duminică, 15 februarie 2009

George Dumitru


Cartea de buzunar

Nu îl mai văzusem pe Eugen din anii studenţiei. Cred că de la licenţă. Eu rămăsesem în Bucureşti, îmbrăţişând o carieră în domeniul informatic iar el please în provincie, să îşi etaleze cunoştintele economice acolo unde chiar era nevoie de oameni ca el. Nu mică mi-a fost bucuria reîntâlnirii, când a trecut prin capitală într-o delegaţie. L-am convins telefonic să rămână la o bere şi ne-am întâlnit în spiritual vremurilor de altă dată în barul Muzeului Literaturii Române.
“La scriitori”, cum îi ziceam.
Eram la a treia halbă depănând amintiri, când am fost întrerupţi din povestit. De masa noastră se apropiase un slăbănog cărunt pe la tample şi cu ochii brăzdaţi de o panză de păianjen sângerie, proabil de la fumul dens din încăperea fără ferestre.
- Nu vă supăraţi, spuse, aveţi un foc?
Şi întinse spre noi o ţigară ţinută fragil între degetele îngălbenite.
Aveam, aşa că i-am dat. Îşi aprinse ţigara dar nu plecă la masa lui, aşa cum credeam că o să facă, ci se aseză pe scaunul liber din capul mesei noastre. Trase două fumuri şi ne privi pe fiecare dintre noi atent, clătinând din cap în semn de aprobare.
- Sunteţi tineri domnii mei, tineri…
Scrumă, apoi îşi puse coatele pe masă.
- Sper că nu deranjez, spuse brusc, după un moment de tăcere, moment în care noi ne-am privit pe furiş puţin stânjeniţi.
- A, nu, deloc, se grăbi Eugen să spună. Depănam amintiri, nu ne-am mai văzut demult, să fie vreo….
- Opt-nouă ani? Am zis eu
- Da, cam aşa.
Speram să se simtă oarecum în plus şi să ne lase singuri, cu amintirile noastre. Dar nici gând de aşa ceva. Se foi puţin în scaun, mai trase un fum şi începu să vorbească ca pentru el, însă adresându-ni-se totodată, căci în momentele cheie ne urmărea privirile, încercând să ne smulgă un semn, de aprobare, ori de mirare, după caz.

- Să vedeţi, începu stăpânindu-şi cu greu tremurul mâinilor, eu sunt scriitor. Am terminat Facultatea de Filologie dar nu am vrut să rămân în învăţământ. Nu mi-au plăcut niciodată copiii, mă irită. Aşa că am hotărât să trăiesc din scris. O vreme m-am descurcat. Un articol aici, altul colea, la unele reviste am devenit colaborator permanent, la una am chiar o rubrică a mea, “Puterea Cuvântului”, poate aţi avut vreodată ocazia să citiţi. În “România Tinerească”, apare o dată pe lună.
Nu avusesem. Dar asta nu îl opri din povestit.
-Însă, stiţi şi dumneavoastră cum e... Abia puteam supravieţui din două-trei articole pe lună. Aşa că m-am hotărât să scriu un roman, idei aveam destule, gândindu-mă că o carte de o asemenea anvergură, bine promovată, se va vinde într-un număr de exemplare nebănuit şi îmi va asigura un trai decent mulţi ani de atunci încolo. Da, visam. Îmi făceam iluzii. Şi m-am apucat de scris, la început mai greu, poticnit, apoi, pe măsură ce avansam, căpătând o libertate de exprimare mult mai mare, o uşurinţă care îmi insufla încredere în mine, făcându-mă să umplu pagină după pagină. A durat aproape doi ani, ani în care am trăit la limită (reuşeam când şi când să mai public câte ceva, prin revistele în vogă, nou apărute, cu spirit american), câteodată doar cu pâine şi apa, alteori nemâncând nimic zile întregi. Ajunsesem să mă obişnuiesc cu starea aceea de leşin, de slăbire permanentă a organismului, după un timp, organismul însuşi nemaireacţionând în nici un fel la foame, mulţumindu-se cu apă şi atât.
Dar spiritul îmi era treaz şi ascuţit, ca să zic aşa, inspiraţie aveam din belşug, mai mult ca niciodată, în ciuda vicisitudinilor materiale de care mă loveam. A ieşit o carte de peste trei sute de pagini dactilografiate, de care am fost profund mulţumit, era cartea vieţii mele, cuprinsesem acolo toată filozofia mea, tot sistemul meu de gândire. Toate trăirile mele şi în acelaşi timp ale oamenilor în general, se regăseau acolo, gata să iasă la iveală în conul privirii vreunui cititor interesat. În ziua aceea, când am pus ultima virgulă, ultimul punct pe i, m-am simţit epuizat, însă în acelaşi timp cuprins de o fericire fără margini. Scrisesem o carte! Terminasem un roman! Puteam spune, din acel moment, fără vreo urmă de tăgadă, că mă numesc scriitor. Până acum mă complăcusem pe undeva în amatorism şi mediocritate, să fim serioşi, câteva articolaşe acolo, nu te ridică la statutul de scriitor şi nici nu te propulsează în lumea aceastora, interzisă multora, care urma să îşi deschida porţile, acum, şi pentru mine. Nu trebuia decât să îmi găsesc o editură. Atât. Care să mă scoată la lumină.

Dar a fost cu mult mai greu decât mă aşteptam.

Întâi m-am înfiinţat la cele mari, unele dintre ele recomandate de prieteni de-ai mei, colegi de breaslă. Plin de mine cum eram, considerând cartea mea o capodoperă, mi-am cerut drepturile sus şi tare, dându-le cu tifla celor care mă refuzau, majoritatea pe motive materiale, invocând riscul la care sunt supuse ele, ca edituri, ca instituţii activând în spiritul economiei de piaţă, având în vedere că eram un autor necunoscut, fără trecut literar important, iar cititorul, în nemărginitul lui snobism, avea să îmi ocolească cartea în librării, astfel încât profitul lor va fi nul.
Unora, pur şi simplu, nu le-a plăcut cartea. Nu se înscria în sfera lor, în tematica şi stilul cu care îşi obişnuiseră cititorii. Îmi venea să hohotesc, cu infatuare, privindu-i ca pe niste ignoranţi desăvârşiţi, incapabili de a recunoaşte valoarea chiar şi atunci când o au sub nas. Îmi retrăgeam manuscrisul cu gesturi bruşte şi trânteam uşa la ieşire.
Apoi am început să cobor ştacheta, acceptând până la urmă să mă duc la orice editură, cât era ea de mică. Dar degeaba. Timp de aproape şase luni m-am confruntat cu aceleaşi situaţii. Nimeni nu era dispus să îmi publice cartea decât, poate, contra cost. Ori eu, la rândul meu, nu eram dispus să scot niciun ban din buzunar. Mai ales că buzunarele mele sclipeau de curaţenie, ca să zic aşa, din care cauză ajunsesem, şi mi-e pe undeva ruşine să o spun, să mănânc la cantina săracilor, căci nici la cele studenţeşti nu îmi mai permiteam.
Într-un final am ajuns la “Compendiu”. Aşa se numea acea editură, ale cărei carti le văzusem în ultimul timp pe tarabe, în format foarte mic, într-o colecţie numită “Cartea de buzunar”. Nu răsfoisem nici una, doar văzusem pe coperta din spate, ... Editura “Compendiu”... şi adresa. M-am dus şi la ei, resemnat, cu ideea că nu o să am niciodată cartea publicată şi că o să mor în curând de inaniţie.
Probabil că arătam foarte rău, aşa cum eram în zilele acelea, nebărbierit, neîngrijit, cu părul în dezordine, căci persoana care mă primi îşi trăda un sentiment uşor de repulsie pe care i l-am ghicit din mişcarea corpului şi grimasa afişată fugitiv. Dar mă invită să iau loc, mă ascultă cu atenţie, îmi frunzări superficial manuscrisul, se lipi cu spatele de spătarul scaunului privind gânditor câteva clipe în tavan, apoi îmi spuse hotărât, fără inflexiuni în voce:
- Domnule, am să fiu sincer cu dumneavoastră. Cartea aceasta este mult prea stufoasă pentru ceea ce publicăm noi. Mă tem că am să vă refuz. Ar fi trebuit să scrieţi o carte mică, maxim o sută de pagini, altfel o să speriaţi cititorii, dacă-mi permiteţi termenul. Credeţi că cineva ar cumpăra cartea dumneavoastră de... (şi aici privi pe ultima mea pagină) trei sute şi ceva de pagini? Păi ce să facă cu ea? Să o uite pe vreun raft prăfuit în vreo biblotecă? Cine credeţi că mai are răbdare să parcurgă trei sute de pagini în ziua de astăzi? Nu, domnule, le-ar trebui prea mult timp, ăsta este adevărul. Prea mult, nu avem, nici unul dintre noi nu are la dispoziţie aşa ceva, nu în vremurile astea.
Exact din aceste considerente noi, şi când spun “noi” mă refer la mine şi la partenerul meu, cei care am pus bazele acestei afaceri, am reuşit să concretizăm o idee. Domnule, astăzi se munceşte foarte de mult, omul este din ce în ce mai obosit, stresul şi rutina - bolile mileniului trei - erodează continuu sistemul nervos care devine astfel extrem de instabil. Apoi există televizorul, internetul, întreaga mass-media, există cinematografe la nivel occidental, toate aceste forme de entertainment, cum spun americanii, de divertisment, uşoare, constituind o alternativă a cărţii scrise, a cititului în sine, omul de astăzi preferând-o, tocmai datorită gradului mic de solicitare intelectuală. Cu toate astea sunt persoane cărora le place, în continuare, să citească, să simtă o carte în mână, să îi dea paginile umezindu-şi degetele, dar se lovesc cu brutalitate de această criză temporală în care ne scăldăm cu toţii. Exact acestor tip de oameni am vrut noi să ne adresăm. Publicând cărţi în format mic, care pot fi citite în metrou, autobuz, chiar şi în maşină, în trafic sau stând la semafor, încercăm să le oferim un mod de a-şi păstra preocupările, de a-şi putea permite, în continuare, plăcerea cititului.
Aşa a apărut colecţia “Cartea de buzunar”, prin care, cum am spus şi acum întăresc, individul interesat de literatură, însă mereu pe fugă, mereu în mişcare, are acces la aceste cărţi de mărime redusă, pe care le poate purta în orice tip de buzunar - de haină, de jachetă, în poşetă, oriunde. Şi mai este aici un aspect de luat în seamă. Consumatorul, să îi spunem aşa, cu cât termină mai multe cărţi, cu atât se simte mai îmbogăţit cultural. Una este să citeşti într-o lună o carte, alta este să ai zece la activ. O bibliografie bogată denotă ideea de om cult, mai multe titluri, mai multe exemple, atrag după ele o mai mare prestanţă, o mai mare greutate în grupul social de care individul aparţine. Omul este un snob, domnule, iar noi vrem să exploatăm acest snobism.
Dacă nu aş fi fost foarte obosit, sătul până la paroxism de tot ce înseamnă căutare şi publicare, dacă nu aş fi simţit lehamitea aceea care mă ţintui locului, greutatea aceea de plumb care îmi lipi tălpile de podea, aş fi făcut exact ca până atunci, aş fi smuls cu brutalitate foile din mâinile interlocutorului meu şi aş fi ieşit val-vârtej trântind uşa. Omul acesta nu publica cărti groase. Criteriu mai stupid decât ăsta nu auzisem în viaţa mea. Dar lucrurile, spre stupefacţia mea, nu se opriră aici. Ceea ce a urmat, nu făcu altceva decât să îmi mărească consternarea, stârnindu-mi totodată o revoltă înabuşită faţă de tot ceea ce auzeam.
- Totuşi, dragă domnule, am o propunere pentru dumneavoastră. Avem un nou proiect la care aş dori să participaţi. Din câte mi-aţi povestit, sunteţi un om de litere, iar aceste sute de pagini, probabil o dovedesc. Daca sunteţi interesat, şi eu cred că ar fi o afacere bună şi pentru noi şi pentru dumneavoastră, putem continua discuţia.
Pe undeva îmi stârnise curiozitatea, aşa că am aprobat obosit, mişcându-mi aproape imperceptibil capul.
- Foarte bine, nu veţi regreta. Domule, vrem să publicăm rezumate. Închipuiţi-vă, romanul Ion rezumat la cincizeci de pagini. Gândiţi-vă cu ce uşurinţă s-ar citi. Păstrându-se tema principală a cărţii, păstrându-se simbolurile, mesajul, tot. Dar în cincizeci de pagini. Apoi, să vă mai dau un exemplu, Moromeţii. Gândiţi-vă ce ar însemna să poţi citi toată această carte într-o oră, în autobuz, în drum spre şcoală, când dai bacalaureatul. Ar uşura viaţa multor elevi care, vedem şi noi asta, sunt din ce în ce mai dezinteresaţi de literatură. Sau Dostoievski. Gândiţi-vă, Fraţii Karamazov în maxim o sută de pagini. Să o citeşti în două zile. Ar fi extraordinar! Şi exemplele pot continua la nesfârşit!
Îl vedeam cum radia în timp ce vorbea, prinsese o roşeaţă în obraji, se înviora, ridicându-se câte puţin de pe scaun, în final găsindu-se, parca mirat, în picioare.
- Nu este o idee nouă, carţi-rezumate au mai existat, însă nu într-o colecţie promovată, nu într-un sistem de marketing bine pus la punct. Şi nu adresându-se tuturor, ci doar, poate, elevilor, şcolarilor. Publicul nostru ţintă este, de data aceasta, populatia întreagă. Toată lumea va putea citi clasicii literaturii noastre într-un timp record! Vom merge la scară naţională, poate chiar universală, vom fi cunoscuţi în toată ţara, în toată lumea, peste tot. În curând, domnule, o să vedeţi, vor dispărea carţile mari. Pur şi simplu nu se vor mai scrie. Nu mai rentează, nu se merită efortul. Ascultaţi-mă pe mine, aceasta este tendinţa pe termen mediu-lung, iar noi o să profităm din plin de asta.
Cred că aţi înţeles ce vreau de la dumneavoastră, zise în continuare şi mă strânse familiar de umeri, venise în spatele meu. Vă vreau făcând aceste rezumate, captând esenţa într-o formă mult redusă. Mă uit la dumneavoastră şi îmi dau seama că sunteţi capabil de acest lucru, iar eu, ca o încurajare, vă voi oferi un avans pentru prima carte, să spunem... Ion, că tot am vorbit despre asta. Ce părere aveţi? îmi spuse de data aceasta calm, după ce se aşeză la loc pe scaunul cu spătar înalt. Când veniţi cu manuscrisul, vă voi înmâna partea cealaltă de bani. Apoi, dacă lucrurile merg bine, continuăm. În acelaşi sistem.
Revolta care pusese stăpânire pe mine îmi urcă sângele în obraji, ardeam. Pulsul mi se accelera pe măsura ce îl auzeam vorbind, simţeam inima cum vrea să îmi sară din piept. Rezumate! Să fac rezumate! Să ciuntesc marile opere literare! Să le amputez, să le pun proteze! Să devin un măcelar, o brută a literelor, să vând frânturi, să vând schelete cu resturi de muşchi şi carne fâlfâind! Să fiu concis, să fiu concret, să tai, să scot, să las deoparte, să scurm, s-aleg şi s-afişez. Să fiu chirurg, să fiu călău, să fiu judecător, să judec, să condamn, s-arunc, să-ndepărtez cuvinte, interjecţii, personaje, viaţa, tot! Să subţiez, să diluez, să schimb şi să mă schimb! Să mor. Şi să omor.
Apoi m-am calmat. Brusc, ca să zic aşa. Dintr-odată, totul mi-a devenit indiferent, cartea mea, cărţile lor, rezumatele, banii, eu, omul din faţa mea care mă privea surâzând, totul. Obosisem. Mă simţeam bătrân, trecut de o sută de ani, gârbovit. Şi mă lovi, din nou, lehamitea. Scârba. Greaţa. M-am predat, fără condiţii, am ridicat steagul alb coborând privirea.
Şi am acceptat. Pur şi simplu am zis Da, o fac, o să rezum Ion în câteva săptămâni.
- Bravo, domnule, îmi întinse mâna, vă felicit pentru alegere. Presimt că vom avea un viitor frumos împreună!
Dar nu atunci începu să mă râcâie conştiinţa. Nici când am ajuns acasă şi m-am trântit în pat, cu faţa în sus. Eram mult prea obosit pentru asta. Cred că am dormit zile întregi.
Abia când am început să scriu, când am luat Ion, frază cu frază, cuvânt cu cuvânt, abia atunci am simţit primul impuls. Abia atunci am realizat cu adevărat ce urma să fac, dar nu m-am oprit, am terminat cartea şi am predat-o, la termenul stabilit, primind în schimb exact suma de bani promisă. Când i-am luat în mână, când i-am numărat febril, cu degetele încordate, m-a lovit puternic sentimentul vinovăţiei. Intrasem în mecanismul de îndobitocire a populaţiei. Uitasem, peste noapte, tot sistemul de valori care mă susţinea, pe care îl promovasem, acceptam un compromis care nu avea să mă afecteze numai pe mine ci o lume întreagă, reducându-i gradul de cultură, promovam superficialitatea, semidoctismul, subcultura. Iar eu, eu ce aveam să devin? O nulitate, o parte a maşinăriei, o spiţă, un nume scris în josul paginii pe care nu îl va citi nimeni, niciodată.
O zi întreagă nu am putut cumpăra nimic din banii aceia. Dar foamea a învins, instinctul de conservare a câştigat bătălia, conştiinţa mea încarcată nu s-a putut opune stomacului meu gol.

