremurându-i barba, spre ceruri mormăieşte;
Când sania din urmă de ziduri îl striveşte;
Voi treceţi şi râdeţi!

Nebunilor ce sunteţi! Vă pare că e o glumă
Un cap strivit de ziduri, un om ce se consumă
De foame şi de frig!
Vă pare că e glumă când cruntă disperarea
Şi ţintă către ceruri; - vă râdeţi voi de starea
Victimelor ce strig:
.................................................
.................................................

III
Când o căldură dulce, samururi, catifele,
Sub draperii bogate de stofe, de dantele,
V-adoarme p-un divan;
Când mii lumini ascunse în lampe colorate
Resfrâng şi vă-nmulţeşte-n oglinzile-ardicate
De jos până-n tavan;

Ş-o copiliţă dulce, râzândă, graţioasă,
În reverenţe intră uşoară şi frumoasă
Ca şi un îngeraş, -
Şi după ea un june măreţ, voios şi tare,
Cu faţa vie, plină, cu fruntea-ntinsă, mare,
Şi şed p-un scăunaş;

Când vă vedeţi într-înşii pre voi miniatură,
Şi gest, organ, accente, oricare a lor trăsură
E-a voastră, - îi iubiţi!
Îşi vede muma soţul, şi tata iar soţia;
Şi ştiţi c-aveţi mijloace, vă iartă avuţia
Să-i faceţi fericiţi;

Oare gândiţi atuncea că poate-n altă casă
Au doi bătrâni o fată, tot astfel de frumoasă,
Dar e trăită rău;
Şi plâng, căci mâine poate copila o s-apuce
O cale... n-au de hrană; şi viaţa este dulce,
C-aşa va Dumnezeu.

IV
Când cina vă aşteaptă în sala de mâncare,
Şi-n giurul vostru vase cu flori mirositoare
Vă-mbată de miros;
Când ochii vi se pierde pe mese încărcate
D-argint, de porţelane, cristale tot-săpate,
C-un viu foc luminos;

Şi când pe masa voastră cea plină de legume
Ce globu-ntreg produce, d-esenţe şi de spume,
De vinuri spumegând,
Vedeţi îndestularea ce cară, grămădeşte,
Ş-un şir de servi în prajmă ce-alerg, vă ocoleşte
Punând şi ardicând;

Atunci, atunci gândit-aţi că lângă casa voastră
Este-o căsuţă veche şi spartă, mică, proastă;
Şi crivăţu luând
Hârtia din ferestre, un viscol o petrece,
Bagă în ea zăpada; e frig într-însa, rece,
Căci toată e în vânt!

Gândit-aţi vre o dată c-aci-n astă cocioabă,
O văduvă săracă, bolnavă, goală, slabă,
Cu şase copilaşi,
Stau în ocol pre vatra abia cu un tăciune!
L-e frig, l-e somn, l-e foame şi pic de slăbiciune,
O, mult sunt drăgălaşi!

Când unul dintre dânşii ardic-o mânuşiţă
Scuţ roşie ca racu, şi-i zice: "Măiculiţă,
Te scoal', nu mai dormi!
N-e frig şi ne e foame; te scoal'! fă focu mare!
Dă-mi pâine! Pune masa!' şi ea,-n delir, tresare!
Nu poate a-i mai minţi.

Se scoală,-şi smulge părul şi iese pe zăpadă,
Şi vede casa voastră în veci tot în paradă,
În veci în veselii:
Ferestrile-ndoite ce crapă de lumină
Şi vesela-vă umbră râzândă, dulce, lină,
Săltând în bucurii...

Curând! Daţi în genunche! Uitaţi! O! piară slava!
Blăstemele s-azvârlă, precum s-azvârlă lava
Ce-o varsă un vulcan!
O! Tremuraţi! căci glasu-i în ceruri e puternic!
Mai greu decât sentinţa cu care un nemernic
Striveşte un sărman!

Johann Wolfgang von Goethe

Ucenicul vrăjitor


Iar s-a dus în târg batrânul
Maistru vraci, şi-s eu stapânul!
Hai, că pun eu azi la cale
Toate duhurile sale!
Ştiu pe dinafară
Farmecele lui,
Şi minuni, ca dânsul,
Fac, fără să-i spui.

Iute! iute
Adă apă,
Să înceapă
Rotitoare
Valuri-valuri pe-ntrecute
Să se verse-n scăldătoare!

Vino dar, mătură roasă!
Ia-ţi mantaua zdrenţuroasă!
Slugă-ai fost, fii iară slugă!
Fă-mi pe voie dintr-o fugă!
Capătă-ţi picioare,
Sus răsară-ţi cap.
Du-te, poartă-mi, adă-mi
Doniţele-n trap!

Iute! iute
Adă apă,
Să înceapă
Rotitoare
Valuri-valuri pe-ntrecute
Să se verse-n scăldătoare!
Iată-mi-l fugind pe cale!

Umple doniţele-n vale,
Ca un fulger mi se-ntoarnă,
Un potop de valuri toarnă,
Pleacă, vine iară!
Colcăie-n bazin,
Saltă, creşte apa,
A, dar este plin!
Ho! străine!

Scalda-i plină
La hodină,
Ca-nainte!
Ah, pricep... amar de mine!
Vorba mi-a pierit din minte!

Vorba, vai! ce cată spusă
Ca să-l facă iar ce fuse!
Fuge, vai, şi vine-n grabă!
Mătură, de-ai fi de treabă!
Tot mai mult aduce,
Toarnă tot mereu,
Vai, şi mii de râuri
Cad pe capul meu!

Şaga-i şagă,
Nu-mi mai place!
Stai, tu, drace!
Încă râde?!
Inima-n răcori mi-o bagă!
Ce ochi crunţi! Ce schime hâde!

O, dar ai ieşit din iaduri
Ca să faci prin casă vaduri?
Unde caut, pretutindeni,
Parcă-i un puhoi cu grindeni!
Mătură netoată,
Stai pe loc, îţi spun!
Băţ, ce-ai fost odată,
Nu mai fi nebun!

Nu ascultă?!
Hai tu numa!
Căci acuma
Cu toporul
Fără de zăbavă multă
Am să-ţi potolesc eu zorul!

Iată-mi-l! Târâş s-arată!
De m-arunc la tine-odată,
Nici nu mântui tot cuvântul,
Una fi-vei cu pământul!
L-am crăpat în două!
L-am lovit la mir!
Pot s-aştept acuma
Şi să mai respir!

Iată! Iată!
Că învie
Şi-mi îmbie
Doniţi pline
Doi acuma dintr-o dată!
Ajutor, puteri divine!

Şi aleargă! Curg pâraie,
Pretutindeni prin odaie!
Ce privelişte avană!
Vraciul! — Maistre, fă-ţi pomană!
Duhurile tale,
Doamne,-şi fac de cap
Le-am chemat, şi-acuma
Nu mai pot să scap!

— Măturice!
Stai cuminte
Ca-nainte...
Căci la vreme
Doar bătrânul vraci aice,
Duhuri, poate să vă cheme!


Craiul ielelor

Cin' zboară prin viscol aşa de târziu
În noapte? E tatăl cu scumpul lui fiu.
El ţine copilul lipit de-al său piept,
Veghează asupră-i cu ochiul deştept.

— Copile, tu tremuri; ţi-e frică; ce ai?
— Nu vezi, tată dragă, pe-al ielelor crai,
Cu lunga lui coadă, coroană purtând?
— Copile, e ceaţă purtată de vânt.

"O, dragă copile, o, vin ca să-ţi fac
La jocuri frumoase, să-ţi fie pe plac.
Flori mândre, pestriţe, din plai strânge-vei,
Şi maica te-mbracă în aur de vrei!"

— Ah, tată, ei, tată, auzi ce mi-a zis,
Ce craiul în umbră şoptind mi-a promis?
— Taci molcom, copile, şi fii liniştit
E vântul ce-n veştedul crâng a vuit.

"O, vrei tu, copile, cu mine să vii?
Surorile mele cu drag te-or păzi.
Din apă ies ele când este senin
Şi-n cânturi şi-n jocuri te leagănă lin!"

— Dar, tată, ah, tată, nu vezi la un loc,
Prin negură, ielele prinse în joc?
— Văd, dragă copile, eu văd lămurit
Cum ramii îşi mişcă un plop gârbovit.

