George Topîrceanu

Rapsodii de primăvară


I

Sus prin crângul adormit,
A trecut în taină mare,
De cu noapte, risipind
Şiruri de mărgăritare
Din panere de argint,

Stol bălai

De îngeraşi

Cu alai

De toporaşi.

Primăvară, cui le dai?
Primăvară, cui le laşi?

II 

Se-nalţă abur moale din grădină.
Pe jos, pornesc furnicile la drum.
Acoperişuri veştede-n lumină
Întind spre cer ogeacuri fără fum.


Pe lângă garduri s-a zvântat pământul
Şi ies gândacii-Domnului pe zid.
Ferestre amorţite se deschid
Să intre-n casă soarele şi vântul.

De prin balcoane

Şi coridoare

Albe tulpane

Fâlfâie-n soare.

Ies gospodinele

Iuţi ca albinele,

Părul le flutură,

Toate dau zor.

Unele mătură,

Altele scutură

Colbul din pătură

Şi din covor.

Un zarzăr mic, în mijlocul grădinii,
Şi-a răsfirat crenguţele ca spinii
De frică să nu-i cadă la picioare,
Din creştet, vălul subţirel de floare.


Că s-a trezit aşa de dimineaţă
Cu ramuri albe — şi se poate spune
Că-i pentru-ntâia oară în viaţă
Când i se-ntâmplă-asemenea minune.

Un nor sihastru

Şi-adună-n poală

Argintul tot.

Cerul e-albastru

Ca o petală

De miozot.

III


Soare crud în liliac,
Zbor subţire de gândac,
Glasuri mici
De rândunici,
Viorele şi urzici...

Primăvară, din ce rai
Nevisat de pământeni
Vii cu mândrul tău alai
Peste crânguri şi poieni?
Pogorâtă pe pământ
În mătăsuri lungi de vânt,
Laşi în urmă, pe câmpii,
Galbeni vii
De păpădii,
Bălţi albastre şi-nsorite
De omăt topit abia,
Şi pe dealuri mucezite
Arături de catifea.

Şi porneşti departe-n sus
După iarna ce s-a dus,
După trena-i de ninsori
Aşternută pe colini...
Drumuri nalte de cocori,
Călăuzii cei străini,
Îţi îndreaptă an cu an
Pasul tainic şi te mint
Spre ţinutul diafan
Al câmpiilor de-argint.
Iar acolo te opreşti
Şi doar pasul tău uşor,
În omăt strălucitor,
Lasă urme viorii
De conduri împărăteşti
Peste albele stihii...

Primăvară,unde eşti?






Cântec


Frumoasă eşti, pădurea mea,
Când umbra-i încă rară
Şi printre crengi adie-abia
Un vânt de primăvară...

Când de sub frunze moarte ies
În umbră viorele,
Iar eu străbat huceagul des
Cu gândurile mele...

Când strălucesc sub rouă grea
Cărări de soare pline,
Frumoasă eşti, pădurea mea.
Şi singură ca mine...




Cărturăreasa

— Uite, ai un dar în casă,
Vorbe bune, cu temei
De la dama cea de verde,
Dar să te fereşti să-l iei.
Pentru că nu minte cartea,
Ea ghiceşte orice gând,
Vezi, cu dama cea de tobă,
Ceartă, lacrimi pe curând.
Dragoste pe drum de seară
Cu un crai de ghindă, şi
Gând la gând cu bucurie,
Chiar o veste vei primi...
Serioasă, visătoare,
Cu ochi negri şi cuminţi,
A rămas privind, copila,
Gura babei, fără dinţi...
— Cum e crai de ghindă, babo?
— Nalt şi oacheş, fata mea.
— Şi cu ochii mari şi umezi,
Şi cam palid, nu-i aşa?
Seara, când să se dezbrace,
Singurică în iatac,
Pe obrajii ei s-aprinde
Floarea rumenă de mac.
Şi privindu-se-n oglindă
Îşi sărută braţul drept:
”Crai de ghindă, crai de gindă,
Vin’ la mine, că te-aştept!”

Biografie

A fost un om ca orice om de treabă
Ca tine şi ca mine bunăoară,
Şi care niciodată nu se-ntreabă
Ce interes au oamenii să moară.


