luni, 9 februarie 2009

Alexandru Philippide




Mărturisire

Vreau să-mi aduc aminte acum cît de uşor
Lăsam atîtea clipe dragi să-mi scape
Cînd de pe ţărmul vremii zvîrleam nepăsător
Sulfina visului în turburi ape.

Cu vîntul înserării mă împrieteneam
Suflînd în pînza cerului albastră;
Corabia lui Sindbad mă aştepta la geam,
Cu pasărea numită Roc, măiastră.

În suflet numai vîsle, în cuget numai dor!
Dar nu ştiam în faptul dimineţii
Că vîslele se sfarmă şi dorurile dor
Cînd la zenit e soarele vieţii.

Iar mai tîrziu, cînd viaţa m-a scuturat din vis
Cum un puternic vînt alungă norii,
O mînă nevăzută în mine a deschis
Cutia cu păcate a Pandorii.

Cu duhurile rele luptat-am îndelung
Pîn’ le-am cuprins în mreji de gînduri clare;
Deşi supuse, totuşi nu pot să le alung,
Strigoi ciudaţi cu măşti surîzătoare.

În horbote de vorbe călite-n ideal,
Furtuna dinăuntru se încheagă:
Pînă se naşte spuma pe coama unui val,
Se zbuciumă-n adîncuri marea-ntreagă.

De ce să-ncerc s-astîmpăr cutremurul din fund?
Mai bine alba spumă trecătoare
S-o-ncremenesc statornic în gerul unui gînd:
Zăpadă cu străfulgerări de soare


Priveşti cum zboară norii

Priveşti cum zboară ca nişte continente
Desprinse dintr-o veche planetă istovită.
E-o vreme pentru visuri potrivită.
Cu seri adânci şi vânturi indolente.

Lumea de azi, gheboasă de trecut,
Clipa de-acum, bolnavă de-amintire,
Te-ndeamnă să te smulgi din cunoscut.

Dar unde oare să mai pleci acum,
Cu sufletul deşert şi mintea arsă,
Când însuşi cerul este-o hartă ştearsă
Pe care nu mai poţi citi vreun drum?

Un singur gând ca o mireasmă tare:
Să te desprinzi din tine şi să zbori
Asemeni continentelor de nori
Pe-valuri de văzduhuri viitoare;

Şi-ntr-un tărâm de neştiut azur,
În care nici o amintire nu vibrează,
S-ajungi în calea ta văzduhul pur:
Miraculoasă, veşnică amiază…

O, gând anarhic şi amar,
Pe care vorbele nu-l pot cuprinde
Atunci când ca un meteor bizar
În noaptea inimii adânci s-aprinde!



Răzvrătire

Visez o răzvrătire a lumii vegetale.

De la lichenii palizi ai cercului polar
Pân-la giganţii arbori ai zonei tropicale,
Ciuperci sau flori, mlădiţe sau trunchiuri colosale
Pornesc să-nfrunfe omul, uzurpator flecar
Al mutei lor domnii primordiale.

Păsările călătoare
Au dus din continent în continent
Vestea cea mare;
Şi-acum, în orice vrej, în orice floare
E demonul revoltei, subtil şi violent.

Eucalipţi şi cedri cu braţe uriaşe
Şi boababi bubonici cu trupul numai noduri

Se năpustesc năpraznici spre marile oraşe
Zdrobind palate, fabrici, gări, hale, turnuri, poduri.

Din ecuatorialele coclauri
Lianele cu braţe de hidre şi balauri
Se furişează şi se-ntind,
Îşi iau avântul
Şi-ntr-o reţea de funii vii cuprind
Pământul.

Şi arborii fără nume, giganţi cu braţe-căngi,
Ies fioroşi din junglă cu uraganu-n coarne
Purtând, drept coliere, şerpi boa şi, drept goarne,
Maimuţe urlătoare împleticite-n crengi.

Un pâlc de mari sequoia porneşte la asalt,
Şi înghiţind distanţe de ceasuri într-un salt
Vijelios ajunge drept la ţel:
Şi iat-un zgârie-nouri de sticlă şi oţel
Se prăbuşeşte alb, inert, înalt,
Titan tembel.

Din taiga purced oştiri de pini,
Fac paşi de şapte poşte săltând din rădăcini
Ca nişte strâmbe picioroange
Şi sunt atât de deşi încât întorc din cale
Largile fluvii ecuatoriale
Făcând o gârlă seacă dintr-un Gange.

Din crengi ca din ascunse catapulte
Sar stânci întregi zvârlite la depărtări de stele
Şi cad peste pământ atât de multe
Încât astupă mările subt ele.

În fiecare fir de iarbă un ghimpe încolţeşte,
În fiecare frunză un ochi ascuns palpită;
Şi în pământ tuberculi şi bulbi scobesc hoţeşte
O boştiură perfidă ce-i gata să te-nghită.

O forţă-năbuşită de mii şi mii de ani,
Ascunsă-n pulsul molcom al sevei, îşi ia vânt
Cu zbucium de cutremur şi clocot de vulcani;
Şi era vegetală rencepe pe pământ…

…Ca să dureze pân-atunci când, poate,
În viitoare vremuri depărtate,
Metalele din beznă şi pietrele scuipate,
Surori cu-acelea care ard în stele,
Din noaptea nemişcării se vor trezi şi ele.


Vis şi căutare

- Nu eşti sătul de colindat prin stele,
Prin miliardele de ani-lumină
Cât zice-se că-i drumul pân’la ele,
Chiar cu închipuirea cea mai plină
De cosmos şi de cosmo-fantezii?
- Acolo-i ţelul marii poezii.
- Ce-i marea poezie? Vorbă-n vânt
Cu care ne-amăgim; comod cuvânt
Cu care lesne-acoperi ce nu ştii.
Mai bine să ne-ntoarcem pe pământ
Şi părăsind călătoria-n vid,
Să cultivăm grădina lui Candid,
Lăsând închipuirea să măsoare
Iluzia-n continuă mişcare
A ţelurilor drumurilor lungi,
La care să visezi, să nu ajungi…
Şi poate-aici s-ar întâmpla să fie
Şi mult râvnita mare poezie
Ispititoare –
Căci totul este vis şi căutare.


Peste câte mii de ani

Peste câte mii de ani natura
Va scoate iarăşi din neant
Alcătuirea de celule
În care sufletu-mi visează
Asemeni unui împărat captiv?

O, frate, tu mai mult decât un frate,
Replica mea-n eternitate!
Nu te cunosc şi nu mă vei cunoaşte.
Vorbele mele scrise-acuma
Vor fi de multă vreme spulberate
În ziua când tu te vei naşte,
Şi limba chiar în care sunt rostite
Va fi pierit atunci şi doar un singur
Crâmpei de manuscript într-un muzeu
Va chinui pe erudiţii vremii,
Şi îngropat în el pe veşnicie
Dormi-va fără nume gândul meu.

Mă-ndeamnă totuşi către tine
O neclintită năzuinţă
Şi scriu acest poem zadarnic
Mânat de strania credinţă
Că gândurile noastre înrudite
Se vor pricepe peste vremi şi oameni,
În limba fără ţară a visului rostite.

Să ştiu că-ntr-adevăr vei exista,
O, n-aş mai fi atunci atât de singur
- Singur chiar lângă vechi prieteni,
Singur chiar lângă dragostea mea
- Dragostea mea cu care stau alături
Aşa cum amândoi ne-am reflecta
În aceeaşi oglindă,
Fără să ne privim unul pe altul în ea…
Dar pentru ce să te mai caut oare,
Vis fără chip al învierii mele,
Prin neştiute vremuri viitoare?

Tu poate de pe-acum alergi prin lume,
Duh care n-ai nici patrie, nici nume,
Şi poate nevăzuta ta aripă
Mi-atinge sufletu-n această clipă…

Amăgitoare nălucire
A unui dor amar de nemurire
Ademeneşte biata omenire.

Dorinţa noastră de neîntrupare
Ne chinuieşte în zadar.
Să ne mândrim că fiecare
Din noi e-un unic exemplar,
Fără putinţă de reeditare!

duminică, 8 februarie 2009

Constantin Dascălu


S-a născut la 17 august 1921 în comuna Ghimeş Palanca, judeţul Bacău. Dovedeşte încă de tânăr înclinaţii puternice către artă, în special spre muzică, pe care o studiază de timpuriu. Acesta este, de fapt şi principalul mediu în care artistul îşi va desfăşura activitatea de-a lungul vieţii. După terminarea studiilor la Conservatorul din Bucureşti, a urmat o scurtă dar fructoasă carieră ca dirijor al Ateneului Român, apoi se dedică aproape în totalitate învăţământului, devenind profesor de muzică.
Activitatea literară, deşi apărută de timpuriu - autorul începe să scrie din 1959 - se materializează târziu, abia în 1999, cu volumele "Poezii mari şi mici pentru copii mici şi mari" şi "Lire sfărâmate", publicate de editura Ramida din Bucureşti într-o singură carte.
Poet sensibil, cu o fantezie veşnic pendulând între iubirea de viaţă, cu întreaga ei fenomenologie pe care aceasta o dăruieşte, şi tristeţea ameninţărilor "golului visului zdrobit", este mai atras de genurile fabulei şi romanţelor, fără a neglija însă şi alte genuri lirice. Astfel, iluzionat în iubire, dezamăgit, dar nu sfâşiat prin lamentări patetice, autorul părăseşte uneori tematica mult dramatizată a iubirii şi, stăpân pe un umor robust, abordează frontal tematici filosofice. Aici îşi găseşte adevăratul climatspiritual, excelând în măestria formelor poetice. Filozofând, poetul încearcă să creeze axiome deschizând o dâră pesimistă într-o înlănţuire robustă a înfiorărilor sale. Folosind tematica specifică a contrastelor, filosofând plastic, sugestibil, elementele fabulatorii ale poeziei lui Constantin Dascălu sunt redate, de asemenea, într-o manieră accesibilă, prin contrapunerea eroilor săi cu raţiunea implacabilă, umană, dar învingând întotdeauna, în haina surâsului, fapta cea bună în contrast cu latura negativă.




Cerşetorul

Gărbovit de ani, ca timpul
A trecut, târându-şi viaţa,
Schiopătând de parcă ghimpul
Morţii e-n sângele-i ca gheaţa...

S-a oprit la noi la poartă
Gâfâind...un ban să-i vie
În desaga ce şi-o poartă
Plină vârf...cu sărăcie

La nimicul vieţii sale
I s-a adăugat în plus,
Un nimic, şi-apoi agale
A pornit şi...s-a tot dus...


Gloria Victis

Îmi întinzi senin pocalul despărţirii
Se vede treaba că asta-i e menirea
Să bea din cupa fierii omenirea
În loc să bea potirul fericirii

Când gându-mi toarce clipele din urmă
Şi golul visului zdrobit îi văd
Ucid în mine ultimul prăpăd
Şi ultima durere care-l scurmă

Zdrobesc în ţăndări mici de tot minciuna
Şi ţăndările-n pulberi le pisez
De ele de-o mai fi să mai visez
Cu blestem laş! Să nu răsară una!

Să bată vântul pulberea ce fină
În cele patru colţuri ale lumii
Să nu-şi găsească loc în spuza humii
Să prindă-n fire fir de rădăcină!

Şi chinuită în afara firii
Plimbată în nesaţul infinit
Să vină golul visului zdrobit
Să-i dea să bea din cupa fericirii...


Pastel

Ca o tuse convulsivă
O armonică beţivă
Hărcâie în miez de noapte
Gama celor şapte şoapte.

Un beţiv cu fruntea lată
Scotoceşte-n buzunar
Nota ultimă de plată
Unui hoţ de ospătar.

Lângă el o cocoşată
Ce-a trecut de mult de prima
Tinereţe, stă ca rima,
Sprijinită-n două beţe.

Bomba colcăie de mutre
De slinoşi, beţivi şi cutre
Şi de aeru-mpuţit
Gros să-l spinteci cu un cuţit

Caterinca roade-un cântec
Inspirat din fund de pântec
Şi-o ascultă trişti şi muţi
Filosofii cei desculţi...

S-a retras ca din redută
Hărmălaia de golani
Şi se pierde, fără bani,
Lumea cea demult pierdută...

Nu mai vrei să fii celebru
Când vezi rostul care-l au
Ambianţelor ce-i dau...
Veselii de marş funebru...


Republica Pădurii

Un urs şomer ceru un post
În gând zicând:
"M-am săturat de-atâta post
ori ce-au de gând?...
Că doar e dreptul meu să am,
Ca cetăţean
Supus Republicii Pădurii,
De-ale gurii!..."

Pe post de iepure-a aflat,
Când a fost uns,
Că iepurele-i încadrat
Pe post de urs!

Inspector-şef era un leu,
Secund, un ţap...
Şi ursu a adus cu mare greu
Jalbă-n proţap:

- Pe postul meu de urs puternic,
Împărate,
Să stea un iepure nemernic...?
Nu-i dreptate!...
Eu...după cum vedeţi...sunt urs
Şi la adică,
Pe postul meu,când am fost pus,
Nu-mi era frică!...

- Tu...te-şeli, căci împăratul
Nu sunt eu!...
Acum...deţin inspectoratul
Deşi sunt leu!...
Dar...să se ancheteze cazul
Apoi...şi,
Să se-nlăture necazul!...
Dacă o fi!...