"Frumos eşti, copile, şi drag tu îmi eşti;
Te smulg cu puterea, deşi te fereşti!"
— Ah, tată, iată-l, mă prinde-acum, vai!
Acum mă striveşte al ielelor crai.

Bătrânul cu groază fugaru-nteţeşte;
Copilul ce geme de sân şi-l lipeşte.
Abia el ajunge acasă cu chin...
Copilul de spaimă-i murise la sân.


Regele din Thule


Era în Thule, departe,
Un rege lăudat
Şi căruia, iubita, la moarte,
O cupă de aur i-a dat.

El bea din ea la ospeţe,
Ţinea nespus la ea,
Şi ochii-i mureau de tristeţe
De cîte ori o sorbea.

Şi cînd a fost să moară,
Urmaşilor lăsă
Oraşele toate din ţară,
Dar cupa o păstră.

Acolo, pe ţărmul mării,
În sala din vechiul castel,
Cu toţi fruntaşii ţării
La masă şade el.

Bătrînul crai se scoală,
Închină înc-o dat'
Şi-azvîrle cupa goală
În valul înspumat.

Cu ochii stinşi sub pleoape,
O vede cum căzu
Luată-ncet de ape,
Şi-n veci nu mai bău !


-traduceri de Şt. O. Iosif-

George Topîrceanu

S-a născut pe 21 martie 1886, ca fiu al cojocarului Gheorghe Topîrceanu şi al Paraschivei, ţesătoare de covoare la azilul "Doamna Elena ", amândoi din părţile Sibiului.
Urmează şcoala primară la Bucureşti (1893 - 1895) şi la Suici, judeţul Argeş, unde părinţii se stabilesc o vreme, apoi liceul la Bucureşti (Liceul Matei Basarab şi la Sf. Sava)(1898 - 1906).
Debutează în revista umoristică Belgia Orientului (1904), colaborând şi la alte reviste: Duminica,"revista Spiruharetul", Revista noastră, Revista ilustrată. Înscris la Facultatea de drept (1906), o părăseşte pentru Litere, fără a termina studiile. Ocupă diverse funcţii mărunte, colaborează la Sămănătorul, Neamul românesc literar, Ramuri, apoi se apropie de cercul Vieţii româneşti, unde-şi începe colaborarea în 1909 cu parodia Răspunsul micilor funcţionari (replică la Caleidoscopul lui A. Mirea).
Apropiat de Garabet Ibrăileanu (cu care întreţine o interesantă corespondenţă), se stabileşte la Iaşi (1911), intrând în redacţia Vieţii româneşti. Împreună cu M. Sevastos scoate revista Teatrul (1912 - 1913).
Mobilizat, participă la campania din Bulgaria, apoi la primul război mondial, căzând prizonier în primele zile, la Turtucaia (1916) şi rămâne în captivitate până în 1918. Experienţa celor două campanii şi a prizonieratului va fi evocată în proza sa.
Debutează editorial cu două volume: Balade vesele şi Parodii originale (1916). Întors la Iaşi, redactează împreună cu Mihail Sadoveanu revista Însemnări literare, până la reapariţia Vieţii româneşti (1920), al cărei prim-redactor va fi. Volumele sale (Balade vesele şi triste, Migdale amare, Scrisori fără adresă, Pirin - Planina) se bucură de un enorm succes de public şi de presă, în special poezia, pentru care obţine şi Premiul Naţional (1926).
În anul 1934 începe în Revista fundaţiilor regale, publicarea romanului satiric Minunile Sfîntului Sisoe (neterminat). Este ales Membru corespondent al Academiei (1936). Evoluând de la sentimentalismul epigonic al începuturilor către o poezie impregnată de un umor parodic, autoironie şi uşoară melancolie, Topîrceanu este o voce distinctă în poezia românească. Ironizând contrafacerea, poncifele poetice, moda "modernistă", el cultivă cu fantezie tradiţii mai vechi ale lirismului românesc, situându-se în prelungirea unor filoane din George Coşbuc, Duiliu Zamfirescu, Dimitrie Anghel stăpân pe o tehnică rafinată a versificaţiei.



Rapsodii de primăvară

I
Sus prin crângul adormit,
A trecut în taină mare,
De cu noapte, risipind
Şiruri de mărgăritare
Din panere de argint,

Stol bălai
De îngeraşi
Cu alai
De toporaşi.

Primăvară, cui le dai?
Primăvară, cui le laşi?


II
Se-nalţă abur moale din grădină.
Pe jos, pornesc furnicile la drum.
Acoperişuri veştede-n lumină
Întind spre cer ogeacuri fără fum.

Pe lângă garduri s-a zvântat pământul
Şi ies gândacii-Domnului pe zid.
Ferestre amorţite se deschid
Să intre-n casă soarele şi vântul.

De prin balcoane
Şi coridoare
Albe tulpane
Fâlfâie-n soare.
Ies gospodinele
Iuţi ca albinele,
Părul le flutură,
Toate dau zor.
Unele mătură,
Altele scutură
Colbul din pătură
Şi din covor.


Un zarzăr mic, în mijlocul grădinii,
Şi-a răsfirat crenguţele ca spinii
De frică să nu-i cadă la picioare,
Din creştet, vălul subţirel de floare.

Că s-a trezit aşa de dimineaţă
Cu ramuri albe — şi se poate spune
Că-i pentru-ntâia oară în viaţă
Când i se-ntâmplă-asemenea minune.

Un nor sihastru
Şi-adună-n poală
Argintul tot.
Cerul e-albastru
Ca o petală
De miozot.

III
Soare crud în liliac,
Zbor subţire de gândac,
Glasuri mici
De rândunici,
Viorele şi urzici...

Primăvară, din ce rai
Nevisat de pământeni
Vii cu mândrul tău alai
Peste crânguri şi poieni?
Pogorâtă pe pământ
În mătăsuri lungi de vânt,
Laşi în urmă, pe câmpii,
Galbeni vii
De păpădii,
Bălţi albastre şi-nsorite
De omăt topit abia,
Şi pe dealuri mucezite
Arături de catifea.

Şi porneşti departe-n sus
După iarna ce s-a dus,
După trena-i de ninsori
Aşternută pe colini...
Drumuri nalte de cocori,
Călăuzii cei străini,
Îţi îndreaptă an cu an
Pasul tainic şi te mint
Spre ţinutul diafan
Al câmpiilor de-argint.
Iar acolo te opreşti
Şi doar pasul tău uşor,
În omăt strălucitor,
Lasă urme viorii
De conduri împărăteşti
Peste albele stihii...

Primăvară, unde eşti?


Iubitei întristate

Aş vrea un cer albastru, şi pace, şi lumină,
Ca-n basme să-mi răsară în faţă o grădină,
Cu largi cărări umbrite, şi flori de liliac,
Şi sălcii plângătoare pe-o margine de lac...

Iar tu să-mi fii acolo, izvor de fericire!
Cu ochii mari şi limpezi, cu mijlocul subţire,
Crăiasa mea iubită — regina florilor —
Să-ţi dau o veşnicie de nesfârşit amor!

Să nu te văd iar tristă, — ci dornică de viaţă,
Cu zâmbetul pe buze şi rumenă la faţă,
Să uiţi c-ai mers odată pe-al vieţii aspru drum,
— Să nu te mai ajungă durerile de-acum....


Scrisori iubite

Scrisori păstrate de demult...
În liniştită zi cu soare, —
Cu fruntea-n mâini mă plec s-ascult
Tăcerea voastră vorbitoare.

Ce fericit eram odată,
Şi cât sunt ostenit de drum!
Dar ea, — pe unde-o fi acum?
Ce s-a făcut frumoasa fată?...

Că ne-am iubit ca doi nebuni,
Iar astăzi nu mai am în faţă
Decât un maldăr de minciuni
Legate cu un fir de aţă.


Minunile Sf. Sisoe (fragment)

În Rai


Abia trezit din somn în coliba lui prizărită la marginea dinspre răsărit a raiului, sfântul Sisoe făcătorul-de-minuni înălţă pe glasul al şaptelea, cu un ochi închis şi cu celalt deschis numai pe jumătate, o cântare de laudă împăratului ceresc, stăpânul celor văzute şi celor nevăzute. Ieşi apoi în prag, să se spele pe ochi la soare cu apă rece dintr-o bărdacă de lemn mirositor, pufnind şi împroşcând în juru-i stropi de diamante. După ce isprăvi şi această treabă cu bine, îmbrăcă anteriul lui de şiac cafeniu, mai scurt ceva la spate decât dinainte, îşi luă de după uşă toiagul lustruit de vreme şi porni să facă o plimbare de dimineaţă, ca de obicei, pe aleea cea mare.