Transpirase, câteva firicele de sudoare îi apăruseră la tâmple în timp ce vorbea.

- Mă scuzaţi, spuse şi se ridică. Revin imediat, necesitatile fiziologice, ca să zic aşa, ştiţi…

Ne-am privit brusc şi tot brusc am şi acţionat. Am plătit la bar berile băute şi ne-am grabit spre ieşire.
- Indivizi ca aceştia sunt periculoşi, spuse prietenul meu odată ajunşi în stradă. Când se pornesc, greu mai scapi de ei. Mi s-a mai întâmplat.
- Probabil e singurul mod de a te elibera de apăsarea conştiinţei, am zis. Doar ştii ce se spune, conştiinţa e partea din corp care se simte rău când toate celelalte părţi se simt bine.
- Şi atunci trebuie să transferi răul asupra altuia, surâse Eugen. Plictisindu-l!
- Eh, nu s-a murit încă de plictiseală, am zis eu.

Ne găsisem alt bar în care am petrecut sfârşitul după-amiezii, apoi ne-am despărţit cordial, eu primind o invitaţie la mare pe care am promis că o voi onora cu primul prilej.
În drum spre casă m-am oprit într-o librărie şi aşa, ca în joacă, am căutat Ion. Am găsit-o, la diverse edituri în diverse ediţii printre care, da, şi colecţia “Cartea de buzunar”. Compendiu realizat de Ion Bărbulescu, aşa scria pe prima pagină. Am frunzărit-o amuzat apoi am decis să o cumpăr.

Avea exact 50 de pagini.

Bogdan Petriceicu Haşdeu


S-a născut la Hotin, în Basarabia ocupată de Imperiul Ţarist, şi a studiat la universitatea din Harkov, după terminarea studiilor slujind ca ofiţer în armata rusă. La 1856, când sudul Basarabiei a revenit la Moldova, a trecut în acest ţinut pentru a scăpa de împilarea şi deznaţionalizarea forţată practicată de administraţia de ocupaţie. Ruşii i-au cerut extrădarea, iar la refuzul autorităţilor române, i-au anulat dreptul de moştenire pe care-l avea asupra unor moşii ale familiei rămase în partea rusească a Basarabiei. Mai târziu însă i s-a recunoscut acest drept pe cale judiciară.
În 1857 a fost numit membru al tribunalului din [[Cahul. După şapte luni a demisionat. În 1858 s-a mutat la Iaşi, ca profesor de liceu şi bibliotecar al universităţii. A donat bibliotecii universitare 4.000 de volume. În acest timp Hasdeu a pus bazele mai multor publicaţii, între altele, revista „Din Moldova” (1862-1863) în care a publicat poezii lirice, fabule, nuvele, critice etc.
Între 17 mai 1876 şi 1 aprilie 1900 a fost director al Arhivelor Statului din Bucureşti, în această calitate contribuind la publicarea documentelor în „Arhiva istorică” şi „Cuvente den bătrâni”, atât din arhivele româneşti, cât mai ales din cele străine, fiind primul conducător al Arhivelor Statului a început să publice còpii după acte din arhivele străine privitoare la români.
În 1877 a fost ales membru al Academiei Române ca un omagiu al întregii sale opere de până atunci, dar şi ca recunoaştere a spiritului său enciclopedist.
Din 1878 a fost profesor de filologie comparată la Universitatea din Bucureşti. A tipărit o parte din lecţiile sale pline de originalitate şi de cunoştinţe vaste asupra literaturilor străine şi a limbii române.
Hasdeu a cochetat şi cu politica. Partizan al lui Kogălniceanu, a susţinut lovitura de stat din 2 mai 1864 a lui Alexandru Ioan Cuza. Ulterior, a susţinut dinastia străină, de Hohenzollern, apoi, pe aceeaşi linie a ideilor de factură paneuropeană, a devenit membru al Partidului Liberal, ajungând deputat liberal în parlamentul României.
După moartea singurei sale fiice, Iulia, în 1888, a devenit mistic şi fervent practicant al spiritismului, scop în care a construit Castelul Iulia Hasdeu de la Cânpina. A murit la 7 septembrie 1907 la Câmpina, lăsând în urmă o operă vastă şi perenă. În ciuda criticilor, foarte dure uneori, asupra metodelor de lucru, Hasdeu rămâne un mare om de cultură, un neobosit cercetător şi un pionier al mai multor domenii ale filologiei şi istoriei României.



Micuţa

I

Ziua întâia


Aveam şaptesprezece ani; eram student în drepturi la o universitate germană oarecare şi ţineam cu chirie trei odăi au premier în casa d-nei Ana Pacht, veche actoriţă în demisiune, a cărei unică fată, domnişoara Maria, copiliţă de şasesprezece ani, apăruse atunci de curând pe scenă, culegând din capul locului aplauzele publicului iubitor de... domnişoare.
Eu o numeam "Micuţa", deşi era nemţoaică, ba chiar poate pentru că era nemţoaică: pe de o parte, ca om, o iubeam; va să zică, o iubeam pe de o parte; pe de altă parte, ca român, nu-mi plăceau lucrurile şi chiar fetele nemţeşti, şi, numind pe frumuşica mea "Micuţa", prin însăşi aceasta o românizam şi o iubeam oarecum şi pe de altă parte.
Ce-i dreptul, era frumoasă! Era frumoasă ca o româncă! Avea nişte ochi... culoarea şi mărimea nu îmi aduc bine aminte. Avea un păr... de seama ochilor. Avea o guriţă... Dar de atunci au trecut mulţi ani, şi-n mulţi ani am uitat multe feluri de guriţe! N-am uitat numai că Micuţa mea mi se părea a fi foarte frumoasă, neînchipuit frumoasă, frumoasă straşnic!
Contractul de chirie se rostea aşa: "D. Ghiţă Tăciune va plăti d-nei Ana Pacht câte patruzeci de fiorini pe lună pentru trei odăi şi pentru câte cinci feluri de bucate la prânz pe zi, între cari şi un aluat; idem câte o mâncare serile".
A doua zi după mutarea mea în casa stimabilei doamne Pacht, intrai în apartamentele dumneaei, despărţite de ale mele prin un lung, îngust şi întunecos coridor; făcui o profundă reverinţă, zâmbii şi...
- Ce mai faceţi, cucoană?
- Sunt bine; iar d-voastră?
- Nu mai puţin.
- Mă bucur.
- Duduca nu-i acasă?
- Îi la repetiţie.
- Mă rog, cucoană, la câte ceasuri şedeţi la masă?
- La două nesmintit.
- Şi mâncaţi?...
- Se-nţelege!
- Eram să vă-ntreb dacă mâncaţi tot aceea ce-mi trimiteţi şi mie?
- Da.
- Mâncaţi cu gust?
- Ce întrebare!
- O, cât sunteţi de fericită de a putea mânca cu gust!
- Dv. pesemne, aveţi stomac dezorganizat?
- O, nu; dar îmi lipseşte gustul de mâncare.
- Poate bucatele nu sunt bune?
- Nicidecum; din contra... dar este un lucru la mijloc, cucoană. Nu sunt deprins a mânca singur: în societate mâncarea se pare a fi mai gustoasă, gustul se pare a fi mai mâncăcios... Aş vrea dară...
- Să şedeţi la masă cu noi?
- Dacă nu va fi cu supărare...
- Putem începe chiar de astăzi. Aţi fost aseară la teatru?
- Am fost.
- Cum vi s-a părut Maria mea în rolul Gertrudei?
- Nu mi-a plăcut.
- Pentru ce?
- D-şoara joacă cu prea mult foc.
- Şi de aceea nu vă place?
- Da; artistul ar trebui să fie totdauna răce, răce ca dreptul pozitiv, răce ca litera legilor, răce ca pandectele, răce ca...
- Dar fi-va el atunci natural?
- Pentru mine.
- Cum aşa, pentru d-ta?...
- Natura mea fiind răce, răceala pentru mine e naturală.
Doamna Pacht trecuse peste patruzeci de ani; cu toate acestea, ca veche actoriţă "jeune", ea se socotea capabilă a juca orişicând un rol tânăr; aşadar, pentru a vedea dacă sofismul meu e sincer, ea îmi puse mâna pe umăr şi, clipind din ochi, zise cu o voce foarte cuasi dulce:
- Oare nu şuguieşti, amice? eşti rece?
Am lăsat ochii în jos şi m-am închinat cu cea mai mare seriozitate.
- Plecăciune, cucoană.
- Vă duceţi?
- Iertaţi-mă, cucoană; aveţi prea mult foc.
- Eu?
- Nu sunteţi naturală.
Intrând în odaia mea, aprinsei o ţigară şi mă pusei a medita asupra principiilor juridice ale lui Bentham, care cel dintâi a descoperit că omul poate să facă tot ce-i place; deodată uşa a scârţâit şi s-a deschis; întorc capul şi văd... un nas; un nas în crăpătura uşii, un nas antedeluvian, adică un nas a cărui mărime covârşeşte în acelaşi grad mărimea nasurilor vulgare, precum mastodontele covârşa pe elefante. Eram să mă sperii; dar auzii tot într-o vreme răsunând de sub baldachinul nasului o voce sau, aşa zicând, o zbierare binecunoscută, şi care mă făcu să ghicesc pe loc pe proprietarul colosalului nas.
- Aicea şade Tăciune?
- Intră, intră, Feldeşule! răspunsei din odaie, şi baronul Rosen se afla deja lângă mine.
Baronul Rosen, student jurist şi coleg al meu, era un june bogat, scurt, gros, alb, năsos şi cunoscut obşteşte în societatea universitară sub porecla de "Feldeş". Cine nu mai avea porecle! Pe mine, bunăoară, tovarăşii mă numeau "Spiţer", zău nu ştiu din care cauză: sau pentru că iubeam parfumurile şi pomezile, sau pentru că aveam cam adesea nevoie de felurite doftorii, ca unul ce mă deosibeam din copilărie prin slăbiciunea constituţiunii; sau pentru că curtasem pe d-na Benedeck, frumoasă spiţereasă văduvă, de la care mi-au rămas până acum, ah! drept suvenire, treizeci şi şapte flacoane, mari şi mici, colorate şi necolorate.
Rosen s-a pus înaintea mea într-o poză foarte eroică, cu mâna stângă în şold, cu mâna dreaptă întinsă dasupra capului meu, cu piciorul stâng înapoi şi cel drept înaintat în depărtare ca de o palmă; cu nasul rădicat şi gura căscată. Apoi conversaţiunea s-a început aşa:
- Şiretule!
- O!
- Desfrânatule!
- A!
- Craiule!
- E!
- Vicleanule!
- U!
- Dobitocule!
- I! I! Mai stăi şi tu! Am sfârşit toate vocalele şi am nevoie a recurge la consune. Măi, ai înnebunit tu?!
- Cum de ai îndrăznit, Spiţerule, să te muţi în casa Anicăi?
- Mă tem că-ţi place cucoana Ana?...
- Te provoc la duel.
- Şi la duel, şi la quadrille! Despreţuiesc numai solo şi trio.
- Ia lasă gluma la o parte! zise baronul aşezându-se. Îţi place mademoiselle Marie?
- Quelle idée!
- Nu-ţi place?
- Cum vrei să-mi placă o copilă, un ce nedezvoltat, necopt, neformat, nematur, nedeplin, nesfârşit, nefinit, nepractic, nepragmatic... ça fait pitié!
- De ce dar te-ai mutat în casa Anicăi?
- Trebuia, frate, să mă mut undeva.
- De ce n-ai rămas în casa lui Klumpen?
- Vrea să zică tu nu ştii nimica?
- Despre ce?
- O! o istorie foarte lungă! Află că Klumpen a căpătat un gust foarte estetic de când i-a murit femeia, care era modelul urâciunii: les extrémités se touchent. El ţine numai o slujnică, dar frumuşică ca o cadână mahometană, şi nu numai că o ţine, dar încă ţine prea mult la dânsa. Se pare însă că şi Frosa lui are un gust nu mai puţin estetic; încât Klumpen, pe care numai doară tu îl poţi întrece în privinţa fizică, nu plăcea nicidecum bietei copile. Mutându-mă în casa lui - sunt norocos cu grizete! - veni, vidi, vici: mai pe lung vorbind, chiar de la cea dintâi zi mi-am însuşit jus servitutis quae in faciendo consistit asupra Frosei. Trei luni de zile Klumpen nu ştia nemic despre coproprietarul său, şi începeam deja a spera că voi căpăta în curând jus prescriptionis, când deodată... Şi aşa mai departe. Precum vezi, Feldeşule, mutarea mea în casa doamnei Pacht n-a fost de bunăvoie.
- M-ai răcorit la inimă, Spiţerule!
- Mi-am făcut datoria ca spiţer, deşi în facultăţi nu se învaţă farmacopeea feldeşilor. Mai adaug a zice că sunt atât de departe de a iubi pe păpuşica ta, încât voi fi gata a-i vorbi în favoare-ţi, a-i iperboliza meritele tale, iperbolice numai în profil; a... à propos, de când oare te-au smintit graţiile ei?
- De aseară la teatru.
- La teatru... Hm! Ştii c-ar trebui să-i faci un présent?
- Parbleu! dar n-o cunosc până acum. Introdu-mă.
- Mai târziu. Nu eşti frumos (c'est peu dire!) şi, deci, pentru a plăcea unei femei, trebuie mai înainte de toate s-o previi făr-a fi văzut, s-o faci s-admire caracterul şi generozitatea ta, să-i apari ca un ideal sublim îmbrobodit într-un real urât. Dintru întâi trebuie să-i faci un prezent anonim, lăsându-mă pe mine a-i dezvălui la ureche, parcă în secret, numele galantului adorator, adăogând din parte-mi un lung comentariu despre ilustrele tale merite.
- Minunată idee! Vino, Spiţerule, să te strâng în braţe!
- Bucuros; numai ţine nasul mai departe.
Ne-am sărutat, şi Rosen, departe de a ghici pe buzele mele vicleana îmbrăţişare a lui Iuda, ieşi, sau, mai degrabă, zbură din odaie, rămâind ca să-mi trimiţă fără zăbavă, spre înmânare, cadoul în cestiune.
După ce tovarăşul dispăru, m-am uitat la ceasornic: era două fără un patrar.
- Domnule Ghiţă! cucoana Ana vă pofteşte la masă.
- Ah! nici n-am auzit cum ai intrat, Cati! Duduca s-a întors de la repetiţie?
- Da.
- Vorbitu-s-a ceva despre mine?
- Cucoana Ana a spus că i se pare că nu sunteţi ... adecă...
- În toate minţile?
- Da.
- Şi ce a răspuns duduca?
- Că aceasta nu se poate spune despre un poet.
- Şi ce a răspuns cucoana?
- Că învăţaţii sunt totdeauna nebuni.
- Şi ce a răspuns duduca?
- A tăcut.
- Şi ce a răspuns cucoana?
- A tăcut.
La masă găsii pe cucoana Ana şi pe duduca Micuţa şezând cu şervetele pe genunchi.
- Am auzit, domnule, c-ai fi având o natură foarte rece, începu duduca.
- Natura mea nu vă place?
- Deloc.
- Atunci nu sunteţi femeie.
- Daţi-mi voie a nu vă-nţelege, domnule filozof.
- Străbunei dv., Evei, plăcuse şerpele, cel mai răce din toate fiinţele. În orice caz, dacă natura mea nu vă place dv., am fost destul de fericit pentru ca ea să placă neneacăi matale. Să fi văzut azi-dimineaţă cu ce ochi dulci...
Cucoana Ana, lângă care şedeam, m-a pişcat de genunchi.
- De ce mă pişcaţi, cucoană?
Întrebarea mea a fost pronunţată cu o naivitate perfectă. Duduca tăcea, dar ochii ei, trecând de la mine la mumă-sa şi viceversa, exprimau o curiozitate tragicomică.
- D-ta vorbeşti azi nişte lucruri... începuse cucoana Ana.
- Ei bine! să vorbim despre altceva. Curcanu-i minunat!
- Îi iepure, domnule! nu-i curcan, întâmpină duduca.
- Se cunoaşte că n-aţi studiat filozofia.
- De ce?
- Gustu-i subiectiv; gustul se află în noi şi, prin urmare, iepurele d. e curcan pentru mine, de vreme ce subiectul meu simte în acest minut un gust curcănesc!
Cucoana Ana, deşi cam bosumflată, n-a putut reţinea râsul.
- Ai un spirit de contrazicere nepilduit, domnul meu.
- Contrazicerea e cu neputinţă în natură, doamna mea. Dv. n-aţi citit pe Hegel!
Intră Ditrich - aşa se numea feciorul meu.
- A venit sluga de la domnul baron.
- Mă iertaţi, cucoanelor? sunt silit a mă lipsi de societatea dv.; să lăsăm pe mâine discuţiile noastre filozofice.
Încă nu închisei bine uşa, când am auzit răsunând vocea doamnei Pacht:
- Ce nătărău!
"Lucrurile merg bine. Norocul ajută pe nătărăi!" îmi zisei şi-ntrai în odaia mea.
Baronul - model de bunomie - îmi trimise, după vorba noastră, un prezent superb: un nécessaire femeiesc de eben, încrustat cu aur smăltat.
Îi răspunsei prin următoarele rânduri:

"Feldeşule!
Mâini la ora dreptului penal îţi voi reporta despre rezultat.
S p i ţ e r u l, manu propria.

P.S. - Trimete-mi chiar acum sania ta: aş vrea să ies niţel la aer. Ştiu că ai să şezi la masă, apoi ai să dormi... trăsura va fi liberă; prin urmare, aştept."

Până la acea zi, baronul nu acordase încă nimenui favoarea ce-i ceream prin scrisoare. Peste o jumătate de oră, o sanie sta la uşa mea.
- La bariera Blinde-Kuh! strigai viziteului.
Prin acea barieră am fost făcut prima mea intrare în oraş, viind a studia la Universitate teoria dreptăţii, pentru a nu o aplica apoi niciodată în viaţa practică.
În cei dintăi doi ani ai studiului juridic, m-am mutat de şapte ori din casă-n casă. Voiam acum, pe conta baronului, a revedea cele şase locuinţi trecute, reamintindu-mi en passant istoria petrecerii mele în fiecare din ele.
- Stânga!
Trecui lângă o casă cu două rânduri, al cărei rez-de-chaussée era ocupat prin cinci blănării. În rândul de sus, cele două fereşti din capăt, am şezut eu trei luni fără patru zile. Celelalte odăi ocupa proprietăreasa, femeie frumoasă, dar de patruzeci de ani, văduva unui bogat neguţător. Am iubit-o două luni; şi m-am jurat de atunci a nu mai iubi în veci o femeie de patruzeci, sau în genere o blănăreasă.
- Dreapta! în uliţa M.
Iat-o casă care nu voi uita-o niciodată. Sus şedeam eu, jos Enrieta, modistă franceză, creatură oftigoasă, dar atât de încântătoare, încât mă făcea a crede că oftiga e boala îngerilor. Într-o seară trimite la mine, rugându-mă a nu face vuiet, d-ei fiind bolnavă. Aşa s-a început cunoştinţa. O, zeilor! ce izvor de voluptăţi, purure nouă şi din ce în ce mai fermecătoare! Ea a murit, sau, mai bine zicând, s-a stins peste şapte săptămâni pe braţele mele. Enrieta a fost singura femeie pe care mă pot lăuda a fi iubit până la moarte.
- Stânga!
Ha! iată şi fericita locuinţă a d-lui consilier titular! realizarea falansterelor lui Fourier. În casa din curte şedeam doi studenţi şi un împiegat, şi toţi ne bucuram deopotrivă, fără gelozie, fără ceartă, fără intrigi, de nesecabilele favoruri ale doamnei, al cărei bărbat era al patrulea tovarăş şi cel de pe urmă!
- Destulă plimbare! înapoi!
Întorcându-mă acasă, am găsit un nou răvăşel de la baron:

"Spiţerule!
Am gândit mult despre modul în care ai putea face mai nimerit ca zâna mea să poată ghici numele adoratorului său. S-ar putea ca ideea mea să nu fie rea. Dacă ea îţi va putea conveni, iată-i esenţa. Vei putea pune în nécessaire alăturata aici marcă a neamului meu, ceea ce lesne va putea stârni curiozitatea ei, ş-atunci îi vei putea explica că, după cunoştinţele tale eraldice, ea n-ar putea fi decât a baronilor Rosen.
Al tău până la moarte, R."

Scrisoarea o păstrez pân-acum ca model de originalitate şi de stil, mai cu samă de stil: ceva à la d. Rosetti!
De acum nu mai este îndoială că Feldeşul iubeşte pe Micuţa: un om teafăr n-ar fi întrebuinţat atâtea "pot". Nécessaire-ul şi sania, lucruri la cari nici m-am aşteptat din parte-i, vin a sprijini această evidenţă.
M-am uitat la marca lui R., întipărită pe un căpeţel de hârtie parfumată couleur rose. Scutul stemei nu prezinta decât o stea şeptegrană, figura foarte ordinară în eraldica şvezească.
Am tras clopoţelul.
Marca mea, ca şi numele meu, ca şi natura mea, înfăţişază un tăciune. O întipării pe ceara tare deasupra scutului baronului, care, adecă scutul, iar nu baronul, s-a ascuns fript; şi închisei hârtiuţa în nécessaire.
"Această idee poate nu mi-ar fi venit în minte fără scrisoarea Feldeşului", îmi zisei în mine. Adevărata dragoste e inventivă! Acum trebuie să mai pun lucrurile la cale aşa ca baronul să fie încredinţat că Micuţa a primit darul său, că-l iubeşte (pe dar sau pe baron - totuna!) incognito, ba că el a şi vorbit cu ea... O aşa mistificaţiune nu e tocmai grea; să recurgem la vro grizetă, care mâini la bal masqué... Ah, Doamne, ce înspiraţie! Rosen are o amantă... Făr-a mă gândi mult, mă grăbii a scri următoarea epistolă polonă:

"Moja Kochana Pani!
Am dovezi autentice despre necredinţa amantului d-tale. Permite-mi a veni chiar îndată şi-ţi voi pruba lucrul, ba încă îţi voi da mijloace de a te încredinţa în persoană. În aşteptarea răspunsului care te înteresează, cred, mai mult decât pe mine, sunt al d-tale, Anonim."

Intriga e legată de minune, parcă într-un roman dumasian. Sărmana leşcuţă va juca rolul Micuţăi!
Au intrat Ditrich şi Cati.
- Aţi tras clopoţelul? întrebă Ditrich.
- Da.
- Să v-aduc mâncarea de seară? zise Cati.
- Nu dragă! dar bine c-ai venit tocmai acum. Eram să trimet să te cheme. Iat-un lucruşor, Catincuţă; trebuie să-l dai în mâna duducăi. Spune-i că ţi l-a înmânat pe-ntuneric, în coridor, un om pe care nu l-ai putut vedea şi care a fugit, rostind numai aceste cuvinte: "La mademoiselle Marie pentru reprezintaţia de aseară". Ţine secretul până la o vreme, adaosei, vârându-i în mână o bancnotă de cinci fiorini.
Cati ieşi cu nécessaire-ul şi, fireşte, cu bancnota.
- Tu, prostule, du-te în uliţa Lorch; caută casa nr. 86, întreabă pe doamna Victoria Przikszewska, dă-i în mână, auzi, în mână, această scrisoare, cerând să răspundă. Ce ţi-am spus?
- Că-s prost.
- Adevărat; ş-apoi?
- Ca să mă duc în uliţa Lorch.
- Minunat! mai departe?
- Să mă duc mai departe?
- Ba spune mai departe!
- Să caut casa nr. 68.
- 86, gogomanule!
- 86, cuconaşule.
- Şi ce să mai faci?
- Să-ntreb pe doamna Chiftoria Şicşicşicska.
- Victoria Przikszewska, măgarule.
- Chiftoria Şicşicşicska, cuconaşule.
- Întreabă dar numai pe o doamnă văduvă polonă; crez că doară n-o fi două văduve polone sub acelaşi acoperimânt!
- Văduvă polonă, nr. 86.
- Casa, iar nu văduva, nr. 86, mă-nţelegi acum?
- Şi s-aduc un răspuns.
- Să nu spui cumva cine te-a trimis.
- Atâta?
- Fuga!
Doamna Victoria Przikszewska, sau, cum o numea Ditrich, Chiftoria Şicşicşicska - al patrulea personaj principal al romanului meu, ego fiind cel dintâi - văduva unui căpitan austriac ucis în Ungaria, primea de la recunoscătoarea ocârmuire o pensiune atât de mică, încât, pentru a nu muri de foame, spre economia finanţelor statului, ea era silită a întreprinde negoţul frumuseţelor goale şi leneşe. În acest mod, trecând, asemenea căscării, de la om la om, Victoria, într-una din zile, a dat peste Feldeş, şi Feldeşul, tot atunci, dete peste Victoria. "Ah! zise vicleana polonă, uitându-se galeş în ochii celui mai slut şi mai bogat student al Universităţii, ah! în zadar am căutat până acum un bărbat care să mă-nţeleagă!" "Oh! răspunse bunaticul baron, topindu-se de focul cochetăriilor celor mai rafinate, oh! în deşert am visat până azi o femeie care să mă iubească!" "Nu sunt cu stare!" "Nu sunt frumos!" "Ai sâmţiminte dulci, cari sunt destule pentru a aprinde amorul femeii!" "Ai un chip îngeresc, care e de ajuns pentru a învăpăia dorul bărbatului!..." Victoria a leşinat şi Feldeşul s-a apucat s-o trezească prin o detunătură de sărutări, însoţite, fireşte, de gâdilitoarea frecătură a piramidalului său nas. Rezultatul melodramei a fost că baronul, spre a înlătura sărăcia polonei, o luă în întreţinere cu două mii de fiorini pe an, o trăsură de birjă şi daruri neprevăzute în budget; iar polona, viceversa, spre a înlătura diformitatea baronului, îi hărăzea de porunceală ceea ce le beau sexe, dupe dreptul naturii şi al nomenclaturii, ar trebui să hărăzească numai bărbaţilor frumoşi, sau, cel puţin, nostimi.
Rosen de mai multe ori învita pe intimii săi amici - între cari eu eram primul actor, actor în ambe înţelesurile acestui cuvânt - la ceai, la Victoria. Polona cânta din piano şi din gură; vreunul din musafiri o ajuta din flaut sau din violină; vreo două-trei amice şi conbreslaşe ale gazdei, întovărăşite de nenorocitorii lor, încingeau o polcă sau un valţ; vreo câţiva studenţi sau militari se puneau la pichet sau la stos, şi seara trecea pe nesimţite, spre mulţumirea tuturora. Nu ştiu dacă, înconjurată fiind de o societate atât de variată, şi ascuţită de gelozia baronului, omul cel mai lesne-crezător din lume - nu ştiu, zic, dacă Victoria, alunecându-se pe calea virtuţii şi aducându-şi aminte trecutul, n-a avut cumva alţi amanţi, secundari, întâmplători sau gratis. Prezumţiunea juridică mă face a o presupune ca ideal de credinţă femeiască. Eu, unul, pe cinste, nu i-am făcut niciodată curte, nu din amicie pentru baron, nu pentru că frumuşica văduviţă nu mi-ar fi plăcut, ci, simplu, de lene: Victoria şedea prea departe. O dată numai, după a sa dulce rugăminte, i-am scris în album un sonet impromptu, în care ziceam, pare-mi-se, cu o pompă prea poetică, că fericirea cea mai fericită este de a fi fericit în fericire.
Ditrich îmi aduse de la Victoria un bileţel cu cuvântul "Czekam", adecă, leşeşte, "aştept".
- Ad-o birjă!
Aveam pe masă o mască; m-am mascat, am pus în buzunar scrisoarea baronului cu "pot", din care am şters cuvântul "Spiţer", fiindcă porecla mea era cam universalminte cunoscută, am aruncat pe umere blana şi... iată-mă înaintea întrigatei polone, într-un salon baroneşte îmbrăcat, tête-à-tête.
- Doamna mea, cine sunt vei şti mai pe urmă. Deocamdată, să nu pierdem timpul în vorbe. Cunoşti această slovă?
Îi arătai scrisoarea.
- O, Doamne! slova lui Rosen.
- Citeşte.
- Domnule, cine eşti? Spune-mi cine eşti? Om sau dimon?
- Sunt prea moral pentru a fi drac; condiţia de om îmi convine mai degrabă; dar vorba nu e despre personalitatea mea, ci numai despre necredinţa baronului: mâini sau poimâini, doamna mea, ai să fii delăsată; o să pierzi acele mii de fiorini; ai să rămâi cum ai fost mai înainte, în intervalul vieţii d-tale între capitănie şi baronie... Eu, unul, sunt în stare a dărâma planurile lui Rosen şi a-ţi întări poziţia; dar trebuie să-mi dai o ascultare deplină şi nemărginită. Te învoieşti? Mâine este balul mascat. Trebuie să fii acolo. Baronul are să vie, de asemenea, din îndemnul meu, pentru a întâlni pe noua sa amantă, pe care tot eu o voi împiedeca a ieşi din casă. Costumul lui voi şti mâini şi ţi-l voi arăta în bal. Ceea ce ai să vorbeşti vei şti tot atunci. După ce vei veni, abordează-mă şi spune-mi cuvântul "czekam", pentru ca să te pot recunoaşte. Eşti blondă ca şi iubita lui Rosen, eşti de aceeaşi statură... lucrul va merge bine! Vino la nouă oare tocmai; mă vei vedea plimbându-mă cu mânile pe piept à la Napoleon; ş-apoi am să fiu neconstumat, cum mă vezi acuma.
- Ascultă, mască. Dacă vei izbuti a-mi înlănţui pe Rosen, apoi...
- Apoi?
- Cum ţi se pare, oare sunt eu frumoasă?
- Să presupunem că-i aşa, pentru a ne feri de dispute economico-politice despre valoarea relativă a două mii fiorini...