Zis şi făcut! Comisia
S-a şi format.
În fruntea ei a fost numit
Un bou blazat...
Ca membre-mi pare au fost numite
Două oi,
Cu paza legii, însuşi Domnul
Iepuroi...
Şi s-au certat,
Şi s-au împins,
Şi s-au scuipat,
Şi-apoi s-au lins,
Iar pân-la urmă tot a-nvins
Strâmba dreptatecă aşa e de când lumea scris
În strâmba carte,
Că legea-i bară peste care
Dulaii sar în goana mare
Jigodiile se strecoară
Iar boii?!...Dau direct în bară!!...

Concluzia inspecţiei
fu cam aşa
Alcătuită-n secţie:
- Vezi mata?...
Eşti bine pus!...
Aşa-i la noi!...
Şi lupul sus,
pe post de păzitor de oi
a fost propus,
Şi vulpea noastră săritoare,
precum ştii,
e preşedintă de onoare
în găinării!!...

- Şi câte alte, zise ursul,
Nu mai sunt
Când ierarhia de valori
E la pământ!...

Morala-i: am dreptate eu,
Un pic măcar,
Dacă pe postul cel de leu
Stă un măgar?...

vineri, 6 februarie 2009

Geo Bogza


S-a născut la 6 februarie 1908, la Blejoi lângă Ploieşti, ca fiu al lui Alexandru Bogza şi frate mai mare al lui Nicolae Bogza, numele adevărat al scriitorului Radu Tudoran.
Poet, reporter, creator al reportajului literar românesc, teoretician al avangardei, autor al câtorva din textele ei definitorii (Urmuz, Exasperarea creatoare, Reabilitarea visului), poet de mare întindere, de la "ciorchinul de negi" al Jurnalului de sex la recea şi solemna puritate a lui Orion, ziarist de curajoasă şi consecventă atitudine democratică, patriotică, umanistă (Anii împotrivirii (1953), Pagini contemporane, Paznic de far), reporter al unor lumi, ţări, privelişti, meridiane devenite componente ale unui univers particular, specific scriitorului, prozator al opulenţei tâmpe (Înmormântări) şi al plictisului exasperant provincial (O sută şaptezeci şi cinci de minute la Mizil), al destinului individual tragic, sub semnul dorinţei de înavuţire (Cum a înnebunit regele petrolului), al absurdului (Moartea lui Iacob Onisia), cântăreţ, de amplitudine whitmaniană, al neamului din Carpaţi (Cartea Oltului).
S-a stins din viaţă la 14 septembrie 1993, în Bucureşti, la un an după fratele său, scriitorul Radu Tudoran.



Poem ultragiant

Într-una din nopţile mele am făcut dragoste cu o servitoare
Totul a fost pe neaşteptare – şi aproape fără voia mea.
Era undeva într-un oraş murdar de provincie
Şi locuiam la prietenul meu din copilărie.

Într-o seară am rătăcit singur pe străzi – şi când m-am întors
Servitoarea făcea patul în camera mea
Era o servitoare tânără şi negricioasă
Mi-a spus că toţi ai casei sunt plecaţi în oraş la plimbare
A zâmbit
Şi a trecut pe lângă mine de nenumărate ori.

Eram destrămat în seara aceea şi n-aveam nici o poftă să fac dragoste
Dar servitoarea era tânără
Nu cred să fi avut mai mult de şaisprezece ani
Şi cum se aşezase aproape pe pat, parcă aşteptând
M-am apropiat zâmbind şi am întrebat-o cum o cheamă.

Mi-a spus un nume oarecare, mi se pare că Maria
I-am spus că e frumos, ea s-a prefăcut că se ruşinează,
Cred să fi fost aproape de miezul nopţii
Prin ferestrele deschise răzbătea zgomotul confuz al oraşului
Acolo, undeva, erau teatre, cinematografe, femei splendide şi automobile
Aici eram numai eu cu servitoarea;
Ea n-a zis nimic, a închis numai ochii.

Era o servitoare scurtă, bondoacă aproape
Şi mirosea foarte rău a sudoare.
O, servitoare cu care am făcut dragoste într-un oraş murdar de provincie
Pe când eram destrămat şi stăpânii tăi lipseau de acasă
Servitoare, pe pulpe cu două dungi roşii de la jaretiere
Servitoare cu pântecul mirosind a ceapă şi a pătrunjel
Servitoare cu sexul ca o mâncare de pătlăgele vinete
Scriu despre tine poemul acesta
Pentru a face să turbeze fetele burgheze
Şi să se scandalizeze părinţii lor onorabili
Fiindcă deşi m-am culcat cu ele de nenumărate ori
Nu vreau să le cânt
Şi mă urinez în cutiile lor cu pudră
În lingeria lor
În pianul lor
Şi în toate celelalte accesorii care le formează frumuseţea.


Coşmarul

Rataceam parca printr-un oras al câinilor.
Câini, numai câini treceau pe strada:

Unii intr-o parte, altii în alta.
Toti purtau câte o servieta galbuie
Si treceau, plini de importanta, intr-o parte si alta.

Mirarea mea n-ar fi fost atât de mare
Si nici spaima ce m-a lipit de ziduri
Daca din privirile pe care mi le aruncau
N-as fi inteles ca servietele lor erau croite
Din piele de om.


În toamna aceea

Era toamnă
Erau şi nişte castani
Şi o bancă.

Eu şedeam
Eram palid şi poate frumos
Şi mă gândeam.

Atunci s-a oprit un tramvai
S-a dat jos o femeie
Dar era îmbrăcată foarte bine
Era deci o cucoană.

Tramvaiul a plecat
Strada rămăsese goală
Atunci femeia s-a aplecat
Şi-a ridicat încet rochia
Până la genunchi
Şi pe urmă mai sus

Avea nişte pulpe rotunde, frumoase
Şi ciorapi eleganţi de mătasă
A stat mult până şi i-a potrivit;

Eu o priveam pierdut de pe bancă
Şi cineva plângea, agoniza, murea în mine
Încât femeia s-a ridicat
Şi m-a văzut.

Era o femeie albă, frumoasă
Dar obrazul i s-a făcut deodată roşu
Şi eu simţeam cum mă înroşesc;
Femeia a plecat repede

Avea o rochie albastră care flutura în urmă
Eu am rămas mai departe pe bancă,
Sub castani.

Şi a mai venit un tramvai
Din el a coborât altă lume
Femei şi fete frumoase.

Şi eu şedeam mai departe pe bancă
Şi mă gândeam
La mine
La sinucidere,
Era toamnă
Şi mai erau şi nişte castani.


Ipoteza

S-ar putea ca într-o a şaptea dimensiune
Soarele să fie un chibrit cu care Cine Şte Cine
Îşi va fi aprinzând ţigara,
Şi mai mult nu va ţine.

Cine o fi?
Şi câte ţigări va fi fumând pe zi?


Orion

Nici o corabie nu s-a întors vreodata
Din marile sudului sau de la capricorn
Atât de pura si eleganta fregata,
Cum se intoarce toamna Orion.

Peste paduri inverzite n-a stralucit nicicând
Lumina lui alba. Nici pe pajisti de fin.
Oceane si munti il vad primavara plecând
si cerul nu-si mai afla multa vreme stapân.

Octombrie urca din nou peste gradini
inaltele-i catarge cu vârfuri de platina
si toata iarna, apoi, corabia de lumina
Deasupra lumii uimite se clatina.

Rege al constelatiilor din septentrion
Mereu lunecând peste lumi inghetate
Asa strabate noaptea marele Orion,
Corabie leganata în eternitate.



Adrian Maniu


S-a născut la Bucureşti, din părinţi de origine ardeleană. Se înscrie la Facultatea de Drept (1910), licenţiat al Facultăţii de Drept din Bucureşti dar nu profeseaza niciodată după examenul de licenţă. Redactor la Chemarea, Universul, Dimineaţa şi Adevărul. A făcut parte din primul colegiu director al revistei Gândirea alături de Lucian Blaga, Cezar Petrescu, Nichifor Crainic. Participa sporadic la cenaclul lui Alexandru Macedonski. Colaborează de-a lungul timpului la revistele "Insula" (1911), "Simbolul" (1911), "Seara" (1913-1914), "Noua revista română" (1914). Debutează ca poet simbolist cu volumul "Figurile de ceară" (1912).

Cântec de dragoste moartă

Credeam că suntem înţeleşi în veşnicie,
înlăturând cuvintele de alţii minţite,
schimbând în sărutare sufletele alipite,
chiar suferinţa întregind o sfântă bucurie.

Sortiţi a fi legaţi din alte vieţi,
ne-apropiase peste lume o simţire mai firească,
în mine zâmbetul tău trebuie să înflorească,
amurg îngenuncheasem albei dimineţi.

Mâinile până-n inima au mângâiat.
Privirea în privirea ta oglindea dorul.
Îmi erai liniştea şi iţi trăiam fiorul,
miruind fruntea - într-un gând curat.

De mult în tine dragostea s-a stins, pe când în mine creşte...
Mormânt îi sapă depărtarea şi tăcerea.
Dar tot mai binecuvantez neagră durerea.
Când nu-ţi mai sunt, în sufletu-mi făptura ta se veşniceşte.


Cîntec de lună veche

Frunză neagră : mătrăgună...

A rămas un ciob de lună,
lumină dulce de miere,
lună veche în scădere,
scăpătînd fără zăbavă
în sfinţirea mai bolnavă...
Din paragini de otavă.

Pe-nalt arcul cerului,
nici o stea, nici una nu-i...
Nori adînci se dărăcesc,
destrămaţi se vîrcolesc,
cearcăn vînăt ruginesc.

Lună veche, stînd să moară,
aur bătrîn, de comoară,
peste zări vrea să se-ascundă,
şi în negură se-afundă,
într-a nefiinţei ape,
singură să se îngroape.


Sufletul amantului sinucis

Sufletul amantului sinucis
bătu la porţile raiului.
Şi vămile cerului s-au deschis.

Sufletul era trist, inima lui, tot rănită.
Dumnezeu, cu dulceaţa graiului,
i-a zis: ,,Multe ţi se vor ierta, pentru o iubită.

Vino în grădina crinilor,
uită-i glasul, ascultând cântecele îngereşti,
focul stinge-ţi în măreţia luminilor.”

Sufletul amantului a răspuns:
,,Să-mi uit dragostea? – Glumeşti.
Raiul pentru asta nu e de-ajuns.”

Sufletul amantului sinucis
avea o rană, purpurie floare
care se scutura, sânge, în abis.

Necuratul ridică uşa iadului:
focul torturei ardea ca un soare
în cazane cu smoală, şi din torţele bradului.

,,Vino, suferinţa te răsfaţă”,
răcni Satana, arătându-i chinuiţi
cu mâini arse şi priviri de gheaţă.

Sufletul amantului a zâmbit:
,,Prea mici suferinţe promiţi
celui de ea neiubit.”

Frumoasei care nu mă cunoştea i-am scris
Povestea plină de nevinovăţie,
aşa cum a fost – şi cum e şi o să mai fie
sufletul amantului sinucis.


Seară veche

Sfărîmă soarele scîntei.
O şoaptă galbenă, din tei,
a curs pomană sub tulpini.
Prin auritele alei,
pe lîngă laţul uns cu clei,
sticleţi pestriţi nuntesc în spini...
Răsună surlele oştirii...
De toamnă, cerul s-a mărit
cu zarea ce s-a desfrunzit.
Pe cîmpuri sîngerează ştirii,
şi moare grîul încolţit.
Aştept să vie vîntul iară,
să culce frunzele în seară...
Aprind măgarii ochi de foc.
dulăii dau străini să latre,
la jarul tremurat de şatre,
şi la al lunii palid joc.
Trec vînătorii după haită,
în iarba neagră să se-ascunză.
Departe apele se vaită...
Trecu o zi, cum cade-o frunză.


Dorul meu

Dorul meu zboara spre tine, iubita,
porumbel calator spre tarile primaverii.
In cetatea asta neagra, prafuita,
abia infloriti, s-au scuturat merii.

Trec zilele ... ca oamenii rataciti pe strada,
in umbra caselor de mult intunecate.
Aici numai la inmormantari e parada,
iar fetele sunt urate toate, toate!...

Nici nu mai cred – gandul de-acum
Sa-ti mai ajunga sub albastrele priviri:
aici chiar albatrosul cerului e inecat de fum
si bantuie moartea printre trandafiri.

joi, 5 februarie 2009

Remember: Alexandru Pintescu


S-a născut la 5 februarie 1947, la Zalãu. A fost absolvent al Facultãţii de drept şi al Facultãţii de filozofie din cadrul universitãţii “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. În timpul facultãţii a fost redactor la revistele Echinox şi Viaţa studenţeascã. Ca avocat în Satu Mare a participat la un stagiu de pregãtire în domeniul drepturilor omului. A predat la Colegiul de Drept al Universitãţii Baia Mare. A fost redactor fondator al revistei Poesis şi al revistei Unu. De asemenea, a fost membru al Uniunii Scriitorilor, al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti, al Societãţii Ziariştilor din România şi al Academiei de Ştiinţã, Literaturã şi Artã din Oradea.
În anul 2002 a încetat din viaţă.



Mãşti

Te-depãrtezi de toate fãrã noimã
ca un sigiliu rãstignit pe scut
semn de copitã strãbãtînd prin moinã
spre-un viitor incert, necunoscut.

Noaptea mai arde felinare oarbe
plutind din depãrtare ca prin ceţi
e disperarea mea care te soarbe
din mreaja unei iluzorii vieţi.