Coruri de binecredincioşi s-auzeau din toate părţile raiului, despletind psalmi şi osanale în strălucirea trandafirie a dimineţii. Unul răsuna aproape, de după buchetele de aluni din faţă: “Bine eşti cuvântat, Doa-a-mne, învaţă-ne pre noi îndreptările ta-a-a-le...”

Altul îl îngâna mai de departe, dintr-un pâlc de răchiţi înflorite: “Slavă ţie, Dumnezeul nostru, slavă ţi-i-e...” Iar al treilea le răspundea de cine ştie unde, cu un ton mai ridicat: “...oa-a-mne...a-a-a-le...”

Astfel grădina raiului răsuna în toate zilele de cântări bisericeşti din zori şi până noaptea, de ţi-era mai mare dragul. Şi pretutindeni văzduhul mirosea cucernic numai a smirnă ş-a tămâie, de-ţi venea ameţeală; ba te-ar fi apucat de la o vreme chiar durerea de cap, dacă în rai ar fi cu putinţă asemenea răutăţi.

Dar în grădina cea sfântă a raiului nu se pomeneşte boală ori durere, căci acolo nu se cunoaşte moarte. Traiul celor preafericiţi curge pururea lin, sub albăstrimea cerului fără prihană, un cer fără nouri, din care nu fulgeră niciodată. Pe catifeaua verde a covoarelor de iarbă tunsă şi pe cărările presărate cu nisip de aur nu sunt hopuri şi muşuroaie de care să te împiedici la plimbare, nici gropi neastupate, în care ar putea să dea binecredincioşii, din nebăgare de seamă. Acolo şarpele nu are venin, ardeiul nu ustură şi ghimpii trandafirilor sunt bonţi. Toate stau în preajma omului smerite şi se poartă cu blândeţe, toate sunt dulci la gust şi netede la pipăit.

Lăsându-şi chilia în paza Domnului, pe deal, sfântul Sisoe coborî la început o potecă îngustă, printre mesteceni evlavioşi cu tulpini drepte şi albe, ca nişte lumânări de botez înfipte în fumul destrămat al frunzişului; străbătu apoi de-a curmeziş prin iarba stropită de agheazma dimineţii, o sfântă poiană încununată jur împrejur de trandafiri galbeni, care miroseau de departe a busuioc. Pe aici, soarele abia acum începea să răsară. Cicori şi aglice cuvioase îşi întorceau spre el cruciuliţele de smalţ. Şi macii luminaţi numai dintr-o parte înălţau deasupra şiraguri de candele roşii, arzând neclintit cu feştila micşorată pe dinlăuntru.

Sisoe trecu apoi, în pas agale, de-a lungul unei cărări deschise între două rânduri de pini întunecaţi, cu vârfurile poleite de soare. Acolo sus, în bătaia razelor, străluceau pe liane Florileraiului, necunoscute pe acest pământ. Unele, portocalii şi lungi, înălţau spre cer limbi uşoare de flăcări, închipuind în aer icoana vie a sfântului Duh; altele albastre şi mari, abia aninate de crengi, îşi legănau cu gura-n jos clopotele de azur, gata să sune pentru îngerii văzduhului chemarea la liturghie.

Când apucă la dreapta, pe aleea cea mare, Sisoe văzu venind spre el un convoi lung de binecredincioşi. Rânduiţi patru câte patru, înaintau domol, cu făclii aprinse în mână, cântând cât îi ţinea gura psalmii prorocului David. Un sfânt de cei mari, cu picioarele goale în sandale de argint şi cu cerc de lumină în jurul capului, mergea în fruntea lor bătând tactul din toiag.

— Blagosloveşte, sfinte părinte! îl întâmpină de departe Sisoe, cu voie bună.

Dar celalt nici nu-şi întoarse capul măcar.

— De dimineaţă ai pornit la treabă..., îi strigă iar Sisoe, cercând să intre-n vorbă.

Dar sfântul cel mare tot nu catadicsi a-i da răspuns, ci se încruntă doar la el şi-i făcu semn, din treacăt, să nu-l tulbure cu vorbe în deşert.

Sisoe se feri atunci mai la o parte din calea convoiului şi rămase acolo, cu bărbia sprijinită-n toiag şi cu picioarele desfăcute tare-n lături, ca să privească de-aproape binecredincioşii în tăcere.

Erau de toată mâna. Şi mai slabi, şi mai graşi, cum se-ntâmplă. Toţi umblau îmbrăcaţi la fel, în cămăşoaie albe de in, lungi până la călcâie şi strânse bine-n baieră la gât. Şi fiind raşi peste tot la obraz şi cu capetele tunse chilug, de pe nimica nu se mai putea cunoaşte, pe dinafară, care-i bărbat şi care femeie.

Uşuraţi cu totul de cele pământeşti, cei din fruntea convoiului călcau lin şi spăsit, de părea că poartă fiecare o tavă cu colivă pe creştet. Mergeau cu privirile-n ceaţă şi păşeau domol, ca o cireadă de momâi albe care-au înviat la soare. Moşneag ori tânăr, cine-l mai putea şti pe fiecare? Gheara vremii nu mai avea putere să zgârie chipurile lor poleite ca marmura, peste care suflarea de gheaţă a veşniciei trecuse prea de mult timp.

Alţii, în urma acestora, mai de curând veniţi de pe pământ, cu obrazul stafidit de postiri îndelungate şi cu genunchii înţepeniţi de mătănii, se îmbulzeau călcând de sus, ca-n străchini, gata să se poticnească la fiecare pas. Şi cum treceau de-a valma pe lângă Sisoe, cu ochii-n jos de-atâta smerenie şi umilinţă, se cunoştea cât de colo că n-a fost cine ştie ce de capul lor, pe pământ. Rar zăreai printre ei câte unul mai acătării, ce părea să fi fost om cu stare şi cu greutate în zilele lui, măcar că se vedea acum ajuns cot la cot cu toţi calicii. Unii dintr-înşii nu ştiau să cânte, dar zbierau şi ei, mai tare decât ceilalţi, ca să se-nveţe.

Convoiul era pe isprăvite şi Sisoe se pregătea să-şi caute de ale sale, când rămase deodată cu privirea aţintită, încruntând sprânceana. În urma tuturor, agăţat de coada convoiului, venea depănând mărunt din picioare unul mai mic la trup şi mai de nevoie decât toţi. Acesta trebuie să fi fost numai de câteva ceasuri intrat în împărăţia de sus, că părea grozav de străin. Îşi domolea uneori pasul şi, lungind gâtul, se uita speriat în juru-i... Şi iar începea să lucreze amarnic din picioare şi să scâncească încet, cu obrazul încreţit de obidă, smârcâind din nas la tot pasul. Când ajunse în dreptul lui Sisoe şi dădu fără veste cu ochii de el, începu să urle de spaimă. Iar Sisoe, ca să-i vâre şi mai tare-n oase frica de cele dumnezeieşti, se stropşi la dânsul umflându-şi obrajii, ba se şi luă după el câţiva paşi, cu toiagul ridicat.

După aceasta, Sisoe se întoarse liniştit şi însemnă cu vârful toiagului în nisip numărul binecredincioşilor din convoi. Erau o sută nouăzeci şi nouă de toţi, fără a fi socotit la numărătoare şi pe sfântul cel mare din fruntea lor. Aducându-şi aminte de acela, Sisoe se posomorî puţin la obraz. S-aştepte el de-acum să-i mai ceară blagoslovenie...

“Parcă ce-i el mai mult decât un sfânt, ca mine şi ca altul?”

Gândind astfel, Sisoe se uită înc-o dată, lung, în urma binecredincioşilor, care se depărtau acum amestecaţi în grămadă, cu spinările lor albe şi rotunde, ca o turmă de oi ridicate-n picioare.

“Unii prea mult, alţii nimica...” oftă el iar, plecându-şi nasul în pământ.