II

Ziua a doua

Toată noaptea am visat nişte năzdrăvănii şi fantasmagorii de cele mai curioase, precum se întâmplă, în genere, după o zi plină de agitaţiune. Mi se părea a fi soră cu d-na Przikszewska; duduca Micuţa se metamorfozase în bărbat, ceea ce, în adevăr, i se cam prilejea câteodată pe scenă; baronul Rosen mă curta pe mine, adecă pe exemplarul meu femeiesc; duduca Micuţa, se-nţelege, ca un tânăr ce era, curta pe Victoria. Nu mi-amintesc toate peripeţiile dramei; ştiu numai că ea s-a încheiat prin două cununii de tot în caracterul visurilor: Micuţa s-a însoţit cu Przikszewska şi eu cu Feldeşul.
La 9 ceasuri mă-ndrumai spre Universitate. Aveam ora dreptului penale. Profesorul - un june cu ochelari pe nas, cu nasul ridicat în sus de frică să nu-i pice ochelarii, ceea ce - ridicarea nasului - îi era lesne de făcut din cauza uşorităţii căpăţânii întregi - profesorul ne explica acum importanta cestiune de adulteriis, şi ne dezvolta, ca de pe carte, teoria celebrului criminalist german Feuerbach, cum că violarea unei femei e fiziceşte cu neputinţă. Spre încheiere, el a surâs şi a zis cu aer de profunditate:
- Eu, unul, domnilor mei, mă unesc cu opinia lui Feuerbach numai întrucât priveşte pe bărbaţii fiziceşte neputincioşi.
- Domnule profesor, îmi daţi voie a cere o dezlegare? dezlegare în înţelesul juridic al cuvântului, zisei ridicându-mă.
- Mai ales, domnule.
- Legile romane, în cazul adulteriului, vorbesc numai de jure patris vel mariti... prin urmare, este iertat a viola o fată, adecă o femeie fără bărbat, care, totodată, ar avea numai o mumă văduvă?
Făcând această întrebare, eu gândeam, fireşte, la duduca Micuţa.
- Cestiunea e foarte gravă, răspunse profesorul, apăsând ochelarii, care se pregăteau, pare-se, a sări de pe nas, pentru a întâmpina la cazul meu prin un alt caz. Cestiunea e foarte gravă. În lecţiunea viitoare o voi dezbate exegetic cu ajutorul texturilor pozitive şi filozofice.
În acest moment răsună clopoţelul şi profesorul ieşi din clasă buiguind fraza:
- Cestiunea e foarte gravă, foarte gravă...
Pesemne şi el avea vreo duducă Micuţă!
- Ei bine, Spiţerule, făcut-ai ceva? şopti baronul Rosen abordându-mă.
- Mai mult decât s-ar fi putut aştepta: ea îi dă un rendez-vous deseară la bal masqué.
- Est-ce possible?
- I-am spus că eşti frumos ca un persian, că eşti înfocat ca un arab, că o iubeşti ca un turc, nici mai mult, nici mai puţin; în fine, te-am prefăcut într-o minune orientală. Spre a nu mă dezminţi, trebuie să fii mascat şi să-ţi cunosc costumul mai dinainte, pentru ca s-o pot preveni.
- Voi fi drapat în flutur.
- Admirable! Vino la nouă trecute: ea te va aştepta. La bal te voi lămuri mai bine despre toate.
- Prezentul i-a plăcut?
- E încântată.
- Nu şezi azi cu mine la masă?
- Iartă-mă; am mai multe trebi... uitat-ai amorul meu pentru Frosa lui Klumpen?
- Fi donc! o slujnică...
- De gustibus non est disputandum. Mie îmi plac florile câmpeneşti; ţie florile cu miros; nasul tău uşor înghite orice aromate, al meu se teme de guturai! adio!
- Au revoir, mon cher! au revoir!
Mai tăgăduiască cineva cum că norocul nu e causa causans a tuturor noroacelor! Abia făcui câţiva paşi de la columnada Universităţii, intrând în uliţa Milchbrei, cum deodată zăresc pe Micuţa ieşind dintr-un magazin, urmată de Cati, care ţinea într-o mână o legătură şi în cealaltă o pereche de papuci. Aleasa inimii mele mergea repede înainte, lăsând în stratul de zăpadă urmele unui picioruş fabulos şi ascunzându-şi năsuşorul în manşon - asemenea păsăruicii, când îşi adăposteşte căpuşorul în căldura aripioarei. Precum vedeţi, şi iarna are o poezie a sa, diminutivă ca a lui Alecsandri, pe care trebui s-o căutăm în zăpadă şi în manşon.
- Îmi pare bine că te-am întâlnit, domnişoară. Sunt sigur că însuţi ai fi dorit să mă vezi în téte-à-téte, pentru ca să-mi poţi face două întrebări despre cari ai gândit ş-ai visat toată noaptea.
- Cum ştii dumneata gândurile şi visurile mele, domnule Ghiţă? întrebă Micuţa cu o voce tremurândă, care dovedea că zisa mea, bazată în parte pe un fapt pozitiv şi în parte pe o indicare psicologică, a lovit-o drept în inimă.
- Va să zică, am ghicit, nu-i aşa? zisei zâmbind.
- Eu n-am spus aceasta... apucă înainte Micuţa, lăsând ochii în jos. Însă aerul de siguranţă cu care m-ai abordat a putut cu tot dreptul să mă minuneze.
- Să nu făţărniceşti în zadar, domnişoară; eu sunt un fel de năzdrăvean: e prea greu ca neştine să ascundă orişice de la mine. D-ta ai gândit şi ai visat toată noaptea despre nécessaire-ul de eben, ce l-ai primit aseară, şi despre curtea ce mi-ar fi făcut neneaca d-tale ieri demineaţă, când erai la repetiţie. Trebui să recunoşti adevărul.
- D-ta mă sperii, domnule! Cum de ai putut pătrunde în cugetul meu? Cum de ai aflat despre nécessaire? De unde această schimbare în manierile d-tale? Ieri aş fi jurat că eşti...
- "Poet", cum m-a numit doamna Ana. Ieri nu făceam deosebire între curcan şi iepure, şi astăzi citesc în fundul inimelor; ieri mă lăudam cu răceala naturii mele şezând într-o odaie călduroasă, şi astăzi vorbesc cu foc călcând pe gheaţă... Vrei oare să-ţi lămuresc această cimilitură?
- Cu orice preţ!
- Seara la bal masqué întreabă-mă şi vei afla, cam pe la zece ore. Ieri mă credeai prost, acum mă socoţi geniu; peste puţine ceasuri mă vei vedea nici una, nici alta, dar ceva mijlociu. Aşadar, te salut în aşteptarea a treii "schimbări la faţă".
Micuţa îmi întinse mânuţa sa, palpitândă de frig sau de emoţiune, nu ştiu; o strânsei cu aprindere şi ne despărţirăm, pentru a nu întra în casă împreună.
Tactica mea ostăşească în privinţa duducăi Micuţei se baza pe o observaţiune filozofică foarte veche, ce o cunoşteam în teorie prin studiu, mai înainte de a o fi adeverit în practică prin un şir de experimente. Bărbaţii, afară doar de poeţi, şi încă de poeţii cei fameni, când iubesc o femeie, o iubesc numai ca pe o femeie, şi adesea o iubesc chiar mai puţin; femeile, din contra, iubesc deobşte un ideal, un ce mai presus de natura omenească, un înger sau un drac ca Jeanne d'Arc din veacul de mijloc, dar niciodată un bărbat cum sunt bărbaţii. Scelerateţa cea mai neagră atrage mai degrabă amorul unei femei decât o onestitate mediocră a unui nici-turc, nici-turlac. De aceea hoţilor şi tâlharilor celor vestiţi nu le-au lipsit amante de foc, pe când un preşedinte de municipalitate sau un prefect de poliţie ordinarminte nu sunt iubiţi nici chiar de legiuitele lor jumătăţi. Voieşti oare, cititorule, ca să te iubească sexul, sau, cum zice d. Cipar, sepsul frumos? o voieşti? fii totdeauna prea: prea în dreapta, prea în stânga, prea în mijloc, prea dinainte, prea dinapoi, tot prea şi prea - în bunătate, în răutate, în idei, în fapte, în vorbe, în aprindere, în răceală, in omnibus rebus et aliis quibusdam!
Credincios sistemei mele, la masă am fost prea tăcut; şi mersul conversaţiunii sămăna, prin monotonie şi delicateţă, cu al unei tragedii franceze în versuri; bunăoară:
MICUŢA
(către mine)
Vă duceţi deseară la bal?
EU
(către Micuţa)
Da.
ANA
(către mine)
Veţi fi mascat?
EU
(către Ana)
Nu.
MICUŢA
(către mine)
Sosu-i prea sărat, nu-i aşa?
EU
(către Micuţa)
Da.
ANA
(către mine)
Poate vreţi mai bine castraveţi.
EU
(către Ana)
Nu.
MICUŢA
(către mine)
Dimineaţa a fost foarte răce.
EU
(către Micuţa)
Da.
ANA
(către mine)
Aveţi obicei de a dormi după masă?
EU
(către Ana)
Nu...