Tu iartã, depãrtarea nu-i de vinã
cã iarna aşterne praf peste caişi
şi-n parc aceeaşi muzicã-n surdinã
ne face sã uitãm de cei proscrişi.

Şi ceru-i îngheţat, printre petale
un aer pur distilã refugii ca de nori
nisipul care-ţi arde sub sandale
îţi va ajunge pîn’ la subţiori...


Copcã

Soarta e ca un muezin:
îţi trimite semne din senin,
îţi trimite glasuri şi voci,
vise şi zbateri de pleoape,
înecate trupuri pe ape,
strigãte de huhurezi,
chiote de honvezi
patrupezi...

Vremea ne urmãreşte destinul:
ne încarcã spetele
cu ani şi cuvinte,
cu bolgiile vieşii
şi cu cele sfinte
ne încarcã destinul
(asinul, asasinul),
cugetul ni-l încarcã
în lotcã
şi-apoi ne pîndeşte
dincolo de Styx,
la copcã...


Elecţiune

Eşti plin azi de iubire
ca un vis în care
golul e plin
iar plinul
formã n-are
iar pierderea
nu e deloc risipã
ci purã levitaţie
fãrã aripã...


Nichel

Aş fi putut de-acuma
sã fiu, ori sã nu fiu
sã cadã bruma
peste sicriu
sã nu mã plîngã
nici cerşetorii
doar apa sã stingã
arşiţa-n scocul morii,
nu mã iubeascã
nici patrupezii
mã ocoleascã
pruncii şi iezii
sã-şi lepede peana
mîndrii, pãunii
în dantele de spumã
înoate lãstunii
cãci eu bãtrîne
cînd vremuieşte
mai dau la stîne
mai dau la peşte
mai dau la iarbã
mai dau în bobi
vîntul îmi citeşte
poeme de robi
din alte vremuri
şi din veleaturi
neştiute de nimeni
pe alte haturi
în care cînd plouã
ori cînd viscoleşte
mai dau la iarbã,
mai dau la peşte...


Ca un sigiliu rãstignit pe scut

Ca un sigiliu rãstignit pe scut
troneazã soarele pe siderale-artere
cum matca peste butile cu miere
amprenta-şi pune c-un surîs hirsut...

Religii cu anemice mistere
sacralizînd amorful lor trecut
în ros de purpurã-nãscut
strãbat neturburate hemisfere...

Dar ceru-i îngheţat, printre petale
un aer pur distilã refugii ca de nori
(nisipul care-ţi arde în sandale
îţi va ajunge pîn’ la subţiori...).

Nu repeta greşelile altora
ci-aşteaptã, resemnatã, aurora...

miercuri, 4 februarie 2009

Jacques Prévert


Pentru tine, dragostea mea

Am fost la targul de pasari
Si-am cumparat pasari
Pentru tine
dragostea mea
Am fost la targul de flori
Si-am cumparat flori
Pentru tine
dragostea mea
Am fost la targul de fiare vechi
Si-am cumparat lanturi
Lanturi grele
Pentru tine
dragostea mea
Apoi m-am dus la targul de sclave
Te-am cautat
Dar nu te-am gasit
dragostea mea.


Cafeaua de dimineata

el si-a pus cafeaua
linistit in ceasca,
laptele l-a pus
in ceasca de cafea,
zaharul l-a pus
in cafeaua cu lapte
si cu lingurita
l-a amestecat.

a baut cafeaua,
ceasca a lasat
fara sa-mi vorbeasca.
a scos o tigara,
a fumat tacut,
s-a jucat cu fumul
- cercuri a facut -
a pus, calm,
tot scrumul
intr-o scrumiera

fara sa-mi vorbeasca.
fara sa ma priveasca.

si s-a ridicat,
si-a pus palaria
cu un gest distrat,
si-a luat pe umeri
mantaua de ploaie,
pentru ca ploua,
apoi a plecat.
a plecat in ploaie

fara sa-mi vorbeasca.
fara sa ma priveasca.

(si atunci mi-am strans
fruntea grea in palme
si am plans...
am plans... )


Lectia de Arte Frumoase

Dintr-un cos de paie impletite
Tatal alese un mic cocolos de hartie
Si il arunca
In chiuveta
In fata copiilor mirati
Rasari atunci
Multicolora
O floare mare japoneza
Un nufar instantaneu
Iar copiii tacura
Fermecati
Niciodata in mintea lor
Aceasta floare nu se va vesteji
Aceasta floare subita
Facuta pentru ei
Intr-o clipa
Sub ochii lor.


Lupta cu ingerul

Nu te duce.
Totu-i dinainte aranjat
meciul e trucat
si cand o s-apara el pe ring
invaluit in fulgere de magneziu
vor intona asurzitor un TE DEUM
si-nainte chiar de te-a scula de pe scaunul tau
ei au sa-ti bata clopotele din rasputeri
au sa-ti azvarle-n obraz
buretele sfintit
si n-o sa ai timp sa-i zbori in pene
au sa se napusteasca asupra-ti
iar el o sa te loveasca sub centura
si-o sa te prabusesti
cu bratele puse stupid in cruce
in rumegus
si niciodata n-o sa mai poti face dragoste


Sunt aşa cum sunt

Sunt aşa cum sunt.
Sunt făcută-aşa,
Când îmi e de râs,
Râd în hohot da.
Drag mi-e cui sunt dragă.
Oare-i vina mea
Dacă nu-i acelaşi?
Dacă ba e unul,
Ba-i altcineva?
Sunt aşa cum sunt.
N-am ce să vă fac
Nu mă pot schimba.
M-am născut să plac
Aşa mi-este dat.
Am tocuri prea-nalte
Mijloc prea cambrat
Sânul mult prea tare
Ochi prea-ncercănat...
Ei şi-apoi
Ce treabă-aveţi voi?
Sunt aşa cum sunt.
Cui mă place plac.
Ce treabă-aveţi voi
Ce mi-s-a-ntâmplat?
Dragă-am fost cuiva
Cineva-mi fu drag,
Dragi ca doi copii
Care se au dragi
Simplu: dragi, dragi, dragi...
Ce mă iscodiţi?
Trăiesc să vă plac
N-am ce să vă fac.

Vasile Cârlova


S-a născut la Buzău, ca fiu al medelnicerului Ioniţă Cârlova, fost ispravnic de Buzău, descendent al unei familii de boiernaşi (Cârlomanii/Cârlovanii) având între înaintaşi pe Luca, episcop de Buzău (trimis în misiuni diplomatice de Mihai Viteazul), mai apoi mitropolit al Ungrovalahiei; după mamă, se trăgea din familia Lăcustenilor din Locusteni – Dolj.
1816- După moartea timpurie a părinţilor, este crescut de o soră a mamei, căsătorită cu stolnicul Nicolae Hiotu, la Craiova. Are ca tovarăş de învăţătură pe viitorul poet Grigore Alexandrescu; a învăţat limba greacă şi limba franceză. După încercări de versificare în greceşte, la stăruinţa lui Ion Voinescu II va scrie poezii în limba română.
1827- A debutat cu o traducere după Hero şi Leandru a lui Musaios şi a poemului Zaire a lui Voltaire. A scris ’’Păstorul întristat’’, poezie publicată în „Curierul Românesc” (la 8 mai 1830) de I.Heliade Rădulescu (va fi pusă pe muzică, la 8 mai 1850, de Anton Pann).
1827- A scris ’’Păstorul întristat’’, poezie publicată în „Curierul Românesc” (la 8 mai 1830) de I.Heliade Rădulescu (va fi pusă pe muzică, la 8 mai 1850, de Anton Pann).
1828- Scrie „Ruinurile Târgoviştei”, tipărită la 20 martie 1830, în aceeaşi gazetă, cu o prezentare a lui Heliade Rădulescu, care îi menea un strălucit viitor literar: „geniul său cel poetic făgăduieşte mult pentru limba românească, cea atât de frumoasă subt pana lui.”
1828- Scrie poezia „Rugăciune”, publicată postum (1839) de Heliade.
30 mai 1830- Revista ieşeană „Albina românească” reproduce poezia „Ruinurile Târgoviştei”. Scrie poezia „Înserarea”, publicată în „Curierul Românesc”, la 29 iunie.
1830- Ia fiinţă miliţia naţională, nucleu al oştirii române moderne.
6 iulie 1830- E al treizecişitreilea dintre voluntarii angajaţi în miliţia naţională, unde va servi cu gradul de sublocotenent.
1831- Scrie „Marşul românilor” sau „Odă oştirei române cu ocazia înălţării steagului naţional”, versuri ce au circulat tipărite pe foi volante (cenzura a făcut să nu poată fi tipărite decât postum, în 1839, în „Curierul Românesc”).
18 septembrie 1831- Vasile Cârlova a murit la Craiova, în urma unei boli infecţioase. A fost îngropat în curtea bisericii Madona Dudu.



Rugăciune

Fiinţă naltă, lungă vedere,
Izvor puternic de mângâiere,
Pavăză sfântă astui pământ!
Dă ascultare, nu-ţi fie silă,
Unui glas jalnic, ce cere milă,
Ce a se plânge are cuvânt.

Nu se cuvine a se răpune
În vânt ca fumul o rugăciune
Cu plâns făcută lângă altar,
Unde nădejde are oricine
Să dobândească cerând vrun bine
Sau lui să-ncete vrun ce amar,

Unde tot omul, când îţi vorbeşte
Vorbe în taină, smerit priveşte
A ta fiinţă de faţă stând;
Unde tu însuţi simţi datorie,
S-arăţi oricărui spre bucurie,
Că vrei fierbinte s-ajuţi oricând!

A ta putere nemărginită
În veci urmează a fi pornită
Spre uşurinţă şi spre folos;
Nici să nu lase p-a ta zidire
Tristă să zacă în asuprire,
Să nu te simţă de reazăm jos!

Nu cer prisoase sau nălucire;
Voiesc dreptate, cer mântuire
Patriii mele, jalnic pământ
Vai! ale cării necazuri multe
Ce suflet poate să le asculte
Şi să nu plângă dând crezământ!

La ea te-ntoarce, de vezi cum geme,
Cum a se plânge însuţi se teme,
Privind că este tuturor joc,
Unde dreptatea cătare n-are
Nici asupritul face strigare,
Căci el în vină cade pe loc.

Destule veacuri, de când o soartă
Nemilostivă, mereu ne poartă
Spre osândire, cum e mai rău!
Destule veacuri, de când suspină,
Mâhnirii jertfă, fără lumină,
Încât nu vede nici cerul tău!

Vântul îi suflă tot neplăcere,
Norii îi plouă nemângâiere,
De flori nu gustă plăcut miros,
A primăverii dulce ivire
Pentru ea n-are înveselire,
Ei nu răvarsă nimic frumos.

Din ale tale bunătăţi, fapte
Spre fericire tuturor date,
Ea numai parte n-are de loc,
Ea numai râvna unui părinte
Puternic foarte de loc nu simte,
Ca să-i aducă dulce noroc.

Nu cumva, Soare, că merit n-are
Să ne numească naţie mare,
Să guste dreptul cuviincios,
Când în tot chipul spre fală poate,
Nepreţuite daruri s-arate
Cu care lumii să dea folos?

Cu dreptul este, naltă fiinţă
A fi în astă grea neputinţă,
Acum s-ajungă aşa de prost
Fiica acelor ce, cât se poate
Cu strălucire urmând în toate,
Stăpânitorii lumii au fost?

Cu ce dreptate pradă să fie,
Să tot încerce sfântă urgie,
Când împotrivă-ţi ea n-a urmat?
Cu ce dreptate streinii calcă
Dreptul asupră-i, când rău să facă
Ea lor vrodată n-a cugetat?

De e greşit ţie, Părinte,
Milostivire în sfârşit simte,
Te rog, înceată-i biciul de foc;
Iar dacă soarta de răutate
O asupreşte, pe nedreptate,
Fără de vină a fi de loc.

Cum poţi să suferi cu mulţumire,
Nevinovate în asuprire
Să aridice glas în zadar,
Când împotriva voinţii tale
Nimic nu poate ca să te-nşale,
Nici să urmeze un pas măcar?

A ta vedere zăreşte toate,
Mâna ta iarăşi îndată poate
Să zăticnească răul din drum
Şi cu adâncă înţelepciune
Să-mprăştieze lumii tot bune,
Spre mângâiere a fi oricum.

Deci cu dreptate, naltă Putere,
Dă ascultare unui ce cere
Patriei sale bine, folos.
Cunoaşte-i dreptul uitat de tine
Şi de aceea călcat d-oricine,
Ce i se cade, dă-i cu prisos.

Apleacă mâna de o ardică
Şi-ndată fă-o mare din mică,
Să lase nume nemuritor.
Şi-n norii cinstii mult să se-nalţe,
Pe calea vieţii în veci să calce,
De strălucire având izvor.

Trimite-i încă plăcută rază
Negură tristă să nu mai vază,
Arată-i cerul tot cu senin!
Şi patriotul să aibă fală
A-şi pune viţa naţională
La întrebarea unui strein.

Câte acuma sufere rele,
Ca vântul praful, în laturi dă-le,
Să nu mai vază nici urma lor
Şi neştiută să nu mai zacă,
Ci împotrivă zgomot să facă
În toată lumea răsunător.

Dar ea cu lacrimi l-a ta fiinţă
În veci închine recunoştinţă,
Să glăsuiască numele tău,
Urmând întocmai voinţii tale,
Cerând şi râvna inimii sale
A-i fi spre pază la orice rău.