Căci încă de la început, de când intrase în rai şi văzuse cum stau lucrurile pe aici, Sisoe nu visa altceva decât să capete şi el o ceată cât mai mică de binecredincioşi, pe care să-i călăuzească, să-i înveţe şi să-i şmotrească de dimineaţa până seara, cum vedea el că fac sfinţii cei mari cu preafericiţii de sub oblăduirea lor.

Dar Domnul-Dumnezeu, ştiindu-l pre el cam lipsit de învăţătură şi nu cu totul dezlegat de cele pământeşti, măcar că plin de râvnă duhovnicească şi curat la cuget, nu prea se uita la gura lui. Şi nici n-ar fi putut Cel milostiv să-i împlinească voia, fără a stârni tulburare şi zâzanie între sfinţii părinţi; căci, după canoanele raiului, numai sfinţii cei cunoscuţi şi slăviţi de toată suflarea creştinească de pe pământ au dreptul să primească sub ascultare o ceată de binecredincioşi. Bineînţeles că nici aceia nui iau aşa, cu hapca, fără nici o socoteală, ci potrivit cu rangul şi vrednicia fiecăruia. Astfel, unul din cei mari de tot poate să aibă sub oblăduirea lui şi până la trei sute de suflete; pe când altul mai mic în grad, însemnat doar cu o cruciuliţă neagră la călindar, primeşte şi el, acolo, vreo zece-douăzeci de capete, ori numai cinci-şase bucăţi — o nimica toată. Cât despre gloata cea mare a sfinţişorilor de rând, pe care nici popa nu-i mai cunoaşte, cine iar putea împăca pe toţi? Jos, pe pământ, nimeni nu le are grija.

Nimeni nu-i mai pomeneşte, ca şi cum n-ar fi. Doar din an în Paşte dacă-şi mai aduce aminte de câte unul dintre ei vro babă amărâtă care, te miri din ce pricină, se-ntâmplă să aibă slăbiciune pentru dânsul. Aşa fiind, acestora nu li se poate da nici un suflet de creştin pe mână. Şi nu le rămâne alta de făcut, cât ţi-i veşnicia de lungă, decât să se plimbe cu mâinile la spate de colo până colo prin sfântul rai, fără treabă, înălţând pe neaşteptate, de după câte un tufiş, o cântare nouă de laudă, cu meşteşugite întorsături din gâtlej.

Convoiul pierise de mult la o cotitură, şi Sisoe sta tot acolo, căscând prelung şi uitându-se la cer. Soarele se ridicase abia de-un stat de om deasupra copacilor. Până la ceasul când sună clopotul de la trapeza cea mare din mijlocul raiului, ca să adune sfinţii şi binecredincioşii la gustare, mai era încă destulă vreme.

Aducându-şi aminte de mâncare, Sisoe simţi îndată la rădăcina limbii gust de lapte dulce şi de smochine coapte, hrana cea de toate zilele a fericiţilor dintru împărăţia de sus.

“Parcă aş bea oleacă de apă...”, se gândi el, strâmbându-se puţin. Şi n-apucă să-şi isprăvească bine gândul, că-ndată ţâşni dintre pietrele de la picioarele lui, gâlgâind, un izvor de apă curată ca lumina. Sisoe luă în pumni şi sorbi o gură plină — dar nu înghiţi decât jumătate; cealaltă jumătate o împroşcă în soare, cu buzele strânse, ca să facă curcubeu.

Astfel în rai orice dorinţă ori nevoie îţi este împlinită, cât ai clipi din ochi. Atâta doar, că nimeni nu cutează acolo să dorească ce nu se cade, fiindcă Cel atoateştiutor veghează şi cunoaşte în orice clipă gândurile fiecăruia.

După ce îşi udă cerul gurii, fără nici o plăcere deosebită, căci abia apucase a-i fi sete, Sisoe nu ştia ce să mai facă.

O viespe mare, de prin apropiere, veni numaidecât şi i se lăsă cu încredere pe mână, ca să-i ţie de urât. Era o viespe evlavioasă. Trăise pe pământ tot în preajma unei sfânte biserici şi se sfârşise la urmă, leşinată de foame, pe o lespede din pronaos. Şi-n scurta ei viaţă nu făcuse nimănui rău, măcar că îi dăduse şi ei Dumnezeu ac şi venin în coadă, ca să nu stea degeaba pe acest pământ. Sisoe începu s-o necăjească cu arătătorul, ca să-l înţepe. Multă nădejde de împunsături nu prea trăgea el din partea unei viespi aşa de bisericoase. Dar mai ştii? Poate că până la urmă tot are să-şi piardă răbdarea, să-i vâre barem vârful acului... Căci de atâta amar de vreme, de când abia mai ţinea minte, pe Sisoe nu-l mai duruse nimic. Şi ar fi vrut să mai simtă şi el, măcar o dată, un pic de usturime ori de durere, ca să se poată bucura la urmă, cu adevărat, că nu-l mai doare. Dealtfel, toţi tovarăşii lui întru neştirbita fericire umblau ahtiaţi după aşa ceva:

— Rogu-mă sfinţiei-tale — se îmbiau ei unul pe altul când se-ntâlneau la câte un loc mai ferit — trage-mi un pumn în nas... Dar puteau ei să tot încerce, că nu-i durea nici cât un bobârnac, măcar de şi-ar fi cârnit nasurile din loc.

Văzând că viespea îşi fereşte încoace şi-ncolo pântecul inelat şi n-are de gând să-l înţepe, Sisoe o înălţă într-un vârf de deget şi-o suflă, cu ciudă, să se ducă de unde a venit.

Sfinţia-sa a pornit apoi încet mai departe, pe o alee umbrită ce se chema Drumul lui Adam.

În cedrii cei înalţi de pe margini, îngeraşi de felurite mărimi, cu aripioare albe, se jucau zburând care-ncotro şi ascunzându-se prin frunzişuri. Unii se legănau cuminţi la soare, pe crengile din vârf; alţii, mai zglobii, s-agăţau de liane cu capul în jos şi-şi făceau vânt de la un copac la altul, ori s-alungau printre ramuri cu ţipete fragede şi uşoare. Iar când se întâlneau prin văzduh câte doi mai gâlcevitori, se-nvălmăşeau grăbit, ciufulindu-şi părul bălai, şi veneau ghem până aproape de pământ. Acolo se despărţeau şi zburau înapoi, în copac. Şi-n urma lor rămânea plutind câte o pană albă, care cădea încet ca un fulg mare de omăt pe iarba întunecată.

Sisoe ar fi vrut să treacă pe acolo nebăgat în seamă. Stătu puţin la îndoială; să meargă mai departe, ori s-apuce pe alt drum?... Dar era prea târziu. Un îngeraş, care se pitise de tovară-şii lui de joc între candelabrele unui castan înflorit, l-a zărit de-acolo, printre frunze. Şi-i strigă de departe, cu glas de clopoţel:

— Săru’mâna, sfinte Sisoe!

Se făcu linişte, o clipă. Toţi îl căutară cu ochii... Apoi stolul întreg se năpusti asupra lui. Îl înconjurară, îl năpădiră din toate părţile:

— Sisoe! Sisoe! Sisoe!

Şi era o larmă de ţipete şi-o învălmăşeală de aripi albe aşa de cumplită, că bietul Sisoe nu-şi mai vedea capul:

— Îndărăt, zvăpăiaţilor!... Ce tot aveţi cu mine?

Dar ei începură s-arunce-n el cu flori, făcând horă-n jurul lui şi petrecându-l cu alai:

Sisoe, Sisoe,
Văr cu tata Noe,
Floare de trifoi,
Fir de usturoi,
Ia-te după noi!

Sisoe se apăra cu cotul în dreptul obrazului de zburdălniciile lor; se răsucea-n loc şi se lua după câte unul, dar nu-l putea prinde. Abia dacă a apucat să-i lipească unuia, cu picioruşe dolofane, lip! o palmă la spate, din fugă.

— Staţi numai, că v-arăt eu vouă!... Îngeri sunteţi voi, ori diavoli împeliţaţi?

Un serafim care tocmai trecea-n zbor peste copaci, zărind forfota de jos, se lăsă pe pământ, să vază ce-i. Cu aripile încă desfăcute, făcu trei sărituri lungi pe vârful picioarelor, înainte de a se opri din iuţeala zborului. Şi aripile de azur i se alipiră delicat de-a lungul spatelui, până deasupra coapselor de fildeş.

