Bogdan BU: teatru

Un vapor pe Mureş
(teatru scurt)



Personaje: Anne Morgan – fostă turistă britanică, dar de origine română, care a venit la Arad pentru a vedea locurile natale ale mamei sale;
Morg Ana – prietena “dintotdeauna” a Annei Morgan;
Gardianul – băiat tânăr şi serios, părăsit de cel puţin o posibilă consoartă.
Décor: Debarcaderul de lângă podul de la intrarea pe insula ştrandului “Neptun”.
La ora 2 noaptea nu se mai aude decât curgerea apei, ca un sunet monoton şi liniştitor, asemenea trecerii timpului. Neonul abia izbuteşte să împrăştie întunericul dens. Altceva nimic, dacă nu luăm în considerare luminiţa din ghereta gardianului, care seamănă cu o stea; şi, într-un fel, chiar este…


Anne Morgan (tocmai îşi face apariţia, împreună cu Morg Ana): De unde vapor, fată, pe râuleţul ăsta?!… Şi la ora asta!
Morg Ana: Stai liniştită scumpo! O să vină el atunci când i-o fi timpul.
Anne Morgan (puţin blazată): La urma urmei, nici nu ştiu de ce trebuie să plecăm! Adică eu…

Morg Ana (dă din cap, agasată): Păi, nu spuneai tu că ţi s-a făcut lehamite de oraşul ăsta şi că te-ai tot duce cât vezi cu ochii, să scapi odată?… Dacă te-ai răzgândit, spune!…

Anne Morgan (după o scurtă pauză de gândire): Nu. Gata. Ai dreptate. Merg. Mi-e totuna. Am crezut că amintirea mamei mă va lega de orăşelul ăsta, dar nu!… Mă sufoc aici!

Anne Morgan (în continuare, cu amărăciune în glas): Oare totdeauna lucrurile se termină aşa de stupid?

Morg Ana: Aproape întotdeauna.

Anne Morgan: Păi, atunci la ce bun?… Adică, de ce dracu’ ne zbatem să… Şi tu la fel?…

Morg Ana: Bine’nţeles că la fel! De asta şi cred că singura soluţie e să te tot duci. Cât mai departe. Să nu laşi nici o urmă.

Anne Morgan: Te cred, numai că nu se poate. Urme laşi oricum. Faci una, faci alta, iar apoi le duci pe toate în cârcă.

Morg Ana: N-ai dreptate. Uite, o să vezi! După ce urci pe vaporul ăsta, o să uiţi tot. Ca şi cum ţi-ai fi schimbat pielea.

Anne Morgan (râde): O-ntorci pe dos şi gata! E ca nouă! Proaspătă şi fără pete! (râde strident) Fugi de-aici!

Morg Ana (serioasă): Proaspătă, proaspătă, fată!.. ca un înger…

Anne Morgan (sarcastică): Halal înger, cu sămânţa-n burtă!

Morg Ana: Va să zică asta era! Înţeleg!… Te-o lăsat şi pe urmă te-o părăsit, ticălosul!

Anne Morgan: Ce să mă părăsească?… Nici nu ştiu cum arată! M-a găsit noaptea trecută pe ştrand, moartă de foame. Am băut şi am mâncat cu el de ne-am spart!… Mâncarea ca mâncarea, dar băutura curgea valuri-valuri. Încolo, habar n-am cum s-a… (ridică din umeri) Ce mai contează?…

Morg Ana: Las’, c-o fi bine pân’ la urmă!… O să scapi de toate.

Anne Morgan: Asta-i! Dacă scap, merg, ce mai? Da’ când vine?… Barca sau vaporul ăla, ce zici c-o fi…

Morg Ana: Mai târziu un pic. Pe la patru… Până atunci, poate mai vine careva.

Anne Morgan (alertată uşor): Sper că n-ai mai vorbit şi cu alţii!…

Morg Ana (scuzându-se): Înainte să ne întâlnim azi dimineaţă. Am mai trecut pe la unii… Tot aşa, sătui până-n gât.

