vineri, 13 februarie 2009

Emil Iliescu


Prins între două lumi


I

Lumina se strecura în fâşii albastre printre barăcile ce se întindeau de-a lungul banchizei de gheaţă. Erau barăcile în care locuiseră membrii primei expediţii antarctice, cea a lui Robert Scott, rămase acum în paragină. Aici totul rămăsese intact. Fonograful expediţiei, magazia cu alimentele conservate, echipamentul demodat de cercetare, deşi trecuseră de atunci peste două sute de ani. Totul era neatins sub apriga încleştare a frigului ce se aşternuse peste vechea tabără. Dincolo de barăcile solitare ca şi banchizele mari de gheaţă, se întindea azi baza Silver Flag, acolo unde viaţa se măsura în expediţiile care aduceau pe masa cercetătorilor mostre de floră sălbatică şi faună minusculă, fragmente de gheaţă preistorică, probe de apă. La orizont trona vârful muntelui Erebus. Pe colinele lui coloane de vapori ieşeau la răstimpuri din fisurile solului şi în contact cu aerul îngheţau imediat. Erau fumarolele, pe care cercetătorii le priveau mereu cu nostalgie, amintindu-le de stalagmitele de pe continentul pe care îl părăsiseră pentru a veni aici, în pustiul alb şi îngheţat în căutarea unor noi provocări.
Baza avea cinci cercetători: doi biologi, doi speologi de renume şi un geolog. Făceau cercetări de bioprospectare, ecologice, de prognoză a vremii, de măsurare a activităţilor seismice şi geomagnetice, de culegere a datelor privind interferenţele în radiocomunicaţii. Toţi erau americani. Al şaselea, doctorul expediţiei, era Chatham Manuku, un neo-zeelandez, care-şi făcuse studiile la Londra şi fusese cooptat în această expediţie graţie bunelor relaţii dintre Coroana Angliei şi americanii de peste Ocean. Chatham era recunoscut în toate bazele ce împânzeau azi Antarctica. Era un om de ştiinţă foarte bine pregătit profesional, dar în acelaşi timp un caracter modest şi integru. Statutul său de descendent din vechile triburi maori, nu era numai un titlu care i se acorda din complezenţă. Chatham era un bărbat cu o fizionomie dârză, aproape războinică, impresie pe care o degaja, atunci când îl cunoşteai pentru prima dată. I se încrustase pe obrazul arămiu toată zbaterea vânturilor îngheţate, pe care le lua în stăpânire, când colinda cu sania lui trasă de cei opt câini husky banchizele uriaşe de gheaţă. Avea o voinţă nemăsurată şi o dorinţă de a se lua de piept cu toate provocările pe care acest continent straniu le punea în faţa celor ce se încumetaseră să-i păşească solul. Se oprea uneori să admire măreţia muntelui Erebus, la poalele căruia se odihnea profilul singuratic al bazei lor de cercetare. Erebus fusese pentru el mereu o provocare. Nu se încumetase să-i escaladeze nici măcar micile pante, care suiau ca nişte vene şi artere de gheaţă solemne, ca şi tăcerea vastului continent. Ştia că acest uriaş de rocă îngheţată nu poate fi învins nicicum. De aceea doar se mulţumea să-l admire de la baza lui. Îşi amintea că citise undeva, în anii studenţiei, că Erebus era teritoriul prin care vechii greci îşi imaginau că trec sufletele morţilor. De aceea lui Chatham i se părea, ori de câte ori se afla la picioarele muntelui, că printre dunele albe se perindă şi azi sufletele tuturor celor ce veniseră aici în expediţii mânate de orgoliile nemăsurate ale ţărilor lor, cercetători care pieriseră sub muşcătura vremii nemiloase. El venise în această bază cu mulţi ani în urmă. Niciodată nu o părăsise şi spunea, mai în glumă, mai în serios, că aici vrea să îşi petreacă şi ultimele clipe, sub mirifica ninsoare şi încătuşat de mantia de ger, care nu ierta pe nimeni şi nimic. Când George, şeful expediţiei lor se îmbolnăvise grav, Chatham ştia că un blestem se abătuse asupra taberei. Intuiţia lui de descendent maori îi spunea că oamenii încălcaseră prea mult taina acelor întinderi. În ultimii ani între americani şi ruşi se declanşase o cursă nebunească. Aceea de a descoperi ce se ascunde în apele unui lac subteran, denumit de ruşi, ca primi descoperitori, lacul Kaliningrad. Sub calota de gheaţă, fusese descoperită o peşteră, formată din mai multe culoare. Ea era scăldată de apele unui lac, a cărui adâncime nu fusese stabilită încă. Scanările termoluminiscente realizate au indicat faptul că apa lacului are o temperatură de aproape 20 grade Celsius, ceea ce a dus la formarea unui microclimat în interiorul peşterii. Specialiştii chiar au prognozat că acolo există o atmosferă respirabilă, iar forajele efectuate de către ruşi şi americani, mai târziu, au relevat faptul ca în interiorul acestei peşteri trăiesc microorganisme vii şi că apa lacului este dulce, nu sărată, cum ar fi fost normal. Aduse la suprafaţă aceste probe s-au dezvoltat, ulterior, şi în laboratoarele supersofisticate ale Pentagonului. Coborârea în străfunduri fusese considerată de cei de la baza lor un succes epocal, aproape echivalentul primului pas pe lună. Dar, imediat după prima prospectare a apelor lacului, şeful expediţiei, George Russel, se îmbolnăvise. Starea lui febrilă, spasmele intermitente, senzaţiile emetice profunde, erau necunoscute pentru Chatham. El nu reuşise, în ciuda analizelor de laborator pe care i le făcuse acestuia, să depisteze cauza îmbolnăvirii, aşa că George fusese luat în State de către forţele armate, pentru a fi supus acolo unor analize mai amănunţite. Din păcate, primiseră vestea că acesta murise, dar nu căpătaseră nici o lămurire privind cauza îmbolnăvirii şi morţii acestuia. Aşa că cercetările de pe fundul peşterii nu încetaseră. Guvernul de acasă cerea mereu noi şi noi probe scoase din măruntaiele gheţarului.
Într-o zi, pe când Chatham îşi hrănea câinii în afara perimetrului bazei, Liam, unul dintre biologi, veni şi-l chemă la staţia de radio VHF, o staţie permanent funcţională, alimentată de la un panou solar. La aparat era generalul Randell, cel care răspundea de expediţie din partea Pentagonului.
- Chatham, mă auzi? Sunt multe interferenţe pe linie...ce naiba hârâie aşa...?
- Da, domnule general, vă aud. Greu, dar vă aud. Ce s-a întâmplat?
- Vreau să pleci imediat spre baza noastră din munţii Prince Albert. Îl avem acolo pe colonelul Graham Nigel, biologul. Este singur în bază şi se simte de câteva zile foarte rău. El crede că are probleme cu rinichii. Nu a urinat de două zile. Poate o piatră rebelă, blocată pe traiectul urinar. Trebuie să-i duci medicamentele necesare şi să îl aduci la Silver Flag. Noi nu putem, din păcate, trimite un elicopter în zonă, din cauza solului neprimitor. Dacă starea lui se va agrava, îl vom lua acasă. Iei un transportor pe şenile. Ai peste 30 de km până acolo...
- Ştiţi că nu sunt adeptul maşinăriilor complicate. Am mai multă siguranţă în câinii mei. Plec imediat şi cred că mă voi întoarce mâine.
- Faci, cum consideri că este mai bine. Iei cu tine şi un telefon prin satelit. Ca să ţinem legătura...Am încredere în tine. Ce face Colţ de stea?
- A crescut. Are deja zece ani. El este conducătorul saniei. Cu el în faţa celorlalţi câini nu mi-e frică de nimic.
- Bine, Chatham, vorbim după ce te întorci cu Graham.
Doctorul începuse să se pregătească de plecare. Câinii mâncaseră bine, aşa că nu ar fi fost o problemă pentru ei cei 30 de km pe drumurile îngheţate. Privea în jur şi simţea că nici unul dintre cercetători nu vedeau cu ochi buni plecarea lui cu câinii. Ar fi trebuit să se simtă bine aici, între oameni de ştiinţă, aşa cum era şi el. Dar americanii avuseseră parcă o anume reticenţă din prima clipă, când puseseră piciorul în baza aceasta, atunci când trebuiau să socializeze cu el. Poate de vină era descendenţa lui etnică, poate faptul că era un om al trecutului, nepreocupat de hi-tech şi de tot ceea ce însemna noutate în baza Silver Flag. Era singurul cercetător din zona antarctică care nu renunţase la deplasarea cu câini. Pentru el snowmobilele nu însemnau decât mult zgomot şi un dram în plus de poluare cu gaze, îmbogăţind efectul de seră, şi aşa pe zi ce trece mai agravant, gaura din stratul de ozon devenind o adevărată ameninţare ecologică şi pentru acest colţ uitat de lume.
Chatham nu putuse să se despartă de Colţ de stea, atunci când se hotărâse să vină pe continentul îngheţat. Pe atunci animalul avea doar trei luni, dar era atât de inteligent, încât a simţit din prima clipă că trebuie să se acomodeze împreună cu stăpânul său cu acest nou teritoriu, pe care-l vor explora de atunci câteva ore pe zi,ani şi ani. Apoi, când la insistenţele lui George, şeful bazei şi al expediţiei, el primise încă şapte câini husky de la baza americană Palmer, bucuria doctorului fusese nemărginită.
Părăsi baza când colegii lui se pregăteau să se culce. Era un fel de a spune că se pregăteau de visele nopţii, ei aflându-se acum în plin noiembrie al verii antarctice, care timp de şase luni le va lumina atât munca, cât şi somnul.
Colţ de stea parcă ar fi ştiut că îi aşteaptă un drum greu, dar nou, necunoscut lui. Se aşezase deja lângă hamul din faţă, aşteptând ca Chatham să i-l petreacă pe după trupul puternic, fremătând. Îl privea pe doctor cu ochii lui de un albastru nefiresc, parcă ar fi vrut să-l liniştească: „Să nu ai grijă, am să îi ţin în frâu pe năzdrăvanii ăştia mai mici din spatele meu. Eu hotărăsc ritmul cursei. Fii fără grijă!”. Ceilalţi câini erau mult mai tineri decât Colţ de stea. Cum simţiseră hamul deveniseră mai neastâmpăraţi, trăgeau haotic fiecare în partea lui, ca şi cum ar fi vrut să se împrăştie în cele patru zări albe, spulberate de tăişul gerului, care începuse să coboare de pe crestele lui Erebus. Colţ de stea îi ţinea însă sub puterea şi experienţa sa călite pe drumurile bătute cu stăpânul său. Încetul cu încetul vânzoleala câinilor se stinse. Aşteptau cu toţii fluieratul scurt al doctorului, semn că imensitatea albă le aparţinea şi se cerea să o cucerească cu pas hotărât şi calculat. Chatham făcu un semn cu mâna lui Ross, geologul, care ieşise să fumeze ultima ţigară înainte de culcare şi fluieră scurt. Colţ de stea se cabră asemenea unui cal nărăvaş, îşi înălţă capul în aerul dospit de ger şi amuşină cu nările-i lacome întinderea sălbatică, ca şi cum ar fi vrut să o provoace la o întrecere veche de mii de ani între animal şi natură. Sania începu să alunece uşor pe calota îngheţată şi, când trecu prin faţa muntelui Erebus, Chatham îşi scoase căciula cu urechi şi se aplecă, semn de respect în faţa acelui colos alb, care mereu i se părea un uriaş crescut din legendele neamului său de războinici. Parcurseseră aproape jumătate din distanţă, când începu să simtă în barba-i pufoasă ţepii neospitalieri ai primilor fulgi de zăpadă. Nu era un motiv de îngrijorare. Încă... Dar Chatham ştia că va trebui să îndemne câinii, pentru ca nu cumva ninsoarea să se înăsprească şi să le îngreuneze înaintarea. Ningea din ce în ce mai des. Omul şi câinii lui păreau, văzuţi de departe, umbre ce alunecau prin deşertul scânteietor. Dinspre partea de sud a insulei Ross începuse să bată un vânt, la început timid, apoi din ce în ce mai înverşunat. Chatham privi spre Colţ de stea şi câinele aflat întotdeauna într-o legătură simpatetică cu stăpânul său, îşi întoarse privirea spre el. Din înaltul saniei omul îi transmitea că nu are de ce să se teamă. Este o simplă ninsoare şi atât. Trecuseră ei prin clipe mai grele şi pline de deznădejde altădată. Dar privirea câinelui parcă ar fi vrut să-i spună, că atunci era mai tânăr, mult mai tânăr...şi ninsoarea parcă nu fusese atât de nemiloasă...şi vântul nu atât de hain...Chatham îşi puse ochelarii, care abia dacă mai puteau distinge drumul prin lentilele lor înceţoşate de valurile de fulgi. Ştia de-acum că exista riscul, ca din cauza vizibilităţii din ce în ce mai scăzute să se abată de la itinerariul cunoscut. Exista riscul ca peste câteva clipe să se afle pe un drum care ar fi însemnat sfârşitul. Vicolul lovea cu toată furia animalele ce abia dacă mai puteau învinge potopul de zăpadă spulberată din toate direcţiile. Trebuiau să se oprească. Nu exista altă soluţie. Încercă telefonul prin satelit pentru a lua legătura cu baza. Frecvenţa era aproape inexistentă. Aşa că renunţă. Coborâ din sanie şi începu să dezlege câinii, unul câte unul, mângâindu-i, îmbărbătându-i. În faţă nu se mai vedea nimic şi aproape că nu mai putea respira. Barba îi devenise un grup statuar, care ameninţa să se unească cu sprâncenele şi genele, devenite nişte lame ascuţite de gheaţă. Se strânse în îmbrăcămintea din piele de ren, dar simţea crivăţul, ca şi cum ar fi fost dezbrăcat, fără nimic pe el. Se ruga ca viscolul să nu dureze prea mult. Nu se ştie cât ar fi putut rezista. El, şi mai apoi, câinii. Realiză că nu-şi mai simţea picioarele, apoi nici mâinile. Îşi chemă câinii, pe nume, unul câte unul, lângă sanie. Colţ de stea însă refuza să se apropie. Chatham coborâ şi observă o tăietură destul de serioasă la laba piciorului drept, care lăsase în zăpada pură o dâră roşiatică, ca un asfinţit. Probabil că animalul se lovise într-un vârf de crevasă şi în ultima clipă cu experienţa sa ocolise capcana albă, fără însă să poată evita tăietura adâncă. Încercă să-l salte în sanie, dar nu-şi mai simţea mâinile deloc. Viscolul cânta pe mai multe voci şi doctorului i se păru că acesta niciodată nu fusese atât de năpraznic. Colonelul Graham îl putea aştepta în zadar. Nici nu ştia care era starea acestuia, dar spera ca într-o oră urgia de sus să se năruie şi să îşi poată continua drumul. Urcă din nou în sanie şi se înveli, protejându-şi mâinile, dar mănuşile îmblănite parcă nu-l mai puteau feri de dinţii aprigi ai viscolului. Simţi o moliciune care-i traversă trupul, ca un râu sprinţar primăvara pe potecile muntelui şi adormi. Nu mai auzea nimic. Decât glasul viscolului, care dintr-odată se transformase în şoapte. Se afla parcă în satul său, printre copiii care dăduseră năvală să ajungă primii la bărcile ce veneau din larg de la pescuit. Într-una din ele se afla şi tatăl său. Fugea pe nisipul ce-i frigea tălpile, obligându-l să alerge în zig-zag şi din ce în ce mai tare pentru a scăpa de biciul de foc al soarelui ce se risipise printre miile de firicele de nisip. Ajunsese la mal şi un val izbăvitor îi potoli usturimea tălpilor mici, învăţate cu colţurile tăioase ale scoicilor şi cu pietricelele sidefii. Barca tatălui său tocmai ajunsese la mal. Sări în ea şi începu să danseze printre trupurile colcăind ale peştilor, unii dintre ei încă vii. Bătea din palme şi râdea, privind spre tatăl său. Aveau mâncare pentru câteva zile. Privea spre ceilalţi copii, cum se bucurau la fel ca el în bărcile, care una câte una îşi odihneau trupurile obosite pe nisipul umed, foşnind sub carenele uşoare. Observă pe fundul bărcii cleştii unui crab uriaş. Îl rugase pe tatăl său să prindă unul, fiindcă voia să-şi facă din cleştii lui un colier, aşa cum văzuse la Luauaki, cel mai bun prieten al său. Atinse carapacea încă umedă a animalului, când deodată acesta îl apucă de degetele mâinii stângi, forfecându-l dureros. Ţipă prin vis şi se trezi. Urgia albă se potolise, dar mâinile îl săgetau fantastic. Încercă să le mişte, dar nu putu. Se uită la ceas. Viscolul durase şapte ore. Abia atunci realiză că bunii lui câini se urcaseră în sanie lângă el şi îl acoperiseră, formând cu blana lor un scut viu. Altfel nu ar fi putut să reziste hipotermiei. Numai Colţ de stea lipsea. Chatham coborâ din sanie. Mâinile îl frigeau dureros, buricele degetelor având parcă mii de ace, ca un arici care vrea să se protejeze de un duşman nevăzut. Îl strigă disperat pe Colţ de stea, dar ecoul glasului i se pierdu printre banchizele albe şi triste, ca şi sufletul său. Începu să urle aproape, strigându-l mereu, până ce vocea i se înecă în lacrimi. Văzu o ridicătură de zăpadă şi inima începu să-i bată cu putere. Câinele fusese poate protejat de cazemata de zăpadă. Numai rana din laba piciorului drept îl îngrijora pe doctor. Scormoni cu tălpile îngheţate zăpada încă afânată şi dădu de trupul animalului său. Îngenunche lângă el, strigându-l pe nume. Câinele deschise ochii, dar Chatham citi în ei umbra morţii. Colţ de stea abia mai respira. Nările îi erau umede, iar laba piciorului drept devenise o cangrenă urât mirositoare. Luă trusa de prim ajutor, o desfăcu cu greutate şi încercă să cureţe rana, dar zăpada îngheţase sângele uscat şi Colţ de stea scoase un urlet nefiresc de deznădejde şi durere numai la simpla atingere. Îşi privea stăpânul, neputincios şi speriat, ca atunci când acesta îl cumpărase dintr-o piaţă de animale din Wellington şi îl botezase atât de frumos. Blana lui avea de pe atunci ceva din strălucirea gălbuie a unei stele, cu irizări de alb şi cenuşiu fantaste. Chatham simţea din privirea lui că animalul se va despărţi de el pentru totdeauna, dar nu putea suporta despărţirea asta. Prin baza Silver Flag trecuseră atâtea rânduri de cercetători, dar numai ei doi rămăseseră fideli muntelui Erebus şi gheţurilor nesfârşite. Chatham înlocuise rând pe rând ipocrizia unora cu ignoranţa altora, orgoliul nemăsurat cu minciuna. Singura fiinţă devotată îi rămăsese mereu Colţ de stea. Îşi amintea acum, lângă trupul aproape muribund al prietenului său fără grai, de teoriile creaţioniste, pe care strămoşii lui le puseseră la baza alcătuirii acestei lumi. Legende despre oameni puternici, vechii maorii ştiind că omul posedă acea forţă spirituală, fizică şi morală care-l face să întreprindă lucruri de domeniul fantasticului: să vâneze soarele de pe boltă, să coboare în lumea de dedesupt, cea a umbrelor, şi să se întoarcă de acolo iniţiat în taine nescrise, să pescuiască din apele clare ale oceanului chiar şi o insulă. Chatham ştia că, ori de câte ori acţionează asupra lumii ce-l înconjoară, omul o recrează, ca într-o renaştere perpetuuă. Şi că lumea înconjurătoare nu-l poate învinge nicicând definitiv. Aici, între ziua şi noaptea polară, Chatham ajunsese să conştientizeze faptul că strămoşii săi creaseră formula esoterică a naşterii lumii din cele două esenţe: Te Po, întunericul şi Te Ao, lumina. Tot aşa şi viaţa lor pe acest continent tăcut pendula între lumină şi întuneric, între bucurie şi durere, între Aurora australă şi chipul palid al soarelui aflat pe bolta costelivă în cele şase luni ale lungii zile polare. Ştia că trupul lui Colţ de stea se afla acum la marginile lumii acesteia, gata să părăsească lumina şi să pătrundă în întunericul etern. Trebuia să îi salveze într-un fel amintirea, abnegaţia cu care îl urmase peste tot, dârzenia în faţa stihiilor revărsate din ceruri. Şi, mai presus de toate, iubirea necondiţionată pe care animalul i-o purtase. Îşi simţea mâinile neputincioase, ca nişte cioturi îngheţate. Ritualul străvechi maori îi împinse mâna spre cuţitul lat, cu care despica întotdeauna trupul focii vânate. Colţ de stea îl privi pentru ultima dată, apoi ochii lui albaştri ca o mare calmă se îndreptară spre cuţitul vânătoresc, ca şi cum ar fi vrut să-i spună stăpânului său: “Numai aşa mă vei purta mereu în sufletul şi trupul tău. Numai aşa”. Lumina din ochii lui se răsfrânse în mii de boabe de rouă îngheţată, sticlind peste fruntariile vremii. Chatham despică cu lama lată stomacul câinelui său. Vârâ mâinile-i paralizate de degerături în sângele încă fierbinte şi şopti rugăciunea spiritului plecat în moarte. Simţea cum încetul cu încetul vârful degetelor respiră viaţă, cum parcă prin pielea lui aspră se împrăştie căldura sufletului câinelui său, cum o putere venită peste vremi şi spaţii îl împresoară. Avea acum control în membrele-i care prinseseră a se mişca. Tăie inima câinelui, o spintecă în două, dând-o perechii de câini înaintaşi, care-i vor ţine de acum înainte locul lui Colţ de stea. Apoi îi scoase plămânii, rinichii şi ficatul şi îşi hrăni ceilalţi câini. Fiecare purta în el acum o părticică din cel ce fusese câinele lui de nădejde şi cu siguranţă că vor înfrunta mai uşor tot ceea ce viaţa aici, în pustiul alb, le va pune în faţă. Aşternu trupul lui Colţ de stea într-o albie de zăpadă şi îl acoperi pentru totdeauna cu un strat gros de mantie albă. Luă unul din beţele de la schiurile din sanie şi-l înfipse la căpătâiul gropii, iar pe el anină hamul, în care trăsese până mai ieri animalul lui devotat. Pentru ca prin câmpiile albastre de dincolo să aibă sprijin şi să vadă poteca spre marele spirit...