De la masă la Universitate, de la Universitate la biliard, de la biliard acasă: sunt acţiunile care au umplut timpul meu până la opt ore de seară. Aşteptam cu nerăbdare minutul bătăliei, din care speram a ieşi încununat... ba tocmai nu, căci cununiile nu-mi plac de fel; speram, cum ar zice francezul, avoir le dessus: cu un simplu le dessus mă mulţumeam mai bine decât cu o mie de cununii! Locul bătăliei era plănuit la bal masqué, care se făcea obişnuit în cele trei saloane ale clubului; duşmanii mei, de naţii deosebite, erau numeroşi: baronul, Przikszewska, Micuţa; stratagema mea consta, ca a tuturor hatmanilor mari, începând de la Cocles, întru a-i combate în timpuri şi cu arme diferite, dupre oportunitate; sau, potrivit politicii lui Machiavelli, de a face astfel ca ei să se scarmene unul pe altul, rămâind ca eu să culeg apoi folosurile luptei.
Punct la 9 ceasuri stam lângă uşa salonului dintâi. Aveam pe faţă un domino. Purtam paltonul în care vizitasem aseară pe Victoria şi ţineam mâinile pe piept à la Napoleon. Deodată, răsună la urechea mea cuvântul "czekam".
- Te aştept, dragă.
- Baronul e aice?
- Trebuie să vie îndată, o să fie costumat în flutur.
- Aceea n-are să vie?
- Fii liniştită. Amanta baronului se cheamă Maria Pacht, actoriţă şi, totodată, lucru de mirare! domnişoară. O cunoşti?
- Mă mai întrebi?! Cine nu cunoaşte creaturi de acelea?!
- Fii cu sânge rece. Baronul îi trimise ieri un scump nécessaire de eben încrustat cu aur. Până acum el o cunoaşte numai din vedere şi n-are de la ea nici un semn de înţelegere. Cată să joci bine rolul Mariei. Spune-i că ai primit cadoul, mulţumeşte-i, făgăduieşte-i, şicanează-l, întrighează-l, fă ce-i vrea, eşti meşteră: numai...
- Numai?
- Vei strica totul de îndată ce-l vei întreba despre numele meu; trebuieşte numai atâta, pentru ca el să priceapă că joci un rol străin.
- Şi numele tău oare nu-l voi afla niciodată?
- Uitat-ai făgăduinţa de aseară? Când vei cere împlinirea ei, atunci vei şti cum mă cheamă.
- Mă iubeşti dară?
- Ba.
- Apoi nu vei cere niciodată ceea ce ţi-am promis.
- Nu te iubesc, dar îmi placi; şi de la plăcere până la iubire e un singur pas; dar pune-te ceva în lături; nu vezi cum mă caută fluturul nostru?
Victoria s-a depărtat.
- Iubite domino! nu eşti cumva spiţer?
- Tocmai; sunt spiţer din casa Anicăi tale.
- Ea-i aici?
- Cine? Anica?
- Dă-o dracului! mademoiselle Marie.
- Acum văd că eşti un flutur din cunoştinţele mele; vreau să zic, un feldeş metamorfozat în flutur, un "avatar", cum ar zice profesorul nostru de limba sanscrită.
- Bravo! acum recomandă-mă, frate Spiţere, la îngerul meu.
- Trebuie să te previn, mai înainte de toate, despre un lucru de prima importanţă.
- Spune.
- Îţi aduci aminte istoria mea cu Frosa lui Klumpen?
- Scuteşte-mă, pentru mila lui Dumnezeu! mi-o repeţi de trei sute de ori pe zi! nu te pot întâlni fără ca s-aud îndată numele acelei nenorocite!
- Ce să fac, dragă Feldeşe! o iubesc. Dar să venim la vorba noastră. Mutându-mă în casa cucoanei Ana, mă temeam ca nu cumva să ajungă la ştirea-i scandalul meu cu Klumpen. Tu înţelegi că, având o fată mare, ea n-ar fi suferit pe un locatar... Deci, în contractul nostru mi-am schimbat personalitatea, încât muma şi fata mă cunosc sub nume, poreclă şi profesie imaginare de Teopomp Perpetuevici, student de medicină. Caută dară, pentru propriul tău interes, a nu mă dezminţi.
- Îţi promit.
- Mai bine de toate, nici să vorbeşti despre mine.
- Fie şi aşa.
- Parola?
- Parola!
Îl luai la braţ şi am înaintat la Przikszewska.
- Frumoasă mască, iată generosul tău adorator, celebrul flutur înamorat de floarea nurilor tăi şi însetat de dorinţa de a întinde asupră-i splendidele sale aripi.
- Domino ţi-a spus adevărul cel mai pur, idolule inimii mele.
- Dă-mi dar braţul tău, încântătorule fluturaş, şi uită pentru această seară origina ta orientală, pentru a vorbi cum se vorbeşte în Europa.
- Vă las să gustaţi plăcerea dialogului; mă aşteaptă alte măşti mai puţin poetice.
Zicând acestea, mă repezii în sală, unde mă aştepta Ditrich.
- Lasă blana în garderobă, îmbracă paltonul meu, pune pe faţă acest domino şi plimbă-te prin saloane; dar să nu vorbeşti cu niminea nici un cuvânt, chiar de ai asurzi de întrebări. Mă-nţelegi?
Apoi reapărui în salon, ca un personaj din nou venit, lăsând pe amuţitul Ditrich a juca, bine-rău, dar în tăcere, şi prin urmare într-un mod foarte filozofic, vechiul meu rol.
Am trecut în salonul al doilea, ferindu-mă d-a fi însemnat de către Feldeş, care şoptea nu ştiu ce la urechea falsei sale Micuţe.
- Poète! vous cherchez des sujets? mă-ntrebă o mască.
- J'en trouve un bien mauvais devant moi.
Înconjurai salonul al treilea.
- Spiţereasa Benedeck moare după tine, îmi zise în fugă un domino.
- N-are decât să citească pe Bolnavul imaginar al lui Molière: saignare, purgare, clysterisare!
Mă-ntorsei în salonul al doilea.
- Vrei să-ţi povestesc viaţa ta de la leagăn şi până-n seara de astăzi? îmi zise o circaziană.
- Te iert pentru depărtatul trecut; spune-mi numai ceea ce am făcut de ieri şi până astăzi. Vezi că taci? eşti dar mufluză de parolă, şi te las ca să te îndrepţi în opinia publică.
- Apropiindu-mă de uşa salonului întâi, văzui intrând două măşti proaspete. Una, mai naltă şi mai grasă, purta o rochie lungă de atlas mohorât ş-avea pe cap un fel de coroană aurită cu dinţi; cealaltă, mai subţire şi mai mică, era îmbrăcată în rochie scurtă de atlas verde-deşchis, cu un spenţer de catifea pimbie ş-o cunună de flori artificiale pe cap. Câteva cuvinte, întrauzite din gura măscuţei verzi şi adresate către masca mohorâtă, mă făcură a ghici pe ambe.
- Lasă-mă să întrighez un pic pe nătărul dumitale, zise cea dintâi.
- Cum îţi place, dar sunt încredinţată că peste cinci minute o să începi a căsca, răspunse cealaltă, depărtându-se.
Apucai braţul măscuţei.
- Ai venit să-mi ceri seama, Marie?
- M-ai recunoscut?
Apoi luai braţul Micuţei, iertându-mi, drept precuvântare, a-i strânge mânuţa, care tremura în palma mea, după o expresie nouă în asemenea cazuri, ca un peştişor prins în reţea. Şi ne aşezarăm într-un colţ al salonului, unde o uriaşă columnă arunca asupra-ne binefăcătoarea sa umbră.
Micuţa tăcea.
Când o femeie amuţeşte deodată în ajunul unei răstălmăciri amoroase, când, veselă şi glumeaţă până atunci, ea pleacă ochii în jos, sau se face a se juca cu aliseda ceasornicului... e semn bun! ea au deja iubeşte, au presimte răsăritul dragostei. Crescut în şcoala poeţilor latini, adăpat la adâncele izvoare erotice ale lui Ovidie, Petroniu, Properţiu etc., eu cunoşteam din copilărie, ca pe Tatăl nostru, meteorologia amorului; şi, văzând tulburarea fetei, îmi zisei în gând: "O am!"
Mânuţa Micuţăi se afla tot încă în a mea. Mă uitai în jur şi, însemnând numai dosul a două măşti cenuşii, cari stăteau mai aproape de locşorul nostru, prin o repede mişcare - o mişcare a cărei repejune se poate alătura doară cu lovitura unui pumnal italian - întipării pe degetele copilei o sărutare de foc, ca toate acelea prin cari se-ncepe o iubire şi cari - vai! - sunt cu neputinţă mai în urmă.
Micuţa iute îşi retrase mâna şi se sculă în picioare:
- Văz, domnule, că nu meriţi încrederea mea; adio!
Atâta numai aşteptam, pentru a pune în lucrare planul, artisticeşte concertat de mai nainte.
- Adio! Ţi-am spus fără cuvinte, prin o singură sărutare, ceea ce trebuia să ştii: te iubesc! Adio! adio, Marie!
Zicând aceasta, mă ridicai cu demnitate şi dispărui în vălmăşagul măştilor, ce năvăleau din ce în ce mai numeroase cu apropierea miezului nopţii. Apoi întorsei capul şi zării pe Micuţa reaşezându-se gânditoare în misterioasa noastră poziţie din dosul columnei.
Tocmai atunci trecu lângă mine Feldeşul cu Przikszewska.
- Vi-to no-ta, că-ta am-tu să-ta ţi-to spun-tu ce-to va-ta, zisei baronului în argotul studenţilor, cari se cuprindea în aceea ca silabele să se despartă şi după fiecare din ele să se adauge unul din aceste trei postpuneri: to, ta, tu; anume: to după vocalele e şi i, ta după celelalte vocale, şi tu după consune; încât frazul meu însemna simplu: "vino, că am să-ţi spun ceva". Numai optsprezece burşi în întreaga universitate vorbeau în perfecţie şi cu o iuţeală neauzită în această limbă, ce o numeam totatutică. Eu şi Feldeşul eram recunoscuţi ca doctori între ceilalţi.
- Cum să las singură pe Maria? răspunse baronul.
- Trebuie să-mi faci această slujbă pentru zece minute.
- Dar, scumpul meu...
- Lasă-mă dară pe mine să-i spun eu oarece la ureche.
Şi trecând din partea Victoriei, îi şoptii leşeşte:
- Domino "czekam" te aşteaptă în salonul al doilea, lângă a treia fereastră.
- Vra să zică, d-ta îmi cunoşti secretul, domnule Ghiţă?
- Să vede că aşa. Lasă braţul lui Rosen.
Victoria simţi că orice împotrivire la cererea mea ar fi fost primejdioasă şi, strângând mâna Feldeşului, ea îi zise:
- La revedere, amoraşul meu; până la viitorul bal mascat.
- Cum? pân-atunci nu ne vom mai întâlni, îngerul meu?
- Nu ştiu; nu pot făgădui; nu atârn de mine.
- Neomenosule! cum să nu ai tu milă de patima mea, de focul meu, de chinul meu, de...
- Îndatorire pentru îndatorire, iubite Feldeşe. Ţi-a venit rândul a-mi proba amicia ta. Vezi acea mască verde-pembie din dosul columnei?
- O văz; dar ce-mi pasă mie...
- Ţie nu, fireşte; căci ea... ea nu este Micuţa! dar mult îmi pasă mie, fiindcă încep a o iubi, şi trebuie să-i dovedesc amorul meu, pân-acum respins, prin un ce eroic, care răpeşte şi supune inimile femeilor. Abordeaz-o şi fii scandalos cu ea; eu mă voi apropia atunci şi te voi provoca la duel; tu-mi vei da carta şi eu îţi voi răspunde cu a mea... De la sine se-nţelege că duelul va fi numai imaginar! se cere efectul, şi nimica mai mult!
- Vei fi mulţumit!
Şi baronul merse repede spre Micuţa, pe când eu însumi mă furişai după columnă, auzind şi pândind totul, dar fiind totodată nevăzut de cătră biata păsăruică.
- Te cunosc, măscuţă, zise Rosen, aşezându-se lângă Micuţa. Ce de mai fiorini stors-ai de la mine! Aş vrea să ne reînoim cunoştinţa.
Sărmanul baron nu ştia cu cine vorbeşte. Auzindu-l, eu abia îmi puteam reţinea râsul.
- Te-nşeli, domnule, răspunse Micuţa cu o voce despreţuitoare, şi voia să se scoale.
- Ia lasă, puică, marafeturile la o parte, întâmpină baronul, apucând-o de talie.
În acest moment apărui eu, parcă trecând din întâmplare, fără însă a mă uita la actorii scenei.
- Domnule Ghiţă! zise cu tulburare Micuţa. Dumneata mă cunoşti şi, prin urmare, eşti dator a mă apăra.
- Până la moarte, domnişoară! Cine eşti, domnule? adausei, punând mâna pe umărul baronului şi măsurându-l cu mândrie de la cap până la picioare. Cine eşti? răspunde!
- Ia, sunt o mască, precum mă vezi, şi te poftesc, prietene, să-mi slăbeşti umărul, căci, zău, nu sunt prea răbdător!
- Mă jur că nu te voi lăsa să faci un pas - auzitu-m-ai? - mai-nainte de a-mi declara numele tău.
- Această declarare oare va avea ea urmări? Trebuie s-o ştiu pentru ca să nu-mi pierd vorba în vânt, domnul meu.
Baronul îmi întinse carta sa, şi eu, lăsându-i umărul, îi detei p-a mea.
- Mâini la opt ceasuri ne vom întâlni, domnule baron.
- Pentru plăcerea dumitale, domnule Tăciune.
Am rămas iarăşi faţă-n faţă cu Micuţa; dar, mulţumită politicii mele, împrejurările s-au schimbat cu desăvârşire. Acuma frumoasa mea privea în mine pe un cavaler din evul mediu, gata a jertfi zilele pentru o singură slabă mişcare a mânuţei sale.
"Cine ştie - gândea ea în sine - dacă-l voi mai vedea vreodată! cine poate ghici dacă mâine dimineaţă glonţul sau sabia adversarului nu-l vor întinde mort pe câmpul luptei: şi eu, numai eu sunt cauza..."
- Ghiţă! zise cu-nduioşare Micuţa, tu nu trebuie să te baţi, eu nu vreau, eu nu-ţi dau voie.
Precum vedeţi, într-o scurtă minută, din "domn" am devenit Ghiţă; din "dumneavoastră", tu.
- Ce auz, Marie? Nu mă-nşel oare? Tu ai vrea să trăiesc? tu mă iubeşti?
- Făgăduieşte-mi că nu te vei bate.
- E cu neputinţă! onorul mai presus de toate! fi-voi demn de dragostea ta dacă me-i vedea tremurând ş-ascunzându-mă dinaintea armei unui om, provocat de către mine însumi?
- Dar dacă el te va ucide?
- Voi pieri voios, ducând cu mine în mormânt credinţa că mor iubit de tine!
- O, Doamne!
- Această întâlnire, oh! poate să fie pentru noi cea de pe urmă, Marie; de aceea, am o rugăminte...
- Ce să fac! nu ştiu ce să zic!
- Dacă baronul mă va ucide, trimite la tatăl meu, a cărui adresă o vei găsi între hârtiile mele, acest inel cu marca familiei, care trece în neamul nostru de la părinţi la fii. În saltarul de sus al biroului vei afla zece mii de fiorini în bilete de bancă şi actul de danie pe numele tău...
Să nu gândiţi, domnilor, cum că, în adevăr, saltarele mele ar fi văzut vreodată măcar zece mii de parale; însă, în ajunul unei morţi care nu era să se-ntâmple, interesul meu cerea ca să dau o idee cât mai frumoasă despre starea mea financiară. În aşteptarea biletelor promise în nefiinţă, prezintai acum Micuţei inelul meu; ceea ce era încă o viclenie, căci de pe tăciunele marcei, iubita mea recunoştea, fără ca să i-o fi spus eu însumi, călcându-mi oarecum fireasca modestie, cine anume e dănuitorul celebrului nécessaire.
Micuţa plângea sub mască.
- Recondu-mă acum la mama; şi...
Aici glasu-i s-a rupt ca o coardă din care artistul voieşte a scoate nişte sonuri mai presus de puterea instrumentului.
- Şi? ai zis "şi", sufletul meu? n-ai sfârşit...
- Şi dacă moartea te va cruţa...
- Îţi voi jertfi rămăşiţa vieţii.
- Nu-ţi vei întoarce cuvântul?
- Nici în astă, nici în ceea lume!
După un jurământ atât de pompos, începurăm a căuta prin saloane pe rătăcita doamnă Pacht, pe care am găsit-o, în fine, întrigând pe un consilier de stat cu capul alb şi pleşuv ca al sfinţilor.
Aici ne-am mai strâns de mână ca nealtădată, şi mă depărtai, după ce auzisem cuvintele Micuţei către doamna Ana:
- Hai acasă! mă doare capul...
"Bravo! iată ce se cheamă a face treburi! Ulise în Odiseea n-a fost mai isteţ în născocirea şi gruparea stratagemelor!"
Astfel cugetam eu cu mândrie, căutând pe feciorul meu în toate unghiurile clubului, până ce-l zării, în fine, tocmai în salonul al treilea, strâmtorat într-un colţ de cătră amăgita Victoria, care, luându-l de pe costum drept mine, îi povestea ruseşte, franţuzeşte, leşeşte şi nemţeşte conversaţia sa cu Rosen, şi-n zadar cerea de la el povăţuiri mai departe, căci ascultătorul Ditrich, ţiind aminte porunca, nu răspundea nici prin cel mai mic cuvânt.
- Ah, iată şi dumneata, domnule Ghiţă! Fiindcă-mi cunoşti taina, spune-mi, pentru mila lui D[umne]zeu, ce s-a întâmplat oare cu prietenul dumitale? Închipuieşte-ţi că de două ceasuri întrebuinţez în deşert toată elocuinţa mea pentru a scoate din gura lui măcar un singur son.
- Aşa-i politica amicului meu, dragă măscuţă. El va vorbi la timpul oportun, iar pân atunci nu vei putea stoarce de la dânsul nimic, căci amicul meu e mare diplomat!
Şi plecându-mă la urechea lui Ditrich, care asculta cu uimire laudele ce-i dam şi cari el nu le înţelegea, îi zisei:
- Ia blana ş-aşteaptă afară.
Ditrich ieşi fuga.
- Ciudat lucru! chiar de necrezut! zise Victoria, văzând alergarea lui Ditrich. După modul în care el vorbi aseară şi-n astăseară, nu l-aş fi putut socoti ca unealta unui alt; şi cu toate astea, văz că dumneata, un copil - iartă-mi această francheţă - i-ai fi poruncind!
- El e Mefistofeles al meu, neneacă! Citit-ai Faustul lui Goethe? Adio!
Şi mă făcui nevăzut.
Ieşind afară, găsii pe Ditrich fără palton şi fără domino, aşteptându-mă cu blana.
- Strigă o birjă, iar singur du-te acasă şi culcă-te; eu voi dormi în târg.
- Ştii unde şade doftorul Negus? întrebai pe droşcar, suindu-mă în sanie.
- Cum să nu ştiu, cuconaşule? Chiar acum am dus la dumnealui un boier la cărţi.
- Iute dară!
Şi, lungindu-mă în sanie, întonai cântecul studenţilor, făcând să răsune pustiitele uliţe şi sergenţii poliţiei să despere de a nu mă putea opri ca pe un pedestru...