Anne Morgan: Cunoscuţi?…

Morg Ana: …Am auzit de ei prin oraş. Ştii cum e; vorbele circulă. Am fost şi i-am întrebat şi pe ei. Nu? Şi cine crezi că renunţă la o semenea ocazie? Nu plăteşti nici un ban şi mergi până la capătul lumii, dacă ai chef!…

Anne Morgan (bănuitoare): Sigur că da!… da’ mi se pare cam curioasă treaba cu… vaporul ăsta!… (pauză) Ascultă, tipul ăsta cu… vaporul; pe unde vine el, tocmai pe râul ăsta?… Şi, bun, să zicem că vine, dar… nu dă faliment cu atâta risipă?…

Morg Ana: Nu-i duce tu grija.

Anne Morgan: Mă rog… multe am auzit eu, dar aşa ceva… (gest de indiferenţă) Eh! Mă rog, treaba lui!

Morg Ana: Păi, nu?! Îl priveşte!…

Anne Morgan (tresare): Da’ ia stai! Tu de unde-l cunoşti?

Morg Ana (zâmbeşte): Ohooo! De când mă ştiu!… Suntem prieteni.

Anne Morgan: Aha!… Sau e din familie…

Morg Ana: Într-un fel. Dar asta e plăcerea lui. Să…navigheze. Nu coboară niciodată pe uscat. Şi pe vapor ia pe oricine. Mai ales când dă peste careva care vrea s-o rupă cu tot ce a fost, să se scufunde, să nu mai fie…adică pardon, să uite totul!…

Anne Morgan: Ştii, poate să-ţi pară curios, dar eu nu vreau să uit. Vreau doar să plec înapoi, să-mi fac un rost. De ce să uit? Bună, rea, e viaţa mea. S-o lepăd ca pe-o zdreanţă? Dar vreau să mi-o organizez altfel de acum încolo.

Morg Ana (evaziv): Sigur!… E normal!…

Anne Morgan: Numai chestia asta cu vaporul mi se pare cam scâlciată!…

Morg Ana: Cum aşa?

Anne Morgan(logică de om păţit): Mă tot gândesc cine o fi ăla de cară atâta lume încolo şi-ncoace şi bani ioc! Adică, înţeleg, duci o dată, duci de două ori, de zece ori, nişte amărâţi; dar aşa, toată vremea?!…

Morg Ana: Ce vrei?! Fiecare cu ciudăţeniile lui!

Anne Morgan: Eeh, farafastâcuri! Eu n-am pomenit om aşa de plin de parale, încât să dea de-a azvârlita cu ele, doar aşa, de dragul unor mofturi!
Morg Ana: Ce-ţi trece prin minte! Prietenul meu…

Anne Morgan: Mira-m-aş să nu vrea nimic! Poate nu ştii tu, da’ o fii unul din ăia care… Mă rog, cu tine nu, dacă zici că-i eşti prietenă…

Morg Ana: Cum adică? Zi mai lămurit!…
Anne Morgan: Ce pricepi aşa greu? Te ia cu zăhărelul până te-nghesuie într-un colţ. Şi după ce se satură, zvîrrr cu tine în apă!…(pauză) Ţie chiar nu ţi-e frică?…

Morg Ana (râde cu poftă): Doamne, la ce te duce capul!

Anne Morgan: Uite că mă duce! După ce am păţit-o…

Morg Ana: Stai liniştită, fato! Îl cunosc! Doar am călătorit de atâtea ori cu el!…

Anne Morgan: Nu-i chiar aşa de simplu. Îl cunoşti tu, dar nu-l cunosc eu.

Morg Ana (vag iritată): Bine, măi fată, dacă n-ai încredere, rămâi aici. Nu te obligă nimeni la ceva ce nu vrei.

Anne Morgan: Păi, mă şi gândeam. Bun. De plecat plec, dar nici măcar nu ştiu unde vreau s-ajung. Şi dacă am s-ajung undeva, ce o să găsesc acolo? Mă lăsaţi pe vreun chei, părăsită-ntre străini, să crăp de foame?!… Păi, dacă tot e să crăp, ce să mă mai vântur, crăp aici şi s-a terminat bâlciul!