Dar ce să fie acea lumină,
Ce sus se vede de focuri plină,
Şi dimpreună un zgomot lin?
Nu crez să fie semn de furtună,
Când de loc vântul nori nu adună,
Când peste toate privesc senin.

Nu cumva, Soare, veste să fie
Patriei mele spre bucurie,
Că rugăciunea ce a făcut,
De către sfântul se-mbrăţişază,
Şi că prin focuri încredinţează
A ei lucrare nu dupe mult?

Adevăr este acea lumină,
Vesteşte soartă de raze plină,
Ce se găteşte ăstui pământ;
Ce din poruncă supusă vine,
Patriei mele în veci să-nchine
A ei credinţă cu jurământ.


Ruinurile Târgoviştii

O, ziduri întristate! O, monument slăvit!
În ce mărime naltă şi voi aţi strălucit,
Pă când un soare dulce şi mult mai fericit
Îşi răvărsa lumina p-acest pământ robit!
Dar în sfârşit Saturnu, cum i s-a dat de sus,
În negura uitării îndată v-a supus.
Ce jale vă coprinde! Cum totul v-a pierit!
Subt osândirea soartei de tot aţi înnegrit!
Din slava strămoşască nimic nu v-a rămas.
Oriunde nu se vede nici urma unui pas.
Ş-în vreme ce odată oricare muritor
Privea la voi cu râvnă, cu ochiu-aţintător,
Acum de spaimă multă se trage înapoi
Îndată ce privirea îi cade drept pe voi...
Dar încă, ziduri triste, aveţi un ce plăcut,
Când ochiul vă priveşte în liniştit minut:
De milă îl pătrundeţi, de gânduri îl uimiţi.
Voi încă în fiinţă drept pildă ne slujiţi
Cum cele mai slăvite şi cu temei de fier
A omenirei fapte din faţa lumei pier;
Cum toate se răpune ca urma îndărăt,
Pe aripile vremii de nu se mai arăt;
Cum omul, când să fie în toate săvârşit,
Pe negândite, cade sau piere în sfârşit.
Eu unul, în credinţă, mai mult mă mulţumesc
A voastră dărămare pe gânduri să privesc,
Decât zidire naltă, decât palat frumos,
Cu strălucire multă, dar fără un folos,
Ş-întocmai cum păstorul ce umblă pre câmpii,
La adăpost aleargă când vede vijălii,
Aşa şi eu acuma, în viscol de dureri,
La voi spre uşurinţă cu triste viu păreri.
Nici muzelor cântare, nici milă voi din cer,
O Patrie a plânge cu multă jale cer.
La voi, la voi nădejde eu am de ajutor;
Voi sunteţi de cuvinte şi de idei izvor.
Când zgomotul de ziuă înceată preste tot,
Când noaptea atmosfera întunecă de tot,
Când omul de necazuri, de trude ostenit
În liniştirea nopţii se află adormit,
Eu nici atunci de gânduri odihnă neavând,
La voi fără sfială viu singur lăcrămând
Şi de vederea voastră cea tristă însuflat
A noastră neagră soartă descoper nencetat.
Mă văz lângă mormânt al slavei strămoşeşti
Şi simţ o tânguire de lucruri omeneşti;
Şi mi se pare încă c-auz un jalnic glas
Zicând aceste vorbe: "Ce, vai! a mai rămas,
Când cea mai tare slavă ca umbra a trecut,
Când duhul cel mai slobod cu dânsa a căzut".
..........................
..........................
Acest trist glas, ruinuri, pă mine m-au pătruns
Şi a huli viaţa în stare m-au adus.
..........................
..........................
Deci priimiţi, ruinuri, cât voi vedea pământ,
Să viu spre mângâiere, să plâng pe-acest mormânt,
Unde tiranul încă un pas n-a cutezat,
Căci la vederea voastră se simte spăimântat!


Înserarea
Pe cînd abia se vede a soarelui lumină
În vîrful unui munte, pe fruntea unui nor,
Şi zefirul mai rece începe de suspină
Pîn frunze, pe cîmpie cevaşi mai tărişor ;

P-acea plăcută vreme în astă tristă vale,
De zgomot mai de laturi eu totdauna viu,
Pe muchea cea mai naltă de mă aşăz cu jale,
Singurătăţii încă petrecere de ţiu.

Întorc a mea vedere în urmă, înainte,
În dreapta sau în stînga, cînd sus, cînd iarăşi jos,
Ş-oriunde priviri multe a desfăta fierbinte
Şi inimă şi suflet găsesc mai cu prisos.

Cînd o cîmpie plină de iarbă mi s-arată,
Pe care osteneşte vederea alergînd,
Ş-a căria văzută de flori împestriţată
Se-ntunecă cu noaptea pe caru-i-naintînd,

Cînd o dumbravă deasă, cu frunte prea măreaţă
Încorunează cîmpul, s-arate mai frumos
Şi nencetat din sînu-i răvarsă cu dulceaţă
Pă-ntinderea cîmpiii un vînt mai răcoros.

Pe de o parte iarăşi o gîrlă şărpuieşte,
Întocmai ca o pînză se vede albă-n jos
Şi ni se pare încă în vînt că fîlfîieşte,
Mişcîndu-se de pietre talazu albicios.

Cu ce plăcere încă s-aude de departe
Un glas de păstoriţe, un fluier de păstor,
Ce după cîmp cu turma se-ntoarce la o parte
Şi lasă, cînd se culcă, pe cîine păzitor.

Dar icea, mai aproape, s-aude o murmură ;
De rîu să fie oare, ce curge nevăzut ?
Pe lîngă el cînd trece păstorul, nu se-ndură
D-un pas să-şi depărteze auzul un minut.

Cît colo filomila, de multă-ntristăciune
Ascunsă în stuf, cîntă cu glas pătrunzător,
Ce prin Eho se duce şi altora le spune
Că pieptul d-unde iese hrăneşte mare dor.

De lături şi zefirul ascultă cu plăcere
Şi pîntre frunzi se plimbă ca umbra de uşor ;
El numai cîtodată rugîndu-se îi cere
Ca cîntecul să ţie ceva mai multişor.

P-acea singurătate ce ochiul sus priveşte,
Cînd razile de soare natura stăpînesc,
Îndată ce şi umbra de noapte se iveşte
Grămăzile de stele încep de strălucesc.

Încet-încet şi luna, vremelnică stăpînă,
Se urcă pe orizon cîmpiile albind,
Şi plină de plăcere, c-o frunte mai blajină
Îşi caută de cale adesea mulţumind.

Acum şi somnul vine uşor, de odihneşte
În braţurile sale p-oricare muritor ;
Fiinţa milostivă de sus îi porunceşte
Pămîntului să fie în veci mîngîitor.

De multă nemişcare, ce face piste toate,
Vederea împrejuru-i se-ntoarce cu fiori,
Pămîntul în somn dulce un geamăt parcă scoate
Şi cerul nu s-arată acum mai cu răcori.

Dar ăstui suflet jalnic, lipsit de mîngîiere,
Odihnă, mulţumire nu-i poci găsi de loc ;
Oriunde veselia din inimă îmi piere,
Şi de aceea umblă fugar din loc în loc.

Ce caută nu ştie, dar simte că lipseşte
Fiinţa care poate să-l facă fericit,
Şi neputînd găsi-o, în vreme ce-o doreşte,
În negura mîhnirii mai mult s-a rătăcit ;

Întocmai ca o luntre ce, slobodă pe mare,
Nu poate de furtune a mai găsi pămînt ;
Ce n-are nici nădejde, că poate d-întîmplare,
Cu vremea s-o arunce la margine vrun vînt.

marți, 3 februarie 2009

Georg Trakl


Georg Trackl a fost un poet austriac, reprezentant al expresionismului timpuriu, alături de Georg Heym. S-a născut ca al cincilea copil dintr-o familie mic-burgheză cu şapte copii. Tatăl (Tobias) era comerciant în domeniul articolelor de fier, iar mama (Maria) casnică. Şi-a petrecut copilăria şi tinereţea la Salzburg. A fost educat de o guvernantă franceză (catolică deşi părinţii erau protestanţi) care a fost, nu numai pentru el dar şi pentru ceilalţi fraţi, ca o a doua mamă. De la aceasta copii au învăţat franceza şi astfel se explică influenţa exercitată de lirica lui Baudelaire şi a lui Rimbaud asupra poetului de mai târziu.
Între 1897 şi 1905, Trakl frecventează gimnaziul de stat din Salzburg. Nu era un elev prea strălucit; avea rezultate slabe la matematică, latină, greacă. Mai mult, în 1901 a fost nevoit să repete clasa a şaptea (!).
Primele sale încercări lirice s-au manifestat în 1904, când intră în cenaclul poetic Apollo (mai târziu redenumit Minerva).
În 1905 încheie ciclul gimnazial fără să obţină vreo diplomă de absolvire. Din acel moment începe o perioadă tenebroasă a vieţii sale, marcată de consumul de stupefiante (cloroform, morfină, opium, alcool) cu care are de-a face tot mai mult când devine, în septembrie, acelaşi an, farmacist practician în Salzburg.
Piesele de teatru Totentag şi Fata Morgana au fost un eşec şi atunci autorul a distrus textele acestora.
În 1912 ocupă postul de farmacist militar.
La vârsta de 27 de ani, poetul moare datorită unei supradoze de cocaină. Unii presupun că a fost sinucidere.



Cântec de seară

Seara, când umblăm pe cărări întunecate
Ne răsar în faţă palidele noastre făpturi.

Când însetăm
Sorbim apele albe ale iazului,
Mierea tristei noastre copilării.

Răposaţi, ne odihnim în umbra socului,
Privim pescăruşii suri.

Nori de primăvară cresc peste oraşul sumbru,
Care tăinuieşte preaînălţatele vremi ale călugărilor.

Cân îţi prindeam mâinile subţiri
Lin deschideai în tăcere ochii rotunzi.
E mult de atunci.

Totuşi, când întunecata armonie bântuie sufletul
Apari, tu, albă, în peisajul de toamnă al prietenului.

În parc

Din nou hionărind prin anticul parc,
O, calmul florilor roşii şi galbene.
O, zei blajini, şi voi sunteţi în doliu,
Şi aurul de toamnă al ulmului.
Imperceptibil se înalţă trestia la marginea
Iazului albastru, tace sturzul în seară.
O! atunci înclină-ţi fruntea şi tu
Înaintea năruitei marmore a strămoşilor.


Inima

Albă se făcu lângă pădure sălbateca inimă;
O, întunecata spaimă
A morţii, astfel, aurul
Muri în norul plumburiu.
Seară de noiembrie.
Lângă părăginita poartă a abatorului
Sta ceata femeilor nevoiaşe;
În fiecare coş
Cădeau măruntaie şi putredă carne:
Blestemată hrană!

Porumbelul albastru al serii
Nu veni cu împăcare.
Întunecată chemare de trompetă
Străpunse umedul
Frunziş de aur al ulmilor,
un drapel trenţuit
Fumegând de sânge,
Pe care în durere sălbatecă
Îl pândeşte un bărbat.
O, voi timpuri de metal
Îngropate acolo, în roşul amurgului!

Din pridvorul întunecat
Păşi făptura de aur
A adolescentei
Nimbată de plaide lune,
Întomnată reşedinţă princiară,
Brazi negri
În furtuna nopţii
Despicară fortăreaţa abruptă.
O, inima,
Sclipind într-acolo, prin răcoare de zăpadă.


Peisaj

Seară de septembrie; mâhnite răsună chemările întunecate ale ciobanilor
Prin satul învăluit în amurg; în fierărie scânteiază focul.
Un cal negru se arcuieşte sălbatec; buclele de hiacint ale servitoarei
Freamătă să înşface văpaia nărilor sale de purpură.
Uşor încetează la margine pădurii mugetul ciutei
Iar florile galbene ale toamnei
Se înclină mute peste faţa albastră e eleşteului.
Un copac s-a mistuit în flacără roşie; cu chipuri întunecate fâlfâie liliecii.


Pribeagul

Întotdeauna se reazimă noaptea albă de colină,
Unde plopul se înalţă în sunete argintii,
Unde-s pietre şi stele.

Deasupra torentului puntea se bolteşte somnoroasă,
Băiatul priveşte cu ochi de cristal,
Se trezeşte înfloritul vânt, cântec de pasăre asemenea morţii,
Iar paşii înverzesc în pădure, uşor.

E amintirea copacului şi-a animalului. Domoale trepte de muşchi;
Şi luna
Căzând cu sclipăt în apele triste.
Acela se reîntoarce şi pribegeşte de-a lungul malului înverzit,
Îl leagănă gondola neagră prin oraşul în ruine.

Poezii culese din volumul "Poezia germană modernă - de la Stefan George la Enzensberger", Editura Pentru Literatură, 1967

Traducere de Petre Stoica

James Joyce


S-a născut la 2 februarie 1882 la Dublin. În 1902 pleacă la Paris ca să studieze medicina. Scrie la început poeme (Muzica de cameră) şi nuvele (Oameni din Dublin), apoi o proză tot mai accentuat autobiografică, însă poezia alegoriilor lui nu e înţeleasă nici de cititori, nici de critici. Vederea îi slăbeşte treptat, îi e tot mai greu să-şi corecteze manuscrisele. În timpul Primului Război Mondial trăieşte la Zurich, se mută în 1923 la Paris, pentru ca, la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial să se întoarcă la Zurich, unde moare în 1941.
Întrebat de un scriitor american de ce a ales un stil dificil, Joyce îi răspunde: "Ca să le dau de lucru criticilor pe următorii trei sute de ani". Între timp însă, stilul lui Joyce a devenit, în bună măsură, stilul literaturii secolului XX. Scriitorul rus Vladimir Nabokov scria: "Joyce a creat modernismul, şi tot Joyce l-a distrus".