II

Cum poţi trăi fără un prieten devotat? Este oare amintirea singurul lucru, cu ajutorul căruia, din când în când, la ceas tainic să-l regăseşti prin spuma vremurilor ce s-au prelins peste zilele şi nopţile tale, ca un val rătăcit şi stingher într-un ocean de spaime?
Chatham ştia că pierderea lui Colţ de stea rupsese din el adânc şi că niciodată, indiferent câţi câini ar mai fi avut, niciunul nu îi va putea lua locul. Cu acest gând, în două ore ajunse la baza de sub munţii Prince Albert. Colonelul Graham însă nu mai era în viaţă. Ultima clipă îl prinsese în faţa staţiei de înaltă frecvenţă, căutând să ia legătura radio cu cineva, de la care aştepta să-i vină salvarea. Chatham îl sună pe generalul Randell şi ceru instrucţiuni.
- D-le general, îmi pare rău, dar am ajuns prea târziu...! Colonelul Graham nu a mai putut rezista. Probabil, a făcut un blocaj renal...
- Ţi-am spus să pleci cu un transportor cu şenile, dar tu te-ai încăpăţânat şi ai ales câinii...
- Am fost prinşi în mijlocul unei furtuni de zăpadă! Nici cu transportorul nu puteam să răzbesc, până ce ninsoarea nu s-ar fi potolit...
- Poate ai fi reuşit...Oricum, faptul este consumat. Mă şi miram să mă fac înţeles de un neozeelandez ca tine, prins încă în magia strămoşilor lui...în ciuda faptului că ne aflăm în anul de graţie 2035...
Chatham făcu o pauză mare şi generalul crezu că s-a pierdut legătura.
- Alo, Chatham, mai eşti acolo?
- Da, răspunse acesta cu vocea sugrumată de durere. L-am pierdut pe Colţ de stea...
- Cum l-ai pierdut?
- Când a început viscolul, am vrut să-mi protejez câinii. I-am adunat în jurul saniei. Atunci am observat că el se rănise, probabil, într-un ciot de crevasă. A început să piardă mult sânge. Apoi din cauza frigului puternic eu am intrat în starea de uitare albă. Am adormit. Dacă nu erau câinii care să mă protejeze cu trupurile lor muream şi eu. Pe Colţ de stea l-am găsit acoperit de zăpadă şi cu o cangrenă urâtă la laba piciorului. Nu a mai trăit decât câteva clipe, ca şi cum m-ar fi aşteptat să fiu lângă el.
- Îmi pare rău...sincer îmi pare rău, Chatham...! Te rog să-l îngropi pe Graham, până ce noi vom reuşi să-l aducem acasă...Dacă o vom mai face vreodată...
Vocea generalului era plină de deznădejde şi Chatham simţea în inflexiunile ei că acesta îi ascundea ceva.
- S-a întâmplat ceva, simt asta! Vreau să fiţi sincer cu mine! D-le general, ne cunoaştem de atâţia ani de zile...
- Vezi, tu, Chatham, sunt lucruri pe care nici chiar eu nu ţi le pot spune, în ciuda afinităţilor ce ne leagă de atâta vreme. Un singur lucru îţi pot dezvălui. Omenirea se află în pragul unei extincţii universale. Am poluat în mod nejustificat nu numai teritoriul pe care noi trăim, ci şi pe cele unde am căutat noi resurse, cum este de exemplu Antarctica. Toate deşeurile de la staţiile ştiinţifice urmau să fie scoase în afara continentului pe vapoare. Dar noi le-am descărcat direct în ocean sau pe gheaţă, în ciuda protocolului de mediu pe care tot noi, ţările care avem baze în zonă, l-am semnat. Poluarea cu produse petroliere, cum a fost surgerea de ţiţei din 1989 şi o serie de poluanţi chimici au avut grave consecinţe asupra faunei şi climei. Dar cel mai mare pericol l-au avut gazele cu efect de seră, cu urmarea lor fatidică, efectul de încălzire globală, chiar şi în zonele polare. De aici, pericolul, care deja a făcut primele victime, al topirii accelerate a gheţarilor. Voi, acolo, în mijlocul gheţurilor aţi fost văduviţi ani buni de o informare corectă...sinceră...
- Ce vreţi să spuneţi?
- Chatham, în ultimul an, doi dintre cei mai mari gheţari ai Antarcticii s-au topit brusc, într-un timp curios de scurt. Este vorba despre uriaşul iceberg din Insulele Adelaide şi de icebergul cunoscut sub denumirea de B-15 A. Nişte coloşi de gheaţă, care au dizlocat cu ei o cantitate înfricoşătoare de apă. Dacă la începutul anilor 2000, nivelul Oceanului Antarctic creştea anual cu 3 mm, acum creşterea este 5 cm. O parte din coastele Noii Zeelande, din cele ale Australiei, insulele Falkland şi o parte din plajele Argentinei au fost înghiţite de ape...
- Nu se poate! Ceea ce îmi spuneţi, nu poate fi adevărat!
- Ba da! Lumea de acolo, atât cât s-a mai putut salva, s-a retras spre alte zone, spre nord. Se preconizează ca în maxim cincisprezece ani gheţarii din sud, precum şi cei de la Polul Nord, unde temperaturile au crescut constant cu câte 2 grade, se vor topi şi vor acoperi planeta de ape. Civilizaţia noastră va pieri...
- D-le general, ceea ce îmi spuneţi mă înfricoşează. Şi noi, aici, de ce nu am aflat asta...?!
- Am vrut să vă protejăm cercetările, să nu vă abatem atenţia de la ceea ce este pentru voi, ca oameni de ştiinţă, mai important, viaţa de sub calota glaciară a Antarcticii...Mai mult, sateliţii noştri au surprins imagini ale unor farfurii zburătoare hipersonice, care în mod regulat bombardează cu focoase laser marile banchize şi icebergurile ce alcătuiesc ţărmurile Antarcticii. O altă civilizaţie, mult mai evoluată decât noi, se pare, îşi pregăteşte debarcarea pe Terra, obligându-ne să ne retragem din calea apelor. Oricum, un singur lucru îţi mai pot spune şi asta fiindcă ţin foarte mult la tine ca om şi specialist. Să nu intri vreodată în peştera lacului Kaliningrad!
- De ce?
- Atât îţi pot spune! Restul este strict secret, cred că mă înţelegi! Acum fă-i o înmormântare decentă colonelului meu şi întoarce-te la bază. Am auzit că Ross şi Millner s-au îmbolnăvit şi ei...
- Ei au intrat mereu în peşteră...au luat probe de apă...ca şi George, fostul meu şef, care a murit...D-le general, ce se ascunde de fapt sub calota de gheaţă?
- Asta am vrea să ştim şi noi urmărind cercetările pe care colegii tăi le fac pe mostrele aduse din adânc...Fotografiile realizate de sateliţii NASA nu au putut penetra foarte mult în carnea de gheaţă a continentului...
- George...George Russel...Care a fost cauza morţii lui?
- Chatham, băiatule, doar ţi-am spus, sunt informaţii pe care nu ţi le pot dezvălui, oricâte clipe dragi ne leagă! Le voi duce cu mine în mormânt...Ai grijă la drumul de întoarcere şi mai vorbim!
Când doctorul a ajuns la Silver Flag, liniştea domnea peste întreaga bază. A intrat speriat în prima încăpere, cea în care îşi ţineau aparatura de intercomunicaţii. Era pustie, lucru nefiresc, atâta timp cât legăturile dintre bazele de pe continentul de gheaţă şi cele cu lumea exterioară erau unele deosebit de active. A trecut apoi în camera ce ţinea loc de salon, unde nu se afla decât Greg Paltron, geologul.
- Salut, Greg! Dar unde sunt ceilalţi? Au coborât în peşteră după probe?
- Nu. Ross şi Millner au aceleaşi simptome ca ale lui George. Eu şi Ray Sanders am hotărât să nu mai intrăm acolo, jos. Se întâmplă ceva şi nimeni nu vrea să ne dea niciun indiciu.
- Am vorbit cu Randell, dar mi-a spus că nu-mi poate spune prea multe.
- Nicio problemă. Eu am un prieten bun la Pentagon. Ne cunoaştem din anii facultăţii. O să încerc să iau legătura cu el prin Skyp. Vezi ce fac cei doi, deşi nu prea cred că o să-i poţi ajuta prea mult. Ross delirează de câteva ore, iar Millner refuză să vorbească cu noi.
Situaţia aceasta nu putea să mai continue. Dar în ciuda eforturilor lui Chatham de a lua legătura cu cei care le coordonau de pe continent activitatea, nimeni nu răspundea la apelurile lui. Peste două zile însă, primi pe telefonul prin satelit un video-mesaj. Era de la generalul Randell: “Chatham, îmi pare nespus de rău pentru ce se întâmplă acolo, la voi. Sunt lucruri care depăşesc puterea mea de decizie. Dar nu şi pe cea de om...Vreau să fiu sincer cu tine. Până la capăt! Aţi fost abandonaţi. În peşteră există un virus necunoscut, ca o autoprotecţie a lumii din adâncuri vis-à-vis de intruziunea noastră acolo. Sunteţi un posibil focar de contaminare pentru noi, cei de aici. Va trebui să vă acceptaţi soarta, în numele umanităţii, a celor de acasă. Pentru colegii tăi acest act este unul firesc. Ei toţi sunt militari, au semnat un jurământ. Dar tu, care eşti civil, nu ştiu cum vei suporta acest gând. Îmi pare rău, ai fost întotdeauna onest şi ataşat muncii tale. Şi idealurilor care ne-au animat să cucerim acel continent blestemat. Acesta este ultimul mesaj din lumea de aici. Domnul să vă aibă în pază!”.
Acum Chatham ştia că soarta lor era una legată numai de acel pustiu alb şi neprimitor. El nu avea acasă familie. Doar câţiva prieteni, care desigur că îl vor uita în scurt timp, şi care probabil se refugiaseră în Europa, acum, după topirea apocaliptică a icebergurilor. Sau poate nu mai apucaseră să o facă. Ross şi Millner muriseră peste câteva zile. Peste o altă săptămână Greg Paltron şi Ray Sanders îi urmaseră. Chatham, medicul care absolvise cu "Magna cum laudae" cea mai elitistă facultate de medicină din lume era neputincios în faţa acelui virus care urcase printre oameni ca un blestem ancestral. Rămăsese singur în bază. Avea alimente pentru trei ani, oceanul şi banchizele îi puteau oferi mijloacele de subzistenţă pentru un timp şi mai îndelungat. Dar dincolo, dincolo de banchizele uriaşe, el nu ştia dacă omul mai este stăpân pe Terra sau nu. Mijloacele de informare electronică se împuţinau pe zi ce trece, site-urile pe care el navigase mereu nu mai existau. Dar găsise pe masa de lucru a lui Millner un material, pe care acesta nu mai avusese timp să-l expedieze la Pentagon. Era un raport clasificat “top secret”, singura sursă care putea oferi informaţii despre lumea de sub calota îngheţată, unde el şi colegii lui coborâseră de atâtea ori pentru a preleva probe. În studiul descoperit de Chatham se specifica faptul că fuseseră înregistrate în zona de deasupra localizării lacului Kaliningrad mari variaţii de câmp magnetic terestru care, aprecia Millner, nu se pot explica decât fie prin existenţa în adâncuri a unei mari cantităţi de minereu de fier, fie a unor ruine. Probele aduse la Silver Flag şi analiza lor secvenţială în laborator erau dovezi că acolo, în acea peşteră misterioasă, există condiţii pentru unele forme de viaţă. Apoi urma o frază, care îl făcu pe Chatham să încremenească: “Există dovezi de floră şi faună, care ne îndreptăţesc să credem că în urmă cu câteva zeci de mii de ani, Antarctica era un continent înverzit, care a fost acoperit cu o platoşă groasă de gheaţă, probabil în urma unei schimbări bruşte a aliniamentului polilor tereştri, după ce Pământul a fost lovit de un meteorit. Este foarte posibil ca locuitorii de atunci ai Terrei, care ajunseseră la o civilizaţie foarte avansată, să fi descoperit această peşteră, ce prezenta condiţii favorabile de viaţă, şi să se fi retras pentru totdeauna în adâncurile ei. Este nevoie de sprijin logistic, uman şi militar pentru a putea coborâ spre miezul acestei locaţii, unde s-ar putea să întâlnim forme de viaţă evoluate”. Chatham rămăsese înmărmurit. Deci, intuiţia lui privind blestemul acelor locuri, reflectat în răspândirea acelui virus necunoscut, fusese una exactă. Lumea de sub adâncuri îşi apăra structurile într-un mod extrem de evoluat, ţinând cont de faptul că nici laboratoarele Terrei nu fuseseră capabile să descopere tulpina ucigaşă a acelui virus. Doctorul ştia că este condamnat să piară, aşa cum de altfel şi dorea, pe tărâmul acela insolit şi pustiu. Dar considera că este de datoria lui de om şi de savant să nu o facă până ce nu va şti ce anume se ascunde în peştera lacului Kaliningrad. Pregăti sania şi se hotărâ să ia cu el câinii cei mai experimentaţi, Leda şi Ranger. Peştera se afla la mică distanţă de baza lor. Îşi luă provizii pentru câteva zile. Barca pneumatică gonflabilă, lanternele cu laser, care se puteau autoîncărca de la temperatura epidermei celui care le folosea. Instrumente de observaţie de ultimă generaţie: dispozitivul vizual cu infraroşu, capabil să transmită celui care-l folosea toate datele legate de structura fizică şi psihică a obiectului vizat, reportodiscurile audio-vizuale, aplicate sub forma unor plasturi minusculi pe frunte, folosite pentru înregistrarea zgomotelor din natură, de care doctorul se folosise ori de câte ori plecase în cercetare pe banchize. Protejat şi de noaptea polară, care îşi întinsese aripile tăcute peste nemărginirea argintie a gheţurilor, porni într-o aventură, poate unică, dar dureros de tristă, întrucât ştia că nu va mai avea cui transmite secretele, pe care poate le va descoperi acolo, în străfunduri, contactul lui cu lumea civilizată fiind un capitol încheiat. Nici chiar ameninţarea contaminării cu acel virus sălbatic nu îl mai putea speria. Era singur, într-o lume pustie. Trebuia să-i afle taina, indiferent de consecinţe...indiferent de ceea ce va descoperi în peştera misterioasă...