— Linişte! strigă el, bătând din palme. Plecaţi de-aici... Unul să nu mai văz! La glasul serafimului, îngerii se risipiră într-o clipă, fâlfâind în toate părţile, ca un roi de fluturi mari.

— Nu se poate omul să mai treacă pe nicăieri de răul lor...vorbi Sisoe către serafim, scuturându-şi florile de pe umeri şi iarba din păr.

Şi nu pornise bine mai departe, când o veveriţă mică, care pesemne prinsese la curaj din cele ce văzuse, se coborî iute dintrun copac, se opri drept în mijlocul cărării în două labe şi-i făcu, de departe, o reverenţă. Apoi se întoarse şi-i mai făcu una de-andaratele, cu codiţa pe spate.

Roşu de ciudă, Sisoe zvârli cu toiagul după ea:

— Scârnăvie!... Acuş te ridic de vârful cozii şi te duc înaintea Celui preaînalt!

Şi cum veveriţa pierise prea repede-n frunziş, lăsându-l încă fierbând de mânie, sfinţia-sa luă martori copacii dimprejur pentru o îndrăzneală ca aceasta:

— Auzi d-ta!...
*

Aleea pe care apucase Sisoe dădea într-un luminiş rotund, cât o arie largă, bătătorită bine de paşi pe la margini, măcar că locul nu părea tocmai potrivit pentru plimbare. Acolo, drept în mijloc, sta un pom singuratic, prăpădit de bătrâneţe. Un gard de sârmă cu ghimpi îl închidea de jur împrejur, ca să nu mai poată nimeni atinge cu piciorul, în veci de veci, iarba cea uscată de sub el, ce se vedea tăvălită straşnic în câteva locuri...

Acesta era mărul lui Adam, rămas aici de la începutul lumii. O fi fost el pe vremuri mai arătos, poate. Acum era un biet copac strâmb şi desfrunzit, ca vai de el. Dormea toată ziua. Când îl mişca o adiere de vânt, începea să geamă din încheieturi şi să schiaune cu glas aşa de pierit, că parcă se milogea de iertare. Alteori, fără pic de vânt, se trezea foşnind într-aiurea ca de pe altă lume, din cele două-trei smocuri de frunze câte-i mai rămăseseră pe poale; şi parcă râdea singur atunci, aducându-şi aminte de cele văzute, odată, sub crengile lui îngăduitoare...

În jurul trunchiului uscat se vedea încolăcit un şarpe. După înfăţişare, nici ăsta nu părea a fi mai de ispravă. Era un şarpe lung şi slab din cale-afară, ca un ţâr. De bătrân ce era, îi căzuse toţi dinţii şi-abia mai putea clipi din ochii lui mici, de găină bolnavă. De demult tare trebuie să fi rămas el înnodat acolo, ca o curea veche care ar ţine scoarţa pomului să nu-i lunece la vale.

Îşi luaseră vrăbiile nărav să-l ciugulească cu de-amănuntul de două ori pe zi, în batjocură. Şi el n-avea putere nici să mai sâsâie măcar, cum fac şerpii cei întregi la fire când îi zgândăreşti; ci doar îşi încreţea pielea din jurul nasului, puţin, ca să-şi arate scârba. Iar dacă-i venea-n minte să-şi strecoare printre buze limbuţa neagră şi despicată, ca să sperie duşmanul, rămânea de multe ori cu ea afară, atârnată într-o parte: nu mai ştia din ce pricină a scos-o şi uita s-o mai tragă înlăuntru.

De-o asemenea tovărăşie, copacul s-ar fi lepădat bucuros. Se săturase până-n gât să tot simtă pe lângă sine o astfel de lighioană, neputincioasă şi adormită. Şi poate că şarpele s-ar fi dus bucuros să tânjească-n altă parte, că-i era şi lui lehamite de când tot sta acolo. Dar ce puteau face? Soarta îi legase la un loc pe vecii vecilor, căci Domnul-Dumnezeu hotărâse, în nemărginita lui bunătate, să-i păstreze viitorimii pe amândoi, pentru aducereaminte.

Mărul lui Adam nu mai dădea rod. Doar la zece ani o dată dacă mai făcea şi el, acolo, câteva mere pipernicite şi verzi, de-ţi strângeau gura pungă de departe, numai cât te uitai la ele.

Ceasuri întregi stăteau atunci sfinţii părinţi cu ochii la acele stârpituri pădureţe, şi le lăsa gura apă, că erau doriţi de acritură.

Dar nimeni nu cuteza să s-atingă de ele, fiind lucru cu primejdie; veninul lor, dulce-acru, îşi păstrase până astăzi virtutea de a-l împinge pe om în mare ispită... Odată, trecând pe aici nişte binecredincioşi, zice că unul dintre ei, mai lung de mână, ar fi îndrăznit s-apuce din treacăt, pe furiş, un măr căzut în iarbă. Şi până să prinză de veste sfântul din fruntea convoiului, până s-alerge la el, să-l scobească cu degetul în gură ca să-i scoată bucăţica dintre dinţi, acela a-nghiţit-o nemestecată...

Şi nu i-a mai trebuit alt popă! S-a scuturat ca de friguri de vreo două ori, dup-aceea a-nceput a se uita galeş, pe sub sprâncene, în jurul lui... Pe urmă s-a pornit să fluiere un cântec de lume. Şi dintr-o dată s-au trezit cu el zberând cât îl ţinea gura: Hai, leleţă,-n deal la vie, Să culegem razăchie...şi alte măscări de acest fel, cum nu se mai auzise niciodată în sfântul rai. Iar la sfârşit a fost apucat cu atâta furie, că nu mai ştia nimeni ce să-i facă şi cum să scape de el. Dădea buzna la tovarăşi, adulmecând grabnic şi pipăindu-l pe fiecare, încât unora le aducea mare tulburare în inimă, măcar că alţii îl scuipau şi-l-îmbrânceau cât colo. Aşa că la urmă a trebuit să-l scoată dintre ei şi să-l lege cobză până i-a trece harţagul ca să nu-i molipsească şi pe ceilalţi cu vremea, ori s-apuce a-i vătăma cumva.

Şi astfel, mult năduf a pătimit de pe urma lui sfântul care-l avea în pază...

“Aşa i-a trebuit!” se gândi Sisoe, aducându-şi aminte de această veche întâmplare. Când ai binecredincioşi pe samă, va să fii cu ochii în patru, nu să-i laşi de capul lor. Că ce ştiu ei, săracii? Dacă nu le ai grija, îndată culeg de pe jos şi bagă-n gură tot ce le cade la-ndemână...

Iaca, lui de pildă, nu i s-ar fi putut întâmpla una ca asta. Să fi avut el câţiva în grijă, i-ar fi ţinut din scurt, nu aşa. Nici să s-aplece cât de cât, ca să se scarpine la vrun picior, nu i-ar fi lăsat.

Le-ar fi făcut el însuşi, la nevoie, slujba aceasta. Când ai puţini, merge... Dar asta-i, că sfinţii cei mari nu vor să se mulţumească cu puţin; ba câte unul mai lacom are atâta liotă de creştini pe cap, că nici să le dea apă de două ori pe zi nu mai pridideşte, necum să-l scarpine pe fiecare unde-l mănâncă...