Portret al artistului în tinereţe
fragment

Terenurile mari de joc roiau de băieţi. Toţi ţipau şi prefecţii îi îndemnau cu strigăte puternice. Amurgea şi aerul era palid şi răcoros şi, după fiecare atac şi bufnitură de-a jucătorilor, balonul unsuros, de piele, zbura ca o pasăre grea prin lumina cenuşie. El se ţinea la marginea terenului, ferindu-se să nu-l vadă prefectul, ferindu-se din calea picioarelor brutale, prefăcîndu-se din cînd în cînd că aleargă. Îşi simţea trupul mic şi neputincios în îmbulzeala jucătorilor şi ochii îi erau neputincioşi şi-i lăcrimau. Rody Kickham nu era aşa : el avea să conducă echipa secţiunii a treia, toţi băieţii spuneau asta.
Rody Kickham era băiat de treabă, dar Nasty Roche era un scîrbos. Rody Kickham avea în dulăpiorul lui moletiere şi, la refectoriu, îşi păstra alimentele într-un paneraş. Nasty Roche avea nişte mâini mari. Budincii de pîine de vineri îi zicea budincă de cîine. Şi într-o zi îl întrebase pe Stephen :
— Cum te cheamă ? Stephen răspunsese :
— Stephen Dedalus.
Şi Nasty Roche atuncea zisese :
— Ce nume mai e şi ăsta ?
Şi cum Stephen nu ştiuse ce să-i răspundă, Nasty Roche îl întrebase :
— Ce e tatăl tău ?
Stephen răspunsese :
— Un domn.
Atunci Nasty Roche întrebase :
— E magistrat ?
Se târa din loc în loc pe la marginea terenului zbughind-o din cînd în cînd la fugă. Dar i se învineţiseră mîinile de frig. Le băga în buzunarele vestonului cenuşiu, încins cu o curea. Purta o curea peste buzunare. Cureaua se mai foloseşte şi pentru a trage o bătaie cuiva. într-o zi, un băiat îi spusese lui Cantwell :
— Îţi trag o curea cît ai zice pîs. Cantwell răspunsese :
— Du-te şi joacă-ţi meciu'. Trage-i o curea lui Cecil Thunder. Aş vrea să te văd. îţi dă el ţie un şut în fund să-l ţii minte.
Nu era frumos să vorbeşti aşa. Mama îi spusese să nu stea de vorbă la şcoală cu băieţii care vorbesc urît. Drăguţă, mama ! în ziua întîi în holul castelului, cînd îşi luase rămas bun, îşi ridicase voaleta pe nas ca să-l sărute : şi nasul şi ochii îi erau roşii. Dar el se făcuse că nu vede că-i venea să plîngă. Era drăguţă mama, dar cînd plîngea nu mai era aşa drăguţă. Şi tata îi dăduse două monede de cîte cinci şilingi bani de buzunar. Şi tata îi spusese că, orice i-ar mai trebui, să-i scrie lui, acasă, şi, fie ce-o fi, niciodată să nu pîrască pe vreun camarad. Apoi, în poarta castelului, rectorul dăduse mîna cu tata şi cu mama şi sutana îi fluturase în vînt, şi apoi trăsura pornise luîndu-i pe tata şi pe mama. Strigaseră către el din trăsură, fluturînd mîinile :
— Rămîi cu bine, Stephen, rămîi cu bine !
Fu prins în iureşul unei învălmăşeli şi, temându-se de ochii scînteietori şi de ghetele noroioase, se chinui şi privi printre picioare. Băieţii se luptau şi icneau, iar picioarele lor frecau, izbeau, tropăiau. Apoi ghetele galbene ale lui Jack Lawton scoaseră cu dibăcie balonul, şi toate celelalte ghete şi picioare se repeziră pe urma lui. Alergă şi el pe urma lor puţintel şi-apoi se opri. In curând venea vacanţa şi-aveau să plece acasă. După cină, în sala de studiu, avea să schimbe numărul şaptezeci şi şapte, lipit înăuntrul pupitrului lui, cu numărul şaptezeci şi şase.
Are să fie mai plăcut în sala de studiu decît aici afară, în frig. Cerul era palid şi rece, dar la castel se vedeau cîteva ferestre luminate. Se întrebă de la ce fereastră îşi va fi zvîrlit Hamilton Rowan pălăria în şanţul de gardă al parcului şi dacă-n vremea aceea or fi fost straturi de flori sub ferestre. Intr-o zi cînd fusese chemat la castel, portarul îi arătase urmele lăsate de gloanţele soldaţilor în lemnul porţii şi-i dăduse o bucată de pesmet de care mîncau la masa comunităţii. Luminile din castel erau plăcute şi calde. Parcă erau dintr-o carte. Poate cam aşa o fi Leicester Abbey K Ce propoziţiuni nostime erau în cartea de citire scrisă de doctor Cornwell ! Parc-ar fi fost poezii, dar nu erau decît propoziţiuni ca să înveţi să scrii corect :
Wolsey a murit la Schitul Leicester;
Acolo îl îngropară scliivnicii.
Tăciunele este o boală a plantelor,
De cancer suferă animalele.
1
Ar fi plăcut să stai întins pe covorul din faţa căminului, cu capul proptit în mîini, şi să te gîndeşti la propoziţiunile astea. Se cutremură de parcă ar fi simţit pe piele o apă rece şi lipicioasă. Era o ticăloşie din partea lui Wells să-l îmbrincească în groapa cu lături fiindcă nu vrusese să schimbe tabachera lui mititică pe castana aromată, de tuse, a lui Wells, cîştigătorul la patruzeci de seturi. Ce rece şi lipicioasă fusese apa ! Un băiat văzuse într-o zi un şobolan mare sărind în spumele băltoacei. Mama şedea acum cu Dante în faţa focului şi aştepta să vină Brigid cu ceaiul. Îşi ţinea picioarele pe apărătoarea din faţa căminului şi papucii ei cu pietricele sclipitoare erau atît de fierbinţi şi aveau un miros atît de bun şi cald ! Liante ştia o mulţime de lucruri. Ea îl învăţase unde era Canalul Mozambic şi care era cel mai lung rîu din America şi cum se chema cel mai înalt munte din lună. Părintele Arnall ştia şi mai multe decît Dante, fiindcă dînsul era preot, dar şi tata şi unchiu' Charles ziceau că Dante e o femeie deşteaptă şi o femeie citită. Şi cînd scotea Dante zgomotul ăla după masă şi pe urmă îşi punea mîna la gură, se chema că are arsură la stomac.
O voce strigă de se auzea pe toate terenurile de joc :
— Toată lumea în clasă !
Apoi alte voci strigară dinspre celelalte echipe :
— Toată lumea în clasă ! Toată lumea în clasă !
Jucătorii se adunară la un loc, înfierbîntaţi şi plini de noroi, şi el se duse printre dînşii, bucuros că intrau. Rocy Kickham ţinea mingea de şiretul unsuros. Un băiat îi spuse să-i mai tragă un şut, dar el merse înainte fără măcar să-i răspundă. Simon Moonan îi spuse să nu dea că se uită prefectul. Băiatul se întoarse către Simon Moonan şi zise :
— Ştim toţi de ce te-ai găsit tu să vorbeşti. Fiindcă-i eşti giugiuc Iu' McGlade.
Giugiuc era o vorbă ciudată. Băiatul îi zicea aşa lui Simon Moonan fiindcă avea obicei să-i lege prefectului mînecile sutanei la spate şi prefectul se făcea că se supără. Dar vorba asta avea un sunet urît. Odată se spălase pe mîini la toaletă la hotelul Wicklow şi după aia tata scosese dopul cu lanţ şi apa murdară se scursese prin gaura chiuvetei. Şi cînd se scursese toată încet, gaura chiuvetei făcuse un zgomot ca ăsta: giu-giuc. Da' mai tare.
Amintindu-şi asta, şi ce albă era toaleta, i se făcu frig şi apoi foarte cald. Erau două robinete — le învîrteai şi ieşea apa rece şi cea caldă. Simţi o răceală şi apoi o fierbinţeală : şi parcă vedea numele robinetelor scrise pe ele. Era foarte ciudat.
Şi aerul din coridor îi dădea fiori reci. Era ciudat şi jilav. Dar curînd o să se aprindă gazul şi cînd ardea făcea un zgomot micuţ, ca un cîntecel, mereu acelaşi : şi cînd tăceau pentru o clipă băieţii în sala de joc, auzeai cîntecul.
Era ora de aritmetică. Părintele Arnall scrise pe tablă o problemă grea şi apoi spuse :
— Ei, ia să vedem, care câştigă ? Înainte, York ! Înainte, Lancaster !
Stephen se căznea cît putea, dar problema prea era grea — şi se zăpăci. Micuţa emblemă de mătase, cu trandafirul alb pe ea, prinsă cu un ac de pieptul vestonului, începu să tremure. El nu era tare la aritmetică, dar se căznea cît putea, ca să nu piardă York. Faţa Părintelui Arnall arăta foarte întunecată, dar nu era supărat : rîdea. Pe urmă Jack Lawton a pornit din degete şi Părintele Arnall s-a uitat în caietul lui şi-a zis :
— Bine. Bravo, Lancaster ! Trandafirul roşu cîştigă. Acu' hai 'nainte, York ! Sileşte-te !
Jack Lawton îi aruncă o privire de unde şedea. Mica emblemă de mătase, cu trandafirul roşu pe ea, se vedea foarte frumos fiindcă Lawton purta un tricou albastru. Stephen simţi că şi el roşeşte la faţă cînd se gîndi ce de mai prinsori or să se pună care va fi primul din clasa întîi elementară, Jack Lawton sau el. în unele săptămîni lua Jack Lawton premiul întîi şi într-altele îl lua el. Fîşiuţa de mătase albă a emblemei tremura, tremura, pe cînd el se căznea cu problema următoare şi asculta glasul Părintelui Arnall. Apoi i se stinse toată ardoarea şi-şi simţi faţa rece de tot. Îşi închipui că faţa trebuie să-i fie albă, fiincă şi-o simţea aşa rece. Nu izbutea să rezolve problema, dar nu-i mai păsa. Trandafiri albi şi trandafiri roşii : ce culori frumoase ! Era plăcut să ţi le închipui. Şi diplomele pentru premiul întîi şi al doilea şi al treilea aveau culori frumoase : roz şi gălbui şi liliachiu. Era frumos să-ţi închipui trandafiri liliachii şi gălbui şi roz. Poate că un trandafir sălbatic cum era măceşul ar putea avea o culoare din asta — şi îşi aminti de cîntecul cu floarea de măceş in poiana mică, verde. Dar un trandafir verde nu puteai găsi nicăieri. Dar poate că undeva în lume se găsea.
Suna clopotul şi elevii din toate clasele începeau să iasă încolonaţi şi s-o ia de-a lungul coridoarelor înspre refectoriu. Şedea şi se uita la cele două scoicuţe de unt din farfuria lui, dar nu putea mînca pîinea cea jilavă. Şi faţa de masă era jilavă şi fleşcăită. Dar bău tot ceaiul slab şi fierbinte pe care i-l turnase în cană rîndaşul cel greoi de la bucătărie, încins cu şorţ alb. Se întrebă dacă şorţul rîndaşului era şi el jilav sau dacă toate lucrurile albe erau reci şi jilave.
Nasty Roche şi Laurin beau cacao — le-o trimiteau de-acasă în cutii de cositor. Spuneau că ei nu pot bea ceaiul — că e ca lăturile pentru porci. Taţii lor erau magistraţi, aşa spuneau băieţii.
Toţi băieţii îi păreau foarte ciudaţi. Toţi aveau taţi şi mame, şi fiecare avea alte haine şi alt glas. Li era dor să fie acasă şi să-şi pună capul în poala mamei. Dar nu se putea, aşa că i se făcu dor să se termine cu jocul şi cu învăţatul şi cu rugăciunile şi să fie în pat.
Mai bău o cană cu ceai fierbinte şi Fleming îl întrebă :
— Ce ţi-e ? Te doare ceva ori ce ţi-e ?
— Nu ştiu, făcu Shephen.
— Te doare la lingurică, spuse Fleming, ţi-e faţa albă.
— Da, sigur, făcu Stephen.
Dar nu-l durea acolo. Gîndea că-l doare inima, dacă poate să te doară într-un asemenea loc. Fleming era foarte de treabă că-l întrebase. Ii venea să plîngă. îşi propti coatele pe masă şi-şi astupă şi-şi destupă urechile. Şi acum auzea zgomotul din refectoriu de îndată ce-şi destupa urechile. Se auzea un muget ca de tren noaptea. Şi cînd îşi astupa urechile, mugetul pierea ca trenul cînd intră într-un tunel. In noaptea aceea la Dalke aşa mugea trenul, şi cînd a intrat în tunel a încetat de a mugi. Închise ochii şi trenul urui înainte, mugind şi apoi oprindu-se, iar mugind, iar oprindu-se. Era nostim să-l auzi mugind şi oprindu-se, şi apoi iar ţîşnind din tunel cu muget şi apoi iar oprindu-se.
Începură să vină de-a lungul preşului de iută din mijlocul refectoriului băieţii din cursul superior, Paddy Rath şi Jimmy Magee şi Spaniolul, care avea voie să fumeze, şi Portughezul cel mic, care purta o beretă de lînă scămoasă. Şi apoi cei de la mesele secţiei medii şi cei de la mesele secţiei a treia. Şi fiecare în parte avea alt fel de mers.
Şedea într-un colţ al sălii de joc, făcîndu-se că se uită la o partidă de domino, şi o dată sau de două ori putu auzi cîte o clipă cîntecul micuţ al gazului. Prefectul sta în uşă cu cîţiva băieţi şi Simon Moonan îi lega pe la spate mînecile sutanei. Le spunea ceva despre Tullabeg.
Apoi plecă din uşă şi Wells veni înspre Stephen şi întrebă :
— Ia spune-ne, Dedalus, tu o săruţi pe maică-ta cînd mergi la culcare ?
Stephen răspunse :
— O sărut.
Wells se întoarse către ceilalţi băieţi, spunînd :
— O, i-auziţi ce zice ăsta, c-o sărută pe maică-sa în fiecare seară cînd merge la culcare.
Băieţii se opriră din joc şi se întoarseră către cei doi, rîzînd. Stephen roşi sub privirile lor şi spuse :
— Ba n-o sărut. Wells spuse :
— O, i-auziţi ce zice, că n-o sărută pe maică-sa cînd merge la culcare.
Iar rîseră toţi. Stephen încercă să rîdă şi el. Intr-o clipă îşi simţi tot trupul dogorind, tulburat. Care era răspunsul corect la întrebarea asta ? Dăduse două răspunsuri şi Wells tot rîdea. Dar Wells trebuie să ştie răspunsul corect, că el e în a treia de gramatică 1. Încercă să se gîndească la mama lui Wells, dar nu îndrăznea să ridice ochii spre faţa lui Wells. Nu-i plăcea faţa lui Wells. El îl îmbrîncise cu o zi mai înainte în groapa cu lături fiindcă nu vrusese să schimbe tabachera lui mititică pe castana aromată, de tuse, a lui Wells, învingătorul la patruzeci de seturi. Era o ticăloşie; toţi băieţii spuneau aşa. Şi ce rece şi lipicioasă fusese apa ! Şi-un băiat văzuse într-o zi un şobolan mare sărind pleosc drept în spuma lăturilor.

