Gala Galaction

S-a născut în familia unui ţăran care era căsătorit cu fiica unui preot. Numele adevărat al sciitorului a fost Grigore Pişculescu.  În 1922, este hirotonit preot şi, în 1926, devine profesor la Universitatea din Chişinău. În perioada interbelică desfăşoară o susţinută activitate publicistică, cu ajutorul lui Tudor Arghezi, şi editează revistele „Cronica” şi „Spicul”, care apar în perioada 1915-1918. Devine defensor eclesiastic pentru eparhiile Râmnicului şi Argeşului (1909-1922), preot (1922) şi misionar al Arhiepiscopiei Bucureştilor (1922-1926), profesor titular la catedra de Introducere şi Exegeza Noului Testament de la Facultatea de Teologie din Chişinău (1926-1941), decanul acesteia (1928-1930), profesor de Exegeza Vechiului Testament la Facultatea de Teologie din Bucureşti (1941-1947), membru în Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Bucureştilor (din1954). Ca teolog, a publicat studii despre Noul Testament, articole, meditaţii, conferinţe, predici. Între1928-1934 a realizat o nouă traducere a Bibliei în limba română (împreună cu pr. prof. Vasile Radu).
A desfăşurat o remarcabilă activitate literară-publicistică. A publicat volume de nuvele, romane, note de călătorie, articole în principalele ziare şi reviste ale timpului, precum şi un jurnal care a fost restituit şi publicat postum. După 1944, este prezent în viaţa literară sau politică, este ales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România în 1947, deputat în MAN şi primeşte Ordinul Muncii, clasa întâi în 1954. A călătorit în Ţara Sfântă, în Ungaria, Italia,Grecia, Egipt. După o congestie cerebrală, îşi va petrece ultimii ani de viaţă în pat.

În Israel, primăria oraşului Ierusalim a numit o piaţetă în amintirea sa, ca semn de apreciere a contribuţiei sale la promovarea înţelegerii între creştini şi evrei, inclusiv în timpurile când omenirea a fost pusă greu la încercare.

Ca răsplată, în Mangalia, şcoala cu numărul 5 se numeşte „Gala Galaction”, fiind declarată ulterior cea mai bună scoală din Mangalia.

Moara lui Călifar

În preajima unei păduri străvechi se privea în iaz moara lui Călifar. Se

privea, de când se ţinea minte în bătrânii satului din cealaltă margine a

pădurii, şi Călifar era „moş Călifar" din vremi uitate. Moşnegii din Alauteşti

îşi aminteau de înfăţişarea-i sură, de ochii lui ce iscodeau tăios din stuful

sprâncenilor şi de moara lui cu straşina de-un stânjen. Flăcăii, ce

îndrăzniseră să înfrunte până în celălalt capăt pădurea grămădită între

Alauteşti şi moară, văzuseră cu ochii flăcăilor de acum optzeci de ani.

Dincolo de moară începea Căpriştea: un pământ pietros, scorburos şi plin

de mărăcini, în care numai Necuratul trăgea brazdă ou coarnele.

În Alauteşti, în nopţile de vreme rea, torcătoarele spuneau, înviind

focul, că moş Călifar îşi vânduse sufletul Satanei pentru nu ştiu câte

veacuri şi viaţă că întinsese în iazul morii, sufletelor creştineşti, un laţ

vrăjit îşi că morarul procopsea, cu bogăţiile cu care Diavolul ispiti pe

Domnul Hristos, pe oricine le poftea şi venea ca să le ceară. Dar laţul

diavolesc astfel se înnoda pe sufletul celui ce râvnise procopseala

necurată, că acesta îşi sărea din minţi. Bunătăţile cu care îl hărăzea

Vicleanul erau atât de multe, şi bucuria cu care îl gâdila era aşa de

ascuţită, că nenorocitul îndrăzneţ, perpelindu-se ca un câine încăierat de

viespi şi râzând smintit în fericirea lui drăcească, venea de-a rostogolul

către iaz şi poticnea în el. Iazul şi moara lui Călifar erau o născocire a

întunericului. Acest iaz, în care moara se privea de veacuri, nu era un iaz

ca orişicare, pentru că pe faţa lui nu se izvodea, niciodată, nici o undă. Dea

pururi, faţa lui sta linsă, limpede, îngheţată, ca un stei de sare străvezie,

într-un ram de trestii şi de sălcii. Zăgazul, ce se înălţa în coasta morii, era

spuneau creştinii înfioraţi întărit pe dedesubt cu oasele acelora pe care îi

ispitiseră comorile Satanei şi veniseră la Călifar ca să-i procopsească.

Moara sta, sub învelişul ei cu straşina de un stânjen, ca un cap cu gânduri

rele, sub o pălărie trasă peste ochi. Nimeni nu văzuse moara în umblet.

Morarul măcina numai pentru stăpânul său Nichipercea şi cine ştie pe ce

vreme. Se spunea însă că, atunci când Călifar ridica stăvilarul şi slobozea

pe scoc cimpoiul apei, apa fluiera cum fluieră un şarpe încolţit de flăcări

iar, de sub făcău, se scurgea în spumegai de sînge. Şi câte nu se mai

spuneau! Câţi îndrăzneţi, din sat şi de pe aiurea, furaţi de minţi, prostiţi de

Naiba şi sorbiţi de iazul fermecat, nu erau de pomenire şezătorilor din

Alăuteşti! Şi frica nevoiaşilor se înghesuia pe lângă vatra pâlpâitoare iar

curajul voinicilor stătea drept, cu mâna în pieptar: nouros, gânditor şi pare

că gata de-o încercare.

Printre cei voinici era şi Stoicea. Stejar în port, oţel în braţ, isteţ cât

vrea însă copil din flori, biet Stoicea, nici tu tată, nici tu mamă, nici tu stare

părintească. Îl găsise răposatul popa Radu, în tinda bisericii, la o lună după

moartea preotesei şi-l luase în casa-i pustiită. Dar Stoicea nu se făcuse nici

de şase ani şi popa Radu îşi urmase soţia în pământ. De atunci sărmanul

Stoicea crescuse pe la pragurile tuturor copil din flori şi de pripas. Şi azi

era voinicul Stoicea. Dar cine te vrea de ginere, când ai crescut din mila

satului şi când păzeşti vitele celor cu fete de măritat? De aceea Stoicea

vedea bine ca nu se putea căpătui în sat la el şi de multă vreme gândurile

lui pribegeau prin negura pădurii spre moara lui Călifar.

„Adică-te, ce ar fi să fac o încercare? Ce am şi ce-o să pierd! Părinţi

nu, rude nu, drag nu sunt nimănui în lumea întreagă, sunt eu de capul

meu. De altă parte, slab de înger nu mă ştiu, stafii şi pricolici n-am văzut

niciodată, de atâta vreme de când pasc eu cireada satului, pe la Saele, pe

la Cimitirul Vechi, prin Câmpul Pârcălabului şi pe unde vrei. Ce vorbă! să te

sminteşti când ai vedea înainte-ţi prăpăd de comori şi de odoare. Numai să

le simt în mână, că ştiu eu cum să mă port şi cu Călifar şi cu stăpânu-său.

M-am hotărât: mâine de dimineaţă slobod cireada în luncă şi-o iau razna,

prin pădure, spre moara lui Călifar."

Şi Stoicea aşa a făcut. A doua zi, când soarele se învârtea şi se suia,

rotoghilă arsă în foc, pe dealul Alăuteştilor, Stoicea băgă cireada în luncă,

aruncă pingeaua pe umăr, ciomagul pe pingea, şi pieri într-un fluier, pe

sub goruni.

Prin pădure nu erau poteci. Stoica mergea de-a-ntregul. Pe unde

agurizarii înfrăţeau prea strâns şi-l încurcau, Stoicea scotea cuţitul. Punctul

către care se îndrepta era miazănoapte. Din câte auzise, dacă ţineai drept

spre miazănoapte într-o jumătate de zi ajungeai la moară. După multă şi

anevoioasă cale, Stoicea ieşi într-un luminiş în mijlocul căruia un stejar

lăsa braţe noduroase şi bătrâne peste un norod de dediţei. Ostenit şi pare

că uns la inimă de aleanul florilor, Stoicea îşi muie mijlocul, şi întinse pingeaua

şi se culcă, cu soarele la sfârcul opincilor: „Când mi-o veni până la

ochi o să mă deştepte". Stoicea dormi un pui de somn cât se târăşte

umbra de un stat de om, şi când razele îl înţepară în pleoape se deşteptă.

Se sculă înviorat şi se afundă iar în întunericul pădurii şi printre făcliile pe

care soarele le turna, întoarse cu flăcările în jos. Când trecuse bine de

amiază, lui Stoicea îi năzări, printre copacii ce dădeau devale, o sclipitură

ca de brici. Era iazul morii lui Călifar. Merse ce mai merse şi moara i se

făcu înainte. Moara ca orice moară dar iazul pare că sta sub ea prea luciu

şi prea sloi. Pe pod, morarul fereca piatra: Barbă sivă, sprâncene de

muşchi uscat, nasul cioc de cucuvaie.