Aşa, fiindcă s-a trezit pe lume
Ca omul care n-a cerut anume,
El şi-a făcut în atmosferă loc,


Şi-a-nfipt în vânt căciula ţuguiată
Şi s-a-ncrustat în spaţiu ca un bloc
De piatră detunată.


Dar într-o zi, căscând prea tare gura,
Pe veci i-a-ncremenit făptura.


Şi sufletul închis în el, săracul,
Spre cer a dat năvală,
Ca întunericul dintr-o cutie goală
Când ai deschis capacul.

Şoaptele nopţii

Întrebam aseară luna gânditoare:

— Dacă prin poiene a rămas o floare
Neculeasă încă pentru draga mea, —
Dacă sus, pe dealuri, pe poteci uitate,
Pretutindeni unde m-ai văzut cu ea,
Raza ta sfioasă printre crengi străbate
De-mi încurcă paşii luminoase fire,
Deşteptând în cale câte-o amintire, —
Dacă până-n ziuă visurile trec
Dar rămân în suflet, — pentru ce să plec?...


— Du-te-n lumea largă, pentru totdeauna,
Trist şi singur du-te, du-te! zice luna.


Şi-ntrebai lumina sufletului meu:
— Dacă fără dânsa timpul trece greu,
Dacă lângă dânsa mi-i aşa de bine,
Spune-mi, suflet mândru, împăcat cu tine, —
Pentru ce, când toate lacrimile trec
Fără nici o urmă, — pentru ce să plec?...


Sufletu-mi răspunse: — Pe cărări pustii,
Du-te-n lumea largă. Şi să nu mai vii.


Şi-ntrebai atuncea inima-mi trudită:
— Cea dintâi, nebuno, căzuşi în ispită,
Singură-n tăcere, tu eşti vinovată
Că mă cert cu mine şi cu lumea toată.
Când stelele nopţii farmec nu mai au
Fără ochii dragii, — pentru ce să stau?...


Şi-mi răspunse-n şoaptă (o, inima mea!)
— Du-te-n lume singur. Eu rămân cu ea.

Urmuz

Fuchsiada

Poem eroico-erotic şi muzical, în proză

Fuchs nu a fost făcut chiar de mama sa... La început, când a luat fiinţă, nu a fost nici văzut, ci a fost numai auzit, căci Fuchs când a luat naştere a preferat să iasă prin una din urechile bunicii sale, mama sa neavând de loc ureche muzicală...

După aceea Fuchs se duse direct la Conservator... Aci luă forma de acord perfect şi după ce, din modestie de artist, stătu mai întâi trei ani ascuns în fundul unui pian, fără să îl ştie nimeni, ieşi la suprafaţă şi în câteva minute termină de studiat armonia şi contrapunctul şi absolvi cursul de piano... Apoi se dete jos, dar, în contra tuturor aşteptărilor sale, constată cu regret că două din sunetele ce îl compuneau, alterându-se prin trecere de timp, degeneraseră: unul, în o pereche de mustăţi cu ochelari după ureche, iar altul, în o umbrelă - cari împreună cu un sol diez ce îi mai rămase, dădură lui Fuchs forma precisă, alegorică şi definitivă...

Mai târziu, la pubertate - zice-se - îi mai crescu lui Fuchs şi un fel de organe genitale cari erau numai o tânără şi exuberantă frunză de viţă, căci era din firea lui afară din cale de ruşinos şi nu ar fi permis, în ruptul capului, decât cel mult o frunză sau o floare...

Această frunză îi mai serveşte şi ca hrană cotidiană - se crede. Artistul o absoarbe în fiecare seară înainte de culcare, apoi intră liniştit în fundul umbrelei sale şi, după ce se încuie bine cu două chei muzicale, adoarme dus pe portative şi legănat pe aripi de armonii angelice, acaparat de visuri auzite până a doua zi, când - ruşinos cum este - nu iese din umbrelă până nu i-a crescut altă frunză în loc.

Într-una din zile, Fuchs, dându-şi umbrela la reparat, fu silit să-şi petreacă noaptea sub cerul liber.