Ion Barbu

Numele său adevărat era Dan Barbilian; a fost fiul unic al lui Constantin Barbilian, magistrat, şi al Smarandei (n. Şoiculescu). A făcut studiile elementare şi gimnaziale la Câmpulung, Dămineşti, Stâlpeni, Piteşti şi din nou Câmpulung (1902-1910), datorită deselor mutări ale tatălui său, judecător de pace.
A urmat apoi liceul la Bucureşti („Gh. Lazăr”, „Mihai Viteazul”, 1910-1914),
demonstrând de pe acum deosebite aptitudini de matematician, fiind remarcat de Gh. Ţiţeica, cu ocazia unui concurs al Gazetei matematice (1912).
Din 1914, a devenit student la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, dar în perioada participării României la război (1916-1918) a abandonat temporar studiile, pentru a-şi satisface stagiul militar.
După ce-şi ia licenţa (1921) obţine o bursă pentru doctorat în Germania. Tânărul care debutase deja în poezie, duce în „ţara şvabă” o existenţă boemă, plină de aventuri şi experienţe diverse (a cărei amintire este păstrată într-un excepţional schimb de scrisori cu bunul său prieten Tudor Vianu) şi nu izbuteşte să-şi ia doctoratul (revine în ţară în 1924).
După un stagiu de un an petrecut ca prof. Suplinitor la Giurgiu (1925), ajunge asistentul lui Gh. Ţiţeica (1926) sub conducerea căruia îşi ia doctoratul (1929) cu o teză despre Reprezentarea canonică a adunării funcţiilor ipereliptice.
După 1930, activitatea ştiinţifică ocupă un loc central în preocupările sale, materializându-se într-un mare număr de lucrări, apreciate de specialişti ca având o deosebită originalitate.
Din 1932 este conf. univ., acest an fiind considerat de Barbu ca marcând o mai completă „aclimatizare matematică”.
A participat la Congresul Internaţional de Matematică de la Praga (1934), a conferenţiat la Universitatăţile din Hamburg şi Göttingen (1936), Münster şi Viena (1938), iar în 1942 ajunge profesor titular la catedra de algebră a Univ. din Bucureşti.
Algebra şi geometria sunt disciplinele în care continuă să publice şi să-şi demonstreze strălucita vocaţie de om de ştiinţă (cu numele său sunt indicate aşa-zisele „spaţii Barbilian” în geometrie)
În 1950 i se decernează Premiul „Gh. Lazăr” al Academiei (pentru matematică) şi
rămâne profesor universitar până în 1961 când pleacă în lumea de dincolo, răpus fiind de o criză hepatică. A doua zi, salcia din faţa casei (strada C. Davilla 8), cântată de poet ca un copac sfânt, se prăbuşeşte la o furtună.


Joc secund

Din ceas, dedus adancul acestei calme creste,
Intrata prin oglinda in mantuit azur,
Taind pe inecarea cirezilor agreste,
In grupurile apei, un joc secund, mai pur.

Nadir latent! Poetul ridica insumarea
De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi
Si cantec istoveste: ascuns, cum numai marea
Meduzele cand plimba sub clopotele verzi.


Portret

Deci versul meu legat in largi turbane
De lanci zbirlit, ca teasta unei cegi,
Cu albele-i prapastii si capcane
De munte-opioman, nu-l intelegi !

L-am scris, e drept, cind ochii mei vazura
Rusalca unui iezer scandinav,
Esti insa : ritm, vigoare si masura,
Suavii Francii duhul tau e sclav.

Incit, inadunate, calme linii
Incerc sa prind filonul scump, nativ,
Privirea grea ce delegai gradinii
Si chipul tau in noapte, sub masiv.

Era leirea sutei optsprezece
Cu-abia ginditul arc al buzei tors,
Cu genele stravechi in care zace
Un codru-adinc de farmec dureros.

Din goarne palide, tirzii, cocosul
Herald al lepadarii a sunat ;
Frunzisul desei nopti cazu sub rosul
De suliti… chipul tau e desenat.


Lemn sfânt

In vaile Ierusalimului, la unul,
Paios de raze, pamantiu la piele:
Un spic de-argint, in stanga lui, Craciunul,
Rusalii ard in dreapta-i cu inele.

Pe acest lemn ce-as vrea sa curat, nu e
Unghi ocolit de praf, icoana veche!
Vad praful - roua, ranile - tamaie?
- Sfant alterat, neutru, nepereche.


Oul dogmatic

Dogma: Si Duhul Sfant se purta deasupra apelor.


E dat acestui trist norod
Si oul sterp ca de mancare,
Dar viul ou, la varf cu plod,
Facut e sa-l privim la soare!

Cum lumea veche, in clestar,
Inoata, in subtire var,
Nevinovatul, noul ou,
Palat de nunta si cavou.
Din trei atlazuri e culcusul
In care doarme nins albusul
Atat de gales, de inchis,
Ca trupul drag, surpat in vis.

Dar plodul?
De foarte sus
Din polul plus
De unde glodul
Pamanturilor n-a ajuns
Acorda lira
Si masculin
Albusului in hialin:
Sarutul plin.
Om uitator, ireversibil,
Vezi Duhul Sfant facut sensibil?
Precum atunci, si azi -- intocma:
Marunte lumi pastreaza dogma.

Sa vezi, la bolti, pe Sfantul Duh
Veghind vii ape fara stuh,
Acest ou-simbol ti-l aduc,
Om sters, uituc.

Nu oul rosu.
Om fara sat si om nerod,
Un ou cu plod
Iti vreau, plocon, acum de Paste;
Il urca-n soare si cunoaste!

Si mai ales te infioara
De acel galben icusar
Ceasornic fara minutar
Ce singur scrie cand sa moara
Si ou si lume. Te-nfioara
De ceasul galben, necesar...

A mortii frunte-acolo-i toata.

In galbenus,
Sa roada spornicul albus,
Durata-nscrie-n noi o roata.
Intocma - dogma.
*

Inca o data:
E Oul celui sterp la fel,
Dar nu-l sorbi. Curmi nunta-n el.
Si nici la closca sa nu-l pui!
Il lasa-n pacea-intaie-a lui,

Ca vinovat e tot facutul,
Si sfant, doar nunta, inceputul.


Paralel romantic

Numisem nuntii noastre-un burg,
Slavit cu ape-abia de curg ¬
Ca un dulau trantit pe-o laba,
Vechi burg de-amurg, in tara svaba

Scari, unghiuri, porti! In prag de use
O troli domoli, o troli cu guse
La ce varsari, ca de venin,
Vis crud striviti si gand cretin!

Stangi cuburi subrede, intrate,
De case rosii, zaharate;
Verzi investiri, prin cate-un gang,
Sub ceasuri largi - balang, balang!

John Updike

Născut la Reading, Pennsylvania, John Updike este fiul scriitoarei Linda Grace Hoyer Updike şi a lui Wesley Russell Updike, profesor de matematică. Până la vârsta de 13 ani a crescut în orăşelul Shillington, Pennsylvania după care familia s-a mutat la o fermă din Berks County, Pennsylvania, unde Updike devine interesat de literatură.
După ce a terminat liceul în Shillington, Updike a intrat la Harvard pe care l-a absolvt summa cum laude în 1954. Studiază arta grafică la „Ruskin School of Drawing and Fine Art” la Universitatea Oxford. După întoarcerea în Statele Unite în 1955 a lucrat vreme de doi ani la revista „The New Yorker” unde a publicat editoriale, poezii, povestiri şi cronici literare.
Debutează în 1958 cu volumul de versuri The Carpentered Hen and Other Tame Creatures iar în 1959 publică primul său roman, The Poorhouse Fair.
În 1976 a devenit membru al Academiei Americane de Arte şi Litere. De-a lungul timpului i-au fost decernate nenumărate premii (Pulitzer, National Book Award pentru The Centaur, PEN/Faulkner Award for Fiction, American Book Award, National Book Critics Circle Award)
A murit la vârsta de 76 de ani la 27 ianuarie 2009 într-un spital din Danvers, Massachusetts, din cauza unui cancer pulmonar.