— Mai bun lucru, moş Călifare!

— Mulţumim dumitale, nepoate. Ce vânt te-a suflat pe sub atâta

negureală de pădure şi te-a dat de-a dura până la moară la mine?

— Moş Călifare, am auzit că eşti un vraci cum nu s-a dovedit, ca unul

care procopseşti pe oricine vine să te roage ca să-l procopseşti. Iată pentru

una ca asta am venit şi eu.

— Bine, fătule, să te procopsesc. Îngăduie-mă să sfârşesc de frecat

astă piatră mai am să-i dau câteva ciocane. Dar cum te cheamă? Şi

trebuie să-ţi fie foame. Te poftesc să mănânci cu mine, că nici eu n-am

mâncat. Am ciorbă şi o mămăligă aproape întreagă. Iată că am sfîrşit. Până

una, alta, fă de te spală, căci ai scuturat pe tine toţi păienjănarii din

pădure. Vezi, pe scara aceea.

Stoicea dădu spre iaz, sprijinindu-se în ciomag şi intră în scara

putredă, ispitind-o cu luare-aminte din vârful ciomagului şi dintr-al opincii.

„Moş Călifar un unchiaş, îl scutur de zilele ce i-au mai rămas, dintr-o

palmă! Iazul care nu face unde, dar astea ce-s? Vorbe de babe! Să mă spăl

şi să las copilăriile." După ce se spălă pe mâini, îşi făcu pumnii găvane, îi

cufundă în iazul rece şi scoţându-i plini de apă şi de murmur îi azvârli în

obraji.

A, ce vis întârziat! Stoicea sare de pe pingea şi înţelege cum că l-au

deşteptat picăturile reci ale unei ploi vijelioase, izvodite pe neaşteptate din

seninul minţitor al zilei. „M-am păcălit cu socoteala mea: soarele, în loc ca

să-mi ajungă până la ochi şi să mă trezească, a tras peste mine ţolul ist

greoi şi leorcăit. Ce te faci acum? Sub stejar nu stau că e rău de trăsnet.

Încotro s-o iau: înainte, spre moara lui Călifar, ori înapoi spre sat. Pe ce

vreme o fi? Bre, ce vijelie! Auzi cum se frâng moşnegii pădurii. Să mă

întorc spre sat şi să tai ziua de azi pe răboiul celor pierdute."

Dar Stoicea nu-şi mai găsi urmele în pădure şi se rătăci. Cu cât da să

se îndepărteze, cu atât se pierdea mai mult, prin nişte curpeni încâlciţi,

prin nişte viroage în care putrezeau copaci trăsniţi şi printre nişte gropiţe

din care ieşeau, cum ies coastele din stârv, rădăcini nălbite şi întoarse. De

altă parte, furtuna nu crăpa de loc în ploaie sănătoasă, ci se oţerea în

spinarea gorunilor, crâşnea, frângea şi dădea chiote. Numai nişte picături

mari şi rare fluierau prin frunze, ca gloanţele. Stoicea mergea grăbit,

îngrijorat oleacă şi încotro îl mâna vijelia. De la o vreme băgă de seamă

că, împreună cu el şi tot de vale, mergea de zor, furişându-se pe după

stufuri, droaie de jigănii cu patru picioare: cerbi, căprioare, vulpi, ba chiar

şi lupi. Toate aceste lighioane fugeau ghemuindu-se şi scâncind, ca sub

spaima unui bici de foc. Ereţii fugeau şi ei hărţuiţi de vijelie, se dădeau în

scrâncobul aripelor câteva clipite şi cădeau săgeţi. Dar iată că lighioanele

încep să chelălăie şi să urle cumplit. Lupii se reped de vale nebuneşte,

luând vulpile în picioare şi amestecân-du-se cu pământul iar cerbii sar în

lături, desfundând cu coarnele stufişul. Furtuna se face şi mai amarnică, şi

se roteşte, şi fâlfâie, şi craune (pe deasupra pădurii ce s-a rărit fără de

veste) ca o scorpie duşmană. Dar atunci povârnişul, de pe care vijelia

mătura pe Stoicea în rezmeriţa jigăniilor pădurii, se frânse dintr-o dată în

pieptul unui deal alb şi drept ca zidul. Spuma lighioanelor se tăie în două,

în trei, şi pieri în suciturile văii, iar Stoicea dădu fuga la adăpost într-o

ocniţă ivită sub deal. „Unde naiba să fiu eu aici? De cînd sunt nu mi-a

călcat piciorul prin locurile astea! Trebuie s-o fi luat, în zăpăceala mea spre

soare scapătă şi m-am apropiat de hotarul munţilor. Bine ca am găsit încă

un adăpost."

Nu sfârşise gândul, şi furtuna îi aduse la ureche un nechezat de cal,

un ropot de copite şi un ţipăt de femeie. Cât ce sări din ocniţă, şi un roib i

se poticni înainte, iar din şaua lui se sprijin în braţe-i o copilă spăimântată:

— Sări, bădiţă, că m-a luat în goană o ursoaică glontuită.

Într-adevăr, namila venea prăpăstioasă, întărâtată şi de rană de larma

crescândă a unui corn şi a unor câini de vânătoare. Stoicea făcu vânt

copilei în scorbura de var (pe când calul se ridica şi pierea în tufişuri),

aşteptă dihania până se apropie bine şi-o trăsni de-i risipi creierii.

— Să trăieşti, bădiţă! şi să ştii că sunt fata boierului Rovin n-o să-ţi fie

voinicia pe degeaba. Mă cheamă Tecla. Am ieşit cu tata, cu fraţii mei şi cu

vătafii noştri mai mult într-o plimbare decât la vânătoare. Ne-a împrăştiat

furtuna tocmai când dădusem peste ursoaică şi, cum s-a nimerit, că eu

m-am răzleţit încoace cu ursoaica în spinare. Dar iată că vin ai noştri.

Călăreţii se vedeau sărind de prin tufari şi încârduindu-se pe lungul

văii iar câinii, sosiţi mai înainte, chelălăiau împrejurul dihaniei moarte, se

gudurau împrejurul domniţei şi se întorceau cu ştafete de bucurie. Boierul

Rovin, boieraşii Rovineşti şi oamenii lor săriră din şele, înconjurară pe

domniţă şi pe Stoicea, strânseră de mână pe voinic şi nu se mirară prost

de risipa creierilor namilei.

— Cine şi de unde eşti, voinice? Mi-ai scăpat fata de la moarte şi-ţi voi

plăti boiereşte. Dar n-ai vrea să te bagi la noi? Cu un aşa voinic s-ar ţine

mândră curtea mea.

Şi Stoicea primeşte dintr-o vorbă! Şi-şi pune opinca în scara unui

armăsar boieresc şi-şi leneveşte bâta, cu un capăt pe umăr şi cu celălalt în

zgrebenii spumegoşi de coamă şi se pierde cu ceata vânătorilor prin

poienile moşiei Rovineştilor; şi ajunge pe înnoptate la curtea boierească. Şi

ajunge, el Stoicea, văcarul din Alăuteşti, sluga cea mai de aproape, omul

de toată încrederea şi vechilul peste toţi vechilii moşiilor boierului Rovin,

numai în câţiva ani. Dar norocul îi fuse mai prieten decât ar fi îndrăznit ca

să viseze, căci domniţa Tecla se îndrăgi de Stoicea pe viaţă şi pe moarte şi

boier Rovin, neavând ce face, îi dădu pe Stoicea, îl făcu ginere şi-l aşeză

bun stăpân în cea mai mare din moşiile rovineştene. Şi iată-l pe Stoicea:

boierit de vodă, cinstit de o lume întreagă, iubit de nevastă, norocos în

copii, norocos în roadele pământului, norocos în toate celea, ca în poveste!

Căci copiii lui Stoicea creşteau bărbaţi şi mândri căci văcăria lui păştea în

suhaturi pe care de-abia le înconjurai în trei zile de umblet căci oile lui

albeau izlazul până în zare, ca omătul. Şi zilele lui Stoicea treceau voioase,

pline, limpezi, dar repezi ca unda pârâului de munte şi ca visul. Câteodată,

prea arare, parcă îşi aducea aminte de ceea ce fusese: „Eu sunt Stoicea,

copilul lepădat, care crescui pe la uşile străine? Eu sînt cel care mă hotărâi

într-o zi să mă duc la morarul Călifar ca să mă procopsească? Norocul mi-a

ieşit înainte la drumul jumătate şi în loc de moara lui Călifar am nimerit în

braţele domniţei Tecla şi într-o boierie cât două." Însă Stoicea n-avea

vreme să se prea gândească la trecutul lui, căci zilele îi treceau senine şi

repezi.

Dar într-o zi, intră în curtea lui Stoicea, pe un cal în spume un vătăşel,

din partea lui socru-său, boierul Rovin.