Farmecul misterios al nopţii, cu armoniile sale, cu acele şoapte, pare-că venite din altă lume, cari dau visarea şi melancolia, îl impresionară pe Fuchs într-atâta încât - în extaz -după ce pedală trei ore la piano, fără însă a cânta, de teamă a nu turbura liniştea nopţii, ajunse, graţie acestui bizar mijloc de locomoţiune, până într-un cartier întunecos, înspre care, fără voia lui, o putere tainică îl atrăgea - gurile rele spun că în chiar acea stradă celebră pe care bunul împărat Traian, după consiliul tatălui său Nerva, a indicat-o naivului păstor Bucur să o aşeze cea dintâi, când a întemeiat oraşul ce îi poartă numele...

Deodată mai multe slujitoare terestre ale Venerei, servitoare umile la altarul amorului, îmbrăcate în alb-străveziu, cu buzele încarminate şi ochii umbriţi, înconjurară pe Fuchs din toate părţile. Era o superbă noapte de vară. Împrejur, cântece şi veselie, şoapte dulci şi armonie... Vestalele plăcerii îl primiră pe artist cu flori, cu şervete artistic brodate şi cu interesante ibrice şi lighene de bronz pline cu apă aromatizată. Toate strigau, care mai de care: „Dragă Fuchs, dă-mi dragostea ta imaterială!" „O, Fuchs, tu eşti singurul care ştii să ne iubeşti curat!"; iar parcă mânate de unul şi acelaşi gând terminară în cor: „Dragă Fuchs, cântă o sonată!"...

Fuchs, din modestie, se strecură în pian. În zadar fură orice sforţări de a-l face să apară. Artistul consimţi abia să lase să i se tragă afară numai mâinile şi execută în chip magistral ca o duzină de concerte, fantezii, etude şi sonate, iar apoi trei ore în şir făcu game şi felurite exerciţii de „legato" şi „staccato" şi „Schule der Gelaufigkeit"...

Cum însă chiar zeiţa Venus, însăşi Venera născută din spuma albă a mării, fu fermecată - poate mai ales de studiile de „legato", ale căror sonorităţi eterice ajunseră până şi la dânsa în Olymp, turburată în liniştea ei de Zeie, ea, care nu mai fusese a nimănui de la Vulcan şi Adonis - păcătui acum cu gândul şi, învinsă de patimă, nemaiputând rezista tentaţiei la audierea lui Fuchs, se hotărî să-l aibă la dânsa o noapte... în acest scop trimise mai întâi pe Cupidon de îi săgeta inima; pe vârful săgeţii fiind pus un bileţel prin care era invitat în Olymp.

La ora fixată, „Cele trei graţii" apărură...

Ele luară pe Fuchs şi-l purtară uşor pe braţe moi şi voluptoase, până la capătul unei scări de mătasă, făcută din portative, scară ce fusese agăţată de balconul Olympului, unde Venera îl aştepta...

întâmplarea făcu însă ca Vulcan-Ephaistos să prindă de veste şi, gelos, o ploaie puternică făcu el să se dezlănţuie atunci, ca răzbunare, prin mijlocirea lui Zeus...

Fuchs, deşi cu umbrela la reparat, nu se dădu însă învins, ştiind să umble foarte uşor cu portativele şi, ajutat de aripele puternice ale inspiraţiei lui de compozitor, el se înălţă tot mai sus, bravând elementele naturii. În sfârşit, ajunse plouat în Olymp. Aphrodita îl primi ca pe un erou. Ea îl îmbrăţişa, îl sărută cu patimă şi apoi îl trimise la o uscătorie de prune sistematică.

Fuchs fu introdus noaptea în alcov. Împrejur, numai cântece şi flori. Graţiile şi celelalte slujitoare Olimpiane ale Venerei, dansând înaintea lui, îl acoperiră cu flori şi-l stropiră cu miresme îmbătătoare, pe când în depărtare nenumăraţi amoraşi nevăzuţi, sub bagheta măiastră a lui Orpheu, intonau cântece de slavă iubirii...

Peste puţin, „cele nouă muze" apărură. Prin glasul melodios al Euterpei grăiră ele astfel lui Fuchs de întâmpinare:

- Fii binevenit, o, muritor ales, tu, care prin arta-ţi divină apropii pe oameni de zei! Venus te aşteaptă! Facă Jupiter ca arta şi amorul tău să fie demne de Zeiţa - stăpâna noastră - şi facă el ca o nouă şi superioară seminţie să zămislească din iubirea ce vă uneşte, seminţie care va să populeze de acum nu numai pământul, ce nu e în stare să aspire decât la Olymp, ci şi Olympul - ca şi pământul - supus, vai, decadenţei!!...