III

Când tocmai se pregătea să înhame câinii, observă că Leda, care de obicei în astfel de situaţii era agitată şi cu o lumină vie în ochi, stătea culcată cu botul între labele din faţă. “Nu poate fi bolnavă”, se gândi Chatham. El ar fi ştiut asta, căci pentru el sănătatea câinilor săi, hrana lor, şi îngrijirea zilnică constituiau precepte de la care nu s-ar fi abătut pentru nimic în lume. Se apropie de ea şi o mângâie. Căţeaua nici măcar nu întoarse capul, ci numai îşi ridică spre el ochii ei adânci şi trişti. Încercă să o ridice de la pământ, dar când îşi vârâ mâna dreaptă sub burta ei, Chatham încremeni. Nu de spaimă, ci de fericire! Pipăi şase mameloane puternice, semn că Leda va deveni în curând mamă. I se păruse lui că în ultimul timp căţeaua era mai lacomă la mâncare decât de obicei, dar pentru el ăsta nu era decât un semn că era sănătoasă. O mângâie pe bot, ca o încurajare binevenită, şi abia atunci zări un licăr de lumină în privirea ei. Era fericită că stăpânul descoperise cauza stării ei de neputinţă şi a refuzului unei călătorii albe şi atât de dorită altădată. Animalul ştia că o va lăsa să aştepte în linişte clipa miraculoasă, când va aduce pe lume cele şase suflete pufoase şi mici. Chatham fluieră scurt şi ceilalţi câini veniră în faţa lui, parcă ar fi ştiut că stăpânul are de făcut o alegere grea. Îl mângâie pe Rock pe blana-i cenuşie şi îl înhămă lângă Ranger. Avea doi masculi puternici la sanie şi asta îl făcea să fie încrezător în expediţia pe care o pregătea. Şi care ar fi putut fi şi ultima plecată de la Silver Flag...
Îşi făcu un vaccin, care conţinea antidotul împotriva tuturor tulpinelor de virus cunoscute până atunci pe Terra, fără însă să spere prea mult în efectul său. Îl administrase şi celorlalţi cercetători de la bază, înainte să îşi înceapă expediţiile subterane, dar nu folosise la nimic. Porni spre peşteră, însoţit de primele stele, pe un cer care părea că se aplecase peste gândurile lui cu îngrijorare, aşa cum făcea şi bunica Waikati, atunci când îl pregătea de culcare. Peste puţină vreme Chatham simţi în nări mirosul specific intrării într-o grotă. Amestec de umezeală, miros de lichen putred, şoapte ale vântului ce îşi abandonase trupul prin culoarele întunecate. Lăsă câinii la intrarea în peşteră şi luă cu el numai barca gonflabilă şi instrumentarul folosit pe teren. Păşea calm, deşi simţea cum inima îi bate din ce în ce mai tare în piept. Se gândea la strămoşii lui, care se coborâseră şi ei în lumea de dincolo, cu multe mii de ani în urmă, pentru a se iniţia în tainele creaţiei, pentru a descoperi seminţele rodirii pământului din îmbrăţişarea luminii cu întunericul. Intrarea în peşteră era asemenea unui amfiteatru care cobora sub tavanul de calcar, unde apa şi timpul nemilos sculptaseră creaţii mirifice: scoici de un alb sclipitor, proeminenţe largi, desprinse din pereţi, ca şi cornele unor berbeci uriaşi, flori de piatră răsucite în petale albastru-verzui, stalactite ce coborau asemenea unor şerpi de apă. Se oprea din când în când şi cerceta cu atenţie solul, ca şi cum ar fi vrut să citească urme, străduindu-se să prindă zgomotele imperceptibile ce parcă suiau din străfunduri. Când ajunse la albia lacului Kaliningrad îşi pregăti barca. Cu mişcări calculate, încât se mira cum putea fi atât de echilibrat. Ştia la ce se va expune atunci când va atinge cu pagaia de aluminiu undele răscolite de trupul firav al bărcii. Simţea cum din aburii ce se încolăceau pe chipul calm al lacului se înalţă umbra contorsionată parcă a virusului ucigaş, care îi va pătrunde în pielea tăbăcită de geruri şi i se va înfăşura pe suflet, ca un ochi de ştreang, fără scăpare. Îşi potrivi pe faţă dispozitivul audio-vizual cu infraroşu, compact ca o cagulă militară. Privea fascinat tavanul, care începuse să se coloreze cu irizări de albastru şi argintiu, reflecţii ale chipului bătrân al lacului. Se oprea în răstimpuri, ca un cercetaş iscusit să asculte aerul foşnitor şi clipocitul undelor ce se spărgeau de pereţii laterali, înalţi ca ai unei catedrale. Simţii un curent ce venea dinspre latura din dreapta şi vâsli prudent. Ajunse lângă o gură de puţ de aerisire, prin care auzea cum şuieră curenţii care se străduiau să ajungă undeva la suprafaţa calotei îngheţate. Se mira de existenţa acestuia într-un astfel de loc şi îşi spuse că nu putea fi opera naturii în niciun caz. Se îndepărtă şi observă undeva spre partea de nord cum o lumină de un galben strălucitor devenea din ce în ce mai evidentă, aşa cum lumina dintr-un tunel creşte în intensitate, cu cât te apropii de ieşirea din el. Instinctul de conservare îi şopti să fie prudent. Lumina era din ce în ce mai puternică, iar curenţii de aer tot mai puri, ca şi cum ar fi fost filtraţi printr-o instalaţie de epurare a noxelor. Se apropie de peretele lateral şi ascultă preţ de câteva clipe, ca un vânător la pândă, aşa cum făcea când ieşea la vânătoare de foci pe banchiză. Se sprijinea cu mâna de peretele alunecos şi pe alocuri lipicios, ca şi trupul unui melc uriaş, şi avansa puţin câte puţin. Ajunse la un mal cu piatră verzuie, transparentă, încât puteai vedea cum în trupul lacului fuseseră sculptate mici excrescenţe de diferite forme. Trase barca pe mal şi stătu ghemuit la pământ câteva clipe. Faptul că acolo sub pământ putea respira în voie, fu primul gând care-l făcu să se gândească la faptul că aici sub calota de gheaţă poate exista viaţă, aşa cum specifica şi Millner în raportul său către Pentagon. Auzi frânturi de voci slabe, care încetul cu încetul se puteau defini mai compact. Se întinse pe burtă şi se târâ înspre locul, de unde i se părea că vine ecoul înfundat. “Nu, îşi spuse el, este o iluzie auditivă...nu pot fi voci omeneşti...Poate că nu mă mai pot concentra...Este un efect al adâncimii considerabile la care mă aflu...!”. Dar nu se înşela. Se auzeau acum distinct voci umane. Se apropie târâş şi mai mult de acel loc şi se opri înmărmurit. În faţa sa se căsca o prăpastie de câţiva metri pe fundul căreia se afla o sală cu aparate şi ecrane gigantice, un fel de cameră de comandă sofisticată. În faţa ecranelor erau doi bărbaţi. Îi putea auzi acum distinct şi îi putea şi înţelege, fiindcă vorbeau engleza.
- Am primit ultimele fotografii făcute de naveta noastră spaţială, spuse unul dintre ei, cu trăsături atletice. Totul indică o creştere a volumului de apă planetar peste cele mai optimiste previziuni ale noastre. Va trebui să intensificăm bombardarea banchizelor de coastă. Noaptea polară poate fi un scut bun în calea radarelor hominizilor. Când va veni şi Robin vom deschide ecranul-arhivă. Să vedem pe viu imaginile surprinse deasupra Atlanticului şi Pacificului.
- Am spus întotdeauna că anul 2050 va fi anul debarcării noastre pe Aquatica...îi răspunse cel de al doilea bărbat, mai scund, dar tot atât de bine echilibrat fizic. Este adevărat, am fost ajutaţi foarte mult şi de aceste fiinţe iraţionale, care mai populează acum pământul şi care prin acţiunile lor sinucigaşe şi-au semnat sentinţa extincţiei totale...
Chatham observă lângă pereţii laterali ai sălii trei bazine cu apă, aşa cum sunt turnurile de salvare de pe submarine, unde sunt recuperaţi scafandrii pentru a-i pregăti să treacă de la presiunea din adâncuri la presiunea de pe vas. Nu apucase să le examineze şi să le fotografieze, aşa cum făcuse de altfel cu toată acea încăpere, când dintr-un astfel de bazin ieşi un bărbat. Nu avea pe el niciun costum de scafandru, decât un combinezon dintr-un material fosforescent, asemănător înotătorilor, care uneori participă la curse de fond pe ocean. Doctorul îşi fixă dispozitivul cu infraroşu pe acesta. Observă că pielea cafenie de pe faţă i se usucă în mod instantaneu. Mai sesiză faptul că pomeţii îi erau un pic teşiţi spre zona nasului.
- Ah, Robin, bine ai venit. Tocmai discutam despre ultimele hărţi de pe Aquatica întocmite de naveta noastră. Vrei să vedem imaginile?
- De asta am şi venit. Hai, să-i dăm drumul!
Chatham rămăsese sclavul unui singur gând: cum ieşise acel bărbat dintr-o scufundare acvatică fără costum de protecţie, fără ochelari sau tub de oxigen? Montă dispozitivul vizual cu infraroşu ultraperformant pe nivelul “Search” şi îl îndreptă spre bărbat. Printr-un sistem audio, legat la un mic receptor ataşat urechii doctorului acesta putu auzi rezultatele scanării: “Fiinţă din ordinul primatelor. IQ de valoare peste indicele superior uman. Temperatura corpului: rece. Dinamica corpului adaptată pentru imersiune la adâncimi mari. Culoarea pielii: roşu-cafeniu, specifică peştilor abisali. Lucioasă şi rezistentă la variaţii mari de temperatură. Tipul de piele: caucazian, Fitzpatrick 3. Auzul foarte fin. Ochi fosforescenţi, adaptaţi şi la lumina naturală şi la cea din adâncuri. În spatele urechilor posedă o pereche de branhii, care îi ajută să înoate fără protecţie subacvatică. Posedă nişte scuturi electrice în membrele superioare şi posterioare, care le permit să descarce asupra unei potenţiale ameninţări încărcături de peste 500 de volţi. Vorbesc întotdeauna limba teritoriului pe care se află. Acum, fiind poziţionaţi deasupra unor baze americane, vorbesc engleza. Pot oricând printr-un sistem de scanare-traducere înmagazinat în emisfera stângă cerebrală să folosească orice limbă existentă pe Pământ. Denumirea speciei: oameni-amfibie. Reprezintă veriga de legătură care lipseşte în filogenia omului".
Toate aceste informaţii îl bulversaseră pe Chataham. Privea cum pe un ecran imens apăruse harta Terrei, dar ca titlu central apărea ca titulatură “Aquatica”. Vedea cum fascicule luminoase roşii şi albastre, ce plecau dinspre Antarctica, se îndreptau spre ţările nordice şi spre Canada. A realizat că atunci când oamenii- amfibie vor cuceri definitiv pământul, când topirea gheţarilor va duce la dispariţia sub ape a unor întregi continente, planeta se va numi “Aquatica” şi nu se mira de ce. Asculta fascinat dialogul bărbaţilor aflaţi în sala cu maşinării necunoscute lui.
- Peste cinci-zece ani, populaţia Africii, Asiei şi a Europei, se va retrage treptat spre Regatul Unit al Marii Britanii şi spre ţările Scandinave. Populaţia Americii de sud, Centrale şi americanii vor migra spre ţinuturile nordice canadiene. Omenirea va intra în criză alimentară. Se va acumula pe un spaţiu relativ mic un număr impresionant de locuitori pe metru pătrat. Imaginaţi-vă, un conglomerat de limbi, culturi, religii, obiceiuri, diferite şi antagonice. Un alt turn Babel. Conflictual, supus vicisitudinilor vremii şi lipsei de hrană. Va urma o cursă furibundă pentru cele câteva puţuri de petrol rămase pe platformele din Marea Nordului şi pentru gazoductul transsiberian. Va fi un război total între europeni şi americani, care-i va decima treptat, aşa încât în 2050, când Aquatica se va întinde pe toată planeta, nu vom mai întâmpina dificultăţi de a o popula cu civilizaţia noastră, aflată acum sub ape.
Chatham nu mai putea suporta să asculte predicţiile apocaliptice legate de planeta sa. Se retrase până la barcă şi refăcu drumul spre ieşirea din peşteră. Găsi câinii neliniştiţi, adulmecând cu boturile spre luna plină, care se topea pe după umerii de gheaţă ai lui Erebus. Simţii o trepidaţie puternică a scoarţei îngheţate. Se culcă la pământ, atent la orice zgomot. Trepidaţia se amplifica. Ai fi zis că pântecele gheţarului fierbe şi stă să dea în clocot. Auzi un uruit puternic şi zări la circa 100 de metri cum se deschide o trapă în pustiul alb. Profilul unei farfurii zburătoare se înălţă din abisul trapei şi se pierdu la câteva secunde în atmosfera împietrită a nopţii australe. “Farfuriile hipersonice, despre care vorbea Randell, gândi mecanic Chatham. Un nou asalt cu proiectile cu laser asupra icebergurilor. Omenirea a trăit ani de zile cu himera obiectelor zburătoare neidentificate. Marte, Jupiter, Saturn erau locaţiile pe care omenirea le vedea ca baze de plecare ale acelor misterioase nave, care au îmbogăţit imaginaţia fiecăruia. Dar cu toţii s-au înşelat. Obiectele vin din acest adânc pustietor şi au o misiune precisă: distrugerea planetei şi a speciei umane”.
Se îndreptă spre bază deznădăjduit, cu inima sfârtecată de o tristeţe de sfârşit de lume. În noaptea aceea, şi în cele care urmaseră, dormise doar câteva ore. Se visa mereu înotând în lacul misterios şi lovindu-se uneori de trupuri de oameni-amfibie, care-l priveau cu ochii lor fosforescenţi, ca şi cum i-ar fi spus: “Puţin, încă puţin şi veţi deveni o amintire!”. Încercase să ia legătura cu Cartierul General al Expediţiilor Antarctice din Pentagon, pentru a-i alerta asupra acestei ameninţări din adâncuri. Dar îi era imposibil să prindă vreo legătură. Ştia acum că cercetătorii din bază fuseseră consideraţi întotdeauna doar nişte cobai, simple unelte de laborator. Dacă informarea lor acolo, în pustiul alb, ar fi fost una corectă, fără cenzurările electronice atât de binecunoscute ale Pentagonului şi ale Agenţiei Naţionale de Securitate, poate azi, omenirea ar fi putut porni un atac împotriva civilizaţiei ce se năştea în subteran atât de ameninţătoare. Cercetătorii din bază luaseră doar probe de sol, gheaţă şi apă, dar nu încercaseră niciodată să cutreiere oglinda lacului, ca să descopere acel centru de comandă. Oricum, virusul îi atacase de la primele cercetări, ca un scut biologic, cu care oamenii-amfibie voiau să-şi păstreze identitatea nevoalată.
Trecuse un an de la coborârea lui pe fundul peşterii. Paradoxal, virusul nu îl atacase. Mereu se gândea la asta şi nu găsea un răspuns: ”Poate fiindcă nu am avut un contact direct al pielii cu apa. Am purtat tot timpul perechea de mănuşi de protecţie subacvatică. Dar poate că nu apa a fost germenele acelui virus necunoscut, ci atmosfera din peşteră! Da, asta a fost cu siguranţă! Eu, fiindcă am respirat tot timpul prin cartuşul filtrant al dispozitivului cu infraroşu, neinhalând direct aerul de sub gheţar, nu am fost expus la virus”. Dar aceste amănunte contau acum atât de puţin. Îi rămăseseră doar pustiul alb de cutreierat în căutare de surse viitoare de hrană şi câinii lui dragi.
Leda dăduse între timp viaţă la şase căţei sănătoşi. Unul dintre ei, primul fătat şi cel mai puternic, se ataşase atât de mult de Chatham, încât în fiecare dimineaţă îl aştepta la uşă, ca şi cum ar fi vrut să fie primul care să-i ureze o zi bună. Chatham îşi aduse aminte că Leda fătase foarte greu şi că primul pui care văzuse aurora australă, fusese acest pui viguros, cu irizări de galben şi alb, pictat cu cenuşiu şi pe care îl botezase tot Colţ de stea. Nu ştia pe atunci dacă animalul va mai însemna pentru el, ceea ce însemnase primul lui câine, cu care coborâse într-o noapte polară de la bordul unui avion, punând pentru prima oară piciorul pe acest tărâm. A vrut iniţial să apere puii de nopţile nemilos de reci, dar ori de câte ori îi adăpostea în holul mare al bazei, Leda râcâia la uşă, până ce el i-o deschidea. Apoi ea îi lua unul câte unul, târându-i de ceafă afară, ca să se obişnuiască de mici cu nopţile, care vor aluneca peste trupurile lor de atunci şi până în clipa morţii
Într-una din nopţi fu trezit de lătratul nervos al câinilor săi. Ieşi afară precipitat, cu speranţa că Randell trimisese în sfârşit pe cineva după el. Dar în perimetrul bazei nu erau decât câinii şi noaptea însingurată. În zare, muntele Erebus arunca spre văile îngheţate torente de lavă. Nu mai prinsese de la venirea aici nicio erupţie. Toţi câinii erau agitaţi peste măsură, şi se strânseseră unul în altul, în cerc, ca atunci când venea viscolul. Numai Colţ de stea, fără să se teamă, era undeva spre ieşirea din bază, privind aşezat pe labele din spate la spectacolul de lumină şi zgomot, la care participa pentru prima dată în viaţa sa. Câinele privea muntele Erebus, adulmecând nesăţios aerul fierbinte amestecat cu palele de vânt rece ce se încolăceau pe versantul îngheţat. Când Chatham veni lângă el, câinele îşi întoarse capul, ca şi cum i-ar fi spus: “Suntem numai noi aici, stăpâne! Numai noi şi pustiul acesta alb. Nici frigul, nici muntele acesta falnic nu ne pot doborâ vreodată!”. Chatham simţi prin trupu-i aţâţat de aura războinică a câinelui său o chemare ce venea de peste vremuri îndepărtate. Îi răsunau acum în urechi cuvintele de luptă ale maorilor săi: “Ka mate, ka mate! Ka ora, ka ora! Voi muri, voi muri! Trăiesc, trăiesc!”. Privea muntele care părea ca un uriaş care-şi făcuse un harakiri magic, lăsând ca din trupul lui îngheţat de mii de ani să se scurgă puterea sângelui descătuşat şi victorios, ca un izvor de viaţă veşnică, care se lua la întrecere cu eternitatea ce i se aşezase pe umeri. Chatham ştia că fusese părăsit pentru totdeauna de semenii săi. Acolo, jos, în adîncuri îl pândeau alte fiinţe, cărora nu le aparţinea prin nimic. Era singur. Doar el şi câinii săi. Dar atât de puternic. El, ultimul descendent al războinicilor maori, începu ritualul dansului tradiţional haka, privind ameninţător spre cerul spuzit cu stele de gheaţă, ce-şi odihnea fruntea de lună plină peste zbaterea vulcanului. Prin faţa ochilor săi, coborând de pe pantele purpurii ale muntelui, prin teritoriul de fum al morţii, fluturau umbrele strămoşilor săi, apoi ale celor care ca el păşiseră cu teamă şi speranţă pe acest pământ străin: George, Ross, Greg, Ray, Millner. Umbre ale unui trecut cufundat în zăpada nemiloasă, dar tandră, care păstrase parcă sub îmbrăţişarea ei toate trăsăturile nealterate ale acelor fiinţe ce pieriseră pe banchizele tăcute. În noaptea australă, sub torentele de lavă fumegândă, corpul lui Chatham străpunse aerul tainic cu mişcarea energică a braţelor, apoi cu picioarele parcă scufundate în gheaţa veşnică. În liniştea de început de lume răsună glasul lui puternic, în timp ce ochii lui negri şi sfidători, aruncau suliţe strălucitoare peste întinderea albă:

Ka mate, ka mate! Ka ora, ka ora! / Voi muri, voi muri! Trăiesc, trăiesc!
Tenei te tangata puhuru puru / Acesta este bărbatul păros
Nana nei I tiki mai / Cel care a adus soarele
Whakawhiti te ra / Şi care l-a făcut să strălucească din nou
A upa ne! ka upa ne! / O treaptă mai sus, şi încă o treaptă
A upane kaupane whiti te ra! / Şi încă o treaptă mai sus...soarele străluceşte!
Huu, huu!!!