duminică, 1 februarie 2009

La Mulţi Ani, VIOLETA MUREŞAN DIACONESCU!


S-a născut la Vatra Dornei, la 1 februarie 1953, dar a ajuns rapid la Arad, unde s-a stabilit definitiv, după studiile liceale la colegiul "Elena Ghiba Birta" şi după absolvirea facultăţii de Filologie la Timişoara.
Este membru al cenaclului literar "Luceafărul" din Arad, unde, după o perioadă de intensă activitate literară, a fost aleasă ca preşedinte al cenaclului şi moderator al şedinţelor. dar, din 1992, obligată de problemele profesionale, a frecventat mai rar întâlnirile cenacliştilor, chiar dacă nevoia de a scrie nu s-a stins.
Poetă de o nobleţe aparte, Violeta Mureşan Diaconescu, a abordat cu convingere tonuri lirice noi; o anume sensibilitate feminină la frumos, la fericire, se regăseşte într-o formă lipsită de constrângeri care transformă poemul într-o construcţie rapidă, capabilă să ţină în echilibru un cerc mai larg de sentimente, impresii şi năzuinţe. Rarefierea, aparentă, se dovedeşte aptă să concentreze metaforele obligate să se sprijine reciproc.
A debutat în perioada studenţiei, şi a publicat în reviste literare ca "Orizont" din Timişoara, "Tribuna" din Cluj Napoca şi "Transilvania" din Sibiu. Atât poemele cât şi studiile literare mai ample, ale poetei, mărturisesc o sensibilitate lirică extinsă prin cultură.


Culoarea ploii

Într-o zi
de început
al primăverii
sau de toamnă
târzie,
de la firul
crud,
sau de la frunza
veştejită,
voi afla
(poate)
culoarea ploii.


Râul

Brusc,
nezăgăzuit,
un râu şi-a oprit cursul.
Deodată,
dincolo de infinit
a apărut un râu...
fără izvor.

Primăvară

Casa ta
e în calea vântului
şi-n "V"-ul din zborul
cocorilor.
Chiar dacă vântul
s-a obişnuit
- de-o vreme -
s-o ocolească,
va mai veni
o primăvară.


Sprijin

Cheamă-ţi primăvara
în ajutorul
vorbelor de sfârşit,
cu mireasmă
de flori albe.

O floare

Când
nu-ţi vor mai ajunge
cuvintele
să-mi spui
că mă iubeşti,
dăruieşte-mi
o floare...

ION LUCA CARAGIALE


La 1 februarie 1852, în zori, se naşte Ion, fiul lui Luca Caragiali şi al Ecaterinei, şi se botează la 7 februarie, în biserica din satul Haimanale, judeţul Prahova (satul a primit numele I.L. Caragiale); tatăl său a funcţionat ca secretar al Mănăstirii Mărgineni, închinată Mănăstirii Sinai.
1859 - 1860 - Primele studii cu părintele Marinache, de la Biserica Sf. Gheorghe din Ploieşti.
1860 - 1864 - Urmeaza clasele primare II-V, la Şcoala Domnească din Ploieşti.
1864 - 1867 - Trei clase la Gimnaziul „Sfinţii Petru şi Pavel“ din Ploieşti.
1867 - 1868 - Clasa a V-a liceală la Bucureşti.
1868 - 1870 - Studiază la Conservatorul din Bucureşti, la clasa de declamaţie şi mimică a unchiului său, Costache.
1870 - Numit copist la Tribunalul Prahova.
1871 - 1872 - Este propus de Mihail Pascaly sufleor la Teatrul Naţional din Bucureşti.
1873 - 1875 - Colaborează la revista "Ghimpele", semnând Car şi Policar.
Publica poema Versuri in Revista contemporana (semneaza cu numele intreg).
1875 - 1876 - Scrie la "Alegătorul liber".
1876 - 1877 - Corector la "Unirea democratică".
Redactează în întregime revista umoristică "Claponul".
Scoate, împreună cu Frédéric Damé, ziarul "Naţiunea română".
Apare Calendarul "Claponului".
1877 - 1878 - Publică seria de foiletoane "Cercetare critică asupra teatrului românesc", în "România liberă".
Colaborează la "Timpul", chemat de Mihai Eminescu.
La Teatrul Naţional se prezintă piesa Roma învinsă, de D. Parodi, în traducerea lui Caragiale.
1878, 26 mai - Începe să frecventeze şedinţele bucureştene ale Junimii, la Titu Maiorescu.
La Iaşi, citeşte la Junimea "O noapte furtunoasă".
1879 - De Paşte, se află la Viena, împreună cu Titu Maiorescu.
Publică în "Convorbiri literare" piesa "O noapte furtunoasă".
1881 - Se retrage de la "Timpul".
octombrie - Este numit cu decret regal, revizor şcolar pentru circumscripţia districtelor Suceava şi Neamţ.
1882 - Este mutat, la cerere, în circumscripţia Argeş - Vâlcea.
1883, 23 februarie - Comitetul Teatrului Naţional din Iaşi, prezidat de Iacob Negruzzi, îl numeşte director de scenă. Caragiale refuză.
1884, 1 martie - Prima reprezentaţie a operei bufe "Hatmanul Baltag", scrisă în colaborare cu Iacob Negruzzi.
17 martie - Participă la şedinţa Junimii, în prezenţa lui V. Alecsandri.
6 octombrie - Însoţit de Titu Maiorescu, citeşte la aniversarea Junimii, la Iaşi, "O scrisoare pierdută".
13 noiembrie - În prezenţa reginei, are loc prima reprezentaţie a piesei "O scrisoare pierdută", bucurându-se de un succes extraordinar.
1885, 12 martie - Se naşte Mateiu, fiul natural al Mariei Constantinescu, funcţionară la Regie, cu Caragiale, care îl declară la oficiul stării civile.
8 aprilie - Reprezentaţia comediei "D-ale Carnavalului", premiată la 25 ianuarie, fluierată la premieră.
iunie - octombrie - Publică articole literare şi politice la "Voinţa naţională".
1888, 26 iunie - Cu decret regal, I.L. Caragiale este numit director general al Teatrului Naţional din Bucureşti.
1889, 7 - 8 ianuarie - Se căsătoreşte cu Alexandrina Burelly, fiica artistului Gaetano Burelly.
5 mai - Demisionează de la direcţia teatrelor, după căderea guvernului junimist.
mai - Apare volumul de Teatru (în prefaţă, studiul lui Titu Maiorescu despre "Comediile d-lui I.L. Caragiale").
15 iunie - Moare Mihai Eminescu. Caragiale publică articolul "In Nirvana".
octombrie - Colaborează cu articole politice şi literare la ziarul junimist "Constituţionalul", sub semnatura C. şi pseudonimele Falstaff, Zoil, Nastratin şi Hans.
1890, 3 februarie - Premiera dramei "Năpasta". Piesa apare la Editura Haimann şi este dedicată d-nei Ana T. Maiorescu.
Este profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe.
1891, 14 aprilie - În şedinţa Academiei Române, volumele "Teatru" şi "Năpasta" sunt respinse de la premiere (20 de voturi contra, 3 pentru).
1892, 9 mai - Conferinţa la Ateneu cu titlul "Gâşte şi gâşte literare", împotriva Junimii.
Conferinţa şi articolul "Două note vor determina ruptura cu Titu Maiorescu şi încetarea colaborării la "Convorbiri literare". Violente diatribe antijunimiste.
Publică volumele "Note şi schiţe" şi "Păcat, O făclie de Paşte, Om cu noroc, 3 novele".
Îşi exprimă intenţia de a se expatria la Sibiu sau la Braşov.
1893, 24 ianuarie - Apare revista "Moftul român" (prim-redactor: Anton Bacalbaşa).
9 mai - Conferinţa de la Clubul muncitorilor: "Prostie şi inteligenţă", cu vizibile aluzii împotriva lui Maiorescu.
1894, 1 ianuarie - Apare revista "Vatra", sub conducerea lui Slavici, Caragiale şi Coşbuc.
1895, 20 aprilie - Are loc o reprezentaţie neautorizată a comediei "O scrisoare pierdută" la Teatrul Naţional din Bucureşti.
30 decembrie - Se reprezintă la Cernăuţi "Năpasta", în traducerea în germană a lui Adolf Last.
1896, ianuarie - aprilie - Colaborează la revista umoristică a lui Alceu Urechia - "Lumea veche" (semnează Ion şi Luca).
februarie - martie - Scrie, fără semnătură, articole politice, reportaje, la "Ziua", ziar condus de Gh. Panu.
aprilie - Publică volumul "Schiţe uşoare".
aprilie - iunie - Conduce "Epoca literară", supliment al ziarului politic "Epoca".
octombrie - noiembrie - Scrie la "Sara"; publică la "Europa" o serie de editoriale politice săptămânale.
1897 - Apar volumele "Schiţe", "Notiţe şi fragmente", "Calendarul Dacia" pentru anul 1898.
27 aprilie - Conferinţa la Iaşi: "Păreri literare. Articole redacţionale în Epoca".
1898, ianuarie - martie - Publică o serie de articole în "Evenimentul" de la Iaşi.
1899, 27 septembrie - Îşi începe, la "Universul", seria de notiţe critice, care va da materialul volumului "Momente".
1907, 23 februarie - Este sărbătorit cu ocazia împlinirii a 25 de ani de activitate literară.
18 noiembrie - Seria a II-a a revistei "Moftul român".
10 octombrie - "Momente şi schiţe"
18 decembrie - Caragiale intenteaza acţiune în calomnie lui Const. Al. Ionescu (Caion), care a publicat în "Revista literară" două articole de plagiat.
1902, 2 martie - Respins de Academia Română de la premiul Năsturel-Herescu, cu volumul "Momente".
1903, 24 februarie - Încercare de a se muta la Cluj.
noiembrie - Domiciliază provizoriu la Berlin.
1905, 14 martie - Se stabileşte definitiv la Berlin.
iulie - Primeşte vizita lui Delavrancea.
1907, 3 aprilie - Publică, sub semnatura "Un patriot român", în ziarul "Die Zeit", prima parte din scrierea politică 1907.
Publică broşura "1907", din primăvară până-n toamnă. Delavrancea îi scrie emoţionat prietenului său: „Desigur, 1907 al tău e o minune ca adevăr, ca artă, ca sentiment, ca judecată. Ai zugrăvit un tablou de mare maestru. Jocul infect al partidelor noastre - pe deasupra ţării şi în detrimentul ţării - cu lăcomia nestăpânită a celor ajunşi şi cu îmbufnarea dizgraţioasă a celor căzuţi, l-ai sintetizat aşa de viu ...“
Publică în revista literară bimensuală "Convorbiri" (din 1908, Convorbiri critice), 7 fabule. Ultima dintre ele, "Boul şi viţelul", a fost tipărită în fruntea numărului 1 al "Convorbirilor critice", având în facsimile autografe atât textul, cât şi semnătura Caragiale. În articolul bilanţ "După un an ...", M. Dragomirescu, editorul revistei, afirma: „în fine, acum în urmă, autoritatea celui mai mare poet, a celui mai desăvârşit artist ce am avut vreodată, autoritatea lui Caragiale, a venit, ca odinioară Alecsandri la „Junimea“ născândă, să consfinţească şi să întărească importanţa activităţii "Convorbirilor critice" şi să dea modestului râu măreţia fluviului ...“
1908, 15 februarie - Îşi reia legăturile cu Titu Maiorescu.
1909 - Colaborează, din nou, la "Universul", publicând povestiri şi schiţe. Publică la "Noua revistă română".
1910 - Apar "Schiţe nouă".
1911, februarie - mai - Colaborează la ziarul "Românul" din Arad.
1912, 9 iunie - I.L. Caragiale moare subit, în locuinţa de la Schöneberg, Berlin. Rămăşiţele pământeşti sunt expuse în capela cimitirului protestant din Erster Schöneberg Friedhof şi depuse, la 14 iunie, în cavoul familiei, în prezenţa lui Gherea, a lui Delavrancea şi a lui Vlahuţă.
18 noiembrie - Sicriul cu rămăşiţele mortuare este adus în ţară, depus la biserica Sf. Gheorghe şi urmat de prieteni până la locul de veci, din cimitirul Şerban-vodă, în ziua de joi, 22 noiembrie.