Ziseră, şi corurile de amoraşi nevăzuţi intonară iarăşi slavă iubirii, iar aezii Olympului, instrumentându-şi lyrele, preamăriră în versuri momentul nemuritor.

Dar nu trecu mult, şi totul reintră în tăcere... împrejur nu mai era nimeni... O semiobscuritate albăstruie se făcu în alcov. Venus era goală. Albă, cu mâinile după cap împreunate sub păru-i de aur despletit, cu un gest de delicioasă abandonare şi de supremă voluptate, îşi întinse superbu-i corp de lapte pe patul de perne moi şi de flori. În aer, căldură şi arome aţâţătoare. Fuchs, de ruşine şi de teamă, ar fi vrut să intre undeva într-o crăpătură. Cum însă aşa ceva nu există în Olymp, se văzu nevoit să-şi facă singur curaj.

Parcă ar fi vrut să alerge întâi puţin prin cameră, dar Aphrodita, cu mâna ei fină, cu degetele ei de trandafiri parfumaţi, îl scoase din încurcătură... Ea îl culese uşor de jos, îl mângâie, îl ridică de două-trei ori până în tavan şi, privindu-l lung, îl sărută o dată cu patimă. Apoi îl mai mângâie, îl mai sărută de o mie de ori şi îl aşeză uşor între sâni...

Fuchs începu să tremure de bucurie, şi de teamă ar fi voit să sară jos undeva ca un purece. Cum însă acei sâni calzi şi parfumaţi îl ameţise şi îl zăpăcise, începu să alerge ca un mormoloc ieşit din minţi în toate părţile, circulând în zig-zag pe corpul Zeiţei, iute şi nervos, trecând nebun peste vârfurile roze ale sânilor, peste şoldurile mătăsoase, strecurându-se printre pulpele-i ronde şi arzătoare...

Fuchs nu mai era de recunoscut. Ochelarii lui aruncau acum luciri perverse, mustăţile îi deveniră lubrice şi libidinoase. Trecu astfel o bună bucată de vreme, dar artistul nu ştia, în definitiv, oarecum ce îi mai rămâne de făcut, şi nici Zeiţa nu putea să mai aştepte mult.

Auzise el cândva, undeva, că: „în dragoste, spre deosebire de muzică, totul sfârşeşte printr-o uvertură". Ei bine, Fuchs nu o găsea, nu... o auzea nicăieri...

Deodată îi veni o idee. Îşi zise că, precum Uvertura, ca muzică, nu se poate raporta decât numai la ureche, şi cum urechea este cea mai nobilă Uvertură a corpului (din cele pe cari le cunoştea Fuchs) - organul muzicii divine şi prin care el, apărând pe lume, văzuse întâia oară lumina zilei - atunci bucuria supremă nu poate fi căutată decât în ureche...

Fuchs, acum înviorat, se reculese, se încordă şi, de pe vârful picioarelor Zeiţei, cu o frenezie de nespus, se repezi printr-un „sforzando" şi pătrunse în găurica lobului urechii drepte a Zeiţei, pe unde ea de obicei îşi introducea cerceii, dispărând înăuntru cu totul.

Din nou corurile de amoraşi nevăzuţi şi de muze intonară în depărtare cântece de slavă iubirii şi din nou aezii Olympului inspiraţi înstrunindu-şi lyrele preamăriră în versuri momentul nemuritor...

Dar după aproape o oră de şedere, în care timp îşi verifică frunza de viţă şi schiţase o romanţă pentru piano, Fuchs apăru în sfârşit pe lobul urechii, îmbrăcat în frac şi cravată albă, satisfăcut şi radios, mulţumind şi complimentând în dreapta şi în stânga mulţimea care îl aşteptase înfrigurată, întocmai cum ştia să facă pe pământ când da câte un concert de gală. El înainta şi oferi graţios Venerei romanţa dedicată.