— Boier Stoicea, sărutămu-ţi dreapta, aşa te îndeamnă zornic boierul

Rovin, socrul boieriei tale, să-ţi ridici în sârg nevasta şi copiii şi ce ţi-e mai

scump din câte ai şi să fugi spre munţi, că de două zile a intrat în ţară

pârjolul tătăresc şi se apropie ca mama crivăţului.

Vătăşelul n-apucase să sfârşească bine vorba, şi de pretutindeni

năvăliră în curte argaţii, pândarii şi ciobanii moşiei, răcnind cu toţii:

„tătarii! tătarii!" Atunci boier Stoicea alergă în curte, cu capul gol, şi

porunci tunător:

— Rumpeţi peste şanţuri zăgazul heleşteului. Ridicaţi podul. Intraţi în

casă: unii dintre voi druguiţi uşa slugărească, grămădiţi pe ea lemne, lăzi,

dulapuri şi ce găsiţi iar ceilalţi scoateţi din tainiţă butoaiele cu iarbă şi cu

gloanţe, şuşanelele, pistoalele şi iataganele. Şi în tătarii ce vor îndrăzni să

se apropie de uşă vărsaţi de sub streaşină şi prin ferestre un foc necurmat.

Boier Stoicea intră şi el în casă, prin uşile cele mari, groase de o

palmă, le închise, le zăvorî şi încrucişa pe ele drugii de fier. Apoi din scară

strigă către coconi:

— Niculceo, Andrea, Zamfire, aduceţi-mi dragii tatei hangherul,

buzduganul şi chimirul cu pistoale. Eu străjuiesc aici, voi, pe la ferestre.

Boier Stoicea îşi simţi inima în piept, cînd zări departe, în fundul

iatacului, printre cizmele prinse în hora primejdiei, pe jupâneasa Tecla

îmbrăţişându-şi coconaşii. Dar ceasul era grabnic. Poruncile abia i le

îndepliniseră. Stoicea aruncase prin toata casa, din pod şi până în beciuri,

ochi de vultur şi poronci de mâna a doua, când, întors în scară, văzu prin

ferestruia de deasupra uşii pe tătari izvorând din zare în roiuri negre şi

apropiindu-se ca umbra unui nor. Caii lor săriră ogăreşte peste şanţurile

înecate şi iată-i pe duşmani, hâzi şi crunţi, clocotind împrejurul casei. Din

ferestrele cu zăbrele dese, de sub străşini, din pridvoare, coconii şi

argăţimea împuşcară în tătari. Boier Stoicea se încredinţă că uşa

slugărească, zdravăn întărită pe dinăuntru şi apărată aprig de şuşanele, nu

putea să fie străpunsă de duşmani dar uşa boierească, peste care se vărsa

învelitoarea prispei, îngriji pe Stoicea. Şi într-adevăr tătarii, la adăpost de

gloanţe, tăbărâră pe ea. Topoarele lor cădeau ca grindina.

— Spurcaţii o să spargă uşa, cât e ea de groasă. Veniţi, feţii mei să

scoatem scara şi s-o întărim în uşă.

Boier Stoicea se repezi pe scară în jos dar când fu să ajungă pe treapta

din urmă, din uşa de stejar, în care rapăiau topoarele tătăreşti, îi suflă în

faţă un vânt aşa de tare că-l azvârli înapoi şi-l dădu-i în vine. Iar un glas de

cucuvaie şi de luare în râs îi îngheţă ficaţii:

— Bre, ce tărie de flăcău! căci ce s-a izbit cu un pumn de apă în ochi,

îmi căzu ca un boboc de gîscă.

Stoicea se ridică în două picioare, răghinate de trei soţi unul de altul şi

holbă împrejuru-i nişte ochi de smuls din somn şi de ieşit din minţi.

— Unde sunt? Ce s-au făcut tătarii?

— Ce tătari, nepoate?

— Unde mă aflu eu? Unde e casa mea? Unde sunt slugile mele?

— Ce casă, ce slugi, nepoate?

— Unde e nevasta mea, Tecla, fata boierului Rovin copiii mei, moşia

mea, averea mea?

— Vino-ţi în simţiri, nepoate Stoicea. Eşti la moara lui Călifar ai venit

din Alăuteşti ca să te procopsesc.

Stoicea ascultă gură căscată şi cu ochi de tâmp apoi, apucându-se cu

mâinile de păr, îşi clătină capul ca pe o tivgă, din care ai vrea să scoţi un

gărgăune.

— Te-ai dezmeticit? Eu sînt moş Călifar, şi tu Stoicea din Alăuteşti; ai

venit ca să te procopsesc. Ce zici, te-am procopsit?

— Tecla mea! copiii mei! casa mea! averea mea! Vai de mine şi de

mine!

— Vezi bine, toate aistea-s procopseala pe care mi-ai cerut-o. Ţi-am

făcut pe plac.

Stoicea sfredelea în pământ cu ochii. În sfârşit îşi cunoscu ciomagul

rezimat în scară, îşi simţi obrajii uzi, şi-şi strânse minţile-i trântite de calul

Necuratului. În câteva clipite, cât îşi aruncase în obraz un pumn din apa

fermecată, Diavolul îl purtase în şa pe întinsul unui vac de om, îl măturase

în furtună, îl întâlnise cu Tecla şi cu boierul Rovin, îl însurase, îl îmbogăţise,

îl boierise. Şi suflase în visul lui ca într-o beşică, nimicindu-l!

Stoicea se aplecă şi-şi luă ciomagul.

Batjocoritor, morarul se înţepenea pe stinghiile podului ca o uriaşă

cucuvaie sură.

— Jivină drăcească, vreau să intru în iad, legat într-un te! cu tine!

— Ce pomană ţi-ai face! Sunt trei sute de ani de când port în oase o

viaţă blestemată, şi sunt afurisit să nu pot să mor decât omorât.

— Ţine atunci!

Creierii vrăjitorului se sleiră pe pod. Stoicea se duse pe zăgaz şi, cu

capul înainte, spintecă adâncul străveziu.

Hortensia Papadat-Bengescu

Concert din muzică de Bach
- fragment -

VII

Prinţul Maxenţiu făcuse o congestie pulmonară, dar nu din răceală; era o

izbucnire mai violentă a boalei lui cronice. Doctorul Raut chemat, cunoscând însă

consemnul de mister, vorbise Adei de o congestie accidentală, şi ea acceptase

versiunea, deşi nu se mai îndoia acum asupra adevărului. Maxenţiu ar fi vroit să

nu mai fie mister, să strige Adei ca o sfidare:

— Sunt ofticos!

Vroia să distrugă acum pactul de disimulare, să zacă, în sfârşit, în voie. Dura

însă mai departe minciuna, minciuna a toţi trei; dar acum îi era cel puţin îngăduit să

zacă în voie. Patul îl trăgea la o lene mare, plăcută. Era o binefacere nouă, care atâta

timp îi fusese refuzată. Niciodată nu cunoscuse îndestul de bine odihna patului. De sar

fi putut repauza mai mult în copilărie, nu s-ar fi înfundat acum, acolo, în somierele

moi, aşa de des. Mama lui nu băga niciodată de seamă când era mai palid sau

uşor prins de răceală, ca să-l odihnească. Îl scula pentru joc, pentru gimnastică,

pentru plimbare, aşa cum îl scula acum Ada pentru a figura alături de ea pretutindeni.

Cruzimea femeilor îl urmărea.

Cum şi-ar fi închipuit mama lui că nu e sănătos, ea, care era aşa de

voinică, cu trupul ei voluptos, cu acel sân celebru. Sânul, mai mult decât talentul şi

decât vocea subţiratecă, o făcuse stea de variйtй. Antreprenorii o plăteau scump.

Zadarnic defilau pe scenă câte trei, şase sau douăsprezece femei aproape goale.

Când apărea Zaza, cu rochia ei perlată, aproape decentă ca o rochie de bal, dar

decoltată jos, lăsând sânii afară, publicul avea un singur ochi concentrat acolo,

ochiul lacom al ruşinii, şi nimeni nu ştia cupletul cântat, nici nu băga de seamă

că Zaza nu e frumoasă şi că are piciorul chiar urât. Sânului îi datora Zaza în subsolul

Alcazarului porecla de prinţesă şi pasiunea durabilă a bătrânului prinţ, pasiune ce

sfârşise aproape legitim, cu pactul paternităţii şi al unui testament.

Testamentul urmărit de moştenitorii frustraţi prin procese nesfârşite, în timpul

cărora mama lui Maxenţiu îndatorase tot ce avea ca să câştige printr-o sentinţă

târzie.