III

Ziua a treia

Doctorul Negus, un tânăr de douăzeci şi trei sau patru de ani, năltuţ, subţire, smolit la faţă, coroiat la nas, cu ochi mari, sprincenat, cu o frunte destul de bine desemnată, avea una din acele figuri cari plac şi se par frumoase la întâia vedere, mai cu seamă pentru un nefizionomist, dar resping pe un cunoscător prin un nu ştiu ce egoistic, mârşav, viclean; un nu ştiu ce săpat în liniile frunţii, în îndoitura nasului, în trăsăturile buzelor, în schimositura zâmbetului, în focul ochilor; mai în sfârşit, un nu ştiu ce întipărit în toate deodată şi cu neputinţă de a se analiza în amănunţime. Nenorocirea femeilor e de a nu aprofunda nimica. Judecând lucrurile numai pe dasupra, ele strigau: "Monsieur Négus est charmant!" şi monsieur Negus devenise, în câteva luni, doctor favorit al damelor.
Negus finea cursul de medicină, când eu intrai la Drepturi. Ne-am cunoscut la baronul Rosen, la care toţi paraziţii universităţii aveau facultatea lor... de a mânca, fiindu-le urât să şadă la masă singuri... cheltuind din pungă. De atunci încoace, Negus, care n-a zăbovit de a recunoaşte în mine o natură cu totul necapabilă de a crede în filozofia morală, s-a făcut prietenul meu cel mai intim, deşi niciodată nu-l invitam la masă, din cauză... că bugetul nu prevedea cheltuieli extraordinare; şi peste o săptămână el îmi descoperi din amicie o taină, cunoscută de toată lumea, dar care m-a adus mai târziu la descoperirea unei alte, necunoscută de niminea.
Negus avea o amantă, de care nu ştia cum să se desfacă. "Am promis - zicea medicul nostru - că o voi lua a doua zi după doctorizarea mea... am promis înaintea marturilor... Înţelegi că ar fi o neiertată nebunie din parte-mi de a-mi închide viitorul pentru totdeauna... ea-i cusutoreasă... cum oare să facem?" "Pentru ca să te pot sfătui în cunoştinţa cauzei, ar trebui s-o văd, să-i pătrund caracterul..." "Aş fi fericit de ai putea încă să-i placi..." "Şi să mă prinzi, nu-i aşa? Hai la dânsa!"
Sofiica era o frumuşică copilă de şasesprezece ani, delicată, melancolică, sentimentală. Ea iubea pe Negus ca o nebună. Dintru-ntâi, voiam s-o curtez: dar văzându-mi munca zădarnică, mă hotărâi, cu o generozitate cam silită, a fi numai amicul bietei fete, cel puţin până la o vreme. Peste o bucată de timp, Sofiica se îmbolnăveşte. Viind tocmai atunci, din întâmplare, eu mă aşezai într-o cămăruţă învecinată, cu capul plecat pe mână, pentru a nu auzi de aproape vaietele copilei şi plânsul mumei. Întră Negus, scrie o reţetă şi trimite pe bătrâna la spiţerie. "Să iai, dragă Sofiică, câte o linguriţă de ceai la jumătate, numaidecât la jumătate de oră; iar eu mă duc, voi veni deseară, mă grăbesc." Zicând acestea, Negus sărută pe Sofiica şi ieşi, fără a fi visat măcar despre prezenţa mea. După ce se-ntoarse muma cu o sticluţă, ieşii şi eu, promiţând a le revedea cât mai curând. Peste o zi mă abat la Sofiica; ea era moartă! Pe fereastră se afla sticluţa cu reţeta deasupra. Azardul m-a împins a-mi arunca ochii pe eticheta sticluţei: Câte o linguriţă de ceai dimineaţa şi seara. Crima lui Negus apăru întreagă înaintea ochilor mei. Îmi adusei aminte cuvintele lui: "Nu ştiu cum să scap de ea". Fără a rosti un cuvânt, mă zvârlii din odaie afară şi mă repezii drept la locuinţa lui Negus. "Ştiu totul, Negus! ştiu totul!" "Ce fel de tot?" "Sofiica a murit!" "Fatalitate! o iubeai?" "Să iai, dragă Sofiică, câte o linguriţă de ceai la jumătate..." Aici Negus a sărit de pe scaun ca opărit şi m-a apucat de mână. "Cine ţi-a spus aceste cuvinte?" "Mai ştiu şi altele: câte o linguriţă de ceai dimineaţa şi seara..."
Alergând în goana calului de la Sofiica la Negus, eu mă aflam sub înrâurirea unei voci interne, strigânde: răzbună pieirea nevinovatei jertfe. Eram o simplă unealtă a sentimentului. Cugetarea n-a avut nici o parte, cât de mică, în purtarea mea, până la minutul când mă văzui faţă cu Negus şi pus în trista alternativă: sau de a-l acuza înaintea dreptăţii, cerând autopsia răposatei, sau de a mistui în sânu-mi cunoştinţa crimei, devenind părtaş prin înteresata mea tăcere. Presupuindu-se că legile vor pedepsi pe Negus, au din aceasta va urma învierea Soficăi? Ca acuzator al doctorului, în cazul de faţă, în loc de a câştiga în opinia publică, oare nu voi fi eu încă bănuit pentru nefasonabila mea familiaritate cu nişte cusutorese? Şi apoi, oare judecătorul nu mă va întreba: "De ce n-ai cercetat reţeta lui Negus chiar când ai auzit cuvintele lui? de ce o aşa idee ţi-a venit în cap tocmai după moartea Soficăi?"... Mi-au trebuit câteva secunde pentru a vedea realitatea poziţiei în care m-am vârât. "Propriul folos mai nainte de toate!" îmi zisei drept încheiere. "Viaţa socială decurgând din combinarea întereselor îndividuale - urmai mai departe în mine - datoria omului e de a-şi păzi cămaşa sa; treaba provedinţii e d-a face ca păzitorii cămeşilor individuale să aibă nevoie unul de altul. Eu, unul, mi-oi împlini misia; provedinţa împlinească-şi pe a sa cum va şti mai bine..." Acuma înţelegeţi în ce mod, îngropând în mine misterul sticluţei, am ajuns a fi creditor de recunoştinţă al lui Negus; un creditor de nu iubit - ceea ce ar fi contra naturii - cel puţin temut şi ascultat.
Întrând în salon, văzui numai tot mese de joc. Ştosul, pichetul, vistul domneau despoticeşte în această societate, împăcându-se şi urmând unul după altul, ca boierii Adunării Obşteşti. Căutând un locuşor mai retras, zării într-un colţ al odăii un individ, care se caracteriza prin aceea că în toată viaţa sa el n-a fost nimica alta decât numai sadea jurnalist.
Nimeni n-a putut afla vreodată unde şi din ce părinţi s-a născut, sau unde şi când a studiat, sau ce ştia şi ce nu ştia domnul Wahlstimme. Când dumnealui scrise primul său articol într-o foaie periodică oarecare, lumea a citit cele dintâi rânduri, apoi a aruncat ochii asupra iscăliturii şi azvârli numărul ziarului, zicând numai atâta: "Ce secătură!"
Wahlstimme a urmat a scrie, oamenii au urmat a nu citi scrierile lui; şi, cu toate astea, el ajunse în fine a-şi face o reputaţie de jurnalist! Ajunse la aceea că semnătura lui să devină în ziar un lucru tot atât de neapărat ca titlul sau ca indicaţia tipografiei! ajunse a fi respectat chiar de acei şi mai cu seamă de acei care nu l-au citit niciodată!
Atunci Wahlstimme a început a purta pantaloni infinitaminte scurţi şi plete infinitaminte lungi, ca semne de liberalism extrem; a început a nu răspunde la nimica şi a întreba despre toate, după obiceiul oamenilor mari; şi s-a hotărât a funda o foaie a sa proprie, în care se cuprindeau regulat următoarele:
1. O revistă politică interioară, al cărei înţeles era că: dacă nu mă veţi asculta, veţi pieri.
2. Un articol de fond, care voia să zică: veţi pieri, dacă nu mă veţi asculta.
3. O revistă exterioară, în care se afirma, pe baza depeşilor telegrafice sau a foilor străine celor mai veridice, că, bunăoară, Garibaldi a încetat din viaţă.
4. Corespondenţe, adecă minciuni iscălite de către autorii lor, ceea ce dovedeşte, orişicum, un mare curaj moral.
5. Îndemnări de a subscrie în favoarea, de pildă, a beduinilor, cari n-au mijloace de a înfiinţa o operă în centrul Africii; dar mai adevărat numai în favoarea redacţiunii.
6. Facte diverse...
Eu credeam a nu fi de prisos ca duelul meu cu Rosen să figureze în faptele diverse ale domnului Wahlstimme; aşadară, îl abordai cu aerul de acea profundă admiraţiune ce se cuvine unui mare literat, mare patriot, mare om de stat, mare filantrop!
- Îmi pare bine că vă întâlnesc, domnule Wahlstimme! poate nu ne vom mai revedea...
- De ce?
- Mâine dimineaţă mă bat în duel.
- Cu cine?
- Cu finlandezul baron Rosen, coleg al meu de facultate.
- Nu-l cunosc.
- Un june temerar, care a cutezat să susţină odată în societate că dumneata...
- Ce?
- O! dar lucrul nu merită de a fi raportat...
- Din contra, din contra! A susţinut, zici dumneata, că eu..
- Voi repeta dară chiar cuvintele baronului: "D. Wahlstimme a izbutit să pară a fi ceea ce nu este".
Jurnalistul s-a făcut că nu aude cuvintele mele şi reîncepu interogatoriul:
- Cu ce armă vă bateţi?
- Cu carabina.
- Curios! şi la câţi paşi?
- La zece.
- Care e motivul duelului?
- Baronul a cutezat să fure de la mine papucul amantei mele.
- Cine e amanta dumitale?
- O jună albinosă, cu ochii roşi ca trandafirul şi părul mai alb decât crinul!
- Îmi daţi voie a anunţa evenimentul chiar în foaia de mâine?
- Dacă aceasta vă face plăcere!
- Eu voi presupune în articolul meu că dumneata ai ucis pe baronul Rosen; întâmplându-se cumva altminte, voi rectifica faptul în foaia de poimâne.
- Atunci să presupuneţi mai bine că baronul m-a ucis pe mine.
- Mă unesc şi cu asta.
Wahlstimme ceru o bucată de hârtie, scrise câteva rânduri şi rugă pe Negus de a le trimite pe dată la tipografia ziarului...
Iată dar că de la a doua zi eu nu mai existam pentru publicul Germaniei întregi, şi chiar pentru oricine citea nemţeşte!
După ce toţi musafirii s-au împrăştiat unul câte unul, după ce slugile au strâns mesele verzi şi lampele şi au aşezat scaunele în jurul odăii, după ce am rămas numai eu şi doctorul, i-am povestit scurta mea intrigă cu Micuţa, scopul falsului meu duel cu Feldeşul şi cerui să-mi facă o amputaţie.
- Amputaţie? Înnebunit-ai, Spiţerule? d-apoi nu eşti rănit!...
- Vrei să zici, doctore, că am o rană imaginară? Ei bine! fă-mi o amputaţie tot atât de imaginară! Închipuieşte-ţi, bunăoară, că vezi o gaură cât-colea în fruntea mea, şi urmează cu regularitate dupre cum te învaţă chirurgia. Ş-apoi îndată, fără zăbavă; sunt acum şase ceasuri, şi la opt şi jumătate trebuie să mă duci acasă în cupeul tău, lungit fără mişcare, ca Gustav-Adolf după bătălia de la Lutzen. Apucă-te, parbleu! Micuţa mă aşteaptă, cum te aştepta într-o vreme răposata Sofiică...
Numele Sofiicăi a produs un efect nedescris. Din negru, Negus deveni rădăciniu. Fără a întâmpina prin un singur cuvânt, el ieşi în odaia de alături, aduse un plastor, o bucată de pânză ceruită şi bortelită ca o sită, comprese, bandaj... şi peste câteva minute eram îmbodolit la cap ca un paşă turcesc cu trei cozi, şi mă studiam cu mulţumire pe mine însumi în toate oglinzile salonului, zicând, ca junele d. Maiorescu în cursul său public: "Lumea este o iluziune!" Erau doi inşi amputaţi, unul în oglindă, celălalt înaintea oglinzii... şi nici unul rănit!
- Mai trebuieşte ceva, Negus! Sunt prea rumen la faţă pentru un rănit în frunte! N-ai cumva vro biloseală?
Doctorul aduse o sticlă cu prafuri şi mă prefăcu într-o mumie din timpul lui Ramses; mă văzui galben ca şi când îmi mai rămâneau numai trei secunde de viaţă.
Nu mai era timpul de a ne culca: soarele s-a ridicat sus. Ni s-a servit ciocolată şi Negus ordonă a se înhăma caii. Tocmai atunci un curier ne aduse ziarul Wahrheit (Adevărul), foaia celebrului Wahlstimme, unde am găsit între altele:

"Un eveniment deplorabil a avut loc chiar în momentul în care scrim aceste rânduri. Doi studenţi străini, finlandezul baron Rosen şi moldo-valahul Ghiţă Tăciune s-au certat din cauza papucului unei june albinose. Lucrul a ajuns la o provocaţiune, şi duelul a urmat astăzi, în zori de zi, la zece paşi cu carabina. D. Tăciune a căzut mort. Noi deplângem această catastrofă, cu atât mai mult că nenorocitul june moldo-valah a fost un amic intim al nostru şi un admirator sincer al ideilor noastre politice."

Abia avui timpul a striga "bravo!" văzându-mă ucis cu atâta sânge răce de către viteazul jurnalist, cum iată soseşte o altă novitate: un jandar cu două scrisori, una de o mărime şi culoare ordinară, alta în o mică copertă trandafirie şi pecetluită cu o inimă de bulină. Doctorul deschise pe cea dintâi şi citi cu glas:

"Iubite Esculape!
Femeia mea se află un peu mal de câteva zile; simte une migraine terrible; găseşte dar là-dessus o oră liberă pour la voir.

Al domniei-tale amic şi serv,
Mapppsch"
- Spune că voi veni la 9 şi jumătate, zise Negus jandarului, care ieşi îndată, cu toată vederata sa dorinţă de a studia mai îndelungat cadavroasa mea faţă şi legătură de la cap.
- Ascultă, bădiţă - urmă el către mine - eu ţi-oi citi şi celălalt răvaş, nu-i vorbă; însă te rog din amicie să ţii secretul.
- Fireşte! cum se ţin toate secretele de amor între prieteni.
Negus amirosi scrisoarea, zicând: "mille fleurs!" şi apoi citi:

"Tiranule,
Văz cum mă răsplăteşti pentru sacrificiile mele. Iată o săptămână de când nu mai vii. Te aştept sau... te voi despreţui!

Până acuma a ta credincioasă,
Fani

Post-scriptum. Ştii că bărbatul nostru se duce la tribunal de la 9 ceasuri. Te sărut de o mie de ori, scumpul meu!
F."

- Scrisorile procurorului cu soţia sa ne sosesc foarte la timp, zise Negus după o pauză de răzgândire. Falsul tău duel şi imaginara ta rană o să facă numaidecât o mare zvonă prin târg; deci, pentru ca să nu urmeze cumva vreo cercetare legală, eu voi căuta să previu pe Mappsch cum că totul e o glumă, un rămăşag, o jucărie... Gânditu-te-ai la aceasta, bre?
- Ba n-am avut când, frate; şi mă-ncredinţez că eram să fac cât pe ce o straşnică dobitocie, cu toate că sunt legist!
Negus sună clopoţelul.
- Tu, Max şi cu Johann veţi merge cu mine; după ce vom ajunge la casa d-lui, îl veţi scoate din cupeu şi-l veţi duce pe sus, ca şi când ar trage de moarte. Mă-nţelegi? zise el camerdinerului, care-l asculta cu gura căscată, ca pe un predicator latinesc de la biserica papistaşă. Hai acuma! adause Negus către mine, şi am ieşit.
Şezând în trăsură, am improvizat următorul cântec în felul tuturor improvizaţiilor, şi care zugrăvea planul meu în privinţa Micuţei:

Dracul, petrecând prin lume,
Şi-a făcut un groaznic nume:
Toţi fugeau, fugeau, fugeau
Cum de dânsul auzeau!