Dar cu surprindere şi amărăciune constată artistul că nici un aplauz nu sosea de nicăieri. În adevăr, toţi locatarii Olympului se priveau nedumeriţi. Zeiţa, întâi mirată, apoi contrariată şi grav ofensată, văzând că Fuchs îşi considera misiunea sa ca definitiv terminată - ea, care nu primise vreodată nici de la Zei un asemenea afront - se sculă brusc în picioare şi, roşie ca floarea macului, înciudată, scutură o dată capul cu graţie dar cu putere, făcând pe Fuchs să cadă la pământ.

Deodată, ca la un semn nevăzut, tot Olympul fu în picioare... O ploaie de strigăte şi ameninţări din toate părţile. Toţi turbau de ofensa adusă Olympului de către un muritor nedibaci... O mână viguroasă din ordinul lui Apollon şi Marte îi smulse lui Fuchs frunza de viţă, anexându-i în loc obiectele la care avea dreptul. Ordin sever fu dat ca pe viitor frunza să nu fie acordată decât numai la statui... iar o mână graţioasă, însăşi mâna de trandafiri a Zeiţei, îl luă pe artist uşor de o ureche şi, cu un gest nobil, dar energic, îl azvârli în Haos.

O ploaie de strigăte şi ameninţări. O ploaie de disonanţe, de acorduri răsturnate şi nerezolvate, de cadenţe evitate, cu false relaţiuni, de triluri şi mai ales de pauze cădea din toate părţile asupra artistului izgonit. O grindină de dieji şi de becari ascuţiţi îl lovea necontenit în spinare, o pauză mai lungă sfărâmă ochelarii... Alţi zei mai răutăcioşi aruncară asupra Iui cu tibii, cu harpe eoliene, cu lire şi cu cimbale, şi culme răzbunării cu „Acteon", cu „Polyeucte" şi cu „Simfonia a III-a" de Enescu, a căror muzică inspirată venea, de astă dată în adevăr, chiar din Olymp.

În sfârşit, soarta lui Fuchs era hotărâtă. El avea să rătăcească mai întâi în Haos cu o iuţeală nemaipomenită, în circuituri de câte cinci minute în jurul planetei Venus. După aceea, pentru a expia pe deplin afrontul adus Zeiţei, avea să fie exilat de unul singur pe planeta nelocuită, cu obligaţiune de a lăsa numai din el şi prin el însuşi, acolo, progenitura, acea superioară seminţie de artişti, care ar fi trebuit să iasă în Olymp din amorul lui cu Venus.

Fuchs începuse tocmai săvârşirea osândei, când Palas Athena interveni (pe neaşteptate) pentru dânsul... I se admise să cadă tot pe pământ, însă cu o singură condiţiune: este acolo atâta progenitură inutilă, artistică şi neartisticâ încât nu mai era deloc nevoie de a se mai crea alta... I se impuse însă lui Fuchs obligaţia de a distruge snobismul şi laşitatea cugetării în artă de pe meleagurile pământene.

Pus, astfel, într-o teribilă dilemă, găsi artistul că această din urmă condiţiune ar fi cu mult mai greu de îndeplinit decâ chiar aceea de a face progenitură pe planeta Venus...

O deciziune eroică luă atunci eroul în rătăcirea lui prin Haos. Declară că primeşte favoarea Athenei cu condiţiunea ce i se impuse; însă, când simţi că este aproape de pământ, făcu ce făcu şi, urnindu-se puţin spre dreapta, căzu tot în acel cartier puţin cam suspect, şi care îl atrăgea îndeosebi.

Ştiindu-se acuma bine pregătit, ar fi vrut să înveţe şi să pună în practică aci ceea ce nu ştiuse până atunci, pentru ca apoi, pe deplin iniţiat, să ceară audienţă Venerei şi să încerce să se reabiliteze cum va şti mai bine, pentru tot ceea ce lăsase de dorit. În chipul acesta, îşi zicea el, se va face cu putinţă creaţiunea noii seminţii de supraoameni, şi astfel va fi dispensat de a mai îndeplini pe pământ imposibila corvoadă ce i se impune.