Nu! Mama lui nu-i îngăduise odihnă, deşi el fusese un copil pornit spre

jocuri paşnice. Îl purtase din vreme cu ea la curse, la teatru, la supeuri, în voiajuri,

pretutindeni unde o ducea situaţia ei semioficială de metresă. E drept că deprinsese

astfel acea ţinută mondenă, e drept că dobândise oarecare educaţie de la

guvernanta engleză, o puritană care, probabil, credea că, devotându-se copilului

curtezanei, face operă de răscumpărare. Dar de ce nu-l lăsa liniştit cu un album

de poze, cu câinii, cu jocurile de fise colorate, lângă bătrâna Miss, şi-l târa după ea

fără milă, din dragoste, din obicei — copil, adolescent, mereu? Poate că trebuia ţinut

prezent ca un argument sub ochii prinţului bătrân, apoi ca o dovadă sub cei ai

moştenitorilor, iar pentru străini era, desigur, ceva mai de seamă de purtat cu

sine decât un câine de rasă, ceva mai excitant ca o damă de companie. Totuşi pe

mama lui o iubise mult. Dar ea, ca şi Ada, îl avusese numai drept măsură

bancară. Jucaseră amândouă, pe capul lui palid, o avere. Femeile nu-l iubeau, dar

nu-l lăsau să doarmă. Frumoasei Zaza i-ar fi fost ruşine de un copil

bolnăvicios. Ea lua debilitatea lui drept distincţiune.

Bătrânul prinţ, cunoscut pentru robusteţa lui, murise de un atac de paralizie. Ea,

Zaza, murise glorios de un cancer superb, dezvoltat în larg pe sânul odinioară

celebru, acum voluminos. Pe aceste îngrăşăminte ciupercile maligne crescuse

prospere. Zaza nu mai trăise după ce mamelele cu răsad rău fusese extirpate. Nu

mai putuse trăi tocmai pentru că nu vroise la timp să le sacrifice. Ori pe ce loc îşi

aşază omul cultul, e respectabil să moară apărându-l. Sânul pentru Zaza era o

patrie. O patrie cu care te alinţi şi pe care îşi fac cuib ciupercile rele! Dar tăindule,

mori deodată cu ele.

Respectuos, recules, Maxenţiu văzuse trecând într-un lighean sângerat acele

simboluri şi rămăsese orfan. Probabil că Maxenţiu făcuse pe picioare multe pleurite

infantile până când ajunsese la congestia de acum. De aceea simţea atâta fericire să

zacă. Îi era numai grijă ca acel confort să nu înceteze cumva; îi părea suspectă atâta

odihnă. De câte ori înainte, chinuit de indispoziţie şi trebuind să stea mult în

picioare sau să umble, nu simţise nevoia unei scufundări într-un neant şi nu

zisese: "Aş vrea să dorm", aşa cum zici: "Aş vrea să mor!". Acum, avea acea

amorţire şi se temea ca somnul să nu fie moartea dar totuşi era fericit să

doarmă. N-avusese temperaturi prea mari, nici crize acute, doar o stare morbidă ce

făcea pe doctor şi pe Ada să se uite unul la altul cu grijă. Congestia se desfăşura

normal şi fără riscul unui deznodământ rău, dar, orişicând, plămânul putea lua

iniţiativa uneia din acele hemoptizii aşa de obsedante altădată pentru

Maxenţiu. De aceea, fără declarări formale, adevărul se punea din ce în ce mai

desluşit asupra bolii. Ada şi doctorul nu mai simulau unul către altul; cel mult,

Ada dorea ca boala lui Maxenţiu să nu devie publică, dar acolo, în casă, o denunţa.

Apartamentul fusese transformat, trei camere în şir, fără perdele, cu geamuri mobile,

permanent deschise, cu mobilier puţin şi lăcuit, cu prea mult porţelan, la fel cu sălile

de sanatoriu; înlocuise draperiile obscure, fotoliurile moi, adăpostul înapoia căruia mai

înainte se ascundea prinţul Maxenţiu, când isprăvea corvezile mondene.

Când Maxenţiu ieşise din toropeala primelor zile de boală, găsise şi

primise situaţia asta nouă. Aer şi lumină în loc de umbră şi taină, şi în locul

toaletei lui minuţioase, acum neisprăvitele experimente medicale. Totul era

exteriorizat; totul era oferit indiscreţiei analizelor şi razelor. Înainte trăia un mister

trist cu un tovarăş scump — cu el; acum doctorul, infirmiera, servitorii, Ada,

toţi erau dovezi ale mizeriei mărturisite. Nici el nu mai avea nici o întoarcere spre

interior. Nimic acum din misterele subtile, din tragediile subterane nu-l mai interesa.

Cu toată atenţia, cu toţi ochii îşi examina ligheanul, batista, şi sta în patul

maculat cu un fel de voluptate a nesimţirii. După atâta constrângere era o orgie de

tuse, de expectorări, de toate mizeriile concrete ale boalei. Îşi descărca cu bucurie

ticăloşia, şi trupul lui, acum material nesecat de coptură, de murdărie, îi era

drag aşa; îi părea că-l simte viu tocmai pentru că era, astfel, rodnic. Aşa cum îşi

periclita altădată viaţa prin efortul de a nu tuşi, aşa acum se complăcea în

tuse până la înec, nu se ajuta cu nimic, i se părea că face bine să zdruncine bieţii

muşchi, să tragă din bietele fibre, să-şi zdrobească plămânii putrezi ca să ducă la

maximum acea convulsie. Credea că va curăţa astfel locul unde stau zgârieturile şi

sputele, dar avea nădejdea că tusea va reîncepe pentru ca prin dovada ei să i se

manifeste iarăşi o viaţă, care, în pauze, părea că-l lasă vid, prea uscat, burete

iescos, oase sunând a gol. Îi trebuia suc.

Doctorul era nevoit să intervină cu severitate, Ada cu bruscheţe, pentru a-l opri

de a-şi agrava şi provoca cu încăpăţânare tusea, pe care vrea să şi-o tuşească,

cum zicea, "până la sfârşit"... Şi toate lucrurile exterioare îl preocupau: săpunul,

chiuveta, sticlele cu doctorii, lingurile în pahare repective, kefirul pe care-l bea din

ceas în ceas, gălbenuşurile pe care le înghiţea lacom, pătându-şi cămaşa

fiindcă mâna îi tremura. Ceea ce-i plăcea mult era năduşeala. Ascundea

momentul transpiraţiei înadins ca să rămână în izul ei; numai când începea

tremurul cerea speriat să fie primenit, dar nu lăsa să-i ia cămaşa de tot. O mai

ţinea pe pat aşa udă, probabil aberaţii ale febrilitaţii, deoarece şi gargara,

limonada le ţinea în gură mult, ceea ce-i umfla obrajii şi-l făcea hidos; le ţinea

acolo mult "până se încălzesc", zicea, şi uneori cobora fără voie din pat, aşa, în

cămaşă, aproape gol, oribil, uitându-se în oglindă, plăcându-i vedenia trupului

nemernic. Îşi iubea mizeria, aşa cum alţii îşi iubesc viţiul, cu voluptate şi cu

ruşine.

Epoca de criză trecuse. Urma convalescenţa foarte lungă şi serioasă din cauza

accidentelor mereu posibile. Maxenţiu nu mai avea acum micile voluptăţi vulgare

ale boalei şi căuta alte distracţii, tot exterioare. Părăsise de tot călătoriile în interior.

În acel interior nu mai erau peisagiile turmentate de altădată cărora, în nesiguranţă,

să le cerceteze parcursul tragic. Boala se statornicise în forma ei clasică şi harta

plămânilor fotografiată sta precisă subt ochii lui Maxenţiu, resemnat. Căuta acum

ocupaţii mărunte şi răutăcioase, îngrijirile infirmierei îl plictiseau fiindcă subliniau

prezenţa ftiziei. Era arţăgos cu ea ca şi cum ar fi şicanat, astfel, boala aceea

odioasă. Totuşi îi primea îngrijirile cu aviditate. În timpul bolii, Ada venea foarte des

în camera lui. Conferenţia cu doctorul şi supraveghea totul. O apucase teama

ca nu cumva prinţul să moară, ceea ce nu socotea oportun. De aceea, nu se

opusese cu nimic revoluţiei pe care boala o făcuse în casă.

La început, lui Maxenţiu îi era frică să nu moară pentru a nu face bucuria Adei,

dar pe urmă înţelesese că ea nu-i dorea moartea şi-i părea rău că nu i-a făcut

farsa sinistră. Fireşte că nu-i da morţii înţelesul adevărat; nu credea nici un moment

în chip sincer că el, Maxenţiu, ar putea muri. Nu era conştient de gravitate.

Era un ofticos, dar un ofticos destinat să trăiască, cu ruşinea lui, interminabil!