În Nirvana

Sînt peste douăzeci de ani de-atunci. Locuiam într-o casă unde trăsese în gazdă un actor, vara director de teatru în provincie. Stagiunea migrării actorilor se sfîrşise: era toamnă, şi aceste păsări călătoare se-ntorceau pe la cuiburile lor.
Văzîndu-mă că citeam într-una, actorul îmi zise cu un fel de mîndrie:
— Îţi place să te ocupi cu literatura... Am şi eu un băiat în trupă care citeşte mult; este foarte învăţat, ştie nemţeşte şi are mare talent: face poezii; ne-a făcut cîteva cuplete minunate. Eu crez că ţi-ar face plăcere să-l cunoşti.
Şi-mi povesti cum găsise într-un otel din Giurgiu pe acel băiat — care slujea în curte şi la grajd — culcat în fîn şi citind în gura mare pe Schiller.
În ieslele grajdului, la o parte, era un geamantan — biblioteca băiatului — plin cu cărţi nemţeşti. Băiatul era foarte blînd, de treabă, nu avea nici un viţiu. Era străin de departe, zicea el, dar nu voia să spună de unde. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns aci din cine ştie ce împrejurare.
Actorul îi propuse să-l ia sufler, cu şapte galbeni pe lună, şi băiatul primi cu bucurie. Îşi luase biblioteca şi acuma se afla în Bucureşti. Seara trebuia să vie la directorul lui — astfel puteam să-l văz. Eram foarte curios să-l cunosc. Nu ştiu pentru ce, îmi închipuiam pe tinărul aventurar ca pe o fiinţă extraordinară, un erou, un viitor om mare.
În închipuirea mea, văzlndu-l în revoltă faţă cu practica vieţii comune, găseam că dispreţul lui pentru disciplina socială e o dovadă cum că omul acesta trebuie să fie scos dintr-un tipar de lux, nu din acela din care se trag exemplarele stereotipe cu miile de duzine.
Deşi în genere teoria de la care plecam eu ca să gîndesc astfel — că adică, un om mare trebuie in toate să fie ca neoamenii — era pripită, poate chiar de loc întemeiată, în speţă însă s-a adeverit cu prisos.
Tînărul sosi. Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zîmbet blînd şi adînc melancolic. Avea aerul unui sfînt tînăr coborît dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.
-Mă recomand, Mihail Eminescu.
Aşa l-am cunoscut eu. Cîtă filozofie n-am depănat împreună toată noaptea aceea cu nepregetul vîrstei de şaptesprezece ani! Ce entuziasm! Ce veselie!
Hotărît, închipuirea nu mă înşelase... Era un copil minunat.
Într-o noapte mă pusese în curentul literaturii germane, de care era încîntat.
—Dacă-ţi place aşa de mult poezia, trebuie să şi scrii, i-am zis... Am aflat eu că dumneata ai şi scris.
—Da, am scris.
—Atunci — şi mie-mi place poezia, deşi nu pot scrie — fii bun şi arată-mi şi mie o poezie de dumneata.
Eminescu s-a executat numaidecît. Era o bucată dedicată unei actriţe de care el era foarte înamorat... D-abia mai ţiu minte. Ştiu atîta, că era vorba de strălucirea şi bogăţiile unui rege asirian nenorocit de o pasiune contrariată... cam aşa ceva. Poezia aceasta îmi pare că s-a publicat prin 68 sau 69 în Familia din Pesta.
A doua zi seara ne-am întîlnit iarăşi. Dar peste zi o nemulţumire intimă intervenise. Actriţa fusese foarte puţin mişcată de mîhnirea regelui asirian. Eminescu era de astă dată tăcut şi posomorît, vorbea foarte puţin şi contradicţia îl irita. În zadar l-am rugat să-mi mai arate vreo poezie sau să mi-o citească tot pe aceea care o cunoşteam. A plecat să se culce devreme, şi dimineaţa, la amiazi cînd m-am dus la el, l-am găsit tot dormind.
L-am sculat. Se dusese acuma supărarea, ba era chiar mai vesel ca alaltăieri. Am petrecut toată ziua rîzînd, mi-a vorbit despre India antică, despre daci, despre Ştefan cel Mare, şi mi-a cîntat doina.
Îi trecuse ciuda regelui asirian şi acum se bucura în linişte de avuţiile şi strălucirea lui.
Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas pînă în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blînd şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci de o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutîndu-i; nepăsător ca un bătrîn stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! — fericită pentru artist, nenorocită pentru om!
Primăvara următoare a plecat cu o trupă ambulantă de teatru prin Moldova. Am aşteptat toamna pe Eminescu în zadar — trupa s-a întors fără dînsul. Părintele lui, de fel din Botoşani, l-a regăsit pe excentricul fugar şi, mai cu binele, mai cu de-a sila, l-a luat acasă, şi d-acolo l-a trimis la Viena.
Am văzut mai tirziu: „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este...” Eminescu îşi ţinea făgăduiala: copilul creştea om mare.
Mai în urmă, l-am întîlnit tot aici pe Eminescu, cu un frate al lui, ofiţer. Plecau amîndoi în străinătate — el la Viena, celălalt la Berlin.
Militarul era frate mai mare; tot aşa de frumos, de blînd şi de ciudat — o izbitoare asemănare în toate. Acela a mers la Berlin; în cîteva luni a speriat Academia militară cu talentele-i şi a dat un examen care l-a făcut pe mareşalul Moltke[1]să se intereseze foarte de aproape de soarta lui, hotărît să-l ia pe lîngă dînsul. Ca să-şi încoroneze succesul, militarul s-a dus acasă şi, fără să lase măcar o vorbă, s-a împuşcat.
Peste mai multă vreme, cînd am vorbit cu Eminescu de trista împrejurare a militarului, el mi-a răspuns rîzînd:
— Mai bine! ăla era mai cuminte ca noi!
Peste cîţiva ani a venit în Bucureşti tata lui Eminescu. Era un bătrîn foarte drăguţ, glumeţ şi original. Făcuse o bună afacere şi venise să-i cumpere fiului haine şi ceasornic şi să-i deie „din viaţă” o sută de galbeni, partea lui de moştenire din averea părintească.
L-am întrebat atunci pe Eminescu dacă mama lui trăieşte. Mama murise, dar, după aerul posomorît cu care mi-a răspuns, am înţeles că de moartea ei se legau nişte amintiri mai crude decît ca de o moarte normală, nu numai dureroase, dar şi neplăcute.
Am aflat apoi că o soră a lui, care-l iubea foarte, trăia retrasă într-o mănăstire: biata fată era paralizată din copilărie. Şi au fost oameni, nu de rînd, oameni de seamă, cărora le-a plăcut să facă sau să lase a se crede că nenorocirea lui Eminescu a fost cauzată de un viţiu.
Era, în adevăr, un om dezordonat, dar nicidecum viţios. În lumea asta mulţimea celor de rînd crede că plăcerile materiale ale vieţii sunt privilejul lor exclusiv şi că oamenii rari nu au voie să aibă şi defecte.
Avea un temperament de o excesivă neegalitate, şi cînd o pasiune îl apuca era o tortură nepomenită. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvîrşire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea... Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simţirii, un acces de gelozie, cari lăsau să se întrevază destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfîrşească.
Cînd ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus şi peste două-trei zile se arăta iar liniştit, ca „Luceafărul lui — nemuritor şi rece". Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul şi să-mi cînte Nirvana, ţinta supremă a lui Buda-Qakiamuni.
O aşa încordare, un aşa acces a avut în ultimele momente bune: acela a fost semnalul sfîrşitului. După cutremur, el nu s-a mai închis în odaie să se culce şi să mai facă ce făcea mai-nainte Luceafărul. A pornit înainte, tot înainte, pînă ce a căzut sub loviturile vrăjmaşului pe care-l purta în sînu-i încă din sînul maicii sale. Copil al unei rase nobile şi bătrîne, în el se petrecea lupta decisivă între flacăra celei mai înalte vieţi şi germenul distrugerii finale a rasei — geniul cu nebunia.
Lupta a fost groaznică. Încercarea, drumul către Nirvana, a fost tot aşa de dureroasă cît şi de strălucită.
În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligenţă; cel mai mîhnit suflet, în trupul cel mai trudit! Şi dacă am plîns cînd l-au aşezat prietenii şi vrăjmaşii, admiratorii şi invidioşii sub „teiul sfînt”, n-am plîns de moartea lui; am plîns de truda vieţii, de cîte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăşi.
Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit şi de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată, şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările.
Generaţii întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Şerban-vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se va mai găsi poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet! Ferventul budist este acuma fericit: el s-a întors în Nirvana — aşa de frumos cîntată, atît de mult dorită — pentru dînsul prea tîrziu, prea devreme pentru noi.

1889, iunie 18


Şah şi mat!