Dar slujitoarele plăcerii, cari îl primiră râzând, aflând de intenţiile cu cari acum venise, îl opriră brusc de a mai înainta şi contrariate, agitând în aer braţele în semn de protestare, îl excomunicară din cartier, exclamând cu toate:

- Vai ţie, Fuchs, te-am pierdut şi nu te mai recunoaştem, căci tu erai altădată singurul care de la epoca lui Platon mai ştiai să iubeşti curat... Cu ce gând vii şi păşeşti acum printre noi! Vai nouă de acum fără estetica sonatelor tale, vai ţie fără inspiraţia din amorul nostru înalt! Ruşine aceleia care, deşi stăpâna noastră, a Olympului şi a lumei, nu a ştiut să te înţeleagă şi, refuzându-ţi iubirea şi arta, te-a făcut să cazi atât de sus!... Fugi, Fuchs, căci nedemn eşti acum de noi!

Fugi, Fuchs, satir murdar! Să nu respecţi tu cel mai nobil organ, urechea?! Fugi, Fuchs, căci compromiţi cartierul.

Fugi, Fuchs, şi zeii să te proteagă!

Excomunicat şi sub temerea vreunei eventuale descărcări a supărării lor lichide, Fuchs se aşeză în grabă la piano şi, pedalând energic şi neîntrerupt, ajunse în sfârşit la căminul lui liniştit, cu moralul deprimat, deconcertat, scârbit de oameni ca şi de zei, de amor ca şi de Muze...

Alergă de îşi scoase umbrela de la reparat şi, luând şi pianul cu sine, dispărură pentru totdeauna în mijlocul naturii măreţe şi nemărginite...

De acolo muzica sa radiază cu egală putere în toate direcţiunile, făcând astfel să se împlinească în parte cuvântul Destinului recunoscător, care-i hărăzi ca prin gamele, concertele şi etudele sale de staccato, să ducă departe acel cuvânt, şi graţie lor, prin forţa educaţiei, să facă să apară cu timpul pe această planetă o rasă mai bună şi superioară de oameni, spre gloria sa, a pianului şi a Eternităţii...

Marta Petreu

S-a născut la 14 martie 1955 în comuna Jucu de Jos din judeţul Cluj într-o familie de ţărani (Augustin şi Maria Crişan). După absolvirea Şcolii Generale din satul natal, în 1970, şi a Liceului “Emil Racoviţă” din Cluj, în 1974, urmează, între 1976-1980, cursurile Facultăţii de Istorie şi Filosofie - secţia filosofie - a Universităţii din Cluj.
Această evoluţie a Martei Petreu este divergentă faţă de concepţia despre viaţă şi aşteptările tatălui ei, care îi ceruse să rămână fără şcoală şi să devină croitoreasă. Problema nerezolvată a comunicării fiică-tată o va preocupa, până la obsesie, de-a lungul anilor (găsindu-şi, printre altele, expresia într-o memorabilă anchetă pe care o va face în 2002 în rândul scriitorilor, pe tema tatălui).

Între 1980-1990 este profesoară de ştiinţe naturale la Liceul “Emil Racoviţă” din Cluj. În această perioadă, participă frenetic la viaţa literară, publicând cărţi de versuri - Aduceţi verbele, 1981, Dimineaţa tinerelor doamne, 1983 - remarcabile prin dramatismul ideilor şi angajându-se, într-un stil numai al ei, energic şi decis, în dezbaterile privind literatura momentului. Faima nou-venitei în literatură face valuri care ajung până la Bucureşti. “Optzeciştii” o trec pe listele cu ajutorul cărora încearcă să convingă publicul că sunt o generaţie literară de mare anvergură (deşi textele Martei Petreu n-au nimic comun cu modul lor de a scrie).

După 1989 se relansează, cu şi mai multă ambiţie, în aventura intelectuală căreia îi era predestinată, profitând inteligent de libertăţile cucerite de societatea românească (şi luptând cu îndârjire împotriva oricărei forme de obtuzitate). În 1990 înfiinţează revista Apostrof, care intră repede în concurenţă cu cele mai valoroase reviste literare din România, şi începe o impetuoasă carieră universitară, în cadrul Catedrei de Istoria filosofiei a Facultăţii de Istorie-Filosofie din Cluj. În 1992 devine doctor în filosofie cu teza Valenţele estetice ala anamorfozei logice, susţinută la Universitatea din Bucureşti.

Iniţiază campanii publicistice de răsunet, nefiindu-i teamă şi chiar plăcându-i să devină protagonista unor scandaluri (cum este acela pe care îl provoacă susţinând că legendarul profesor Nae Ionescu a fost un plagiator). În toate împrejurările însă, chiar şi când atacă necruţător, chiar şi când nu are dreptate, păstrează o ţinută intelectuală care impune respect.