Şicanând personalul cu răutăţi despre lucruri concrete, înrăirea lui morală avea

de obiect numai pe Ada. Îi imputa acum ostentaţia mizeriei lui fizice, aşa cum

altădată îi reproşa taina nevoită a aceleiaşi mizerii. Toată preocuparea lui era so

plictisească şi, de-a lungul zilelor lungi, gândul se ostenea cu planuri de

persecuţie. Găsise două sisteme pe care le specula: boala lui şi pe Lică, ce-i

revenise în minte cu dorinţe de revanşă. Răutăţile erau picături ce-i puneau sângele

în mişcare, ce-i umpleau cavernele seci. Ca şi copiii răi, lovea pe ascuns, cu

teama de a fi lovit. Cum Ada îşi rărise acum vizitele, trimitea să o cheme, spunând că

se simte rău. Alerga alarmată spre marea lui mulţumire că a putut să o sperie şi, de

la uşă, îi punea vreo întrebare despre cai şi grajduri — vreo întrebare ce se

răsfrângea asupra lui Lică. Plictiseala sau încurcătura femeii erau pentru el o

desfătare. Le pândea, se bucura de încurcătură, inventa dificultăţi; emitea pretenţii,

cuteza ameninţări deghizate, înainta în strategia lui, perfid şi fricos totodată, şi

visul lui era să poată într-o zi pune Adei o astfel de întrebare încât s-o turbure

cumplit, s-o... omoare! Căuta febril care ar putea fi acea întrebare, apoi se temea: ea

odată moartă, ce devenea el? Şi tot porţelanul din jur, sanatoriul acela improvizat

îl emoţionau ca şi cum ar fi trebuit să le părăsească pentru un scop crud şi

măreţ. Profita de faptul că Ada, luată prin surprindere, nu-l înfruntase de la început.

Nu-l înfruntase din precauţiune pentru sănătatea lui de care avea interes şi, mai

ales, pentru că nu era încă cu Lică într-un acord destul de clar. De aceea ea,

deşi ar fi putut dejuca aşa de lesne manoperele copilăreşti ale lui Maxenţiu,

nu lua o atitudine precisă. Pe Trubadur şi-l regăsise şi primise postul de

şambelan al grajdurilor princiare, dar era nesigur, cu toane, nu era

complicele cu care să faci front inamicului comun. Capricios şi instabil, vrea

şi nu vrea, părea că-şi ia rolul în serios, apoi deodată vorbea iar de plecare. În

amor aveau aceleaşi raporturi. Un fel de tachinărie ambiţioasă. Trecerea lui

Lică de la un mediu la altul se făcea cu oarecare zbateri. Cu toată favoarea făţişă a

prinţesei, i se mai părea că e prins într-un laţ şi independenţa femeiei îl plictisea.

Era deprins cu prietene mai servile. Dacă Ada ar fi fost prea departe prin fire de acele

femei, nici nu s-ar fi apropiat de dânsa. N-avea aspiraţii rafinate; văzuse însă bine că

ţigăncuşa era de înţeles. Între dânsa şi celelalte amante nu era o deosebire

de castă, ci numai de clasă. De la înălţimea dog-cart-ului cu toate safirele de pe

degete, cu tot luxul, o recunoscuse ca fiind "d-a lui". Până la urmă şi el era băiat de

perceptor şi avea rude bune. Pe Lică îl stânjeneau la Ada numai lucrurile concrete

ce făceau diferenţa de mediu: casa, trăsurile, rochiile elegante, deşi cam ştia ce

acopăr. Ada pricepea obstacolele şi le-ar fi înlăturat dintr-o dată, de nu s-ar fi

complicat cu capriciile de bolnav ale lui Maxenţiu. Duelându-se acum cu Lică, şi

Maxenţiu amestecându-se, Ada trebuia să facă diplomaţie pentru ca ordinele

prinţului să nu irite la grajduri pe domnul maestru de călărie. Toată intriga asta

plăcea, de altfel, Adei. Odată ce lucrurile nu se desfăşurase cu repeziciune şi

simplicitate, şiretlicurile o distrau. Fantoşa prinţului n-avea nici o putere

efectivă, dar putea muri, şi dincolo, cel viu era mereu reticent şi dubios.

Ceea ce însă convenea minunat Adei era că putea să mintă în voie. Toate întrebările

lui Maxenţiu cereau şi dobândeau minciuni. El ştia, dar îi plăcea că e silită să-l

mintă, că se teme şi că se fereşte. Era o victorie asupra atâtor înfruntări din

trecut, şi era singura lui ocupaţie. În timpul acesta se apropiau ultimele curse de

toamnă şi Ada voia să-şi lanseze caii. Să facă cel puţin un început în aşteptarea

loviturilor mai mari, pregătite abia pentru primăvara viitoare. Era destul de neliniştită

în privinţa asta, din pricina lui Lică. Avea şi ambiţia şi nevoia să-l prezinte

bine în public.

Lică simţea şi el unele accese noi de ambiţie, urmate de nepăsarea lui

obicinuită. "Ei ş-apoi!... Să iasă ce o ieşi!..." şi fluiera a ducă, punându-şi

mâinile în buzunare, tocmai când Ada era mai în fierbere.

Dacă Lică, la grajduri, nu era de mare folos, nici nu era de prisos. Caii erau, e

drept, de mâna întâia, achiziţionaţi cu jocheii lor cu tot, dar Lică avea calitatea de a fi

simpatic personalului. Nu venise cu nici o pretenţie, din contra, se interesa cu o

sinceră şi naivă curiozitate de la neamţ, jocheul-şef, ca de la cineva mai

competent; în schimb, când pusese mâna pe cai, o pusese bine şi neamţul

văzuse că domnişorul cunoaşte afacerea, aşa încât se înţelegeau împreună şi

tot aşa şi cu cei mai mici.

Lică era destul de aproape de ei ca să le ştie vorbi în plac:

— Dă-o dracului de treabă! zicea când ceva nu mergea. Dar vedea defectul;

avea pentru cai "ochiul". Hotărât să "n-o ia în serios", nu se surmena şi nici nu

înteţea pe alţii cu lucrul; dar prinţesa se ţinea după el, ceea ce silea pe toată lumea

— afară de dânsul — să muncească.

Neamţul, cu nume de englez, fireşte, mister Whip, nu putea suferi pe

Ada, fiindcă ţipa când vorbea. Aşa că Lică slujea de amortisment între ei, ţinând

făţiş partea jocheului, fiindcă de femeie era mai sigur şi o putea împăca. Mister

Whip era uimit de curajul lui Lică de a contrazice pe patroană fără să provoace ţipete.

În schimb, când veneau ordine de la Maxenţiu, Lică se trăgea la o parte, ca unul care

se spală pe mâini. Mister Whip atunci, ca revanşă, îi lua apărarea. Aşa cum

era situaţia, Lică se simţea mulţumit să trăiască între cai şi grăjdari; se gândea,

negreşit, la Ada, cu oarecare nerăbdare, dar dovedea că a început să fie şi

răbdător. În aşteptare făcuse unele demersuri pentru un raglan cald în rate la

croitorul lui mister Whip, deci un raglan cu croială englezească...

... Maxenţiu părăsise patul, circula prin cele trei camere, deocamdată,

dezorientat de noutatea însănătoşirii. Cu apucăturile ei brusce, Ada decisese că era

timpul să se considere restabilit. Recunoscând un tratament conjugal îndelung

practicat, Maxenţiu uitase că e un mare inchizitor şi se supusese. Ada nu

admitea ca cursele de toamnă să aibă loc fără ca prinţul să o însoţească. Lică

pe pistă şi Maxenţiu în tribună: asta îi era deocamdată socoteala. Intrase într-o

dimineaţă la vizita doctorului, cu zgomotul acela de uşi trântite care răscolea

mânia lui Maxenţiu şi spusese profesorului Raut, cu nesinchiseala ei, că, stând

mereu în casă, are să slăbească prea mult. Va avea mină rea la curse când toţi ochii

vor fi pe el. Trebuia, deci, să se deprindă cu aerul. Doctorul elaborase atunci un mare

program.

Se întâmplase între timp o schimbare ce permitea o astfel de politică. Între Ada

şi Lică Trubadurul exista acum o complicitate efectivă. Era decisă, deci, să apară cu

Maxenţiu în public, în cei mai armonioşi termeni conjugali, mai "prinţesă

Maxenţiu" ca oricând, mai ales în ziua aceea de paradă sportivă, când va oferi publicului

prezenţa nouă a lui Lică, pe care societatea trebuia să-l înghită lin. Prinţul

vedea bine atitudinea ei, dar nu-i era la înde-mână să reacţioneze. Contactul cu

aerul, cu lumea, îl zăpăceau ca vaporul pe un pasager novice. Nu ştia deloc

de se simte rău sau bine; nu ştia dacă trupul lui rezistă sau riscă ceva din

regimul acela nou. Astfel că Ada îşi reluase repede supremaţia şi profita de ea

în tot felul. Cu prima ocazie intrase la el dimineaţa, cu zgomot, ţinând în mâini

registrele albastre ale intendenţei casei, care erau pentru Maxenţiu chinuitoare ca

nişte lipitori şi îi spusese fără nici un scrupul:

— S-a cheltuit enorm cu boala! Ar fi bine să fii mai sănătos!