Ka mate, simbol al celebrării vieţii asupra morţii! Cât de maiestuos se împletea strigătul de luptă al omului părăsit de toţi şi de toate în pustietatea albă cu şoaptele vântului domol ce învelea sub o crustă de vis lava ce stătea îmbrăţişată acum în chingile tari ale gheţurilor. Alături de el un câine care privea, fără teamă spre vârful lui Erebus, sfidând şi el timpul şi destinul.

***********************************************************************
Anul 2050. Calota glaciară se topise acoperind pentru totdeauna o civilizaţie care luminase secolii prin cultură, artă, frumuseţe, candoare...
Când oamenii-amfibie plecaseră pe submarinele lor nucleare să cureţe apele de rămăşiţele omenirii în agonie, nu întâlniseră decât câteva enclave subacvatice. Supravieţuitori în câteva submarine, care nu rezistaseră atacurilor lor furibunde. Terra nu mai exista. Aquatica era noua denumire a planetei apelor. Oamenii-amfibie construiseră în străfunduri oraşe minunate cu tehnologia lor de neegalat. Se deschisese o expoziţie de holograme, în care artiştii vremii sărbătoreau victoria asupra umanităţii. Expoziţia avea loc într-un sanctuar aflat sub ape, prin ai cărui pereţi de sticlă puteai admira viaţa din adâncuri. Din loc în loc, din nişte scoici mascate pe pereţi răsuna muzica adâncului, blânda chemare a balenelor la împerechere. Delfini dansau printre vegetaţia luxuriantă spre deliciul copiilor-amfibie, care priveau fascinaţi panorama. Hologramele prezentate la expoziţie surprindeau momente din încleştarea cu civilizaţia umană pentru cucerirea Terrei. În mijlocul sălii trona o hologramă gigant, în faţa căreia oamenii-amfibie zăboveau preţ de multe clipe, uimiţi. Artistul recrease un moment de taină şi mister. Sub un cer zăvorât cu stele, un vulcan îşi trimitea limbile de lavă spre puritatea banchizelor într-o nuntire misterioasă. În faţa muntelui în flăcări, un bărbat şi un câine. Figura lui degaja o voinţă de neimaginat, ochii lui negri străpungeau parcă umbrele nopţii australe, căutând departe, dincolo de fruntariile muntelui. Era într-o poziţie războinică, cea a unui dans ritual. Artistul surprinsese momentul în care tot corpul lui emana linii de forţă nemaiântâlnite aici în străfunduri. Vizitatorii priveau muţi de uimire determinarea de pe chipul bărbatului, gura lui, din care ţâşnea peste vremi un strigăt triumfător de victorie în faţa uitării, timpului şi spaţiului. La baza hologramei se putea citi titlul ei: “Prins între două lumi”. Era povestea lui Chatham, bărbatul imortalizat de un artist al apelor, în ultima lui confruntare cu pustiul alb şi cu indiferenţa semenilor, care îl părăsiseră pentru totdeauna. Ochii lui priveau undeva, departe, spre clipa când clima de pe Aquatica se va încălzi din nou şi apele se vor retrage şi un alt lanţ trofic va lua fiinţă. Lanţ trofic care va avea ca ultimă verigă exponenţială tot omul. Atunci vor răsuna pe o Terra Nova renăscută din propria-i cenuşă acordurile unor noi simfonii, ca cele create de Bach şi Bethoven, cu sute de ani în urmă, prin grădinile în floare şi pe malul lacurilor tainice îndrăgostiţii îşi vor şopti iar sonete închipuite zămislite de un alt Shakespeare visător. Pictorii vor surprinde pe pânze celebre armonia de culori a lumii, iar scriitorii vor remodela viaţa, omul şi trăirile lui lăuntrice prin cuvinte împletite în rimă şi ritm, pentru ca “sinele” să capete din nou valoarea lui filozofică intrinsecă şi echilibrul să domnească între bine şi rău, între frumos şi urât pe acest nou pământ al făgăduinţei…

Radu Cârneci


Aproape elegie


Amiezile ne vor pătrunde răbdătoare,
ca o putere ce vine şi pleacă,
şi va fi o linişte ce doare,
o durere care se-neacă.

Apoi soarele va fi tot mai frumos
şi-i va grăbi pe toţi spre seară,
ademenindu-i cu armonia de jos,
unde se roagă o făclie de ceară.

Numai eu voi rămâne-n lumină
cu cântecul, pasăre ţipând între dinţi –
şi-mi va curge din tâmple răşină:
două pâraie fierbinţi.

Din volumul Orgă şi iarbă, 1966


Iarba verde, acasă


- Pentru Emmi, cu dragoste -

Acasă, iarba verde aproape de mugure,
- vai, cum îi place să geamă sub paşi! –
o simt cum îmi sărută glezne şi tălpi,
oftând în zori, fără de somn, singură,
fragedă,
iarba în mai.

La amiază are ceva de mândră ţărancă
rotindu-se, toată numai miresme,
şi mă cheamă şi mă cuprinde,
şi-mi intră în sânge hoţeşte, femeie
pătimaşă,
iarba în iunie.

Spre seară începe să cânte de nuntă:
se roagă pentru o noapte de dragoste,
se roagă să-i gust trupul, să-i pătrund
sângele în şuier de coasă,
aprigă,
iarba în iulie.

Seara, la piept, lung mi se tânguie:
e de dor arsă, de dor şi nelinişte,
trupul i se face străveziu şi arde
şi mă arde, şi mă dărui, Doamne,
nebună-i
femeia de iarbă.

Noaptea, iarba se face de taină,
mă ia de mână, neagră şi dârză
şi plecăm, coborâm în rădăcini şi acolo
ne unim trupurile şi suntem
dulce ţărână...

Din volumul Iarba verde, acasă, 1968


Mireasmă-mprejur


Toamnă.
Şi eu vorbesc de iubire iar paşii
asemenea ierbii sunt fără de moarte.
O aură pe frunte: timp blând.
Tace duhul pământului.

Toamnă.
Şi eu vorbesc de iubire, iar privirile
te cauta prin aerul moale. Tăcere.
Iată urma părului tău şi arborii
înduioşându-se.

Toamnă.
Şi eu vorbesc de iubire. Tu stai
pe zarea de albastru şi aur.
Nu te mişca. Şi dorul împrejurul tău
mireasmă. Cu mâna întinsă eu...

Din volumul Oracol deschis, 1971


Zăpezi şi flăcări


Tăcere de arbori din sticlă, senină,
seve oprite în lungă uimire,
urşi adormiţi după cină,
vânt înalt ca o fată subţire,

poteci bântuite de-un gând,
puhoaie în alb îngheţate,
vulpi de ger, respingând
chemarea puştilor înclinate,

aer rece, ca o pânză de in,
din care ciutele îşi fac broboadă,
izvor de piatră unde cerbii vin
lăsând podoaba frunţilor să cadă,

corbi clocindu-şi ouăle de ger,
aşteptând solemn minunea facerii,
corni severi, în trunchiul de fier
pregătind roşul pentru zilele coacerii,

stele vuind peste frunte, făcând-o
zvelt castel, strălucind de idei,
şi-n sângele meu, tu, flămândo,
cea mai femeie dintre femei –

zăpezi şi flăcări, vuiet în noi,
într-o îmbrăţişare nefirească –
amândoi
în pădurea de sticlă, zeiască.

Poezie culeasă din Efigiile naturii, Antologia pastelului românesc, Editura Minerva, 1971

Gând înapoi


Va veni primăvara, desigur,
ne vom întoarce în copilărie,
copaci fiind, ne-om inunda cu muguri,
ne vom preface-n iarbă pe câmpie,

Sau, dacă vrei, vom fi o ploaie-n ropot,
de soare ploaie, curcubeu răsfrânt,
iar în amurg vom fi de bronz în clopot,
topindu-ne în zări, la ceasul sfânt.

Şi vom rodi cu stelele curate,
un gând înalt, făclie de priveghi –
voi fi în toţi, iar tu vei fi în toate,
medalie cu două chipuri vechi

Şi, ca o ceaţă din nimic ivită,
uşori vom fi, călătorind în jos,
cer legănat în lacrima-ispită
şi răsturnat în noi cu preafrumos...

Din volumul Iarba verde, acasă, 1968

joi, 12 februarie 2009

Grigore Hagiu


Grigore Hagiu a fost un creator de veritabile simfonii poematice, tot o simfonie fiind şi suita de poeme turnate în formă fixă, Sonete, volum publicat în 1978, despre care Victor Felea consemnează: «Cele o sută unul sonete se constituie într-un mare poem unitar, fără ca bucăţile, considerate separate, să-şi piardă relieful propriu, un superb poem dedicat realităţilor tangibile şi intangibile ale ţării. El urmăreşte într-un aranjament cu discreţie întocmit, natura şi pământul românesc sub iluminările tuturor anotimpurilor, celebrând totodată, în chipul cel mai firesc, elementele noi, de civilizaţie modernă, care au îmbogăţit peisajul nostru sau rostindu-şi cu un patos reţinut dar cu atât mai convingător, încrederea în oamenii uriaşului efort colectiv. Dar „poemul“ nu se opreşte numai la atmosfera şi la aspectele prezentului, ci înglobează cu aceeaşi naturaleţe şi spaţiul eroic al trecutului, prin evocarea câtorva din cele mai reprezentative şi mai ataşante figuri ale istoriei noastre. În acest fel tabloul poetic primeşte toate dimensiunile ne¬cesare şi, fără să aibă caracterul unei fresce sau dinamismul desfăşurărilor epopeice, el îţi transmite cu limpezime, cu o blândă şi fermă forţă de penetranţă sentimentul plenitudinar al patriei...: Pogor în mine însumi liniştit, / spre-adâncurile calme de-mplinit, / spre întruparea mea cea mai curată. // Şi parcă spăl un aur limpezit / subt ploi înalte care s-au pornit / din sanctuare dacice de piatră.»

Sămânţă de stele

Din nou să punem ordine în gânduri,
să mai gândim odată ce-am gândit
cu un cuvânt mai lin şi-ncetinit,
dând loc priveliştii de printre rânduri.

Din tot ce inima mi-a dovedit
un ram, un spic să scot la vârf de cânturi,
mormane de păduri şi de pământuri
înalte-n urma mea am cheltuit.

Să fie limpede acum foşnirea,
să fi înduplecat încremenirea
cu-o patimă, cu-o linişte, c-un dor ?

Pe sus cocoarele urmându-şi firea
şi-n ceruri largi vâslind nemărginirea
îmi par şi azi sămânţa stelelor !


Seri albastre

seri albastre
adăstaţi puţin
pe marginea inimii noastre
cea mai lipsită de venin

la rădăcina ierbii
ce tineri sunt şerpii
şi parcă-nviem
şi parcă murim

în astfel de seri
nu se mai poate vorbi
decât despre nemurire

preacuratelor toate
în asemenea seri de-naltă nuntire
în limpede şoaptă vorbi despre murire

Julio Cortázar


Când Cortázar avea 4 ani familia sa a revenit la Buenos Aires unde au locuit într-un cartier numit Banfield. După ce şi-a încheiat studiile la Universitatea din Buenos Aires, a devenit profesor de literatură franceză la Universitatea din Cuyo, Mendoza, la jumătatea anilor '40.
În 1951, opunându-se ascensiunii regimului lui Perón, Cortázar a emigrat în Franţa, unde a locuit până la moarte. Din 1952 a lucrat ca traducător pentru UNESCO. Între proiectele sale de traduceri se numără o versiune spaniolă a romanului lui Daniel Defoe, Robinson Crusoe, şi a povestirilor lui Edgar Allan Poe, iar influenţa acestuia asupra povestirilor sale este unanim recunoscută.
La bătrâneţe a devenit intelectual de stânga şi a susţinut cauza acesteia în America Latină, şi a lăudat revoluţia cubaneză a lui Castro şi programul mişcării sandiniste din Nicaragua.
A fost căsătorit de trei ori, cu Aurora Bernárdez (în 1953), Ugné Karvelis şi Carol Dunlop.
Julio Cortázar a murit de leucemie şi a fost îngropat în Cimitirul Montparnasse.