Alături de soţul ei, rafinatul critic şi istoric literar Ion Vartic, face să funcţioneze, în afară de revista Apostrof, o editură, Biblioteca Apostrof, care atrage atenţia prin originalitate şi bun-gust. 


(fragment din articolul Marta Petreu de Alex Ştefănescu)




Nu-mi amintesc


Eu am trecut de câteva ori prin moarte ca prin urechile acului
şi nu-mi amintesc nimic

Îmi amintesc în schimb moartea altora - cu detalii

Oricum. Eu am fost adusă înapoi din moarte
şi nu-mi amintesc nimic:
sunt zilele mele imaculate ca zăpada ce cade
am deci în miezul memoriei o gaură neagră pură perfectă
Eu am trecut prin coma profundă
am în mine acest gol care mă face să sper




Îngerul tânăr


Aşteaptă. Mai este de mers. Până dincolo mai aşteaptă

Nici o exasperare nu-i destul de acută
nici o violenţă destul de intensă
Lăuntric sfărâmată - nimic nu mă omoară

Mai aşteaptă. Mai este. Până dincolo mai aşteaptă

Părăsită de graţie stau şi aştept
fiara de pradă amantul cel tânăr
El - mutul luntraşul îngerul trecerii

Dorinţa de viaţă somnul adăpostul umed credinţa
jocul castalian cu monade
carnea noastră pulsatil poftitoare
sunt numai costume: de frivol carnaval de bâlci sătesc
de divorţ de parăzi militare

Un cerc negru se face ţăndări şi se reface pe creierul meu
o obadă

Noaptea la trei dimineaţa la patru la cinci
stau cu capul în palme. Oho. Carbonizată sunt. Pomul vieţii a murit
Mă conţin în ghearele mele osoase
cum conţine o urnă cenuşa

Domine somnoros Domine absent Domine vid
nici o violenţă nu-i de ajuns pentru mine
din păcate nimic nu mă poate ucide nimic nu mă termină nimic nu mă poate odihni

El luntraşul îngerii trecerii amantul cel tânăr animalul fierbinte
de pradă
el întârzie el se lasă dorit




Simfonia a şasea. După Ceaikovski


Ea avea o inimă foarte batrână
brazdată de cicatrici mari albicioase

Oh. Războaiele imperiale frica puterea
trufia de fată tânără tavalită la groapă
spaima aceasta de femeie (fă un pas înainte! mimează curajul!)

ea avea cordul sfârtecat de nebăgare de seamă
sub bocancii lor de cazarmă

Seara
ea îşi inventaria semnele vechi rănile noi
îşi culca inima ca pe un instrument muzical
în propria sa cutie toracică
şi-i cânta: uită dormi uită dormi
înspre zori îşi aprindea o ţigară
fiindcă
ea nu mai ştia ce să-şi dorească ce-i permis să viseze să aleagă
să vrea:

ea nu-şi mai dorea dorinţele proprii
ci pe acelea ale bărbatului foarte singur
pe care-l însingurase şi pe care-l durea

ea ştia că s-a rătăcit
şi n-avea habar cum să facă să n-o mai ia razna
cum să facă să nu-i mai greşească

Ca o scoarţă de sânger brăzdată de cicatrici
inima ei bătea greu
pierdea ritmul
se poticnea
râvnea timpul când n-o să mai bată
secunda minutul cel lung când inconfundabila gheară o va
pătrunde

secunda minutul cel lung când inconfundabila gheară o va
pătrunde
cum pătrunde-un barbat în trupul îndelung frământat al unei
virgine

Ea avea o inimă foarte bătrână trăise spaimele
dragostea noaptea dorul războaiele fără speranţă nesiguranţa
plăcerea singurătatea ploaia bătăliile fara rost ale lumii
ruşinea zăpada mila dorinţa
scârba nostalgiile arşiţa ura

Ea experimentase pe îndelete cenuşa

ea văzuse cum mor câţiva oameni pe care-i iubea

ea văzuse cum mor câţiva oameni pe care-i iubea
deci avea inima îngheţată de groază a unui călau
deci avea inima îngheţată de groază a unei prinţese în pustie

la treizeci şi cinci de ani ea avea inima unui căţel vesel
alăptat cu doze mari de stricnină.