O lună de duminici
- fragment -

1

Ier­taţi‑mi cre­dinţa şi oraşul; sunt un pastor creş­tin şi un ame­ri­can. Scriu aceste rân­duri într‑un mo­ment din vre­mea de­grin­gola­dei lui Richard Nixon. Deşi pă­catul e al meu, tenta­ţia apar­ţine altora: în­gri­ji­to­rii mei mi‑au pus în faţă un teanc de hârtii albe – preţul unei luni de scris, după esti­marea lor. Mâz­găli­rea ima­cula­telor pa­gini ar trebui să con­stituie unica mea te­ra­pie.
Epis­copul, bi­ne­cu­vân­tată‑i fie mitra, a or­donat (sau mai de­grabă a oferit o alter­nativă ritu­a­lului de­şu­cheat de răs­po­pire) să fiu adus aici, în de­şert, de­parte de pă­mân­tul în­verzit şi po­pulat, unde pa­ro­hia mea, cum se ex­primă fran­ce­zul atât de drăguţ, se trouve. Luna de zile ar trebui să fie una de re­cupe­rare – iar eu o so­cotesc drept una de „re­trac­tare“, starea mea fiind ofi­cial di­ag­nos­ti­cată ca o „de­trac­tare“. Posi­bil ca opu­sul lui „de“ să nu fie „re“, ci ab­senţa orică­rui prefix, ceea ce mă transformă în fra­tele spi­ritual al acelor atleţi cu frac­turi, care tre­buie să pe­treacă o lună anostă, prin­tre dune al­bu­rii şi do­zele de la mie­zul nopţii, fiind su­puşi unui re­gim de „tracţi­une“. Mă în­doiesc (nu­mele meu e chiar Thomas) că te­ra­pia va da roade. Di­ag­nos­ti­cul meu e că nu su­făr de ni­mic mai vi­rulent de­cât con­di­ţia umană, cum de altfel aş pro­po­vă­dui‑o, ca pe o pildă. Deşi mala­dia e mag­ni­fică, voi adă­uga cu onestă mo­destie că pro­priul meu caz e ne­glija­bil de pu­rulent, menţionabil doar dacă exa­mi­năm aşter­nutul. Mas­tur­bare! Salva­rea unui sunet de graţie al corzii ob­nu­bilate a si­ne­lui! Im­nuri de slavă Sfân­tului Onan, mai târziu.
Simt că mă în­căl­zesc dedându‑mă la în­delet­ni­ci­rea asta, ceea ce nu e in­tenţia mea. Să lă­săm de­trac­ta­rea mea netractată. Nici un pres­ti­di­gi­ta­tor pri­ceput, plu­tind prin­tre oglin­zile miş­cate ale te­ra­piei sim­pate­tice, nu se va lăsa pur şi sim­plu smuls de sub jo­benul întu­necat, de ul­tim re­sort, jo­benul cu fund du­blu.
Amă­nunte! Mo­telul – re­zist ten­ta­ţiei de a‑l numi sa­nato­riu, casă de re­cupe­rare sau cen­tru de de­tenţie – are forma unui O sau, mai exact, omega. Cer­cul de ca­mere în­con­ju­rând pis­cina este măr­gi­nit într‑o parte şi alta de două co­ri­doare li­ni­are, la stânga aflân­du‑se re­cep­ţia, bi­ro­u­rile, toa­letele, dis­cri­mi­nate se­xual de două silu­ete bo­vine, şi un mic ma­gazin ticsit cu măr­gele de plas­tic şi ve­deri cu re­pro­du­ceri de oase de di­no­zaur, dar lipsit de orice zi­are sau re­viste care ar putea su­praex­cita paci­enţii – oops, cli­en­ţii – cu reali­tă­ţile alter­native. În di­recţia opusă, la celă­lalt pi­cior al lui Ω, se gă­seşte resta­u­rantul şi ba­rul. Pe­retele de sticlă al ba­rului are o tentă fu­muriu‑vio­letă prin care se răs­frânge pano­rama de­şer­tului din ce în ce mai plată şi palida silu­etă dis­tantă a mun­ţi­lor bo­gaţi în mine­re­uri fo­si­li­zate. Gea­murile resta­u­ran­tului, cel puţin în timpul mi­cu­lui dejun, poartă drape­rii grele, va­nilate, prin cutele că­rora ţâş­nesc să­geţi de lu­mină pe dea­supra grep­frutu­rilor, paha­relor şi ceşti­lor de pe me­sele fru­mos aran­jate într‑o ex­plozie aproape audi­bilă a stră­lu­ci­rii. Locul pare, dacă nu pus­tiu, atunci mai mult de ju­mă­tate gol. Toţi băr­baţii de vârstă mijlo­cie stăm la me­sele noastre, dregându‑ne pe cât putem gân­du­rile us­cate şi înfrâ­nân­du‑ne nervii greu în­cer­caţi de bâr­fele cu zăn­gă­nit de ta­câ­muri. Am im­presia că sun­tem un „calup“ ca­zat aici rela­tiv re­cent. Sun­tem palizi. Sun­tem apa­tici. Sun­tem năuci. Per­so­nalul, cei care ne spio­nează şi se agită în ju­rul nos­tru de parcă s‑ar pre­găti pen­tru o am­bus­cadă, sunt, în mare parte, cau­ca­zi­eni cu vorba domoală şi ochii al­baştri, atât de spălă­ciţi în­cât se asor­tează cu ce­rul al­calin şi cu fundul ros al blu­gilor, restul con­ti­gen­tului fi­ind for­mat din nu­bilele abo­ri­gene a că­ror pas si­len­ţios şi păr sâr­mos se îm­pacă ane­voie cu uni­for­mele franjurate, de culoa­rea fisti­cului, pe care tre­buie să le poarte os­pătă­ri­ţele. Azi di­mi­neaţă, în timp ce mă ser­veau, m‑am sim­ţit tratat cu re­ve­renţă, chiar teamă, de parcă se fe­reau să nu fie con­ta­mi­nate. Un subiect po­tenţial: atin­ge­rea fi­zică şi sa­crul. Dum­ne­zeu ca Boală Su­premă. Noli me tangere. Mi­crobii şi alta­rul. Cupa îm­părtă­şită vi­zavi de paha­rul de plas­tic de unică folo­sinţă: oare câte ore din vi­aţa mea profe­si­o­nală au fost muş­cate în bu­căţele amare (anti­septi­cul apo­calip­tic prin­tre di­a­coni vi­zavi de sfin­ţi­ile celor por­niţi în cău­ta­rea Ma­relui Graal) de această di­lemă li­tur­gică... Nu con­tează. M‑am elibe­rat de asta pen­tru o lună sau pen­tru tot­deauna. Bună creztămare.
Ce să vă po­ves­tesc? Am so­sit la mie­zul nopţii, dezori­entat. Aero­por­tul era dră­cesc de cu­rat, afară bătea un vân­ti­cel us­cat. Un şo­fer semi‑molâu şi un verde auto­buz mititel ne‑au con­dus vreme de‑o oră uriaşă printr‑un de­şert devo­ra­tor de întu­necat. În­tâm­pi­naţi în faţa uşilor de sticlă de o doamnă dur­dulie, nu di­formă, dar neatrăgătoare, fără în­doială aleasă din ca­uza aces­tei cali­tăţi pen­tru o ase­me­nea slujbă deli­cată. Pă­rea să fie chiar di­rec­toarea. Cu nu­mele de, dacă ure­chile mele încă în­fun­date de hu­ru­itul avio­nului nu mă în­şelau, Ms. Prynne. Cu o faţă bo­gată, albă, de ţes­toasă, inex­plica­bil de mul­ţu­mită de sine. Gâtul în­tins de parcă ar dori să ci­u­gu­lească sau să se elibe­reze de o ro­sătură. Ne‑a lă­trat re­gulile, pen­tru noi toţi. Noi: eu, un preot ir­lan­dez în­de­sat, iar al treilea re­crut, unul din Tennessee, era un bâl­bâit ti­mid, puţin coco­şat, cu un zâm­bet opti­mist şi pi­e­ziş, pro­babil un delinc­vent re­nas­cen­tist, care, pe de altă parte, fă­cea un ban în plus ca vi­clean agent de asigu­rări. Re­gulile (aşa cum ne‑au fost aduse la cu­noş­tinţă de către gazda noas­tră, din partea sponso­rilor epis­co­pali şi a co­mite­telor afili­ate): masa la opt, la do­uăs­pre­zece trei­zeci şi la şapte. Barul des­chis la ora prân­zului. Bra­se­ria în­chisă între două şi cinci. Di­mi­neţile: pro­gram de scris, ad libidum. După‑amie­zile: exer­ci­ţii fi­zice, de pre­fe­­rinţă golf, dar şi călă­rie, înot, exis­tând şi te­re­nuri de te­nis. Se­rile: di­fe­rite jo­curi şi cărţi, de prefe­rinţă po­cher. Multe in­terdicţii. Nici o dis­cuţie se­rioasă, doc­tri­nară sau inter‑per­so­nală. Nici o lec­tură, cu ex­cep­ţia celor eva­zi­o­niste: există o re­zervă de ro­mane poli­ţiste en­gle­zeşti şi cărţi de umor dintre cele două răz­boaie la bi­blio­teca stabi­li­men­tului. Bi­blia e în frun­tea listei celor in­terzise. Nici o acti­vitate re­li­gioasă, nici un vi­zita­tor, nici o scri­soare pri­mită sau ex­pedi­ată. Nici un fel de ex­cursii în oraş (cel mai apro­piat oraş e la 40 de mile, se nu­meşte Sandstone), deşi unele ie­şiri cu auto­buzul vor fi or­gani­zate spre sfâr­şitul lu­nii.