Însemnări într-un carnet

Afacerea cu controlul pasagerilor începu — e cazul s-o spunem — în timp ce vorbeam despre nedeterminare şi reziduuri analitice. Jorge Garcia Bouza făcuse câteva aluzii la metroul din Montreal înainte de a se referi mai concret la reţeaua Anglo din Buenos Aires. Nu mi-a zis nimic, dar presupun că avea vreo legătură cu studiile tehnice realizate de companie —poate era chiar compania cea care efectua controlul. Prin metode, pe care ignoranţa mea le califica drept speciale, deşi Garcia Bouza a insistat asupra simplităţii lor eficace, se aflase numărul exact al pasagerilor care folosiseră zilnic metroul în cursul unei anumite săptămâni. Cum se dorea să se cunoască şi procentul de afluenţă în diferite staţii ale liniei, precum şi călătoriile efectuate dintr-un capăt într-altul sau între staţiile intermediare, controlul se realizase cu maximă rigoare la toate intrările şi ieşirile dintre Primera Junta şi Piaza de Mayo; pe vremea aceea, vorbesc de anii patruzeci, linia Anglo nu era încă legată la noile reţele subterane, fapt care facilita controalele.
În ziua de luni a săptămânii alese, s-a obţinut o cifră globală de bază; cifra a fost aproximativ aceeaşi; miercuri, Ia un total analog, s-a produs ceva neobişnuit: la 113.987 persoane intrate, n-au mai ieşit la suprafaţă decât 113.983. Bunul simţ admise patru erori de calcul şi responsabilii operaţiei au luat la rând posturile de control, căutând posibile neglijenţe. Inspectorul-şef Montesano [dau aici date pe care Garcia Bouza nu le avea, dar pe care eu mi le-am procurat mai târziu) a ajuns chiar să mărească numărul de persoane care efectuau controlul. Dintr-un exces de zel, a verificat metroul dintr-un capăt într-altul, iar muncitorii şi toţi ceilalţi angajaţi au fost obligaţi să se legitimeze la ieşire. Toate astea mă fac să înţeleg acum că inspectorul-şef Montesano presupunea vag debutul a ceea ce ulterior a devenit clar pentru amândoi. Cred că nu mai e nevoie să spun că nimeni n-a descoperit presupusa eroare (spre a o exclude, fireşte) cu cei patru pasageri dispăruţi.
Joi a funcţionat totul bine: 107.328 de locuitori din Buenos Aires au reapărut cuminţi după imersiunea lor temporară în subsol. Vineri (după operaţiunile precedente, controlul se putea considera perfect de acum) a apărut o persoană în plus faţă de cei care fuseseră controlaţi la intrare. Sâmbătă s-au obţinut cifre egale şi compania părea să-şi fi încheiat misiunea. Anomalia rezultatelor n-a fost comunicată publicului şi în afară de inspectorul-şef Montesano şi de tehnicienii responsabili cu cal-cuiul electronic din staţia Once, cred că puţini au aflat de cele petrecute. Şi mai cred că aceşti câţiva oameni (repet, cu excepţia inspectorului-şef) au considerat că pot da uitării cele petrecute, atribuind eroarea maşinilor sau operatorilor.
Asta se întâmpla prin 1946 sau pe la începutul lui '47. În lunile care au urmat am avut ocazia să călătoresc mult cu metroul; la răstimpuri, fiindcă traseul era lung, îmi aminteam de discuţia avută cu García Bouza şi mă surprindeam privind ironic oamenii care stăteau lângă mine sau care atârnau de curelele de piele precum vitele agăţate în cârlige. De două ori, în staţia Jose María Moreno, am simţit în mod straniu că unele persoane (un bărbat şi, ceva mai târziu, două femei în vârstă) nu erau călători obişnuiţi, ca ceilalţi, într-o seară de joi, în staţia Medrano, după ce fusesem la un med de box şi îl văzusem pe Jadruc Uanes câştigând la puncte, am avut impresia că fata aproape adormită de pe peron nu se afla acolo ca să aştepte trenul care sosea. De fapt, s-a urcat în vagonul în care m-am urcat şi eu, dar numai ca să coboare la Rio de Janeiro şi să rămână pe peron, de parcă s-ar fi îndoit de ceva, fiind mult prea obosită sau prea plictisită.
Spun toate astea acum, când deja nu mai pot afla nimic; la fel păţesc şi oamenii care, după ce sunt jefuiţi, îşi amintesc că au văzut nişte ţipi cam dubioşi dând târcoale locului. Şi totuşi, chiar de la început, ceva din aceste idei, aparent fanteziste, ce se ivesc din amuzament, aveau să-mi lase o urmă de suspiciune; iată de ce în seara când García Bouza a menţionat ca un detaliu curios rezultatele controlului, am simţit că exista o legătură între cele două lucruri, ceva care crea un sentiment straniu, de frică aproape. Dintre cei din exterior, cred că am fost primul care am aflat.
A urmat apoi o perioadă confuză în care se amestecau dorinţa crescândă de a verifica bănuieli, o cină la El Pescadito care m-a apropiat de Montesano şi de amintirile lui şi o coborâre progresivă şi prudentă în metroul perceput ca fiind altceva: o respiraţie lentă şi diferită, un puls care, aproape incredibil, nu bătea pentru oraş, nemaifiind doar un simplu mijloc de transport. Dar înainte de a începe să cobor într-adevăr (şi nu mă refer la faptul banal de a circula cu metroul ca toată lumea), a existat un timp de reflecţie şi de analiză. Trei luni de zile, timp în care am preferat să merg cu tramvaiul 86 pentru a evita verificări şi coincidenţe înşelătoare, m-a reţinut la suprafaţă o teorie demnă de atenţie a lui Luis M. Baudizzone. Cum i-am pomenit — aproape în glumă — de raportul lui García Bouza, a crezut că putea explica fenomenul printr-un fel de degradare atomică, plauzibilă în cazul mulţimilor. Nimeni n-a numărat vreodată oamenii care ies de pe stadionul River Plate într-o duminică în care se joacă finala unui campionat, nimeni n-a confruntat cifra respectivă cu cea înregistrată la ghişee, într-o turmă de cinci mii de bivoli, străbătând în goană un defileu, sunt tot atâtea capete la intrare ca şi la ieşire? Contactul cu oamenii de pe strada Florida degradează uşor mânecile paltoanelor, căptuşeala mănuşilor. Contactul cu 113.987 călători în trenurile înţesate care îi zgâlţâie şi îi face să se atingă unii de alţii la fiecare curbă şi la fiecare frână, poate avea drept rezultat (prin anularea individualului şi acţiunea de degradare a entităţii mulţimii) suprimarea a patru unităţi în decurs de douăzeci de ore. În privinţa celei de-a doua anomalii, când a apărut un călător în plus în acea zi de vineri, Baudizzone a fost de acord cu Montesano, considerând că fusese vorba doar de o eroare de calcul. După aceste presupuneri, literare mai degrabă, mă simţeam iarăşi foarte singur, eu care n-aveam idei proprii, trecându-mă însă fiorii ori de câte ori ajungeam la o gură de metrou. Iată de ce am ales, pe cont propriu, un drum în spirală care să mă apropie treptat de adevăr, călătorind mult timp cu tramvaiul înainte de a fi în stare să revin la reţeaua Anglo, înainte de a coborî într-adevăr şi nu numai pentru a lua metroul.
Trebuie să menţionez aici că ei nu m-au ajutat câtuşi de puţin, ba chiar dimpotrivă; ar fi fost o nesăbuinţă din partea mea să sper asta sau să le solicit ajutorul. Ei sunt acolo şi nici măcar nu ştiu că povestea lor scrisă începe chiar cu acest paragraf, în ceea ce mă priveşte, n-aş fi vrut să-i trădez şi în orice caz nu voi pomeni cele câteva nume pe care le-am aflat în săptămânile în care am intrat în lumea lor; dacă am făcut toate astea, dacă scriu acest raport, cred că am avut suficiente motive s-o fac, vrând să-i ajut pe locuitorii din Buenos Aires care erau mereu supăraţi din pricina transportului. Azi nu mai contează nici măcar asta, acum mi-e frică, acum nu mai am curaj să cobor acolo, dar e nedrept să fim nevoiţi să mergem încet şi incomod cu tramvaiul când avem la doi paşi metroul pe care îl foloseşte toată lumea fiindcă nu se teme de el. Sunt destul de cinstit să recunosc că dacă ei sunt expulzaţi — fără scandal, fireşte, fără a se afla prea multe —, mă voi simţi mai liniştit. Şi nu pentru că viaţa mi-ar fi fost ameninţată în timp ce mă aflam acolo jos, ci fiindcă nu m-am simţit nici o clipă în siguranţă, avansând cu nesfârşitele mele cercetări nocturne (căci acolo totul se petrece noaptea, nimic mai fals şi mai teatral ca lumina soarelui pătrunzând prin lucarne între două staţii sau învăluind jumătate din scările de acces în staţii); se poate ca ceva să mă fi trădat în cele din urmă iar ei să-şi fi dat seama de ce petrec atâtea ore în metrou, cum şi eu pot să-i disting de îndată ce îi văd în mulţimea înghesuită. Sunt atât de palizi, acţionează atât de eficient; sunt atât de palizi şi atât de trişti, aproape toţi sunt extrem de trişti.
Ciudat, dar ce m-a preocupat de la bun început a fost să ştiu cum trăiesc, fără ca motivele acestei existenţe să mi se pară dintre cele mai importante. Am renunţat repede la ideea de linii moarte ori de galerii pustii, cert era că existenţa lor coincidea cu sosirile şi plecările călătorilor dintr-o staţie într-alta. E clar că între Loria şi Piaza Once se distinge vag un Hades plin de săpături, ocoluri, depozite de materiale şi pe alocuri barăci cu geamuri înnegrite. Acest Niebeland se zăreşte preţ de o secundă în timp ce trenul ne zgâlţâie aproape brutal la curbele de dinaintea staţiei, ce apare viu luminată, prin contrast. Dar a fost de-ajuns să mă gândesc la câţi muncitori şi şefi de şantier trec prin aceste galerii murdare pentru a-mi da seama că nu puteau fi nişte posibile ascunzători; ei nu s-ar fi expus acolo, cel puţin nu în prima etapă. Mi-au fost de-ajuns câteva călătorii ca să-mi dau seama că nicăieri, în afara liniei propriu-zise — şi mă refer aici la staţiile cu peroanele lor şi cu trenurile în permanentă mişcare- nu existau spaţii şi condiţii prielnice vieţii lor. Am eliminat liniile moarte, bifurcaţiile şi depozitele până am ajuns la oribila evidenţă — de reziduu necesar — acolo, în regatul acela crepuscular unde noţiunea de reziduu revenea fără încetare. Această existenţă pe care o schiţez (pe care o propun, ar zice unii) mi s-a părut condiţionată de cea mai brutală şi mai implacabilă dintre necesităţi; respingând succesiv diversele variante, a mai rămas o ultimă posibilitate. Era destul de clar că ei nu pot fi localizaţi nicăieri, ei trăiesc în metrou, în vagoanele lui şi sunt în continuă mişcare. Existenţa şi mişcarea lor de leucocite — sunt atât de palizi — favorizează anonimatul care i-a protejat până acum.
Odată ajuns la această concluzie, restul decurgea de la sine. Doar în zori şi noaptea târziu vagoanele reţelei Anglo sunt pustii, fiindcă locuitorii oraşului Buenos Aires sunt noctambuli şi există întotdeauna un du-te vino de călători înainte de închidere. Ne-am putea imagina un ultim tren, inutil deja, care merge ca să respecte programul, chiar dacă nimeni nu-l mai foloseşte, dar niciodată nu mi-a fost dat să văd aşa ceva. Sau poate da, am reuşit să-l văd uneori dar numai pentru mine era gol cu adevărat; rarii săi călători erau o parte dintre ei şi îşi continuau drumul îndeplinind implacabile instrucţiuni. N-am reuşit niciodată să localizez refugiul lor obligatoriu în timpul celor trei ore cât Anglo se opreşte, de la două la cinci dimineaţa. Fie rămân într-un tren care o ia pe o linie moartă (şi, în acest caz, mecanicul nu poate fi decât unul dintre ei) fie se amestecă temporar cu personalul care face curăţenie în timpul nopţii. Această ultimă ipoteză e mai puţin probabilă, punându-se problema uniformelor şi a relaţiilor personale; de aceea prefer să cred că e folosit tunelul pe care pasagerii obişnuiţi nu-l cunosc şi care leagă staţia Once de port. Altfel de ce sala cu inscripţia Intrarea interzisa din staţia Jose Maria Moreno e plină de suluri de hârtie, fără a mai pune la socoteală ciudatul cufăr în care se pot depozita lucruri? Vizibila fragilitate a acestei uşi dă naştere celor mai sumbre bănuieli; şi totuşi senzaţia mea, oricât de lipsită de sens ar părea, este că ei îşi continuă într-un fel existenţa pe care am descris-o deja, fără a părăsi vagoanele sau peronul staţiilor; o necesitate estetică îmi confirmă în fond certitudinea şi poate chiar motivul. Nu par să existe reziduuri valabile în această permanentă deplasare de la o staţie la alta.
Am vorbit despre necesităţi estetice, dar poate sunt doar raţiuni pragmatice. Planul lor trebuie să fie extrem de simplu pentru ca fiecare dintre ei să poată reacţiona automat şi fără greşeală în momentele succesive ce alcătuiesc permanenta lor viaţă subterană. După cum am putut constata, cu multă răbdare, fiecare ştie că nu trebuie să facă mai mult de o călătorie în acelaşi vagon pentru a nu atrage atenţia; în schimb, în staţia terminus din Piaza de Mayo pot rămâne pe locurile lor, fiindcă afluenţa din mijloacele de transport în comun determină mulţi oameni să se urce în tren la Florida pentru a găsi un loc înaintea călătorilor ce aşteaptă la capăt de linie. La Primera Junta operaţia e diferită, e de-ajuns să coboare, să meargă câţiva metri şi să se amestece printre călătorii din trenul de pe linia opusă. Au întotdeauna avantajul că marea majoritate a pasagerilor nu face decât o călătorie parţială. Cum aceştia din urmă vor lua metroul abia după un timp, după vreo jumătate de oră dacă au de făcut un drum rapid ori după opt ore dacă sunt funcţionari sau muncitori, e puţin probabil să-i poată recunoaşte pe cei ce rămân acolo jos, mai ales când schimbă continuu vagoane şi trenuri. Această ultimă schimbare, pe care am verificat-o cu greu, e mult mai subtilă şi respectă o schemă riguroasă, destinată evitării eventualelor aderenţe vizuale din partea controlorilor sau a călătorilor care străbat acelaşi traseu (în două din cinci cazuri, în funcţie de ore şi de afluenţa publicului) cu aceleaşi trenuri. Ştiu acum, de exemplu, că fata care aştepta în Medrano, în seara aceea, coborâse din metroul care îl precedase pe cel pe care îl luasem eu şi că a urcat în următorul după ce a călătorit împreună cu mine până la Rio de Janeiro; ca toţi ceilalţi, ea avea indicaţii precise până la sfârşitul săptămânii.
Obişnuinţa i-a învăţat să doarmă pe locuri, dar numai pe perioade scurte: cel mult un sfert de oră. Chiar şi cei care călătorim doar uneori cu Anglo, căpătăm în cele din urmă o memorie tactilă a itinerarului, intrarea în cele câteva curbe ale liniei ne indică în mod clar dacă ieşim de la staţia Congrese spre Săenz Pena sau dacă urcăm spre Loria. Ei sunt atât de obişnuiţi, încât se trezesc chiar în momentul în care trebuie să coboare ca să schimbe vagonul sau trenul. Dorm demni, drepţi, cu capul uşor aplecat. Douăzeci de sferturi de oră le sunt de-ajuns pentru a se odihni şi în plus mai au la dispoziţie şi cele trei ore când, după câte ştiu, metroul este închis pentru public. Când am aflat că posedau cel puţin un tren, ceea ce confirma ipoteza mea despre linia moartă în orele de închidere, mi-am spus că existenţa lor căpătase aspectul unei comunităţi aproape agreabile dacă ar fi putut călători cu toţii în acel tren. Rapide dar delicioase gustări colective între staţii, somn neîntrerupt în drumurile de la un capăt de staţie la altul şi chiar bucuria dialogului şi contactele dintre prieteni şi poate dintre rude. Dar am constatat că se abţin cu străşnicie să se adune în trenul lor (dacă e numai unul, ţinând cont că numărul lor creşte treptat) căci ştiu prea bine că orice identificare le-ar fi fatală, fiindcă memoria reţine mai uşor trei feţe alăturate, după cum se zice, decât indivizi izolaţi.
Trenul lor le permite o scurtă întâlnire când trebuie să primească sau să-şi transmită noua planificare săptămânală pe care Premierul lor o pregăteşte pe foi de agendă, distribuind-o în fiecare duminică şefilor de grup; tot acolo îşi primesc banii pentru hrana săptămânală iar un trimis al Premierului (mecanicul trenului, fără îndoială) se informează despre doleanţele lor cu privire la îmbrăcăminte, mesaje spre exterior şi starea sănătăţii. Programul comportă asemenea schimbări de trenuri şi de vagoane încât nu se mai pot întâlni nicicum până spre sfârşitul săptămânii. Presupun — şi am ajuns să înţeleg asta după dificile proiecţii mentale, după ce am intrat în pielea lor, suferind şi bucurându-mă ca ei — că aşteaptă fiecare duminică la fel cum tânjim noi aici, sus, după liniştea noastră duminicală. Alegerea acestei zile de către Premier n-are semnificaţia respectării unei tradiţii, care m-ar fi surprins din partea lor; pur şi simplu se ştie că duminica sunt altfel de pasageri în metrou, trenurile fiind astfel mai anonime decât într-o zi de luni sau vineri.