Începuse războiul franco-german. De la rezultatul acelei măreţe lupte atârna poate tot viitorul nostru politic. Pe Rin nu se juca numai două soarte. Ca la toate luptele jucătorilor mari, unde pe de lături palpită o mulţime de mici pontatori pe mâna unuia sau altuia, aşa şi la războaiele între două puteri gigantice, sunt mulţi mititei pe de lături, cari, cu cât pontează mai mărunţel, cu atât privesc jocul cu mai multă bătaie de inimă. Pe Rin, între alte mize mărunte, era una, care pentru noi avea o importanţă colosală, cum s-a dovedit ulterior — soarta hotărâtoare a dinastiei noastre. Mica republică de zece ore de la Ploeşti, care pontase şi ea, putea avea urmări mult mai mari dacă în jocul de la Rin s-ar fi amestecat altfel cărţile.
Aşa, era în toată ţara o agitaţie surdă, dar foarte adâncă, care în unele centre lua forme făţişe destul de ameninţătoare pentru ordinea generală. Unul din aceste centre mai agitat era şi Craiova, unde se afla prefect de judeţ răposatul Petrache Mănescu — un om original şi amabil, credincios şi devotat neclintit al conservatorilor.
De la dânsul ţinem această reminiscenţă anecdotică.
La guvern era cabinetul Manolache Costache, cabinetul numit Cloşca cu pui, pentru că prezidentul se înconjurase de câţiva tineri de talent, debutanţi în politică, între aceştia dd. A. Lahovary şi P. Carp.
Situaţia în Craiova încordându-se din zi în zi, prefectul este chemat telegrafic la Bucureşti. Cale ferată între centru şi capitala Olteniei nu era încă, aşa că Petrache Mănescu vine în goana cailor pe brânci o zi, o noapte şi o dimineaţă, şi soseşte-n Bucureşti cu oasele pisate pe la 11 înainte de amiazi. Merge degrabă la otelul Caracaş, unde cobora regulat, îşi lasă sacul, şi fără întârziere se prezintă la consiliul de miniştri.
Tot consiliul era adunat, lipsea numai prezidentul, pe care-l aşteptau din moment în moment. Până să vie conul Manolache, prefectul expune consiliului nerăbdător situaţia din Craiova: era în adevăr foarte gravă — o turburare imensă putea izbucni, fără ca administraţia să aibă destule forţe pentru a o năbuşi.
Erau aşa de interesante spusele prefectului, încât nimini nu băgă de seamă că trecuse un ceas de la sosirea lui — erau aproape 12... Consiliul fusese convocat pentru 10, şi prezidentul tot nu sosea. Un aprod merge iute să-l caute... Peste câteva minute se-ntoarce: d. prezident a plecat de-acasă de la 9, a spus că merge la consiliu. Se trimit mai mulţi aprozi prin toate locurile pe unde se putea bănui că l-ar putea afla... Se-ntorc toţi fără ispravă... 12 şi trei sferturi. Nerăbdarea şi neastâmpărul cresc. La fiecare trăsură care trece, la fiece uşă care se deschide, la orice paşi pe scări, sar toţi... Vine!... Nu... Nu vine. Ce să fie?
Petrache Mănescu îşi cere atunci voie să se repează măcar să guste ceva: e obosit, toată noaptea n-a putut dormi în trăsură şi n-a mâncat nimica din ajun. El merge să dejuneze în pripă la otel — să dea fuga aprodul să-l cheme îndată ce-o sosi prezidentul. Lasă consiliul într-o fierbinte discuţie asupra întăriturilor de la Metz, şi se duce la cafeneaua-birt a otelului.
Pentru ca să evite însă vreo indiscretă întâlnire, nu stă în sala cea mare; intră în una din odăiţele de lături, unde seara se juca, şi comandă ceva în grabă. Odăiţele acestea dedeau una-ntr-alta prin câte o uşă cu geamuri acoperite cu perdeluţe verzi.
Acuma era 1 şi un sfert.
Dejunează, trăgând mereu cu urechea daca nu vine cineva să-l cheme... Nimeni... A isprăvit; fără să mai ia cafea, se scoală să plece... Mai întreabă încă o dată pe chelner... Nimini... Atunci, ce se gândeşte? pentru că n-a venit încă să-l caute, n-are de ce să se grăbească; îşi comandă cafeaua şi se aşează iar la loc să-şi mai dezmorţească membrele... Acum, după dejun, îl ajunsese pe om oboseala drumului. 1 şi jumătate. Chelnerul aduce cafeaua... „Nimini să mă caute?" — „Nimini!" Ce să fie asta?
Pe când însă chelnerul iese, Petrache aude un zgomot într-una din odăiţele vecine, unde până atunci fusese completă linişte — o mormăială şi un haha! de triumf. Se-ntoarce spre partea aceea şi ia seama că la uşa cu geamuri flutură perdeluţa atârnată pe dincolo, trecând dincoace printr-un ochi — un geam era spart.
„Desigur — gândeşte el — sunt cartofori... de dimineaţă au luat-o... ori poate că n-a [sic] isprăvit încă de aseară..." E aproape 2 şi nimini nu vine să-l caute... Mormăiala însă creşte dincolo... începe să se auză distinct o dispută de joc: regina! calul! pionul!... E desigur o partidă de şah tot aşa de încordată ca şi situaţia de la Craiova.
Dar între accentele amestecate ce trec prin uşa cu geamul spart, Petrache pare că aude un glas cunoscut!... Se ridică şi ascultă mai bine...
Da!... E o iluzie? un joc al închipuirii stăpânite de un gând stăruitor? Dar e cu putinţă să se-nşele astfel?... Dar e peste putinţă să fie acela!... Dar e glasul lui!... Dar nu se poate!
În prada unei nedomiriri ameţitoare, omul se repede la uşe, dă-ntr-o parte perdeluţa de la ochiul spart, se uită-năuntru şi nu se poate stăpâni a nu scoate un strigăt de uimire...
Cine?... cine era în odăiţă încă de dimineaţă la o partidă de şah?... cine!?... Domnul prezident al consiliului, conul Manolache. Se-ntâlnise de dimineaţă cu amicul său, bătrânul Wiest şi se-ncurcaseră.
Desperat, Petrache Mănescu dă brânci uşii şi năvăleşte înăuntru peste jucători strigând:
— Pentru numele lui Dumnezeu! coane Manolache, aici ai fost!?
— Ei, da, răspunde simplu prezidentul; nu mă vezi? şi se pune iar pe gânduri ca să-şi combine lovitura.
— Coane Manolache!! vă caută toţi în toate părţile! v-aşteaptă toţi la consiliu de la 10 azi-dimineaţă!
— Iaca viu... Stai oleacă; mai am două lovituri, şi-l regulez eu pe domnul Wiest! Şi mută calul.
— Dar sunt 2 trecute, coane Manolache!!
— Mat! strigă Wiest.
Conul Manolache deschide ochii mari pân ochelari şi vede că-n adevăr partida e pierdută. Atunci, se ridică busumflat cătră Mănescu:
— Aracan de mine, bre omule, dă-mi pace! m-ai buimăcit de cap ! iaca! pierz partida sigură cu vorba dumitale!
Cu multă greutate a putut Petrache să-l îmbuneze şi să-l facă să renunţe la revanşă.
Amândoi apoi, pe la 2 şi jumătate, intrară la consiliu, unde găsiră pe ceilalţi — cam impacientaţi.


Inovaţiune

Moftul artificial

Primim dela un vechiu moftangiu român, un bărbat de spirit, când îl are, şi nu prost, pentrucă ştie când nu-l are, scrisoarea de mai jos, căreia ne grăbim a-i da loc cu bucurie în coloanele noastre. Este o ploaie binefăcătoare peste spanacul din brazdele noastre, care începuse a se cam prea ofili, precum s'a observat la staţiunile meteorologice dela chioşcurile de pe bulevard. Iată:

Iubiţi Moftangii,
Văzând în foaia voastră de spanac că vă aflaţi pe cale de a isprăvi zeama din lămâia care v'a crescut între umeri;
Văzând pericolul la care s'ar expune societatea română prin lipsa eventuală a acestei foi, căci, cum am zis, zeama de lămâie fiind pe sfârşite, Moftangiria voastră e ameninţată de pieire,
M-am gândit să vă viu în ajutor, şi nici una nici două, fiindcă în acest fin de siécle toate sunt artificiale, m'am socotit să vă îndemn ca de azi înainte să stoarceţi lămâi artificiale, adică să luaţi dela băcănie ce lipseşte la academie, să întrebuinţaţi dar sare de lămâie.
Cu acest chip o să aveţi şi lămâie şi sare, şi Moftul Român va deveni un Moft artificial, adică Moft fin de Siécle.
Dar o să-mi ziceţi sau or să-mi zică alţii mai moftangii ca dv. (lucru ce eu crez că n'o să se găsească): ŤBine, nene, toate sunt bune, înţeleg vin artificial, pâine artificială, ou artificial, pui artificial, cloşcă artificială - dar Moftartificial, cum are să fie ? Ce ? e destul să te faci că strănuţi ca să şi miroasă ? - Ei bine, amicii mei, nimic mai adevărat ! nimic mai natural ca moftul artificial !
Uitaţi-vă, de pildă, la guvernul român. Credeţi că e guvern natural ?... al naţiunii ?... din naţiune ?... Ferească Dumnezeu. E un guvern artificial ! !
Întrebaţi presa independentă, de exemplu Republica Domniei pământene, despre aceasta; ea vă va da următoarele probe:
Să luăm pe d. P. P. Carp. Ce credeţi, că e natural ? De loc... Dacă ar fi om ca toţi oamenii, natural, nu s'ar uita printr'un ochiu ca să vază mai prost decât cu doi... n'ar avea monoclu; prin urmare iată un moftangiu artificial. Luaţi-i monoclul, va rămâne om ca toţi oamenii, şi nu ar fi bun la nimic.
Să trecem la Tache... Ce credeţi că e natural ? Nicidecum. Vine în Cameră cu o prostie, pardon, cu un proiect; opoziţia îl înhaţă, îi dă pantalonii'n jos şi trage-i. Şi credeţi că cu asta s'a isprăvit ? Aş ! Tache încalţă alţi pantaloni şi vine, pardon, iar cu proiectul din nou. Iată dar un moftangiu artificial. Dacă n'ar avea şapte pantaloni, el ar fi un om natural, şi n'ar fi bun de nimic...
Să trecem la coconu Lascăr... dar acesta când a fost vreodată natural ? E moftangiul cel mai artificial; căci ne întrebăm: când a spus adevărul ? când era contra fortificaţiilor sau când este pentru legea Maximului ? Credeţi poate pe Lahovari că e un moftangiu român natural ?Ferească D-zeu. Lahovăreştii sau Lahovarietăţile, cari sunt pe cale de a funda, un teatru, zice Claymoor, o dinastie, zicem noi, când dintre ei se va naşte un cap încoronat, sunt greci, prin urmare dându-se de români sunt artificiali.
Despre Ghermanis, nu mai vorbim, căci nu ne place să ne copiăm. Atâta numai avem de zis că acest grec reacţionar are, din acelaşi tată şi aceeaşi mamă, un frate român liberal, pe care l-a ales Naţiunea în luptă cu Reacţiunea la Giurgiu, deputat. Aşa că acu e încurcătură: Menelas e moftangiu artificial român şi Efrem moftangiu artificial grec.
Şcl. Şcl.
Cred că v'aţi săturat de exemple citate din Rebublica Domniei pământeneşi nu veţi ezita a cumpăra câteva chilograme de sare de lămâie. Dacă mai staţi la îndoială, întrebaţi şi pe dr. Babeş: şi apa cotidiană e artificială; de ce n'ar fi şi gazeta, pâinea cotidiană, tot astfel ?
Băcănie ! băcănie ! Sare de lămâie şi piatră acră... Şi virginitate poţi avea azi artificială !
Artificialitate şi iar artificialitate !
Trăiască dar mofturile artificiale !


Ploaie de primăvară

I. Pastel optimist

Când plouă lin în primăvară,
Toţi zic: „Să dea Domnul să dea!”
Şi de te culci pe prispă-afară,
Mai vezi pe cer şi câte-o stea...

E cald, şi ploaia răcoroasă
Ozon în aerul curat
În urmă-i lasă; drăgăstoasă
Natura-i toată un pupat.

Se pupă corbi, de bucurie
Că au scăpat de iarnă grea,
Se pup' brabeţi cu gălăgie,
Şi iată şi o rândunea...

Şi-o barză calcă cu măsură
Cu pasul grav, explorator,
Se plimbă chiar prin bătătură
Cu aerul nepăsător.

Când plouă toate germinează,
Pământul liber de zăpezi,
Spălat de ploi se decorează
Cu mii de mii de muguri verzi.

În ţarini grâul încolţeşte,
În dealuri via o desgrop;
De ploaie tot se-nveseleşte
Pe orice frunză e un strop.

Şi soarele o caldă rază
Trimite pe furiş prin nori;
Iar flori şi pasări ca să-l vază
Se-nalţă, zboară către zori.


II. Pastel pesimist

Tot plouă! A! ce primăvară!
Cum curge fără să mai stea!
Se-ntinde ceaţa grea pe-afară
Pe cerul sumbru nici o stea.

E frig... şi apa mocirloasă
Infectă aerul curat,
La câmp e baltă mlăştinoasă
Şi codrul doarme întristat.

Sunt trişti şi corbii-n deal la vie,
Cobesc din nou a iarnă grea;
Plouate vrăbii cad o mie,
Nu vezi zburând o rândunea.

O barză, cu pas de măsură,
Soseşte ca explorator...
Şi plouă... plouă...-n bătătură,
Pustiu... Departe pleacă-n zbor.

Tot plouă, plouă, inundează...
Mai vin şi ape din zăpezi,
Umflate apele spumează,
Torente curg din codri verzi.

În ţarini grâul putrezeşte,
Sub piatră-n deal vii se îngrop;
De ploi plugarul sărăceşte,
Mălai, făină, nu e strop.

Şi soarele o slabă rază
Când o mai pierde printre nori,
O tristă baltă luminează
Fără apus şi fără zori.


Sonete

D-lui Agostino Mazzoli, bariton absolut, cu ocaziunea beneficiului său în opera Ernani

Eşti rege, şi, pe tronu-ţi, în plină strălucire
Apari ca totdeauna, şi gat-a ne-ncânta;
Supuşii te salută, zicându-ţi în unire:
Talentul e coroana ce sta pe fruntea ta!
E sărbătoare astăzi, splendidă sărbătoare.
Mai mult ca totdeauna supuşii-ţi sunt fideli.
Coroana-ţi, astă-seară, e mai strălucitoare.
O! niciodată, rege, nu vei afla rebeli.
Da: regii-şi pierd mărirea. În piepturi astăzi bate
Dorinţa cea sublimă de sacra libertate.
Urăşte lumea sceptrul. A fi supus e trist!
Decât să servi un rege, durere nu-i mai mare,
Dar... lumea se supune, c-o nobilă-avântare,
Când sceptrul este arta şi regele artist.


Unui cavaler de industrie

Fals, malonest, venale, hidos eşti, cavalere!
Prea bine ţi-au zis unii Coţcar Coţcarovici ;
Figura ta, ce-nspiră dizgust şi desplăcere,
Impertinintă, vilă, tot palme parcă cere:
Cum dracul fruntea-n lume cutezi să mai rădici?
Vestitele-ţi scandaluri azi nu mai sunt mistere.
De când, ca paraziţii, te-ai pripăşit p-aici,
Nu vezi, când vrei prin lume şi tu ceva să zici,
Cum fug toţi d-ale tale cuvinte deletere?
În loc să-ţi vezi ruşinea, stigmatizat cum eşti,
Şi, dându-te căinţei, să plângi şi, de durere,
Să-ţi dai în piept cu pumnul, ai cutezat, mizere
P-o pată de nimica, să-njuri pe cei oneşti...
Fals, malonest, venale, hidos eşti, cavalere!


Contimpuranilor mei

Fără de graiuri gure şi ochi făr' de priviri,
Făr' de mişcare forme, şi încă, vai! ce este
Mai sec în astă lume şi mai nemernic, ţeste
Făr' de gândiri şi inimi lipsite de simţiri!
Aşane pomenirăm, dodată, fără veste,
Trecând p-aci, prin jocul capricioasei firi.
Bizar! Fiinţe fără fiinţă, trecem peste
Pocitul visal unei smintite-nchipuiri
În vreme de-njosire, în tină şi din tină,
Ne căpătarăm locul l-a soarelui lumină;
Zadarnic ne născurăm şi făr' să trebuim!
Păsemne-aşa ne scrise pustia de ursită:
Păcum ne fuse vremea meschină ş-umilită,
Meschini şi mediocri să fim şi să murim!