În sfârşit, de ciudă mare,
El se zice bolnav tare,
Şi, lungindu-se pe pat,
Pielea popii a şi dat!

Oamenii, cu bucurie,
S-au grăbit pe loc să vie,
Şi-ngropându-l cu alai,
L-au trimis departe-n rai!

De atunci, cu-ocaua mică
El se plimbă fără frică;
Şi lucrându-şi după plac,
Strigă: "Doară nu sunt drac!"

Aci am ajuns la poarta casei doamnei Pacht.
Până acum n-am avut trebuinţă de a descrie edificiul respectabilei mele gazde şi personalităţile celorlalţi chiriaşi, amabili ai mei megiaşi. Urmând metodului matematic, am definit mai nainte de toate centrul; de aci nu-mi va fi greu a plimba o rază împrejur, din punt în punt, şi îndată veţi avea o circomferinţă!
Zidirea întreagă se alcătuia din rândul de jos, rândul de sus şi o mansardă. În rândul de sus locuiam peste sală eu şi însăşi stăpâna casei cu prăsila. În rândul de jos se afla sub mine o băcăneasă văduvă după trei băcani, de la care toţi studenţii cvartalului luau pe datorie ţâri, sardele etc.; sub doamna Pacht - un francez parfumar cu soţia, şapte fete şi trei băieţi, vrâstaţi treptat, începând de la patru luni şi până la nouăsprezece ani. În mansardă petreceau cu locuinţa, deasupra mea, două modiste, şi deasupra doamnei Pacht, trei studenţi de la şcoala veterinară.
Când cupeul lui Negus s-a oprit la poartă, parfumarul, monsieur Jules, deschise uşa, scoase capul, de la care se răspândea mirosul a nu ştiu câte sute de esenţe, îşi apăsă pe ceafă scufica de lână albastră şi rosti cu un aer de Talleyrand: "Ça doit être quelque chose!". Tot atuncea o mână nu tocmai de cele mici a început a şterge de sudoare unul din geamurile de la o ferăstruică a mansardei, şi apoi zării migăind ca în lampa magică figura unei modiste, Fräulein Gretchen, cea cu ochi de bou, după cum bătrânul Omer numea pe blonda Minerva.
Max al lui Negus deschise portiţa cupeului.
- Mai încet! strigă doctorul. Nu vezi în ce stare se află rănitul, dobitocule? Mon cher monsieur Jules! adause el, prêtez-nous votre secours! O, mon Dieu! quel malheur!
- Que vois-je! M'sieur Ghitza blessé!
În acest minut, amândouă modistele, câteştrei veterinarii, proprietăreasa ţârilor, cei zece moştenitori ai parfumeriei cu mancele şi muma lor, Cati şi feciorul meu erau deja afară!
Bietul Ditrich, ce-şi închipuia acuma pe stăpânul său în gura morţii, îşi frângea mânile şi îşi smulgea părul, aducându-şi aminte, pesemne, că răposatul nu i-a plătit leafa pe trei luni.
Veterinarii au început a explica modistelor diferenţa dintre un om rănit şi un câne împuşcat.
Franţuzimea necăjea pe Negus pentru a afla le pour-quoi al rănii.
Cati alergă ca o căprioară sus şi se-ntoarse cu doamna Pacht şi Micuţa. Dar sărmana duducă nici a avut când să vadă bine pe cavalerescul său apărător de la balul mascat: ea a leşinat pe pragul uşii, căzând fără simţiri pe scară; şi îndată grupa privitorilor s-a împărţit în două: modistele, băcăneasa şi francezele au rămas lângă mine, veterinarii şi francezii s-au aruncat să ajute Micuţei: atracţia sexului fiind o lege fizică, ca şi atracţia newtoniană!
Max m-a ridicat de subsuori, Johann m-a luat de picioare, Negus îmi sprijinea capul, Fräulein Gretchen îmi ţinea mâna dreaptă, uitându-se la mine cu o nespusă îngrijire, plină de o sensibilitate curat nemţească; Fräulein Annchen, modista cea mai tânără, bălaie ca un pudel, îmi ţinea mâna stângă, strângând-o convulsiv din o prea mare simpatie; francezele ciripeau; băcăneasa fosăia: cu astfel de alai am fost scos din trăsură. Micuţa, Cati şi doamna Pacht se făcură deja nevăzute, o dată cu partea bărbătească a societăţii. Cu ochii aproape de tot închişi, fui suit în odaia mea şi lungit în aşternut. Negus a rugat apoi pe toţi să iasă, a tras zăvorul uşii, şi am rămas numai noi.
Nebun de bucurie, am sărit din pat.
- M-ai îndatorat, Negus, până la mormânt! îi zisei, sărutându-l în gură cu încântare. Ha, ha, ha! eram să mor de râs... nu de rană! De-acuma mă dezbrac şi mă culc. Tu să treci la doamna Pacht şi s-o rogi, s-o rogi foarte mult, a mă priveghea în lipsa ta.
- Lasă pe mine!
- Poate ţi se va înfăţişa prilejul de a şopti vro două cuvinte la urechea Micuţei. Spune-i că prezenţa sa mi-ar uşura durerea... că ţi-e cunoscută cauza duelului...
- Şi celelalte!
Eram deja dezbrăcat şi întins pe perne, când Negus luă ziua bună, îmi dori ispravă şi ieşi.
Ditrich, intrând pe vârful degetelor, se apropie de mine.
- Cuconaşule!
- Of!
- Cuconaşule!
- Uf!
- Cuconaşule!
- Ah!
- Cuconaşule!
- Tu... eşti... cheamă... pe... Ca-ti... Oh!
Ditrich reveni peste un minut cu slujnica doamnei Pacht.
Făcui lui Ditrich semn cu mâna ca să iasă.
- Ce nenorocire s-a întâmplat cu dv., domnule! a început Cati, ştergând lacrimile ce-i curgeau din ochi, ca şi când ea ar fi mâncat o oca de hrean. Cine ar fi crezut! De aţi şti cât de mult sufere duduca! D-ei de aseară mi-a spus tot! n-a dormit toată noaptea... astăzi, văzându-vă rănit, a leşinat, se pare c-o să aibe friguri, de slăbiciune nu poate sta în picioare... Doftorul, care v-a adus pe dv., îi rânduieşte acum nişte doftorii...
- Doftorii?
Eram cât pe ce să mă arunc din pat, auzind despre doftoriile lui Negus şi reamintindu-mi în o clipă istoria Soficăi! Abia m-am putut stăpâni, şi urmai cu vorba mai liniştit, trăgând glasul "cu limba de moarte":
- Dra-gă... adu... reţe-ta... s-o... văd... ca... să... nu... ştie... nime... D-ar... veni... dudu-ca... deseară.
Sprintioara Cati n-a zăbovit a-mi aduce reţeta. Fiind prea bolnav pentru a o putea lua în mână, rugai pe frumoasa mea să mi-o ţie înaintea ochilor şi apoi citii:
Rp. Ambrae levant
Scrup. j.
Pulv. Cantharid.
Scrup. j. ß
Acet. Morph.
Drachm. j. ß
Sacchar albi
Unc. j.
M.f. atque divide in XII partes aequales.
D. u. La un ceas un praf.
18 7 XII Dr. Negus.

Epilog
Până aci am reprodus din cuvânt în cuvânt, chiar din literă în literă, manuscriptul lui Ghiţă Tăciune, coleg al meu de la Universitatea***, carele s-a împuşcat sunt acum câteva săptămâni, şi cum s-a împuşcat! tocmai în noaptea cununiei sale cu o domnişoară frumoasă ca un înger, de spirit ca un demon şi înzestrată - ceea ce lipseşte şi îngerilor, şi demonilor - cu cincizeci mii de galbeni în numărătoare!!
Micuţa s-a găsit pe masa răposatului, într-o copertă sub adresa mea şi cu următoarea epistolă:

"Prietene!
Sinuciderea mea este un anacronism. Adevăratul ei moment a trecut, sunt deja şapte ani. De atunci eram mort în idee, şi dacă nu mă ucideam în realitate, cauza era că nu voiam ca lumea să poată presupune din parte-mi măcar o umbră de pusillanimitate. Oamenii ar fi zis: el s-a ucis pentru că nu şi-a putut face o poziţie în societate, pentru că suferea de lipse, pentru că... şi aşa mai departe. Ei bine! îmi trebuiau cincizeci mii de galbini; îmi trebuie o soţie ca fecioara, căreia îi las numele meu, şi nimica al meu afară de nume; îmi trebuiau toate astea pentru ca să capăt, în fine, dreptul de a mă împuşca. L-am câştigat scump acest drept! Ce va spune lumea? Aş dori prea mult s-o pot ghici. Nu-i rămâne până nici clenciul de a mă declara de nebun, căci atunci o vor dezminţi lungile mele diplome de doctor în legi şi licenţiat în litere!! Aşadar, oamenii vor fi siliţi a crede, fără alte comentarii, că m-am împuşcat simplu pentru că am obosit de a trăi. Cauza ţi se pare, poate, a fi cam curioasă? Crede-mă, amice, cine trăieşte prea repede osteneşte întocmai aşa ca acela care aleargă prea iute; şi unul, şi altul ajung la scopul lor mai curând decât broaştele ţestoase ale umanităţii! Dar o dată ce au ajuns la scop, ei nu mai au ce face...
Îţi las un manuscript, pe care nu l-am sfârşit, fiindcă m-am oprit, din întâmplare, pe descrierea reţetei; şi atunci mi-a venit ideea de a rămânea comic până şi în ajunul sinuciderii: e foarte natural de a muri vorbind de reţete! Tu ai cunoscut toate personajele Micuţei; deci adună-ţi suvenirile şi sfârşeşte singur acest scurt epizod din scurta mea viaţă!
Al tău - vorbă să fie! - Ghiţă"

Am primit cu bucurie amicala însărcinare a nenorocitului meu - vorbă să fie - Ghiţă, şi, cu ajutorul hârtiilor sale postume, am reuşit a completa cele Trei zile şi trei nopţi din viaţa unui student.
Micuţa a căzut în laţul lui Tăciune chiar în ziua imaginariului duel cu baronul Rosen. Reţeta lui Negus, compusă din opium şi gândaci de turbat, a făcut minuni în această împrejurare.
A doua zi, Tăciune s-a sculat teafăr din pat; dar n-a ieşit din casă vro două zile, păstrând astfel buna-cuviinţă şi... legătura de la cap. Aceste două zile au fost pentru el un adevărat paradis al lui Mahomet, redus la o singură hurie.
În a treia zi, Micuţa începu să-i amintească despre "necesitatea cununiei".
- Ai uitat, iubito, că nu am vârsta legiuită; să mai aşteptăm un an, sau... sau doi ani.
- Promite-mi înaintea mamei! nu-ţi cer altceva, scumpul meu!
- Să promit?... bine!... chiar mâine o să vorbim cu cucoana Ana.
După masă, Ghiţă îşi dezlegă capul şi alergă la baronul Rosen.
- Ce nou, Spiţerule? Tot târgul vuieşte despre duelul nostru şi despre rana ta. Văzut-ai astăzi pe Maria?
- Ai un noroc fabulos, Feldeşule!
- Spune mai degrabă!
- Aşteapt-o pe ea azi în odaia mea, pe la unsprezece deseară.
- Pe ea?
- Ţi-am spus o dată.
- Nu glumeşti?
- Pe cinste; totuşi...
- Totuşi?
- Să nu cumva să aprinzi lumânarea.
- Oare să fiu aşa de urât?
- Mă poţi crede că eu, unul, nu te voi măguli în astă privinţă.
- Fie cum zici; mă învoiesc; n-am ce face!
- Mai este ceva.
- Mai este?
- Să nu vorbeşti cu Micuţa.
- Nu te pot înţelege!
- La bal mascat toate glasurile sunt acoperite şi se par deopotrivă; acolo, sub mască, ai putut scăpa cu una, cu două... dar trebuie să-ţi spui cu francheţă că ai o voce foarte nemuzicală, şi mă tem ca domnişoara să nu se sperie! E cam deprinsă a leşina.
- Ş-apoi tot aşa are să fie?
- Ba numai la început, bădiţă, până ce-ţi vei face o cale bătută...
- Primesc şi asta; însă, dacă ea singură va începe a vorbi?...
- Urmează-ţi drumul fără a răspunde!
- O dragoste originală!
- Cu atât mai romantică!
- Dar tu unde vei dormi? eu, unul, te previu că-mi păstrez postul până dimineaţă
- À la bonne heure! eu mă voi pitula unde va da târgul şi norocul!
Baronul, parfumat ca o calfă de neguţător, întră într-amurg în apartamentul lui Ghiţă, unde îl aştepta Ditrich, prevenit de către stăpânu-său; pe când însuşi Ghiţă juca în biliard, palavragea şi râdea ca un nebun, curtând trei arfoniste în cafeneaua "Châteaux aux fleurs".
La unsprezece ore punct, Micuţa ieşi pe vârful degetelor din odaia sa, trecu cu mare pază coridorul, deschise încetişor o uşă şi... iat-o cuprinsă în braţele baronului. Tot atuncea, Ghiţă ieşea din "Châteaux aux fleurs" cântând:

Marlborough s'en va-t-en guerre,
Mironton...

şi-şi îndrepta paşii acasă!
După ce se sui pe scară, eroul nostru avea înaintea sa două uşi: cea din dreapta ducea în odăile lui, cea din stânga în odăile doamnei Pacht. El se opreşte, pare a sta pe gânduri, apoi bate de trei ori la uşa vechii actoriţe, care odihnea acuma de un ceas pe sânul... Morfeului.
- Cine-i acolea? răsună dinăuntru o voce speriată.
Ghiţă deschide uşa, şi d-na Ana îl recunoaşte la slaba lucire a candelei denaintea icoanei sfântului Sigfried, cel cu istoria zmeului.
- Ce să fie, domnul meu? o tragedie!
- Ba numai o melodramă, doamna mea!
Ghiţă îi arătă cu mâna patul deşert al Micuţei.
- Unde-i Maria? o, Doamne!
- Fiica dumneavoastră e în odaia mea, în convorbiri misterioase cu baronul Rosen.
Doamna Pacht sări din pat, uitându-şi de tot costumul de noapte, vreau să zic lipsa costumului, şi se repezi la uşe.
Ghiţă o reţinu.
- Încă un pas, şi-ţi pierde pe sărmana fetiţă, care se află acuma foarte înaintată pe calea norocului.
- Adevărat spui! voi strânge pe toţi chiriaşii, voi intra cu marturi...
- M-aţi înţeles de minune; însă mai este ceva la mijloc. Mai nainte de a fi a baronului, Maria a fost a mea, şi chiar acum ea îşi închipuieşte, pe-ntuneric, că se află lângă mine! Eu am vândut-o baronului, am vândut-o, doamna mea, precum se vinde un faeton puţin uzat, dar ieşit din modă. Nécessaire-ul de abanos a fost din partea baronului... şi eu l-am prezintat în numele meu; duelul de mai deunăzi a fost o poveste; în sfârşit, am întrebuinţat mii de viclenii pentru a ajunge la scopul meu... Baronul nu trebui s-o ştie! Cătaţi ca Maria să nu mă dea de gol: altfel, ea este pierdută.
Doamna Ana izbi uşa şi zbură pe scara ce ducea la mansardă; de aci ea se pogorî în rândul de jos, şi-n câteva secunde reapăru însoţită de două modiste, trei veterinari, băcăneasa şi monsieur Jules cu tot neamul! Se înţelege de la sine că hainele nocturne ale acestei societăţi nu erau nicidecum "ca într-o zi de sărbătoare".
Ghiţă redeveni nevăzut: el merse liniştit înapoi la "Châteaux aux fleurs", pentru a sfârşi o partidă de chegle, cântând astă dată: "Te souviens-tu? disait un capitaine...".
Când gloata chiriaşilor doamnei Pacht se ivi cu o mulţime de luminări înaintea baronului şi a Micuţei... simţul de pudoare şi frica legii de presă nu-mi permit a descrie starea în care se afla tocmai atunci fericita păreche. Ovidiu a zugrăvit-o de mult lătineşte:

Nunc juvat in teneris dominae jacuisse lacertis;
Si quando, lateri nunc bene juncta meo est...