Asamblând subtil multiplele elemente ale mozaicului, am sesizat faza iniţială a operaţiunii şi modul în care au pus stăpânire pe tren. Primii patru au coborât într-o zi de marţi, după cum o dovedesc cifrele controlului, în după-amiaza aceea, pe peronul de la Sáenz Pena, am studiat feţele mecanicilor pe măsură ce trenurile treceau. La un semnal de-al Premierului, s-au urcat într-un tren. Trebuiau să aştepte staţia Piaza de Mayo, să dispună de treisprezece staţii, iar controlorul să se afle într-un alt vagon. Cel mai greu le era să găsească un moment în care să fie singuri; i-a ajutat o dispoziţie cavalerească dată de Compania de Transporturi din Buenos Aires, care rezervă primul vagon din faţă doamnelor şi copiilor, precum şi dispreţul vădit al locuitorilor capitalei faţă de acest prim vagon, în staţia Peru, două doamne vorbeau despre soldurile de la Casa Lamota (de unde îşi cumpără hainele Carlota) şi un puşti citea, în mod inadecvat, Roşu şi negru (revista, nu Stendhal). Controlorul se afla pe la mijlocul trenului când Premierul şi-a făcut apariţia în vagonul doamnelor şi a bătut discret în uşa care dădea spre cabina mecanicului. Surprins, dar fără să bănuiască nimic, acesta a deschis uşa când trenul urca spre Piedras. Staţiile Lima, Sáenz Pena şi Congrese au trecut fără nici un incident. La Pasco, trenul a întârziat puţin la plecare, dar controlorul se afla atunci în capătul celălalt al trenului şi nu s-a sinchisit câtuşi de puţin, înainte de staţia Rio de Janeiro, Premierul a revenit în vagonul unde îl aşteptau ceilalţi trei. Patruzeci şi opt de ore mai târziu, un mecanic în civil, purtând haine cam largi pentru el, se amesteca printre oamenii care coborau în Medrano şi comenta cu inspectorul-şef Montesano surpriza dezagreabilă: o unitate în plus la calculul său de vineri. Iar Premierul conducea propriul tren în vreme ce alţi trei se antrenau pe furiş pentru a-l înlocui la momentul oportun. Sunt convins că au procedat la fel şi cu controlorii trenurilor pe care puneau stăpânire.
Având acum mai multe trenuri, ei dispun de un teritoriu mobil unde pot opera cu mai multă siguranţă. Poate nu voi afla niciodată de ce mecanicii reţelei Anglo au cedat şantajului sau mitei Premierului şi nici cum acesta din urmă reuşeşte să evite o eventuală identificare atunci când se întâlneşte cu alţi membri ai personalului, când îşi ia leafa sau semnează formulare. Am putut acţiona doar din afară, descoperind treapta mecanismele imediate ale existenţei lor vegetative, comportamentul lor exterior. Am admis cu greu că se hrăneau aproape exclusiv cu produsele care se vând în chioşcurile din staţii, dar m-am convins că o rigoare deosebită stă la baza acestei existenţe deloc uşoare. Ei îşi cumpără ciocolată şi turtă dulce, dulciuri cu lapte şi nucă de cocos, nuga şi bomboane vitaminizate. Le mănâncă afişând un aer indiferent, precum cineva care îşi permite o mică plăcere, dar când călătoresc în vreun tren de-al lor, cuplurile îndrăznesc să-şi cumpere o turtă dulce din acelea mari, cu lapte şi drajeuri şi o mănâncă aparent ruşinaţi, ronţăind bucăţi mici şi simţind plăcerea unei mâncări adevărate. N-au putut să-şi rezolve niciodată în linişte problema alimentaţiei în comun, de câte ori le era într-adevăr foame şi dulciurile îi scârbeau, amintirea sării le umplea gura de o crudă salivă şi simţeau o bucurie teribilă, fiindcă o dată cu sarea era gustul grătarului inaccesibil şi supa mirosind a pătrunjel şi a ţelină. (Cam pe atunci a apărut un local în care se frigea carnea, în staţia Once şi uneori mirosul de cârnaţi prăjiţi şi de hamburgeri ajungea pe peronul metroului. Dar ei nu pot avea acces la acest local fiindcă se află de cealaltă parte, pe peronul ce dă spre staţia Moreno.)
Hainele reprezintă un alt aspect penibil al existenţei lor. Se urează pantalonii, fustele, combinezoanele. Jachetele şi bluzele se strică puţin, dar din motive de securitate trebuie să şi le schimbe după o vreme, într-o dimineaţă, când îl urmăream pe unul dintre ei, încercând să învăţ mai multe despre obiceiurile lor, am descoperit ce legături aveau cu suprafaţa. Cineva de la suprafaţă vine cu haine de schimb (am verificat apoi că era un schimb complet; de fiecare dată lenjerie de corp curată şi un costum de haine sau o rochie, călcate din când în când) şi urcă într-un vagon din următorul tren. Acolo pot sta de vorbă, pachetul trece de la unul la altul şi în staţia următoare se schimbă — şi aici e momentul cel mai neplăcut — în toaletele care întotdeauna sunt murdare. Acelaşi agent îi aşteaptă la staţia următoare; călătoresc împreună încă o staţie şi agentul pleacă cu pachetul cu haine murdare.
După ce m-am convins că le cunoşteam toate posibilităţii în acest domeniu, am descoperit, absolut întâmplător, că îi afara schimbării hainelor mai au şi un depozit în care îşi ţin, î| condiţii precare, câteva haine şi obiecte pentru cazuri de urgenţă, poate pentru a satisface primele necesităţi ale noilor veniţi n-am idee câţi or fi aceştia — dar bănuiesc că sunt tare mulţi. Ut prieten mi-a prezentat pe stradă un bătrân anticar din Cabilde. Căutam un număr vechi din revista „Sur". Spre surprindere! mea, şi admiţând inevitabilul, am acceptat să cobor în staţia Perii cu librarul şi s-o iau pe peron la stânga, acolo unde încep un coridor foarte frecventat care nu prea seamănă cu un culoar de metrou. Acolo îşi avea depozitul cu vrafuri de cărţi şi reviste amestecate. N-am găsit revista „Sur", în schimb era o uşiţă întredeschisă ce dădea spre o altă încăpere; cineva stătea acolo cu spatele la mine şi avea ceafa foarte albă, aşa cum o au ei cu toţii; la picioarele Iui am izbutit să disting mai multe paltoane câteva batiste, un fular roşu. Librarul credea că eram negustor cu amănuntul sau concesionar ca şi el; nu l-am contrazis şi am cumpărat „Trilce" într-o ediţie frumoasă. Dar povestea asta cu hainele mi-a dezvăluit lucruri cumplite. Cum au mai mulţi bar decât le trebuie şi vor să-i cheltuie (presupun că la fel se întâmplă în închisorile în care regimul nu e prea sever) îşi satisfac capricii inofensive cu o violenţă care mă bulversează. Urmăream pe vremea aceea un băiat blond, îl vedeam mereu în acelaşi costum maro; îşi schimba doar cravata şi intra pentru asta de două, trei ori pe zi la toaletă, într-o zi coborî la Lima ca să-şi cumpere o cravată la chioşcul de pe peron; stătu mu timp să aleagă, fără să se decidă; era marea lui escapada distracţia de sâmbătă seara. Şi atunci i-am zărit buzunarele sacoului pline de cravate şi brusc am simţit ceva ce semăna cu oroarea.
Ele îşi cumpără batistuţe, mici jucării, portchei, tot ce încape în chioşcuri şi în sacoşe. Uneori ele coboară în staţiile Lima săi Peru şi rămân ţintuite în faţa vitrinelor de pe peron unde s« expun mobile, privesc lung dulapurile şi paturile, fixează cu privirea mobilele, cu o umilă dorinţă refulată iar când cumpăr! ziarul sau „Maribel" zăbovesc pierdute în faţa anunţurilor cu solduri, reclame cu parfumuri, fotografii de modă şi mănuşi. Parcă sunt gata să uite instrucţiunile de indiferenţă şi detaşare când văd mamele urcând ca să-şi plimbe copiii; pe două dintre ele ie-am văzut după două zile, şi-au părăsit chiar locurile şi s-au dus lângă copii, atingându-i aproape; nu m-ar fi surprins dacă i-ar fi mângâiat pe păr sau dacă le-ar fi oferit o bomboană, lucruri care nu se fac în metroul din Buenos Aires şi în nici un alt metrou, probabil.
Mult timp m-am întrebat de ce alesese Premierul tocmai o zi de control ca să coboare cu ceilalţi trei. Cunoscându-i metoda, deşi nu şi pe el, m-am gândit că nu putea fi vorba de fanfaronadă ori de dorinţa de a provoca un scandal dacă s-ar fi publicat diferenţa de cifre. Mai mult, ţinând cont de înţelepciunea lui, ar fi trebuit să-şi dea seama că în acele zile atenţia celor din metrou avea să fie îndreptată, în mod direct sau indirect, asupra desfăşurării controlului. Preluarea trenului părea astfel mai uşor de realizat şi chiar revenirea la suprafaţă a mecanicului înlocuit nu putea avea consecinţe periculoase pentru el. Abia peste trei luni, după întâlnirea întâmplătoare din parcul Lezama dintre fostul mecanic şi inspectorul-şef Montesano (taciturn şi indiferent) eu şi inspectorul am început să înţelegem adevărul.
Pe vremea aceea — şi nu e mult de atunci — aveau deja trei trenuri şi, cred, deşi nu sunt chiar sigur — că aveau şi un post în cabinele de coordonare a activităţii din Primera Junta. O sinucidere înlătură ultimele mele îndoieli, într-o după-amiază o urmărisem pe una dintre ele şi am văzut-o intrând în cabina telefonică din staţia Jose Maria Moreno. Peronul era aproape gol şi mi-am sprijinit capul de peretele lateral, prefăcându-mă obosit după orele de serviciu. Era pentru prima oară că o vedeam pe una de-a lor într-o cabină telefonică şi nu m-a surprins aerul complice şi oarecum speriat al fetei, clipa de şovăială înainte de a privi în jur şi de a intra în cabină. N-am auzit mare lucru, un plânsei, zgomotul unei poşete deschizându-se, nasul suflat şi apoi: „Dar canarul, ai grijă de el, nu-i aşa? Îi dai în fiecare dimineaţă mei şi puţină vanilie?" M-a uimit discuţia asta banală; vocea respectivă nu transmitea un mesaj bazat pe vreun cod, lacrimile înmuiau această voce, o înecau. Am urcat într-un tren înainte ca ea să mă poată descoperi şi am făcut un traseu întreg, continuând să controlez orarul şi schimbarea hainelor. Când metroul a ajuns din nou în staţia Jose Maria Moreno, ea s-a aruncat în faţa trenului, după ce şi-a făcut (se zice) semnul crucii; am recunoscut-o după pantofii roşii şi după poşeta de culoare deschisă. Se strânseseră mulţi oameni şi unii îi înconjurau pe mecanic şi pe controlor, în aşteptarea poliţiei. Mi-am dat seama că amândoi erau de-ai lor (sunt atât de palizi) şi m-am gândit că cele întâmplate aveau să pună la încercare valabilitatea planurilor Premierului, căci una e să înlocuieşti pe cineva în subteran şi alta e să rezişti unui interogatoriu al poliţiei. A trecut o săptămână şi nu s-a întâmplat nimic după această sinucidere banală şi aproape cotidiană; de atunci mi s-a făcut frică să mai cobor.
Ştiu că sunt multe lucruri de care încă n-am habar şi sunt chiar esenţiale, dar frica e mai puternică decât mine. În ultimele zile mă apropii doar de gura de metrou Lima, care e staţia mea, trag în piept aerul cald, mirosul acela de Anglo care urcă până în stradă şi ascult trenurile trecând. Intru într-o cafenea şi mă simt un imbecil, mă întreb cum de pot renunţa când sunt atât de aproape de revelaţia totală. Ştiu atâtea lucruri, aş putea să fiu util societăţii, dezvăluind tot ce se întâmplă. Ştiu că aveau deja opt trenuri în ultimele săptămâni şi că ei se înmulţesc vertiginos. Cei noi nu pot fi încă recunoscuţi fiindcă pielea se decolorează foarte încet şi fără îndoială şi-au dublat măsurile de siguranţă; planurile Premierului par ireproşabile şi mi-e imposibil să calculez câţi sunt la ora actuală. Doar instinctul m-a avertizat când încă îndrăzneam să cobor şi să-i urmăresc: cele mai multe trenuri sunt pline de ei, pasagerii obişnuiţi pot călători din ce în ce mai greu la orice oră; iată de ce nu mă mai miră că ziarele pretind noi linii, mai multe trenuri, măsuri de urgenţă.
L-am întâlnit pe Montesano, i-am spus câteva lucruri şi am sperat că el va ghici altele. Mi s-a părut că n-avea încredere în mine, că mergea pe o altă pistă, pe cont propriu, sau că prefera mai degrabă să se debaraseze elegant de ceva care îl depăşea, fără să mai vorbim de şefii lui, care erau şi ei total depăşiţi. Am înţeles că era inutil să-i mai pomenesc despre asta, mă putea acuza că-i complicam viaţa cu fantezii paranoice, mai ales când mi-a spus, bătându-mă prieteneşte pe spate: „Sunteţi obosit, ar trebui să călătoriţi."
Dar eu trebuia să călătoresc cu metroul. Mă surprinde oarecum că Montesano nu se hotărăşte să ia măsuri, cel puţin împotriva Premierului şi a celorlalţi trei, pentru a distruge acest arbore care îşi înfige rădăcinile din ce în ce mai adânc în asfalt şi în pământ. E mirosul ăsta de închis, se aude un tren frânând şi apoi marea aceea de oameni care urcă scara cu aerul bovin al celor care au călătorit în picioare, înghesuiţi în vagoane mereu înţesate de lume. Ar fi trebuit să mă apropii, să-i iau deoparte şi să le explic; am auzit atunci venind însă un alt tren şi mi s-a făcut iarăşi frică. Când recunosc pe vreunul din agenţii lor care urcă sau coboară cu pachetul de haine, mă refugiez în cafenea şi o vreme nu îndrăznesc să mai ies. Între două pahare de gin, mă gândesc că de îndată ce voi prinde iarăşi curaj, voi coborî să verific câţi sunt. Cred că acum toate trenurile sunt în mâinile lor şi administrează numeroase staţii, precum şi o parte din ateliere. Ieri m-am gândit că vânzătoarea de la chioşcul de dulciuri m-ar putea informa despre creşterea obligatorie a vânzărilor ei. Cu un efort ce depăşea uşor golul meu din stomac, am reuşit să cobor pe peron, spunându-mi că nu trebuia nici să urc în tren, nici să mă amestec printre ei; doar două întrebări şi să revin la suprafaţă, să fiu din nou la adăpost. Am introdus moneda în automat şi m-am apropiat de chioşc; mă pregăteam să cumpăr o ciocolată când am văzut-o pe vânzătoare privindu-mă fix. Frumoasă dar atât de palidă, extrem de palidă. Am alergat disperat spre scări, am urcat treptele poticnindu-mă. Ştiu acum că nu voi mai putea coborî; ei mă cunosc, au sfârşit prin a mă cunoaşte în cele din urmă.
Stau de o oră în cafenea şi nu mă pot hotărî să pun din nou piciorul pe prima treaptă, să stau nemişcat printre acei oameni care urcă ori coboară, ignorându-i pe cei ce mă privesc chiorâş fiindcă nu înţeleg de ce nu mă hotărăsc să mă mişc într-o zonă în care toată lumea se mişcă. Mi se pare aproape incredibil că am reuşit să analizez în fine metodele lor generale, fiind totuşi incapabil să fac ultimul pas ce mi-ar permite să le dezvălui identităţile şi intenţiile. Refuz să accept că frica îmi înăbuşă pieptul în aşa hal; mă voi hotărî poate, mă voi sprijini poate de balustradă şi voi striga în gura mare ceea ce ştiu despre planul lor, ceea ce cred că ştiu despre Premier (da, o voi spune, chiar dacă Montesano îmi va purta pică, văzându-mă că îi dejoc planurile) şi mai ales ce consecinţe pot avea faptele lor pentru populaţia din Buenos Aires. Până acum am continuat să scriu în cafenea, faptul că mă ştiu la suprafaţă, într-un loc neutru, îmi dă o stare de linişte pe care n-o aveam atunci când am coborât până la chioşc. Simt că într-un fel sau altul voi coborî din nou, mă voi strădui să cobor scara, treaptă cu treaptă dar între timp ar fi mai bine să-mi termin raportul pentru a-l trimite primarului sau şefului poliţiei, cu o copie pentru Montesano iar apoi voi' plăti cafeaua şi voi coborî cu siguranţă, de asta sunt sigur deşi nu ştiu cum o voi face, de unde voi avea forţa să cobor treaptă cu treaptă acum când ei mă cunosc, acum când au sfârşit prin a mă cunoaşte, dar nu mai are nici o importanţă, înainte de a coborî voi avea ciorna, voi spune domnule primar sau domnule şef de poliţie, acolo jos e cineva care se plimbă, cineva care merge pe peroane şi când nimeni nu-şi dă seama, când numai eu pot să ascult fiindcă doar eu ştiu, se închide într-o cabină şi îşi deschide poşeta. Şi atunci acel cineva plânge, plânge puţin la început şi apoi zice, domnule primar: „Dar canarul, ai grijă de el, nu-i aşa? îi dai în fiecare dimineaţă mei şi puţină vanilie?"