Dar tu cu­noşti toate astea. Cine eşti tu, ci­ti­to­rule blajin?
Cine sunt eu?
Mă duc la oglindă. Ca­mera asta încă mă de­ru­tează cu multiplele col­ţuri de stranietate, deşi o noapte de somn aici a nete­zit câ­teva cute şi­fo­nate. Ştiu unde se află baia. O, aceea ima­culată, in­vi­zi­bil reîn­noita sanitas a băilor în­chiri­ate care nu nu­mai că ne in­vită să ne le­pă­dăm de haine şi ex­cre­mente şi de parti­culele dintre dinţi ale unei frip­turi prea con­di­men­tate, dar şi de pi­e­lea noastră, şi de mur­dă­ria in­ti­mită­ţi­lor pi­elii, ca apoi să tra­gem apa cu acea vo­ra­citate zgo­mo­toasă care con­tras­tează atât de doje­nitor cu lentoarea în­fun­dată a toa­lete­lor ră­mase acasă, deja atât de satu­rate de noi în­cât abia dacă mai tre­saltă!
Oglinda cu­prinde un chip. Nu‑l re­cu­nosc ca fiind al meu. Nu mai co­res­punde lu­minii mele in­terioare, pre­cum un aba­jur nu co­res­punde be­cului în­şu­ru­bat.
Abaju­rul ăsta. Aba­ju­rul ăsta într‑o rână. Aba­ju­rul poc­nit strâmb. Pânza asta de sac de­colo­rată că­reia timpul i‑a dat aceea pa­tină de hârtie re­ci­clată, ire­versi­bilă, sălcie şi pis­tru­iată, hârtia cu ine­vita­bila moli­ci­une de gumă to­pită şi eroda­rea sur­prinsă din înaltul ce­rului, fi­e­care din miri­a­dele de ri­duri ale unui ca­nion în­dea­juns de adânc pen­tru a găz­dui toate le­şu­rile ul­ti­melor patru de­ce­nii. Nu pe al meu. Dar cli­peşte atunci când vreau, cli­peşte; ocupă, văd în oglindă, ace­laşi volum în care per­spec­ti­vele di­fe­ri­telor mar­gini re­flec­tate ale ca­merei s‑ar in­tersecta, din per­spec­tiva unui pro­iec­tant ete­ric. Aceşti dinţi îmi apar­ţin. Fi­e­care plombă şi lu­crare con­stituie o po­veste tristă pe care aş putea s‑o cânt. Aceşti ochi – găuri dintr‑o mască. Prin care al­bas­trul ce­rului se ză­reşte ca într‑unul din pei­sajele ci­u­date ale lui Magritte. Ochii lui Dum­ne­zeu, pleoa­pele mele.
Re­ve­rendul Mr. Thomas Marshfield, 41 de ani îm­pliniţi în aprilie, 1.80 m, 75 kg, palid şi neu­ral, cu neaş­tep­tate in­suliţe mas­cu­line din loc în loc – ge­nun­chii, po­dul pal­melor, un guler de taur su­res­citat, la baza gâtu­lui, în zvâc­netul ume­rilor. La un mo­ment dat ju­cător de baseball, apoi un zglo­biu ju­cător de fotbal ame­ri­can. Acum chel. Rozuliu în vârful creş­tetu­lui, dacă se apleacă în lu­mină, altfel un soi de aură gibonă, de puf ară­miu. Smo­curi de blă­niţă de şo­ri­cel dea­su­pra ure­chilor albe, moarte. Smo­curi uşor roş­cate; şoa­rece de câmp? Sprân­cene nu prea evi­dente. Nu prea evi­dente buze: gura mea, cele două vir­gule, ar­mate cu o în­căr­cătură beli­coasă, gata parcă să se lan­seze într‑o ava­lanşă de ex­presii, nu mi‑a fost ni­ci­o­dată pe plac, deşi se spune că a fost pe placul altora. Băr­bia, o idee prea lungă. Ase­meni na­sului, deşi în­dea­juns de subţire şi su­fi­ci­ent de ne­si­gur în felul în care e în­co­voiat, pen­tru a evita orice ase­muire for­ţată cu spiţa ebra­ică. O faţă încă lo­cuită cu ne­si­gu­ranţă de către un chi­riaş care aş­teaptă să i se ve­ri­fice re­co­man­dă­rile. În acest interregnum, nici fru­mos, nici im­pu­nător, dar deloc dolo­fan şi, to­tuşi, ase­meni unei lămpi, cu o vo­inţă latent in­can­des­centă de a re­zista la ceea ce e coti­dian. Nu cred că am eşuat vreo­dată, în mod con­ştient, să mă su­pun su­pre­mei, se­cretei po­runci: Su­pune‑te Lumii Natu­rale, O, Creatură Plăs­muită ca Pa­ro­die a Pro­priei mele Fiinţe, şi Reconverteşte‑i Substanţa în Spi­rit; Su­pune‑te Plăce­rii şi Transform‑o în Du­rere; Muş­tru­lu­ieşte Ino­cenţa, deşi îşi duce Vea­cul prin Şan­ţu­rile Ato­milor; Sus­pec­tează Fi­e­care Mo­ment, pen­tru că e un ade­vă­rat Hoţ, Îndepărtându‑se în Vâr­ful Pi­cioa­relor, du­când mai mult decât Aduce; În­treabă orice Între­bare; În­do­ieşte‑te de toate În­doie­lile; Dis­pre­ţu­ieşte toate Preceptele care îşi Iau Mă­sura după Om; Amin­teşte‑ţi de Mine.
Mă îm­brac con­ser­vator. Ne­grul, griul, ma­roul îi permit celui care le poartă să stră­lu­cească. Deşi sunt atent cum îmi în­nod cra­vata, ne­glijez să‑mi lus­tru­iesc pan­to­fii.
Pre­su­pun că peni­sul meu e de mă­rime medie. Pre­su­pune­rea n‑a fost câşti­gată fără efort.
Di­gestia mea e per­vers de bună, iar toate cele­lalte unităţi in­terne fun­cţio­nează cu des­toini­cia întâl­ni­rilor se­crete ale unor facţi­uni într‑o ţară fără gu­vern. Un neg translu­cid de pe fesa mea stângă ar trebui într‑o bună zi în­de­părtat, iar în unele nopţi som­nul mi‑e stin­gherit de o du­rere ne­vral­gică în braţul drept, chiar sub umăr, pe care o pun pe seama unei con­tu­zii do­bân­dite în urma unei gră­mezi or­do­nate din curtea li­ceu­lui. O simt, ase­meni inimii mele, odată cu bu­buitu­rile tim­pului.
Mă iu­besc şi mă urăsc pe mine în­sumi mai mult decât pe se­menii mei. Unul dintre aceste ex­cese atrage fe­meile, însă pe care dintre ele?
Vo­cea mea e cu o ju­mă­tate de oc­tavă prea înaltă pen­tru sluj­bele pe care le ţin, deşi atunci când mă rog cu voce tare am do­bân­dit o teh­nică a mur­mură­rii în mi­crofo­nul din am­von care îmi satis­face ideea de solilocviu al eului. Vaga mea bol­bo­ro­seală, mi s‑a spus, îi împi­e­dică pe cei din strane să cla­tine din cap.
Al­tceva? Mă cam dor în­che­ietu­rile mâi­nilor.
Sta­tul ame­ri­can în care mă aflu e mare şi pătrat şi con­ţine câte un re­fu­giat ast­matic şi trei in­di­eni într‑o ca­mio­netă Ford pe fi­e­care milă pă­trată. Statul în care lo­cuiam ul­tima oară, unde am co­mis de­trac­tă­rile delinc­vente şi am su­fe­rit din ca­uza ac­ce­selor de în­că­păţâ­nare, a fost muş­cat de mean­drele râ­u­rilor şi de­for­mat de pre­tenţi­ile te­rito­ri­ale conflictuale într‑o formă nespecificabilă, ajunsă şi mai amorfă din pri­cina la­cu­rilor şi in­sule­lor şi a stra­tu­rilor pro­gre­sive de gropi de gunoi ur­ban. O cheie, spune un­deva Chesterton, nu are nici o lo­gică în for­ma ei; sin­gura ei lo­gică e faptul că des­cuie la­cătul.
Doamne, asta epui­zează fiinţa in­terioară! Slavă ce­rului pen­tru ora prân­zului.