Urare, desigur, plăcută, dar ameninţare pozitivă. Cum! În loc să se teamă ca

mai deunăzi — credea el — să se teamă că prinţul Maxenţiu o va lăsa, va divorţa

într-un proces de scandal ce-i va lua titlul şi o va acoperi de ruşine; în loc să

se teamă mereu că Maxenţiu bolnav ar putea muri — tragedie negreşit

grozavă! — în loc de asta avea îndrăzneala să-i spună că pe dânsul, pe bărbatul

ei, nobil şi bolnav, îl va lipsi de îngrijirile cuvenite! Un Maxenţiu părăsit... fără bani...!

Mizerabila! Îl teroriza perspectiva tristă că în viitor — un viitor pe care-l purta prezent

în el — i s-ar putea lua patul, doctoriile, mirosul acetic al camerelor aseptizate şi tot

ce s-ar mai fi cerut pentru ca scumpul bolnav Maxenţiu, ce simţea că va mai

zace, să fie iar vindecat, vindecat mereu... mereu! Smuls de la năravurile boalei, de la

tovărăşia fiolelor şi chiuvetelor, Maxenţiu se vedea acum fără ocupaţii, zadarnic,

pustiu. Iar la moral, epopeea aceea de persecuţii mărunte, gândurile perfide şi

ucigaşe, existenţa aceea savuroasă, de om rău, de tiran, măreţia crudă a bietului

creier, se risipise la întâia poruncă a femeiei, ca baloanele de săpun pe care câte o

jumătate de oră le făcea la spălat.

... Raglanul englezesc hotărâse noua stare de lucruri. Croitorul, pe garanţia lui

Whip, liberase haina pe un simplu acompt şi Lică o înnoise în prima zi mai

zbârlită. Îi şedea şnapanului foarte bine şi primise complimente de la tot

personalul inferior, la care răspunsese făcând cu ochiul şi căutându-se de formă în

buzunare cu un gest de bune intenţii.

Pe când fuma o ţigară de foi oferită de saftea de mister Whip, deşi strict

interzisă în incinta grajdurilor, se trezise, pe la spate, cu Ada, prin surprindere. De la

poarta mare, Ada văzuse un străin "bine" şi, cum avea obsesii de proprietară de

cai, se temuse de vreo vizită clandestină, de vreun spion de curse. Se apropiase nesimţită

şi gata pe scandal. Abia ajunsă în spatele lui, recunoscuse că e Lică al

domniei-sale, în contravenţie de fumat, dar foarte nostim. I se învârtise în trup un fel

de violenţă, pe care nu o mai simţise în ultimul timp. Impresiile contradictorii

combinate îi dau o stare mânioasă de un anume fel. Când Lică, surprins, se întoarse,

aruncase fumul de havană în ochii foarte aprinşi ai doamnei prinţese. Prins în

delict de către stăpână, se iritase, gata pe arţag. Ada propusese scurt o inspecţie la

grajduri şi pornise cu Lică, urmată la distanţă respectuoasă şi prudentă de

mister Whip, ce credea că de rândul ăsta n-are să-i meargă bine nici lui Lică.

Ada se uita pieziş la tânărul domn ce fuma comod havana cu riscul să dea foc

la câteva milioane instalaţie şi înnoia haine de modă înainte de a-şi fi îndeplinit

datoriile amoroase. Cu aroganţa ei cea mai de soi dete cu un deget jos ţigara ţinută

de Lică încă slab în colţul gurii. Se făcu că nu aude vorba pe care Lică o mestecase

pe buze fără înconjur. O vorbă pe şleau, pe care Ada o auzise bine şi şi-o

prelingea pe buzele ei roşii. Şi unul şi altul s-ar fi pălmuit bucuros.

"Ce canalie!" gândi Ada ca un compliment.

Mereu i se părea că e un tip străin şi nostim, din cauza raglanului, şi

mereu îl regăsea cu acelaşi necaz: huzureşte şi n-a "plătit".

În grajd luă caii la rând. Whip sta deoparte. La fiecare boxă Ada se oprea

hotărâtă să găsească un cusur, orişicare, chiar împotriva evidenţei, numai ca să

facă celuilalt în necaz. Cu coada biciuştei, păstrată încă în mână — venise în

dog-cart — lovea o crupă sau o coamă, adresându-se lui Lică cu mojicie. Whip,

băgând de seamă că inspecţia nu-l privea, se eclipsă, plin de presimţiri rele. Cu tot

raglanul neplătit, Lică simţea că furia i se urcă; accese pe care uşuraticul

Trubadur le avea uneori. Pricinile căutate de Ada erau tot mai absurde, mai

provocatoare. Lică se conţinea abia, furios şi decis: "O las să isprăvească şi ies

pe uşă fără să mă uit la ea, şi pentru totdeauna".

Un fel de bucurie îi venea la gândul libertăţii de altădată, regăsită. Era ultimul

cal. Strălucea! Acel pe care trebuia să-l alerge chiar Lică în cursă de stăpân. Ada avu

un râs ascuţit, isteric:

— Ăsta e cal de regiment, nu de curse...

Nu isprăvi cuvântul şi ţipă cu toată gura. Printr-o mişcare brutală,

neprecugetată, Lică o plesnise peste mâini cu cravaşa. Dunga albă lăsată de

curea se desena pe braţul înroşit.

"Tot era să plec aşa şi aşa!" se gândi Lică sumar. Dar de ce tăcea muierea?

Muşcându-şi buzele înroşite, Ada de usturime abia îşi ţinea lacrimile.

Dunga loviturii, acum învineţită, bobotea, şi mâna avea un tremur tetanic.

— Ceva... să nu mai usture... zise Ada cu un gemet, cu gemetul unui câine

biciuit.

Lică îşi aminti de mica farmacie instalată în odăiţa de lângă grajd, care

slujea de cancelarie. Cu dinţii de sus înfipţi în buza de jos nu-i spuse nimic, nici nar

fi ştiut ce să spună, şi o apucă tocmai de braţul dureros, ca să o ducă acolo.

Ada deschise gura să ţipe iar, dar nu ţipă. Impingând uşa cu piciorul, Lică intră în

odăiţa de cancelarie, trăgând pe Ada după el. Aruncă raglanul pe un scaun şi se

uită nepriceput la dulapul cu borcănaşe şi sticluţe. Ada se apropie şi-i arătă un

borcan cu vaselină. Stângaci, Lică înfipse degetele în unsoare şi le plimbă pe

braţul păros şi bobotit. Femeia sta pasivă... apoi deodată îl muşcă pe gură...

... Lică, cu mâinile subţiri şi tari o apucă până ce braţele slabe şi falangele

îi pârâiră pe oase... Muşca, lupoaica!... Apoi simţi muchea mesei de lemn că-i

taie şalele... o împinse de perete... Ada auzi hârşâitul bluzei de zidul văros, şi

tencuiala, glodind-o, intra prin haine şi carne cu fiecare bobiţă de grunz...

"Ţigancă"... gândi Lică... "Ţigancă", mestecă iar în gura care apucă arţăgos ca a

unui câine tânăr... "pe scânduri... ţigancă!"

Apoi se gândi că uşa grajdului a rămas deschisă... grija ca să nu scape

cumva un cal îi reveni limpede. De ezitări, de toane, de furie, de amor, Trubadurul se

descărcase...

— Nu e aici nici o oglindă! şuieră melodic, ca un şarpe dresat, Ada.

În odăiţă era o masă şi un scaun de lemn, dulapul, o etajeră cu registre

şi hăţuri în cui. Sumar! Lucruri concrete ce nu puteau stânjeni pe Lică!

Whip rămăsese afară, la o distanţă nici mare, nici mică de grajduri, ca un

strateg — şi grav, gândea că trebuie să se petreacă acolo lucruri rele!

Ceea ce era discutabil.

La Mulţi Ani, Scriitori!!

În fiecare an, la 3 martie, se aniversează Ziua Mondială a Scriitorilor.


Evenimentul este organizat la nivel mondial de filialele PEN-Cluburilor afiliate la Organizaţia Internaţională a Scriitorilor (International PEN), din care fac parte poeţi, dramaturgi, eseişti, editori şi nuvelişti, chiar dacă acronimul PEN semnifică doar Poets - Essayists - Novelists.


Iniţiat, în 1921, de un grup de scriitori englezi şi francezi, International PEN a fost prima şi a rămas singura organizaţie internaţională a scriitorilor. Carta PEN, aşa cum fusese ea formulată în 1921 de către părinţii fondatori ai organizaţiei, a fost alcătuită ca un act de reconciliere intelectuală între scriitorii de dincolo de toate frontierele, după experienţa devastatoare a Primului Război Mondial, care a fost o traumă pentru conştiinţele europene.


International PEN a fost creat pentru a promova prietenia şi cooperarea intelectuală între scriitorii de pretutindeni, indiferent de opiniile lor, politice sau de altă natură, pentru a lupta în favoarea libertăţii de expresie şi pentru a a-i apăra pe aceia care au de suferit în regimurile politice opresive. International PEN are aproape 130 de centre în întreaga lume, dintre care cel mai mare este PEN American Center.