miercuri, 11 februarie 2009

Mihai Arcadie Comănici


Submarinul galben

Sunt o Dacie 1300, am avut culoarea galbenă, nemărginită bucurie pentru familia ce făcuse economii şi împrumuturi, ca să depună preţul meu la C.E.C.
Doreau să fie în rând cu prietenii, cu lumea. Romulus m-a luat fără să stea prea mult pe gânduri, cum făcuse şi în alte situaţii până atunci, crezând în norocul încredinţat de soartă. S-a urcat la volan şi m-a dus cu el pe primul drum, cel mai frumos, cum şi-l visează orice autoturism, drum lung prin văile şi dealurile întunecate ale nopţii, grăbit, de parcă ar fi furat o mireasă.
L-am ascultat înţelegătoare, îndeplinindu-i comenzile, dăruindu-i puterea muzicală a motorului, să ajungem cât mai repede acasă. N-am îndrăznit să-l supăr cu ceva, lăsându-l să facă ce învăţase la şcoala de şoferi. Eram visul împlinit, ce-l trăia cu emoţie.
- Mergi drept înainte, cât poţi de repede! Nimic nu ne poate opri, în afară de o caschetă albă. În asfalt mai erau multe gropi, le evitam, iar când noaptea şi-a desfăcut şireturile la încălţări, am ajuns la prima mea casă. Ziua pendula pe leagănul zorilor, când frânam în faţa unui bloc cu patru etaje. Din balconul primului etaj, tânăra soţie, stăpâna mea, ne făcea semne bucuroasă. De atunci s-au topit douăzeci de ani, ca şi când n-au fost nimic. Am făcut parte din familie, le cunoşteam glasurile, pasul, trupurile aşezându-se pe fotolii, pe canapeaua din spate. I-am purtat credincioasă pe drumurile vechiului oraş, pe şosele-raze de asfalt către toate direcţiile. Motorul torcea liniştit, cauciucurile erau noi, bine umflate. Se părea că toate drumurile se deschiseseră în faţa mea. Desigur, le preferam pe cele bune. Simţeam emoţiile şoferului ce învăţase bine semnele de circulaţie, sedus şi de frumuseţea unei maşini noi, de spontaneitatea motorului. Îi plăcea şi claxonul, fulger muzical arzând în lumina farurilor. Romulus era ocupat cu serviciul, cu aprovizionarea gospodăriei, dar şi cu fata lor, adusă uneori de la şcoală. Nu lipseau nici ieşirile la pădurile din apropiere, iar în verile concediilor, porneam să-şi cunoască ţara. Am fost şi pe la mănăstiri şi mai ales spre părinţii şi fraţii lor.
Pe şosele întâlneam multe surori de-ale mele. Străinele erau pe atunci mai rare.
Amintirile din acei ani mi-au rămas vii, galbene precum caroseria, ca nisipul plajei unde-am poposit sub razele fierbinţi lângă cortul nou adus din Polonia, pe unde am trecut spre o Germanie despărţită în două de un zid. Prietenul stăpânului avea doi copii ce se învârteau în jurul meu, repetând admirativ cuvântul „Dacia”!; pe atunci la ei circulau doar nişte cărucioare numite Trabant. Dar să revin la nisipul plajei din care am adus destul şi acasă, cărat de sandalele fetiţei, adus din aurul mării, rămas ca amintire sub fotolii. Memoria mai stătea şi într-o zgârietură a capotei, şi-n scânteierea steluţei din parbriz, cadou de la criblura şoselelor. Oare asta-i tot ce-mi amintesc? Mă mustră conştiinţa, arzătoarea patimă a lucrurilor bine făcute, dacă n-aş spune că am fosat bine îngrijită, atât cât trebuia. Mi se punea benzină în rezervor, atunci când se găsea. Stăteam la cozi interminabile, să primim cei douăzeic de litri, cât să ne ajungă pentru zilele cu soţ, când aveam voie să circulăm. Dacă iarna bătea la uşă, simţeam că se schimba uleiul, iar bateria era dusă în casă la încărcat. Am uitat să spun că aveam şi garaj, unul cu pereţii din sârmă împletită, chiar dacă mă spălau ploile toamnei trecute toamnei strecurate printre crăpăturile plăcilor din azbociment. Mă simţeam ca o membrană a familiei, înţelegându-le viaţa, învăţând de la ei cam ce sunt sentimentele, dorinţele. Era suficientă introducerea unei chei în contact şi demaram, citindu-le în ochii ce căutat oglinda retrovizioare, deplina mulţumire. Nepricepându-se la mecanică stăpânul nu mă bâzâia toată ziua cu cheile şi celelalte scule. Prefera să nu strice dacă nu era de meserie. Simţeam doar reflexele supărării sale în mânuirea vitezelor, când mă lăsau uneori carburatorul sau bateria. Ca oricare autoturism, nu puteam scăpa de micile incidente; mi-a fost mereu teamă de un incendiu al instalaţiei electrice. Siguranţa lui la volan mă ajuta să scap de frică.
- E în regulă, hai să mergem! Cuvintele liniştitoare, ce meritau efortul meu.
Aşa am îbătrânit ămpreună, om şi maşină, simţind tot mai mult aglomeraţia străzilor, circulaţia devenită pericol, suficientă pentru a zăpăci minţile copiilor de bani gata”, conducând maşini străine, făloase, proptindu-se cu ele în copacii şoselelor sau în nevinovaţii şoferi circulând regulamentar. Nenorocirile se întâmplau mai ales în nopţile cu discoteci. Drumurile deveniseră sângeroase câmpuri de bătălie... De la o vreme am rămas în garaj. Benzina se scumpise, drumurile în afara oraşului au ajuns tot mai rare, ca şi numărul membrilor de familiilor vizitate altădată. Intrând în garaj nu-mi mai spunea: „Eşti bine? Hai să mergem!” Ieşea punând greul lacăt.
I-aş fi spus de aş fi putut: „Hai omule în lume, mai mergem pe undeva, ai şi paşaport, foloseşte-l. Să mai ducem ceva în Ungaria, să venim ca altădată cu sacoşele pline. Îţi aminteşti că aduceam şi banane pentru fetiţă.” Încă mai aveam încredere în motorul meu, deşi cu vârsta, aceasta mai scăzuse, odată cu puterea bateriei. Poate de aceea nu mai îndrăznea să facă drumuri lungi, să nu rămână în pană în afara oraşului, unde nu-şi putea chema ginerele în ajutor... Nu-i mai simţeam trupul apăsând fotoliul când se urca la volan. Tramvaiele îl duceau acum, să-şi rezolve problemele. Eu rămâneam în garaj, umplută cu praful tristeţii, cu amprentele picăturilor de apă pictând tabla palidă a caroseriei. Aşa au început zilele negre, terminate cu vânzarea mea, ca pe o soţie repudiată, doar pe câteva sute de dolari... Stăpâna se împotrivise, ar fi vrut să mai ieşim la pădure, şi de ce nu, să mai mergem la mare. Din ziua aceea nu am fost niciodată fericită, proprietarii schimbându-se. Îi aşteptam modestă, fără prea multe pretenţii, indiferentă la cine ajungeam. Unii mă priveau cu îndoială, cântărindu-mă din priviri cu indignarea nemulţumitului. Îi deranja şi culoarea, ca a taximetrelor.
Când am fost vândută prima oară, n-am ştiut unde mă duc. Speram să fie la o casă dintr-un cartier liniştit, cu o curte şi garaj. După prima încercare nereuşită, am trecut prin a doua vânzare, la un cultivator de varză. Pământul şi frunzele verzei au pus stăpânire pe canapeaua din spate, pe port-bagaj, în desele drumuri spre piaţă. Omul făcea bani cu mine. Eram învăţată de la început să-mi fac datoria aşa cum trebuie, încercând să evit gropile, şanţurile, însă într-o seară am făcut cunoştinţă cu fruntea dură, din beton, a unui podeţ. Au urmat eparaţiile şi desigur, o altă vânzare, unui tânăr dintr-un alt sat, căsătorit, dar şi cu multe metehne. La aceasta am cunoscut o curioasă experienţă. Îi plăceau, ca unui afemeiat, fustele scurte, căzute deseori pe canapeaua din spate, când începea forţaera telescoapelor. Aş fi doritsă mă stabilesc undeva, la un om liniştit. Încă mai puteam circula, deşi mi se schimbase aspectul, după destulele deziluzii. Ca angajatele, am făcut ce a dorit fiecare. Noul proprietar, tânărul, spre ghinionul meu, nu avea control asupra acţiunilor sale, pătându-mi amintirile şi numele unei apreciate maşini. Trăiam un coşmar, ascultând tăcută desele certuri ale acestei nefericite familii. Daci, multe mâini m-au atins până la el, m-au pipăit profesional, ori cu aceea căldură omenească a bărbatului ce şi-a dorit o maşină, ca pe-o iubită blondă. Eu mi-am făcut datoria, nu doar în baza facturii de cumpărare.
Uneori, îmi doream să devin o fantomă galbenă şi să staţionez în plină noapte acolo pe bulevard, în faţa blocului primilor stăpâni, purtaţi atâţia ani pe străzile şi şoselele dorite, înfrăţiţi în liniştita muzică a motorului. Totuşi omul acesta m-a vândut unor străini. L-am înţeles atunci, nu l-am condamnat, despărţirea fiind totuşi prea grea. Poate şi pentru ei. Ca să-i revăd, aş fi rămas toată noaptea, claxonând, trezindu-le amintirile comune. Poate vor apărea în balcon, să-mi facă semne cu mâna, el şi soţia sa, ce mă îndrăgise. Stătea întotdeauna liniştită pe fotoliul din dreapta, sigură da calităţile de şofer ale soţului. Cu gândul la ei, străbăteam apoi „nălucă galbenă” tot oraşul, deşi farurile, lumina lor, o losasem acolo, pe cunoscutul balcon.
Întâlnit-am împreună momente de neuitat, ca acea poveste mirifică a nopţilor la malul mării, gustând stropul de magie, briza sărată a valurilor, lângă mulţimea corturilor înălţate ca ciupercile după ploaie.
Eram sigură că şi el, călătorind cu tramvaiul, urmărea atent orice Dacie galbenă, sperând că sunt eu, stăpânit de dorinţa de a nu mă revedea. De ce m-a dus la piaţa de maşini? Mă săturasem să tot fiu pipăită, să mi se găsească o hibă. Nu mă consolau nici laudele, aprecierile celui ce dorea să mă vândă, urând replicile fandosite ale clientului încercând să-mi denigreze suspensiile, direcţia.
Din vorbele auzite, înţelegeam că unii oameni se bucură când cumpără o maşină, dar unii sunt mai fericiţi când o vând, când scapă de cea veche. E posibil ca Romulus să-şi fi cumpărat o altă maşină, una nouă, poate un Fiat.
Dar, să revin la tânărul fustangiu. Din primele atingeri ale volanului mi-am dat seama că e lipsti de experienţă, motiv de a nu avea încredere în capacităţile sale de conducător auto, şi chia de om. Uneori, îmi venea să intru în „marşalier”, să evit copacii legănându-se ameninţători în calea noastră. Îi socoteam un mare semnal de alarmă. Toate îmi întăreau credinţa că inteligenţa de care dispunea, era precum insuficienta marfă proaspătă a unei băcănii rătăcită pe undeva, vorbind despre alimente. Mă îngrijorează orice frână pusă violent, orice lovitură ce-mi defăima viitorul, toate creându-mi o atmosferă tensionată, ca a unui motor cu radioatorul spart, fierbând. Mai tot timpul mă ameţea şi damful alcoolului, când ridica în viteză praful uliţelor, împrăştiind în zbor gâştele satului, sub furioasele înjurături adresate nouă de gospodari. Cu ce eram de vină? Ajunşi în oraş, la un semafor a trebuit să am grijă să nu lovesc pietonii. Un „aurolac” mi-a spălat încet parbrizul murdar. Parcă-mi ştergea lacrimile, gest omenesc cu efect de îmbărbătare.
Zgârcitul nu i-a dat nimic... Era imaginea unui individ, lipsit chiar de şcoala vieţii, dar nu-i treaba mea să-l educ.
- Iară ai pană de cauciuc? Pumnul furios imi izbi aripa stângă. Tot eu eram vinovată? Cum să mă feresc de cuiele rătăcite? De cioburile de sticlă? Tăceam neputincioasă, pumnul lovise o airpă ce nu mă va ajuta niciodată să zbor, să scap de viaţa mai grea ca a unui maidanez. Era un tânăr autodistructiv, dirijându-mă violent spre alte ciudate întâmplări.
De la o vmere mergeam ca un om cu privirea legată, fără să mai văd pericolele drumului. Nu erau căile dorite de altădată. De ce conducea astfel? Nu mi-ar fi răspuns la întrebare, chiar de o puteam pune, trăind mereu urâtul coşmar al autoturismelor, imaginile uriaşei prese strivindu-le, aplatizându-le.
Începută cu maltratarea vitezelor prin praful satului, soara m-a adus pe un dur macadam, pedeapsa suspensiilor, ca mai apoi să plonjăm împreună în apa adâncă a unui lac.
Ne-am găsit din nefericire în „aceeai barcă”, trecând fără să vreau frontiera rece a apei. Nu-şi dăduse silinţa să mai trăim împreună, pe cele patru roţi.
Simţeam c-am dat de adevăratul necaz, deşi nu l-am căutat la nicio adresă.
În greşitele aranjamente ale sorţii, am fost trecută din mână în mână, ca „paraşutele” aterizate pe canapeaua din spate, deteriorându-mi arcurile, imaginea.
Degeaba mă căinam, situaţia degenerase. Şoferul zbătându-se, gata gata să se înnece. I-am dechis portiera prin care a ţâşnit spre aer, ca un broscoi râios, fugind apoi speriat acasă.
Ce viitor mai putea avea o Dacie scufundată?
- Uite-un submarin! spuse un puştan venit să pescuiască.
- E submarinul galben! completă amicul său, arătând cu băţul undiţei.
Devenisem de atunci „submarinul galben”, pornit în submersie spre adâncuri. Poate că motorul devenise atomic, deşi-mi lipseau echipajul, periscopul. Trăiam o nouă experienţă, udă până la bujii, simbol pentru micuţii pescari. Pluteam în mediul acvatic, înaintând spre un ocean al necunoaşterii, plin de rechini şi epave. Mă însoţeau nenumăraţi peştişori, sărutându-mi geamurile cu gurile lor mici, curioase.
Apa lacului mă va spăla poate de pojghiţa păcatelor, de petele lăsate de cei ce m-au condus pe nebănuitele căi omeneşti. Imitând limbajul auzit la radio, puteam totuşi spune că am căpătat un nou „look”, o nouă faţă, pregătindu-mă să obţin şi un „new job”, o nouă slujbă, ca un submarin al lacului asigurândsecuritatea mediului, curăţarea apei de mizeriile aruncate în ea. Poate în curând, o trupă rock de prin partea locului, îmi va închina un cântec zgomotos. Am deprins chiar dexteritatea de plutire şi înaintare a masivilor crapi cu solzii argintii, ca o caroserie metalizată, precum şi intenţiile de prădători ale şiretelor ştiuci.
- Mă va căuta oare cineva?
A fost doar o problemă de timp. Aş fi dus-o liniştită acolo, în noul mediu, când în faţa-mi apăru un scafandru. Avea ochelari mari pe faţă şi labe de cauciuc. Nu avea cascheta albă dar ridicându-şi dreapta, am înţeles totul.
Stai pe loc! Poliţia!, cuvinte pricepute printre balonaşele de aer ţâşnite din gură spre suprafaţa apei. M-am supus ordinului aşteptând să-mi prindă de roţi un cablu gros, metalic. Încet – încet, am fost trasă afară, sub razele orbitoare ale soarelui de o macara adusă de undeva. Ţâşneau din mine, pe toate uşile, peştişorii. Păreau că sunt din cei exotici, văzuţi la mare, fantezist pictaţi de modernista natură. Odată cu ei cădeau din trupul meu cutiile goale de conserve, fără identitate, etichetele topindu-se de mult în apa lacului, unde am făcut cunoştinţă cu trei frigidere, epave ale tehnicii moderne.
Ca la orice eveniment deosebit, pe mal se strânseseră numeroşi „gură cască”, să vadă „submarinul galben” scos cu greutate din lac şi lăsat pe o remorcă unde-a redevenit bătrâna Dacie 1300, galbenă.
Un bărbat mai în vârstă îi lovi afectuos cu palma sa mare, aripa dreptă din spate, cum lovise nu demult, crupa iepei sale bătrâne, expediată la o fabrică de salam din Italia.
Pe un ultim drum, de intrare în programul „rabla”, ceva mai târziu, o groapă a şoselei zgudui remorca, făcând să ţâşnească din farurile Daciei clipa unei lumini, lustruind ghetele de beznă ale nopţii.

Otilia Cazimir


Otilia Cazimir este pseudonimul literar al poetei Alexandra Gavrilescu, cunoscută şi ca autoarea unor versuri pentru copii. Acest pseudonim i-a fost ales de către scriitorul Mihail Sadoveanu şi de criticul literar Garabet Ibrăileanu. Scriitoarei nu i-a plăcut noul nume după cum spune: "Daţi-mi voie să vă mărturisesc, după atâta amar de ani că numele acesta, pe care totuşi l-am purtat cu cinste, nu mi-a plăcut niciodată. N-am nimic în comun cu eroinele legendelor germane, iar cea dintâi pe care am întâlnit-o în viaţă - fetiţa cu care am stat în bancă în clasa primară - era proastă, grasă şi buboasă...".
Era cel de-al cincilea copil al învăţătorului Gheorghe Gavrilescu. Şi-a petrecut copilăria în satul natal şi a început să scrie poezii de când era mică. A urmat cursurile liceale şi universitare la Iaşi, oraş în care şi-a petrecut întreaga viaţă. A debutat în anul 1912 în revistă "Viaţa românească", în care îşi va tipări majoritatea scrierilor. Între anii 1937-1947 a îndeplinit funcţia de inspector al teatrelor din Moldova. Părinţii îi spuneau în copilărie Luchi. Din proza sa autobiografică "A murit Luchi" aflăm că numele de Luchi dispare odată cu intrarea în şcoală, când fetiţa a crescut şi a devenit elevă. Atunci când este strigată de învăţătoare pe numele ei adevărat, fetiţa nu răspunde, pentru că pe ea toată lumea o strigă Luchi. O colegă îi explică învăţătoarei că acasă i se spune "Luchi, ca la caţei!". Mica poetă se simte ruşinată şi îşi spune în sinea ei: "Mi-e ruşine de numele meu, mi-e ruşine de mine, mi-e ruşine de tot!"
În copilărie a simţit lipsa prietenilor de joacă, după cum ea însăşi mărturiseşte: "Am fost o fetiţă tare cuminte. Toţi erau mai mari decât mine. Mă jucam singură. Mă sfiam de toţi. Uneori cântam. Alteori priveam gâzele, păsările, când se topeau zăpezile".
Otilia Cazimir iubea copiii şi a început să realizeze creaţii literare pentru ei: "Gingăşia copiilor m-a cucerit dintotdeauna. M-am apropiat de ei văzând, scriindu-le poezii vesele cu o nuanţă uşoară de ironie"... "Am început prin a spune copiilor poveşti şi, abia mai târziu, am început să scriu pentru ei. Totul se datorează pasiunii mele precoce pentru astronomie. Când eram o <> abia ieşită din şcoala primară, le povesteam nepoţilor mei, de care nu mă despărţeau decât câţiva ani, despre stele". La revista "Viaţa românească" l-a cunoscut pe George Topârceanu. Între ei s-a legat o strânsă prietenie şi o adevărată poveste de dragoste.



Înserare

Un deal cosit … Şi pe şoseaua prinsă
De coasta lui, un car dispare-n fund.
Şi sună drumul ca o dobă-ntinsă
Pe care-ai aruncat, cu pumnii, prund.
Prin nori, apusu-mprăştie uşor
Un vag reflex rătăcitor …
Şi-ncet,
Pe ochii vineţi şi-mpietriţi ai zării,
Se lasă moi pleoapele-nserării.


Lumini si umbre

Ai ochii negri, mincinoşi şi răi
Fîntînile cu ape moarte- ascund
Pupile negre licărind în fund,
Ce mă atrag spre-adînc ca ochii tăi.

Cînd vreau să plec, mă ţii în loc cu un cuvînt
Aşa se zbat copacii în furtună;
Ca pentru fugă crengile- şi adună,
Dar rădăcina- i leagă de pămînt.

De azi încolo n- am să- l mai iubesc…
Dar cînd îi văd privirile păgîne
Şi zîmbetul copilăresc,
Mă jur că n- am să-l mai iubesc- de mîine.

Pe zi ce trece- ţi semăn tot mai mult;
Aşa izvorul ce se- aruncă- n baltă,
Se- nvăluie cu mîlul laolaltă
Şi- n loc să- i spele apele verzui, îşi tulbură izvorul apa lui.

Mă iscodeşti ca pasărea de pradă,
Mă urmăreşti cu ochii reci şi răi,
Dar uiţi că dacă- s urme pe zăpadă,
Noroiul e lăsat de paşii tăi.

Mi- e faţa împietrită ca o mască
Şi- n ochi lumina- i gata să se stîngă
Chiar diamantului ca să sclipească
Îi trebuie o rază s- o răsfrîngă.

Iubirea ta nu creşte şi nu moare,
Ci totdeauna- i rece şi egală
E ca o floare artificială
Pe- o pajişte cu maci arzînd în soare.

Cînd voi pleca, mă vei uita uşor
Şi ştiu că nici nu s- ar putea altfel:
Abia o clipă valul călător
Păstrează chipul oglindit în el.

Am vrut în ciuda zîmbetelor tale,
Din ochii sterpi o lacrimă să storc
Şi am plecat să nu mă mai întorc,
Dar azi, din zori de zi îţi umblu- n cale.

Ce demon oare mi te- a scos în drum?!
De- ar vrea viaţa azi să mă dezlege
Şi raiul ei să mi- l ofere- acum
Tot iadul nostru dulce l- aş alege.

Azi mi- a venit cu ochii calzi şi buni
Şi nu l- am întrebat de unde vine
Pe floarea de pe marginea de drum
N- o- ntrebi de- i înflorită pentru tine.

Te văd mereu ca- n clipa de pe urmă;
Încremenit în capul scării
Cu zîmbetul uitat în colţul gurii
Şi- n ochi, tăişul crud al nepăsării.

Eşti rău. Dar cînd aud c- o spune altul
Mă uit în jos şi strîng din pumni şi tac.
Că numai eu în toată lumea asta
Am dreptul să te cert şi să te- mpac.

Eu am să plec cu sufletu- mpăcat
Că nu las nimănuia moştenire
Un suflet greu de ură şi iubire
Bănuitor şi trist şi- nfrigurat.

M- am resemnat; atît a fost să fie.
Mă uit cum cade soarele- n apus
Şi- aştept răspunsuri care n- or să vie
La întrebări pe care nu le- am pus.