Duduca a leşinat, după obiceiul pământului. Feldeşul se învălătuci în plapumă, se sculă în picioare ca statua lui Dante şi începu:
- Protestez...
Nu ştiu ceea ce s-a petrecut mai departe, afară numai de rezultatul, care a fost îndatorirea baronului de a lua pe Micuţa de soţie.
Pe la două după miezul nopţii, Ghiţă, obosit ca un cal de poştă şi tăcut ca un peşte, reîntră în stăpânirea apartamentelor sale, porunci lui Ditrich să afume - nu ştiu pentru ce - în toate colţurile ietacului, şi adormi apoi, plănuind modul în care o să vorbească de acum înainte cu baronul, cu Micuţa, cu Victoria etc.
Feldeşului nici în cap i-a plesnit vreodată d-a se îndoi de buna-credinţă a amicului său: interesul d-nei Ana şi al Micuţăi a fost, fireşte, de a nu-l dezminţi în această privinţă. Peste o săptămână, baronul zice adio universităţii şi se cunună cu duduca. Ghiţă a asistat la biserică, a jucat şi-a băut la nuntă, a fost cel dintâi a ferici pe tineri.
Oricât de nepăsător în alegerea mijloacelor, eroul nostru avea o inimă bună. Cununia Micuţăi era o fatalitate pentru vechea amantă a Feldeşului, şi el, Ghiţă, se simţea a fi singura cauză a fatalităţii. Peste câteva zile, el vine la noua baroneasă, pe când bărbatul său nu era acasă.
- A, vicleanule! tot nu mă uiţi?
- Nu uit niciodată pe amicii mei şi tocmai de aceea am venit la tine cu o rugăminte.
- Refuz, orice să fie.
- Vom vedea, cucuţo, dacă ţi-a da mâna. Mai nainte de a te lua, baronul a avut o întreţinută...
- Şi dumneata cutezi a-mi povesti neşte asemenea mârşăvii?
- Fără "dumneata" şi fără "mârşăvii", dragă baroneasă: ne cunoaştem de aproape. Aşadar, biata întreţinută, la povera ragazza, a rămas acuma, din pricina ta, lipsită de pâine şi murind de foame. Păcat! Cer de la tine, de la dumneata, de la dumneavoastră, să faci sau să faceţi ca baronul să-i dea pentru asigurarea viitorului şase mii de fiorini!
- Şi oare cum crezi tu că eu voi stărui în favorul unei...
- Te-ntreb o dată pentru totdeauna: vrei sau nu? da sau ba?
- Nu: de o mie de ori nu!
- Chiar astăzi voi descoperi Feldeşului adevărul intrigii noastre: ne vom bate, vei rămânea poate văduvă... eu, unul, ţiu prea puţin la viaţă!
Ghiţă s-a sculat să iasă.
- Opreşte-te! încă un minut! cât eşti de sălbatic!
După mai multe vorbe şi răsvorbe, Micuţa s-a îndatorat a stoarce de la bărbatu-său cele şase mii de fiorini. Ghiţă a fost însărcinat din partea Feldeşului d-a duce banii la Victoria.
Peste nouă luni, după acest evenement, frumoasa polonă a născut un fiu, care fu botezat sub numele românesc de "Şerban".
Ghiţă n-a trăit cu Victoria mai mult de-un an şi a lăsat-o, drept moştenire, lui Negus. Într-o zi, când ea era dusă de acasă, doctorul deschise cu o cheie falsă sipeţelul de sub pat, scoase cele şase mii de fiorini, şi de atunci n-a mai dat cu ochii de săraca jertfă. Astăzi ei se judecă. Cu această ocaziune, un mare număr de învinovăţiri, pân' acum dosite, s-au grămădit asupra capului lui Negus. Unii zic că se va osândi la lucrări publice; alţii susţin cum că va scăpa, fiind sprijinit de cucoanele cutare, cutare şi cutare.
Jurnalistul Wahlstimme e unul din apărătorii lui Negus pe calea publicităţii...

sâmbătă, 14 februarie 2009

Maria Prochipiuc


Pledoarie în alb

răsună dealurile şi văile a bucurie
desfătare a gândului nălucile îşi caută amăgirile peste tot
între noi va picura liniştea pacea şi împlinirea

Iarnă. Decembrie. Ar trebui să vorbesc de zăpadă, de şuieratul crivăţului sau de ce nu de deliciile unei iubiri platonice, despre plăcerile nemaipomenite combinate cu rafinamente de voluptate, dar atunci mă vei întreba câţi ani am şi ca semn al tandreţei nu îţi voi răspunde. Mă gândesc să te las să tai firul în patru, ca apoi să mă colorezi cu râvnă: fermecătoare cu un spirit sclipitor, iar genunchii să fie şezlong trupului; vulgară cu o mulţime de pofte, să bem din aceeaşi sticlă, nisipul să tremure de plăcere, apoi, întorcându-ne spre casă dezorientaţi că realitatea e împotriva noastră.

Iarnă. Seara târziu. Timiditate şi tulburare, aşteptarea devine pătimaşă, incertitudinea că nimic din intenţii nu vor reuşi. Veselă, vioaie, cu câţiva ani în plus, privesc oglinda cu mândrie, cum satinul îmi acoperă trupul dîndu-i o gravitate şi o demnitate neobişnuită. Nu e prima dată când trăiesc viaţa celuilalt. În jurul meu aerul prinde contur, glasuri se întretaie într-un dialog dincolo de perete, prin geam privesc la fulgii ce aşează ghirlande pe fruntea copacilor. Acoperişul cerului e bizar, din depărtare se aude clopotul ce cheamă călugării la rugăciunea de la miezul nopţii. Mă trezesc ameţită de un sărut tandru, eram atât de aproape unul de celălalt, nu mai gândeam dacă eşti tu sau altul, braţul prinde talia, înlănţuind-mă ca iedera, o uşoară căldură se ridică în obraji, sânii freamătă...mă substiuisem deja visului. Sufletele s-au contopit într-un sărut îngeresc, unicul sărut fără păcat. Lumina strălucitoare a lumânărilor de pe masă descrie prin unghere umbre indescifrabile. Peste tot tablouri, chipurile uscăţive mă privesc straniu, ochii lor umezi rătăcesc în căutarea lucrurilor, părtaşi la neputinţa mea.

Ninge. Târziu în noapte. Cineva toarnă în pahare şampanie, trebuie să închinăm, în cinstea cui? Toate vocile spun într-un glas: pentru tine, întru mulţi ani! O dulce reverie mă cuprinde, gândurile o iau razna, mă întorc, îmi prinzi mâinile, mi le săruţi, nu te pot întreba tocmai acum când ai ridicat paharul, de ce ai venit. Te apleci, laşi paharul pe masă, îmi prinzi în jurul gâtului un colier, degetele reci mă înfioară la gândul că toate nopţile ţi le-am dăruit fără să ştiu dacă nu cumva era doar umbra ta. ...Cu toate că e noapte cerul luminează o parte din cameră, copacii sunt îmbrăcaţi în argint şi printre ei se vede umbra stelelor, în jurul lor o mulţime de fantome, dintr-o dată mi s-a făcut frig, peste tot s-a aşternut o tăcere adâncă...

Lumânările şi-au curmat cursul vieţii şi în urma lor a rămas doar un fum...

Mi-e frică de această apropiere, mi-e frică să nu te dezamăgesc, să nu mă dezamăgeşti...Carapacea e groasă. De fapt trăiesc într-o cutie de conserve, mă complac în visul că nu sunt banal.... Waw!! Simt efectele terapeutice ale comunicării cu tine, poate nu mai e nevoie să trec pe la psiholog! Cum să te alint? Chiar nu ştiu, acum cred că ţie îţi lipseşte simţul realităţii. Îndeplineşti dorinţele unui necunoscut?! Cineva venit de aiurea, care ar putea să te manipuleze cu uşurinţă? Nu-ţi înţeleg dăruirea, nu cumva dăruieşti unei iluzii, propriului tău gând? Dăruieşti iubirii de oameni şi iubeşti dăruirea? Eşti de pe lumea asta sau eşti făcută din ţesătură de vise, imaterială? Ce crezi despre tine?

Nu mai ninge. E încă noapte! Somnul mă cuprinde, mă aflu într-un vis adânc, peste frunte simt adierea unei răsuflări, simt cum mă cuprinde fericirea, fericirea poartă în ea albul imaculat, pe alocuri pare trandafirie. Simt peste tot parfumuri, lumină, chiar şi albastrul cerului s-a cobărât şi mă inundă, visez la o aventură stranie. Mă copleşeşti cu mângâierile, respir aerul respirat de tine, alt orizont nu mai am decât lumina ochilor tăi.

Dacă ai şti de câte ori ţi-am pomenit numele, de câte ori am scris pagini întregi ca apoi să le arunc. Mereu mi-am vorbit cu mine despre tine, încercam să te descopăr, să te surprind! Aş vrea să-ţi dăruiesc multe, multe cuvinte, să le aşez într-un poem sau chiar două, dar iată în economia mea de cuvinte prefer doar să tac. Ştiu, ţie nu-ţi place tăcerea, dar amuţesc de fiecare dată şi aş vrea atât de mult să-mi înţelegi tăcerea. Sentimentele au început să-mi dea ghes, nu mă mai înţeleg nici pe mine, aş vrea să te mint să-ţi spun că nu-mi pasă, că... dar de fiecare dată mă trezesc visându-te...

Am găsit un motiv să mă eliberez din strânsoare, aş vrea să spun: te urăsc, dar în minte îmi răsuna vocea ta: te iubesc! Peste tot trandafiri albi, umbrele întretaie lumina fugară a lunii, simt un gol în inimă, dar îndată vin amintirile, care ar fi oare motivul tulburărilor mele, mă simt mereu atrasă de ceea ce nu ştiu despre tine, vreau să te descopăr, vreau să te simt aproape şi totuşi, acum când eşti aici îmi este frică...câte femei ai mai putea iubi, mereu eşti confuz. Trebuie să-ţi mărturisesc că în adâncul fiinţei mele există ceva tainic ce mă atrage spre tine, te vreau aici şi numai aici!

Tu mereu interpretezi poetic tăcerea mea ca linişte, dar vezi tu, această tăcere e plină de gânduri tulburi în realitate. Ai uitat, sunt singur şi iată că vii şi mă răscoleşti, înger păzitor, nu cumva ţi-ai văzut singurătatea în oglinda mea? Tu ce vrei, să-ţi clarifici simţămintele? Vrei mărturisiri? Da, mă simt bine când sunt cu tine, dar înţelege, nu-mi pot aşterne sufletul, nu ştiu ce înseamnă asta, nu m-a învăţat nimeni, sunt subdezvoltat emoţional! De ficare dată când ne despărţim încerc un răspuns: vrei să mă salvezi sau să te salvez?

Dimineaţă. Zorii zilei se înghesuie să pătrundă până în mijlocul camerei, frigul mă cuprinse, am tras peste trupul dezvelit pătura, în mână aveam încă scrisoarea ce o începusem aseară să o citesc. Bucuria şi fericirea nu-mi mai băteau în suflet, cu ochii abia întredeschişi încerc realitatea….

**Mulţumesc că te-ai gândit la mine. Îmi este greu să-ţi înţeleg dragostea, nu m-a iubit nimeni, niciodată. Acum e poate doar un gol sufletesc, sunt poate grijile şi lipsa de perspectivă care mă chinuie şi îmi absorb orice putere. Mă simt legat. Aici e déjà primăvară, dar vremea rece şi ploioasă m-a ţinut în casă. Florile ce ţi le-am promis déjà au dat muguri. Dar tu ce faci, de ce nu mi-ai spus nimic despre tine? Am întotdeauna puţine informaţii în ceea ce te priveşte. Mi-e dor! Aşteaptă-mă! Te iubesc!...cum? Da, e adevărat să ştii!

Petre Stoica


Ceva

,,Acolo in gradina
printre ridichi si foi de salata
printre cioburi de sticla si bulbi putreziti
printre pietre si pene de cintezoi
intr-o zi am gasit
ceva ce gasesti numai o singura data in viata
ceva fara forma,ceva fara gust si culoare
ceva topindu-se ca literele soarelui pe apa
ceva mai frumos decat genele iubitei
ceva cald si dureros ca o melodie departata
ceva...
acolo in gradina
ceva ce gasesti numai o singura data in viata,,


Dupa despartire

Dupa despartire
ramane o tristete de sabie ruginita
sarea din paine se intuneca
lumina din floare putrezeste
si ramane un spatiu nemarginit
plin de oglinzi care te inghit mereu si mereu
ramane o tristete de sabie ruginita


Insomnie

noapte lunga noapte fara sfarsit
insomnia intra prin gaura cheii de la usa
intra prin cosul casei lins de luna
intra prin butonul veiozei
intra prin tesatura draperiei
vulturul evadat din dulap
bea ultima ta picatura de apa
un cal necheaza intruna sub fereastra
in pod sobolanii bat darabana
te-au tradat amanta poemele pictorii flamanzi
te-a tradat pana si aroma portocalei
nimeni nu iti intinde colac de salvare
in aceasta noapte in aceasta fiesta onirica
lunga nesfarsita insomnie
si deodata bataia clopotului de dimineata
zguduie geamurile patul peretii
ce se prabusesc peste tine
si adormi sub molozul orelor


In Stagiunea viitoare

Gata trag cortina spectacolul meu s-a sfarsit
nu sunt clown pentru cat ati platit e destul
v-am aratat pestisorul japonez din acvariu
meditand la soarta avioanelor de tip supersonic
am facut intre versuri si cateva salturi mortale
dar nu le-ati vazut am adus cateodata pe scena
capra, fonograful, broasca blajina si inima mea
va rog indreptati-va acum spre casele voastre
in lume e-o veselie mare si ploua si ploua mereu
casa mea e numai un turn de hartie subtire plecati in
stagiunea viitoare va arat si cateva mostre
de coarne de diavol tuturora salut.