Cuprinzând treptat tot mai multe ţări de pe toate continentele, organizaţia a devenit un veritabil parlament al scriitorilor, care se preocupă de drepturile profesionale, de libertatea cuvântului şi, nu în ultimul rând, de libertatea autorilor. În fiecare an, International PEN organizează fascinante festivaluri de poezie, spectacole, dezbateri teoretice. În timp ce 'activiştii' se preocupă de supravieţuirea organizaţiei, scriitorii invitaţi se preocupă de supravieţuirea literaturii, ameninţată în esenţa ei de televiziune, de vulgaritatea subculturii.


PEN Clubul Român a fost creat în 1923 şi l-a avut printre iniţiatori pe Liviu Rebreanu. Războiul rece, dar şi 'păcile reci' survenite sporadic în anii comunismului au întrerupt activitatea PEN Clubului Român. După 1964, PEN Clubul a existat din nou, formal, fără a avea şi posibilitatea să funcţioneze. Preşedintele PEN Clubului Român în anii ’70 a fost poetul Geo Dumitrescu.


La 11 septembrie 1990, PEN Clubul Român renăştea, într-o şedinţă la care au participat cei mai reprezentativi scriitori români. Poeta Ana Blandiana devenea preşedinta PEN Clubului Român, afiliat Organizaţiei Internaţionale a Scriitorilor. Centrul PEN Clubului din România a refăcut legăturile cu marii scriitori din exil, încercând o completare a jumătăţilor rupte.


PEN Clubul Român a organizat în România o serie de conferinţe internaţionale, de fiecare dată tema dezbaterii fiind aleasă dintre problemele stringente ale momentului. 'Scriitorul şi puterea', în 1995, la Neptun, 'Scriitori în închisori: între libertatea fizică şi cea spirituală', în 1997, la Sighet, 'Mai multe limbi - o literatură, mai multe literaturi, o limbă', în anul 2000, la Iaşi, 'Literatura într-o lume conflictuală. Rolul schimburilor literare în prevenirea şi detensionarea conflictelor', în iunie 2002, la Bucureşti. Au participat scriitori veniţi din toate colţurile lumii.


Dintre congresele mondiale desfăşurate din 1990 încoace, PEN Clubul Român a participat, ulterior conferinţelor refondatoare de la Viena şi Paris (1990, 1991), la congresele de la Barcelona (1992), Dubrovnic (1993), Praga (1994), Santiago de Compostela (1995), Guadalajara Mexic (1996), Edinburg (1997), Varşovia (1999), Moscova (2000), Londra (2001) şi Ohrid (2002). De asemenea, a participat la conferinţele regionale organizate cu regularitate în Slovenia, Macedonia şi Ungaria.

Petre Ghelmez

S-a născut la 2 martie 1932, în comuna Gogoşari din judeţul Giurgiu (pe atunci, Vlaşca). După şcoala primară terminată în comuna natală, absolvă cursurile liceului teoretic Ion Maiorescu din Giurgiu, apoi Facultatea de română-istorie, din cadrul Institutului Pedagogic din Bucureşti. Ulterior, a absolvit şi Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti, al cărei licenţiat este, din 1959.
După terminarea studiilor a devenit, pe rând, redactor la ziarul "Scânteia tineretului", redactor-şef adjunct la revistele pentru copii "Luminiţa", "Arici Pogonici", "Cutezătorii", apoi director la Editura Albatros (1970-1974). A mai fost redactor-şef al revistei Tribuna României (1974-1990) şi director al magazinului pentru copii "Ariel" (1993-1995).
Debutul în presa literară a avut loc în iunie 1955, cu poezia "Despărţire de sat", în revista "Tânărul scriitor", iar debutul editorial, în 1967, cu volumul de versuri "Germinaţii", editat în colecţia Luceafărul a Editurii pentru Literatură. A colaborat la revistele Tânărul scriitor, Luceafărul",România literară, Viaţa românească, Steaua, Tomis, Tribuna României, Ariel, precum şi la radio şi televiziune.



Fluturii

Vin fluturii mamă! Coboară
cu aripile lor de ceaţă ursuză
drept în izvoare, secându-le.

Nu le auzi foşnetul hohotitor
cum năvăleşte-n văzduh?
Nu le auzi strigătul
cotropit de-ntuneric?
Cad ca topoarele cu muchii grele,
retezând firul de iarbă
sclipitor cum e luna.

Şi tu eşti singură, mamă!
Şi eu sunt singur,
în furtuna aceasta de aripi
prin atâta pustiu neumblat.
Şi pasărea aceea galbenă,
pe un pat plutitor este singură
şi puiul de cerb e tot singur
în timp ce aripile fluturilor
prăbuşesc peste noi înstelarea

Vin fluturii, mamă!
S-aşeaza pe case
cu picioarele lor de sârmă
carbonizată. Sug din otrava
florilor mari, de neon. Cântă
prin arbori, bătând din aripile
largi, cum bat cocoşii-n amurg...

Spicele se răstoarnă
pe mal cu gâturile spintecate
Vulturii cad îngheţaţi
ca butucii în pădure
Câinele se zbate în lanţ, vinovat
iar eu număr luceferii de foc
ce se sparg în fereastră.

Vin fluturii, mamă! Nunta
lor se petrece în taină
la izvoarele nopţii de ceară.


Orfeu în cetatea de pământ

1. Cosmos plângând

Pământ fără văz, pământ fără auz,
Pământ fără cuvânt,
Noapte de umbră, noapte de ceaţă, noapte de carne,
Noapte de timp
Cu ochiul sărat al luminii
Înlăuntru răsfrânt.

Pământ fără cântec, fără murmur şi fără durere,
Tată pe care nimeni nu-l dăruie,
Mumă pe care nimeni n-o cere.

Pământ cu secunda ne-nduplecată,
Ceasornic în care îngerul nu se-arată.

Noapte de sunet, noapte de piatră şi de cucută,
Nemărginire
Cu limba clopotelor mută.

Stea de-ntuneric şi de ţărână
Cu unghia pe cumpăna lumii stăpână.

Unde e jos, Unde e sus?

Pământ înotând în umbroase albuşuri
Fără de răsărit şi apus.

Noapte de oase, noapte de cartilagii şi sânge.
Materie ce se naste din sine,
Pentru sine,
Şi plânge, şi plânge, şi plânge...


2. Transfigurare

Daţi-i genele de ape,
De iubire să nu scape...
De iubire să nu scape...
De iubire să nu scape...

Daţi-i ochii verzi de frunză,
Poarta lumii s-o pătrunză...
Poarta lumii s-o pătrunză...
Poarta lumii s-o pătrunză...

Daţi-i fruntea de sudoare,
Să se-ntunece de soare...
Să se-ntunece de soare...
Să se-ntunece de soare...

Din spinarea dimineţii,
Daţi-i firul lung al vieţii...
Daţi-i firul lung al vieţii...
Daţi-i firul lung al vieţii...

Daţi-i spada-n mâna stângă,
Şi să râdă, şi să plângă...
Şi să râdă, şi să plângă...
Şi să râdă, şi să plângă...

Şi mai daţi-i, dintr-o parte,
Somnul ce se chiamă moarte...
Somnul ce se chiamă moarte...
Somnul ce se chiamă moarte...

Slava lui sfarmă-o-vom,
Daţi-i numele de om...
Daţi-i numele de om...
Daţi-i numele de om...


3. Lupta spiritului cu materia

- Legea mea este zborul! Nu te ştiu,
Nu te cunosc!
Numai zburând pot gusta din eternitate!

- Orice zbor, orice zbor
Trebuie să pornească dintr-o cetate!

- Stau de vorbă cu stelele,
Galacticii sori prieteni îmi sunt!
Port căpăţâna Universului
Într-o singură mână!

- Universul e fruntea ta de ţărână!

- Numele meu e: libertate!
Dragostea mea e: nemărginire!

- Doar marginile, doar marginile
Pot întrupa adevărata iubire!

- Mă dezleg de tine!
Mă dezleg de propria-mi greutate!

- De tine însuţi să te dezlegi nu se poate!

- Prinţ fără trup
Voi dăinui în cetatea unui cuvânt!

- Cuvântul are turnuri şi porţi de pământ!
Turnuri şi porţi de pământ!


4. Oglindire

Aplecată întru sine
Arde faţa mea întoarsă,
Dincolo de rău şi bine
Doar lumina se revarsă.

Nemişcare-i, şi blândeţe,
Ceruri lungi şi necuprinse,
O de-a pururi tinereţe
Cu privirea ei mă ninse.

Văzul - ochiul nu-l atinge,
Sunet viu auzul n-are,
Lumea zace-ntr-o meninge
Ca o brumă-n aşteptare.