În ploaie

În gara asta nimeni nu coboară,
Şi plouă-adânc, pe câmp, pe gară ...
Un tânăr cu manta de cauciuc
Stă zgribulit la adăpostul unui nuc.

Doar, indolentă şi greoaie,
O vacă-şi plimbă visătoare
De-a lungul liniei, în ploaie,
Progenitura viitoare.


Din fugă

Se scaldă soarele în iaz...
Un măr sucit de bătrâneţe
Aruncă-n tren cu mere pădureţe,
Şi-un cârd de gâşte albe face haz.

S-abat la geam privelişti iuţi
De cărţi poştale colorate,
Şi-un deal vărgat se scarpină pe spate
Cu plugul tras de doi căluţi...


Clopotele

Clopotniţi sure, cuiburi pentru vânt,
Cu trepte măcinate de vreme şi de cari,
Săpate-n inimi calde de stejari,
Şi-atât de vechi, că parcă-s de pământ.

În bolţile de piatră scunde,
Doar întunericul părăginit s-ascunde
Prin pânze de păianjen colbăite,
Sub grinzi pe unde trec, pe nesimţite,
Fantomele frânte, fumurii şi reci
De lilieci, -
Şi stă acolo toată ziua neclintit,
Până încep să pâlpâie-amorţit,
În ţintirim cu lespezi şi cu scai,
Luminile verzui de putregai.

Atunci, clopotniţele mari de scrum
Răstoarnă întunericul din ele-n drum.

Acolo sus, sub grinzile-afumate,
Dorm toată noaptea clopotele grele,
Flori negre de aramă răsturnate,
Dar când se uită soarele la ele,
Încep, odată toate, să-şi clatine sub cer
Staminele de fier.

Şi cântecele lor de tuci
Întârzie prin bolţi, s-anină-n cruci,
Trezesc ecouri vechi prin paraclise
Şi bat în toate geamurile-nchise.

Apoi se-ntorc, curate şi cuminţi,
Că le aşteaptă stranele cu sfinţi,
Şi Duhul Sfânt, ce-n chip de porumbel
Se leagănă-n pridvor
Legat de-un lănţisor.

Iar Maica Domnului, fiindcă-i primăvară,
Întinde o mână subţirică, bizantină,
Să prindă-n vârful unei lumânări de ceară
Un pui de flacără, cât o albină.

marți, 10 februarie 2009

Aleksandr Sergheevici Puşkin


Poetul Aleksandr Sergheevici Puşkin, s-a născut, la Moscova, pe 6 iunie (26 mai, stil vechi) 1799. În 1811 viitorul poet s-a înscris la şcoala nou înfiinţată la Ţarskoe Selo, (azi oraşul Puşkin) unde va studia până în 1817. La vârsta de cincisprezece ani publica primul poem. În 1820 publică primul său lung poem, Ruslan şi Ludmila.
Poetul devine incomod din pricina popularităţii şi scrierilor lui antidespotice - manuscrisul Odă a Libertăţii. Ca urmare, în acelaşi an (1820), pentru a evita deportarea în Siberia, se mută la Chişinău unde va locui până în 1823. După o călătorie de vară în Caucaz şi în Crimeea, scrie două poeme foarte aclamate: Prizonierul din Caucaz şi Fântâna din Bahcisarai. În 1823 se mută la Odessa, unde intră din nou în conflict cu guvernul care-l trimite în exil în nordul Rusiei, unde va sta din 1824 până in 1826. Cu ajutorul anumitor autorităţi reuşeşte să-i facă o vizită Ţarului Nikolai I pentru o petiţie cu privire la eliberarea lui pe care o şi obţine.
În revolta din decembrie 1825 la Sankt Petersburg sunt găsite în mâinile unor insurgenţi o serie de poeme politice timpurii ale poetului; ca urmare Puşkin intră imediat sub strictul control al cenzurii guvernului, fiindu-i interzis sa călătoreasca sau să publice. În acest timp scrie drama Boris Godunov pe care însă nu reuşeşte să o publice decât cinci ani mai târziu.
În 1831 se căsătoreşte cu Natalya Goncharova. Împreună încep să frecventeze cercurile din înalta societate, poetul devenind un apropiat al curţii. Soţia lui era o femeie foarte admirată, inclusiv de ţar care pentru a-l umili îi oferă cel mai neînsemnat titlul de la curte. În 1837, înglodat in datorii şi în mijlocul zvonurilor despre relaţia amoroasă a soţiei lui cu aventurierul francez d’Anthes, pe 27 ianuarie Puşkin îl provoacă pe presupusul iubit la duel. În urma duelului, două zile mai târziu, Rusia pierdea pe cel mai important poet şi dramaturg romantic al secolul XIX - Alexandru Sergheevici Puşkin moare. Guvernul, temându-se de o eventuală demonstraţie politică, a mutat desfăşurarea funeraliilor într-o locaţie mai mică, permiţând participarea unui grup foarte restrâns de rude şi prieteni apropiaţi.


Eu te-am iubit...

Eu te-am iubit şi poate că iubirea
În suflet încă nu s-a stins de tot;
Dar nici nelinişte şi nici tristeţe
Ea nu îţi va mai da, aşa socot.
Fără cuvinte te-am iubit, fără nădejde,
De gelozie, de sfială chinuit.
Dea Domnul să mai fii cîndva iubită
Aşa adînc, aşa gingaş cum te-am iubit.
1829


Şalul negru

Mă uit la şalul negru ca un ieşit din minţi,
Şi-i sufletul meu veşted răzbit de suferinţi.

Pe cînd fusesem tînăr şi-ncrezător, trufaş,
O tînără grecoaică iubit-am pătimaş.

Fermecătoarea fată mă dezmeirda oricînd,
Dar ziua cea cumplită se arătă curînd.

Stam între oaspeţi veseli, voios sorbind din vin,
Cînd îmi bătu la uşă, şoptindu-mi, un străin:

-„Petreci între prieteni şi nu ştii nicidecum
Că tînăra ta greacă te-nşală chiar acum”.

L-am răsplătit cu aur, l-am blestemat neghiob,
Şi l-am strigat îndată pe credinciosu-mi rob.

Ne-am repezit: călare, goneam spre fată drept,
Şi-o crîncenă mîhnire se răsucea în piept.

Ajuns la pragul fetei, simţeam că nu mai pot,
În ochi căzuse ceaţa, eram sleit de tot.

Intrai în casa singur: acolo, pe divan,
Se săruta cu fata, în braţe, un armean.

n-am mai zărit nimic, doar spada s-a zbătut,
tîlharul n-avu vreme să scape din sărut.

Jucai apoi pe trupul lipsit de cap şi-ntins,
Privind năuc la fata ce,-ngălbenînd, s-a stins.

Imi amintesc tăcerea, văd sîngele: tîşnea...
s-a prăpădit grecoaica şi dragostea cu ea.

Smulgîndu-i şalul negru din scumpul cap ucis,
Mi-am şters de sînge spada, rîzînd de vechiul vis.

Iar robul meu prin bezdna cărîndu-i pe sub porţi,
În valuri dunărene i-a prăvalit pe morţi.

De-atunci nu-mi pun sărutul pe ochii nimănui,
Nici o plăcuta noapte în trista-mi viaţă nu-i.

Cu sufletul meu veşted răzbit de suferinţi
Mă uit la şalul negru ca un ieşit din minţi.
1820


Pumnalul

Hefaistos te-a făurit
Să fii în mîna răzbunării
Străjer al libertăţii, pumnal nebiruit,
Judecător năprasnic al hulei şi-al ocării.

Speranţe şi blesteme tu-nfăptueşti pe unde
Nu-i trăsnetul lui Zeus şi doarme-a legii spadă.
Tu poţi şi-n umbra tronului pătrunde,
Şi chiar pe sub veşminte de pradă.

Ca fulgerul trimis de zei, ca focul
Infernului tăişul tău luceşte,
Şi cînd la el tiranul se gîndeşte,
De spaimă, la ospăţ nu-şi află locul.

Dar dreapta-ţi lovitură îl va ajunge-oriunde,
În cort, în templu, pe uscat, pe mare;
Nici chiar în patu-i nu se poate-ascunde
Păzit de lacăte şi de răzoare.

Vuieşte Rubiconul şi Cezar zvîrle sorţii;
Se prăbuşeşte Roma şi cade legea ei.
Dar Brutus se ridică, scut viu al libertăţii;
Lovit de tine, Cezar se zbate-n gheara morţii
Lîngă statuia mîndra-a lui Pompei.

Răscoala se întinde cu vuietele-i hade;
Şi peste trupul crunt decapitat
Al libertăţii, trece-nsîngerat
Dispreţuitul şi hursuzul gade.

Apostolul ruinei lui Ares, obosit,
I-arată jertfe pline de obidă;
Trimis de cer tu însă ai sosit
O dată cu fecioara Eumenida.

O, Sand, sărmane tînăr, fiindc-ai apărat
Dreptatea, te-au tîrît la moarte;
Virtutea sfîntă, însă, trăieşte mai departe
În trupul tău executat.

Şi în Germania duhul tău pluteşte
Ameninţînd pe-asupritor
Şi pe mormîntu-ţi fără inscripţie luceşte
Pumnalul tău răzbunător.
1821


Seară de iarnă

Vîntu-n bezdna zburdă, zboară,
Şi zăpada răscoleşte,
Scoate urlete de fiară,
Ori ca un copil scînceşte.

Izba veche o străbate
Zgîlţîind-o din păreţi,
Sau la geamul nostru bate
Ca un rătăcit drumeţ.

Trista e şi mititică,
Vai de ea, cocioba noastră.
De ce stai tu, mătuşică,
Ghemuită la fereastră?
Te cuprinse oboseala
De atîta viscolit,
Sau cumva de sfîrîeala
Fusului ai aţipit?

Tu ce ţii tovărăşie
Tinereţii mele-amare,
Hai să bem, şi voioşie
Să culegem din pahare!
Cîntă-mi cîntecul în care
Piţigoiu-i călător,
Cîntă-mi cîntecul cu soare
Şi cu fata la izvor!

Vîntu-n bezdna zburdă, zboară,
Şi zăpada răscoleşte,
Scoate urlete de fiară,
Ori ca un copil scînceşte.
Tu ce ţii tovărăşie
Tinereţii mele-amare,
Hai să bem, şi voioşie
Să culegem din pahare!
1825


Amintire

Cînd zarva zilei se preface-n şoapte,
Şi-n pieţele, de linişte-acum pline,
Şi-aşterne umbra străvezia noapte,
Iar somnul cu răsplata trudei vine,
Atunci începe truda mea şi chinul,
Şi ceasurile picură-n tăcere:
În nemişcarea nopţii simt veninul
Mustrărilor arzînd pîn’la durere.
În cugetul meu trist, noiam de vise,
Sfîşietoare gînduri s-au ivit.
Iar amintirea iese din abise
Rostogolindu-şi gheamul nesfîrşit.
Şi recitindu-mi viaţa mea în silă
Blestem şi mă cutremur, plîng amar,
Dar rîndurile triste de pe filă
Răsar prin pînza lacrimilor iar.
1828

Boris Pasternak


Se naşte şi creşte într-o familie de artişti profesionişti, în familia pictorului Leonid Pasternak şi a pianistei Rosa Kaufmande de unde provin şi preocupările sale timpurii pentru diverse arte: desenează bine din copilărie; se ocupă de compoziţia muzicală, influenţat fiind de A. N. Skriabin, prieten al tatălui său, într-o altă, a treia perioadă, studiază cu pasiune filosofia. În 1909 se înscrie la Facultatea de istorie-filosofie a Universităţii din Moscova, renunţând la profesia de muzician. În 1912 pleacă în Germania, unde se ocupă cu studierea operei şcolii neokantiane de la Marburg. Renunţă şi la specializarea în filosofie, problematica filosofică rămânând totuşi în centrul atenţiei creaţiei sale literare, până la romanul şi scrisorile ultimilor ani. Pasternak optează, în final, definitiv pentru literatură.
În 1911 debutează cu poezii în almanahul grupării "Lirika", iar în 1914 tipăreşte placheta de versuri "Geamanul din nori". După examenele de la Universitatea din Moscova îşi definitivează primul său volum de versuri (1914). Din dorinţa de a fi alături de generaţia sa, Pasternak se "înregimentează" literar în gruparea moderat futuristă "Centrifuga", fără a-şi renega însă rădăcinile, care coboară până în "veacul de argint" al poeziei ruse (perioada Simbolismului si a Akmeismului, dominată de figura lui Blok). Volumul Pe deasupra barierelor (1917) este, în mare măsură, o reluare a temelor din prima sa carte. Volumele Sora mea viaţa (1922) şi Teme şi variaţiuni (1923), în care Pasternak îşi elaborează modul cu totul special de a surprinde lumea în integritatea ei, sunt primite cu entuziasm, impunându-l drept un mare poet. În anii '20, Pasternak încearcă să-şi gasească locul în lumea creată de Revoluţia roşie scriind poemele epice 1905 (1925-1926) şi Locotenentul Schmidt (1926-1927), care, alături de poemul Înalta maladie (1923-1928), îi aduc recunoaşterea oficială.
La sfârşitul anilor '30, deprimat din cauza nenorocirilor pe care le vede în jurul său - sunt anii terorii staliniste -, Pasternak renunţă pentru o vreme la opera personală şi îşi câştigă existenţa traducând. Traduce mult, din Shakespeare, Kleist, Goethe, Petofi, Shelley, Verlaine, din germană, engleză şi din poezia gruzină; călătoreşte de altfel şi în Gruzia.
În timpul Războiului publică volumele de versuri Pe trenuri timpurii (1943) şi Întinderea pământească (1945). În iarna aceluiaşi an începe să scrie romanul Doctor Jivago. După război elaborează partea cea mai importantă din romanul Doctor Jivago, despre un intelectual cu opţiuni tragice între lumea intimă şi existenţa publică, socială. În 1948, întregul tiraj de Opere alese de Pasternak, tipărit in anul precedent, este dat la topit. Publicarea romanului în străinatate în 1957, in Italia, şi decernarea Premiului Nobel pentru literatură în 1958 a generat ascuţite critici în presa sovietică, soldate cu excluderea sa din Uniunea scriitorilor şi contrângerea sa să renunţe de bună voiela Premiul Nobel. În 1959 încheie volumul de versuri Când se înseninează. La 30 mai 1960, scriitorul moare la Peredelkino, celebrul sat de creaţie al scriitorilor sovietici, situat într-o suburbie a Moscovei. În însemnările şi scrisorile ultimilor ani Pasternak şi-a adunat punctele sale de vedere asupra artei.



Definiţia Poeziei

Şuierătură despicată.
Clinchet de ţurţuri, cu fiori.
E noaptea ce-amorţeşte frunza,
Duel e de privighetori.

E mazărea dulceag-uscată,
Cu plânsul bolţii în păstăi.
E Figaro de pe pupitre
Din flaut, grindină spre văi.

E tot ce-i important ca noaptea
Prin scăldători scurmând, vioaie,
Sub streşină, s-aducă steaua,
În palmele sticlind de ploaie.

Turtit ca pluta-ncinsul aer.
Bolta se-nabuşă-n arin.
De-aţi râde stelelor - ce hohot!
Dar necuprinsul - loc străin.


Grea cruce să iubeşti pe unii...

Grea cruce să iubeşti pe unii.
Dar tu - ce simplă! De-nţeleg
Secretul frumuseţii tale,
Enigma vieţii o dezleg.

S-aude, primavara, foşnet
De adevăruri, cum răzbat.
Ca aerul îţi e-nţelesul,
Ca el de dezinteresat.

Freamătul viselor s-aude
Atunci - şi parcă le şi vezi.
În rândul marilor temeiuri,
Tu, precum aerul, te-aşezi.

Uşor e: te trezeşti, din suflet
Zvârli pleava vorbei, vechi cusururi,
Curat s-o duci de-aici-naite,
Să nu te mai mânjeşti de-a pururi.


Vântul

Cu mine s-a sfârşit. eşti vie.
În jurul casei plânge vântul,
Pădurea clatină şi gândul.
Nu pin cu pin, în spasm, tresaltă,
Ci toţi copacii laolalta.
Cu zarea toată - vrăjmăşie.
Cum corpul grelelor fregate,
În golf, cu pânzele umflate.
Şi asta, nu dintr-o bravură,
Ori din porniri nesăbuite,
Ci cântecului tău de leagăn
Îi cată vorbe potrivite.

Martie

Soarele toarnă, toarnă cumplit,
Râpa nebuna se-nvârte.
Precum sluga la vite, cu spor,
Primăvara robota-n curte.

Fuge zăpada bolnavă, anemică,
Vinişoare neputincioase-nnodate.
Viaţa - ce abur în grajdul de vaci!
Dinţii furcilor mustesc sănătate.

Nopţile astea! Zilele, nopţile astea!
Răpăie picurii, ca apa vie.
Ţurţurii subţiaţi mor pe streşini.
Râuri sporovăiesc - insomnie.

Uşile-n grajd - la perete sunt date .
Porumbei cată-n mâzgă cuibarul.
Creatorul şi pricina-a toate,
Proaspăt duhneşte superb bălegarul.


***(Nu e frumos să fii celebru)

Nu e frumos să fii celebru
-De parcă asta-ţi dă avânt!-
Să strângi hârtii, să-ţi faci arhivă,
Să te tot bâţii pe-un cuvânt.

Creaţia-i o dăruire
Şi nu scandal şi împrumuturi
E ruşinos, o nulitate
Pe buzele oricui să fluturi.

Trăieşte fără impostură
Încât, când n-o să mai ai vreme,
Să te-ndrăgostească depărtarea
Şi viitorul să te cheme.

E bine să laşi spaţii albe,
Nu în hârtii,ci în destin,
Dar adnotând pe marginalii
De zile ce se duc şi vin.

Şi în necunoscut te-afundă
Şi pierde-te-n el, ascuns,
Cum se ascunde-o casă-n ceaţă
Când ceaţa e de nepătruns.

Alţii-or veni,pe urma-ţi vie,
Supusă vieţii şi erorii.
Tu însuţi, nu deosebi
Înfrângerile de victorii.

Şi nu te-abate cu o iotă
Tu de la tine - hotărât,
Ci numai să fii viu, viu - simplu -
Viu pân* la capăt - şi atât.

(traduceri de Marin Sorescu)