Artemis


Tandreţea propriilor mele victime: n-o mai suport

Prezent al euforiiilor chimice sentimente sumare
ore ostentative - deci aproape perfecte:
în budoare măcelari (pentru palmares doar) bărbaţii

Tandreţea propriilor mele victime: n-o mai suport
Bărbaţii iubiţii
fructe şi plante conţinând principii amare
(Şi Marta - înşurubată în sine
ca-ntr-un experiment riguros al comuniunii)
Da. Bărbaţii. Incubatoare de lux. Animale de curte
interioară

Tandreţea propriilor mele victime: n-o mai suport

Prezent al euforiilor chimice. Sentimente sumare.
Endorfine. Trupuri geometrice. Silogisme perfecte.
Ostentative




Biografie robot


Din interior contemplu
doar materia: la şapte ani schimbată
subţire fragezită ca primavara pielea şopârlei

Spun: prin cuvinte
repetabil fi-va începutul

Vârsta de porţelan bărbaţi visători
foşti iubiţi camarazi imperfecţi mă învaţă:
hotărâtoare sunt pentru fericire doar câteva momente -
primul contact cu apa calviţia
alfabetul schimbarea dinţilor identitatea
potenţială cu viaţa de rutină
acomodarea selectivă la entropie
presa cântarul partenera secretă şi periodic
într-o pajişte de mentă
drept demnitate personală - Melancolia

Vladimir Belity

Au prins livezile şofran

Au prins livezile şofran,

Ori poate-au fost muiate-n miere

De vreme, marele tiran,

Ce trecerii dreptul îl cere.

Natura, marele ecran,

Se ilustrează-a mângâiere,

Au prins livezile şofran,

Ori poate-au fost muiate-n miere.

...Vântose-n salturi de tigran,

Se tânguie de-atâta fiere,

Ce curge timpul riveran

Nălucă ce ne sapă-n vrere.

Au prins livezile şofran!

Crochiuri

Prea temător

de a nu-ţi frânge fragilitatea de rouă

las numai palei de vânt plăcerea

de a-ţi cuprinde fiinţa-trupului

ce-întreaga dorinţă de-a te avea numai eu!

Ochii tăi

însăşi pădurea virgină

în care mi-am pierdut paşii

şi drumul de-ntoarcere...

Te furişezi prin viaţă

întocmai cum lumina

se rostuieşte clipă.

Venind de departe

din incomensurabil

ştiind s-ascunzi oboseala-ţi

orizont de privire.

... Vii strecurată filtrând

apa trecerii

de semn.

Şi uite-aşa

m-ai găsit (ce-ntâmplare?!)

rămânându-mi statornică

scrijelindu-mi sufletul

cu câte-un rid

pe an

din dragoste!

Natura-i azi gătită-n sărbătoare

Natura-i azi gătită-n sărbătoare,

Doar zorii zilei s-au sculat zâmbind!
Cu-n ochi de soare cuibărind absint
De seve noi în arbori şi răzoare,
Iar cerul şi-a restrâns hlamida deasă,
A norilor, de-un gri spre sidefal,
Ce-s încă buluciţi dar mai spre-aval
Cu chip perfid de-amantă viforoasă...
Să fim deci bucuroşi c-avem iar soare
Şi gândul ce-l gândim e-un gând divin,
Ca setea de lumină ce ne doare,
Ne-aduce azi prea plinul de alin,
Ca să stopăm ce moartea ne tot moare,
Purul din noi rămas, câte puţin!

Şaradă

Într-o zi

aceea a Schimbării la faţă

m-am mascat în rechin.

Oamenii însă,

judecând practic,

m-au omorât cu pietre,

să-şi facă din pielea mea

pile de răzuit:

...şi m-am amuzat numai eu!

Chirurgie

E-o linişte atâta de tăioasă

de-aud ideile ce-mi sfarmă ţeasta,

cum bat, să le deschid intrare-n lume.

Noroc că lângă mine, în pahar, 

pot provoca un uragan să-ngheţe apa,

ca să le mântui zbaterea deşartă...

Pentru o siguranţă mai deplină

beau apa din pahar

şi trec în somn

să mă 

desfete visul!