Nici o urmă nu s-alege,
Nici un val şi nici o formă,
Nevăzutul este rege,
Umbra - faţa lui enormă.

Toate sunt şi nu sunt încă...
Mâna mea netulburată,
Doar un semn făcând în stâncă
Altă mână îmi arată.

Gândul - un alt gând colindă,
Chipul lui de-ar fi să doară
Ar cădea ca-ntr-o oglindă
Şi m-ar naşte-a doua oară.


5. Invazia realului

Au sărit din ţâţâni porţile ochilor mei
Şi-n cetatea mea au năvălit păsările şi pietrele văzute,
Corăbiile şi avioanele de vânătoare urlând,
Fumul plopilor alinaţi pe alei
Şi plopul fumului curgând transparent către cer
Din acoperişurile crematoriilor.

Făpturile văzului meu, mai întâi, mă devorară.

S-au spart ferestrele auzului meu,
Şi-n cetatea mea au intrat armatele sărate-ale plânsului,

Ţipetele femeii născând,
Şi hohotele de râs ale fetelor tinere,
Ca o rupere de zăpadă în munţi.

Făpturile auzului meu, mai întâi, mă devora.

S-au prăbuşit turnurile mirosului meu
Şi-n palatul cetăţii mele
Duhneşte a copil proaspăt născut,
A trup de câine mort,
A sudoare cerească de levănţică,
A sânge proaspăt de iarbă strivită-n copitele cailor,
A carne de om ars pe rugurile atomice ale veacului.

Făpturile mirosului meu, mai întâi, mă devora.

S-au dezgrădinat papilele gustului meu
Şi-n cetate au început să danseze
Ţapii veseli ai strugurelui copt,
Cobrele vineţii ale mustului de cucută...

Făpturile gustului meu, mai întâi, mă devora.

Prin rănile degetelor mele, câte zece de-odată,
Pietrele-mi plouă în suflet, zdrobindu-l,
Aricii de foc mi se rostogolesc prin sânge-nroşindu-l,
Stelele de mare îmi acoperă trupul
Cu lumina lor sticloasă-nălbindu-l.

Făpturile pipăitului meu, mai întai, mă devora.

Ah, paznicii, paznicii - îndureraţii complici
Cu pietrele văzute, cu ţipetele femeii născând,
Cu aburul sudorii de levănţică,
Rude cu strugurii copţi, cu aricii şi steaua de mare,
La fiecare poartă a cetăţii - trădându-mă!


6. Îmblânzirea prin logos

Zic piatră şi buzele mele
Se mânjesc de sângele pietrelor.
Zic fluture şi văzduhul întreg
Naşte omizi cu aripi de faraoni
Rătăcind prin nisipul clepsidrei.
Zic strugure şi zeama dulce a strugurelui
Îmi curge pe piept prefăcându-se-n vin.

Mistreţul sparge cu fildeşul colţului său veninos
Carapacea cuvântului mistreţ.
Şi carnea mi se învineţeşte pe frunte
Luând forma copitelor.

Cornul rinocerului
Sfârtecă pielea cuvântului rinocer,
Şi-n răsuflarea râtului râios îmi seacă pădurile.
Furnicile, lăcustele, şoarecii de câmp şi hârciogii
Rod gratiile cuvintelor furnică, lacustă,
Şoarece de câmp şi hârciog,
Devorând boabele de grâu ale lumii.

Calc pe coji de cuvinte, dorm pe coji de cuvinte,
Strivit de fauna cotropitoare
A turmelor evadate din templul geometriilor pure.

Fără cuvântul sânge - sângele se decolorează.
Fără cuvântul munte - muntele se sufocă.
Fără cuvântul dragoste - dragoste nu există.

Trosnesc oasele craniului meu
Între fălcile boabelor de nisip
Cărora le-am uitat numele.
Sfredelite sunt pupilele ochilor mei
De glonţul păsărilor
Tras şi ochit
Din colivia strivită a cuvântului pasăre.

Singur, în pădurea de sunete,
Îmblânzesc bizonii, hiena şi leopardul,
Şarpele şi vulturul suspendat,
Trăgându-le pe cap pieliţa subţire
A cuvintelor bizon, hienă, leopard,
Şarpe şi vultur suspendat, ocrotit
De magneţii unor existenţe ce nu există.


7. Starea de văz

Singurul organ al fiinţei mele e văzul.
Numai văzând pot exista.

Sunt, mie însumi,
Ochi înlăuntru
Şi ochi înafară.

Nu-mi zdrobiţi mâinile! Fiecare falangă
A mâinilor mele este un ochi.
Nu-mi retezaţi umărul!
Fiecare umăr al meu
Este un ciorchine de ochi.
Nu-mi seceraţi ochiul frunţii,
Şi nici rotunda lentilă de calcar,
A genunchiului meu n-o seceraţi!
Se vor frânge uneltele voastre
De oţel, de piatră şi de cucută,
În razele văzului meu multiplicat.

Fiecare vertebră a şirei spinării mele
E un ochi
Înspre cer şi-nspre pământ
În acelaşi timp îndreptat.

Văd, prin coloana mea vertebrală,
Cerul de dincolo de cer,
Şi pământul de dincolo de pământ.
Pielea trupului meu
O întinsă, o incendiată retină
De întâmplările veacului este.

Ca-ntr-o sferă de platină,
În pupilele, ochiului meu,
Plutesc cele văzute
Şi cele nevăzute încă.

Lumea din vedere se naşte
Şi moare din nevedere.

Când vederea mea se termină înafară,
Vederea mea
Înlăuntru începe.

Înlăuntru este oriunde,
În afară, de asemenea, oriunde se afla.

Văd cu sângele meu,
Văd cu auzul meu,
Văd cu mirosul, cu gustul şi cu pipăitul meu.

Văd cu magneţii dureroşi ai cântecului meu.

În rotunda,
Incandescenta orbită a văzului meu,
Lumea - o continuă naştere este.


8. Hypnos

Dorm în sine împăcate
Doua margini de cetate...
Două margini de cetate...

Una-i marginea din vis,
Alta-i scrumul lumii scris...
Alta-i scrumul lumii scris...

În oglinda unui prund,
Oase, gânduri - îşi răspund...
Oase, gânduri - îşi răspund...

În acelaşi trup născut,
Doua morţi şi-un început...
Două morţi şi-un început...

Doar un greier, fără vrere,
Se zideşte din tăcere...
Se zideşte din tăcere...

Şi din noaptea lui străină
Umple ora cu lumină...
Umple ora cu lumină...

Frunţi şi ziduri nepătrunse
Dorm, cu somnul lumii unse...
Dorm, cu somnul lumii unse...


9. Omul multiplicat

Sunt cel ce sunt. Marea mea putere
Constî în marea mea fragilitate.

Nu vă ştiu, nu vă cunosc!

Urc piatra muntelui meu de lumină
Rănind-o cu glezna gândurilor însângerate.
Sub fiecare cuvânt - o tăcere.
Sub fiecare pas - o fântână.

Existenţa mea de mult nu mai există.

Există arborii, luna, piatra şi stelele,
Există sângele bursucului şi spaima şoarecelui de câmp,
Există pieliţa moale a mentei sălbatece,
Ţipătul lintiţei şi al boabelor de grâu
Spulberate-n furtunile veacului.

Există aburul ţarinii, respirând liniştit după ploaie,
Şi carnea aburului de leopard,
Sfârtecat sub roţile trenului
În amurgul de toamnă.

Există balene-argintii ale rachetelor intercontinentale,
Mirosind a ulei rânced de soia,
Pe toate plajele de bonton ale lumii,
Şi există urechiuşa transparentă a florii de troscot,
Ascultând simfoniile universului.

Însăşi existenţa există!

Nu-mi tăiaţi trupul - ma voi înmulţi!
Nu-mi ardeţi văzul - văz voi deveni!
Nu-mi vânaţi gândurile - gândurile vânate vă vor vâna!

Strig în urechea mea dreaptă: "Pantha rhei!"
Şi-ar trebui să râd.
Strig în urechea mea stângă: "Pantha rhei!"
Şi-ar trebui să plâng.

Din râsul şi plânsul meu,
Amândouă deodată,
Am inventat roata veşnic purtătoare-a iubirii.
Pe gâtul ei de lebădă neagră,
Oasele mele de calcar subţire
Pururi vor înflori.

Sunt coloana vertebrală a unui râu
În care nu vă veţi putea scălda niciodată.

Mă înmulţesc prin scădere,
Prin adăugire mă scad.

Sunt, când nu sunt,
Şi nu sunt, când sunt.

Înnodarea mea întru-creştere
O continuă rupere este.

Nu pe furnică o plâng,
Ci pe mine mă plâng,
Pe autostrăzile veacului de uraniu
Tolba cu lacrimi de foc şi de sânge, trăgând-o.

O, Thalassa! Thalassa! Thalassa!
Ca o floare de lotus, pe ţărmul tău dureros,
Lumea, din ochiul meu multiplicat,
Mereu va renaşte!