Morg Ana: Cum vrei…

Anne Morgan(arţăgoasă): Cum vreau, pe dracu! Dacă ar fi după mine…

Morg Ana: Când ne-am întâlnit, erai disperată, gata s-o sfârşeşti!

Anne Morgan: Las’ că nici acum nu mă dă binele afar’ din casă, dar mă gândesc şi eu; adică, scap de-o belea şi dau într-alta? Cum vine asta?

Morg Ana(persuasiv): Ţi-am zis atunci să vii cu mine. Te duc departe, într-un loc cu multă lumină şi linişte. M-ai întrebat: cât de departe? Şi ţi-am răspuns: atât de departe, încât o să uiţi că vreodată ai îndurat câte ai îndurat. Parcă-ţi văd licărirea aceea a speranţei din ochi. M-ai întrebat dacă acolo o să-ţi fie foame şi ţi-am zis că niciodată nu-ţi va fi foame. Şi după asta, te-ai luat după mine şi ai venit încoace.

Anne Morgan: Recunosc, nu zic nu. Dar acum parcă m-a luat frica… Nu-l cunosc nici pe ăla cu vaporul…(pauză) Nu ştiu cum să-ţi spun… Adică, ce mai, nu pentru mine!… Mi-e teamă pentru copil!…

Morg Ana: Ce-i cu el?

Anne Morgan: Tocmai asta e! Ce se va întâmpla cu el?

Morg Ana(ridicând din umeri): Simplu. O să fie cu tine.

Anne Morgan: Cu mine, cu mine… Şi dacă se-ncurcă treburile şi dau chix?…

Morg Ana: Eeh, ştii foarte bine că n-o să fie aşa! Şi chiar de-ar fi, atunci aici nu-i aceeaşi poveste?

Anne Morgan(încurcată): Cam… (pauză) Pe aici tot am mai început să cunosc…Nu sunt nici la mine acasă, dar aici a trăit mama… Poate aş găsi pe cineva care să…

Morg Ana(voce neutră): Oricum, va trebui să te hotărăşti. În scurt timp va apare vaporul şi…(înalţă din umeri)

Anne Morgan(oftează): Greu, al naibii de greu. Să te hotărăşti… Fără să şii pe ce! Altfel ar fi dacă cineva ţi-ar spune, uite eu am fost, am văzut, e aşa şi pe dincolo. Cântăreşti şi…

Morg Ana(reproş): Doar nu-ţi închipui că te duc la întâmplare. Am trecut pe acolo de atâtea ori!…

Anne Morgan(iritată): Atunci de ce nu zici clar ce şi cum e acolo? Nu mi-ai zis decât că e lumină, linişte şi că nu mori de foame!…

Morg Ana: Păi,… mai mult… N-ajunge?

Anne Morgan: Lumină şi linişte… Astea pot fi oriunde! Că nu mori de foame… Haida de! Unde dracu-n lumea asta nu mori de foame?! Şi încă n-a aflat nimeni de locul ăla!

Morg Ana: Ba au aflat!… Unii…au şi mers… Însă nu s-au mai întors…pentru că…

Anne Morgan: Dacă nu s-au mai întors, de unde ştiu cei care au plecat în urma lor? (pauză prelungită)



Gardianul( deocamdată i se aude doar vocea):
Hei! Care eşti acolo? (Anne Morgan tresare) N-auzi, măăă?!… Răspunde, care te-ai pripăşit pe-acolo? (După o clipă de linişte, apare gardianul; Morg Ana se retrage în umbră. Anne Morgan îl aşteaptă, el se apropie prudent.) Ce faci aici?!

Anne Morgan(timidă): Aşteptam… vaporul!…

Gardianul(repezit): Ai chef de glume?! Ce vapor aştepţi tu aici? Pe aici nu trec vapoare!…

Anne Morgan(descumpănită): Poate nu ştii ‘mneata… Trebuie să sosească…

Gardianul(ofensat): Uite ce e, mie să nu-mi îndrugi bazaconii! Spune ce vrei şi... valea!

Anne Morgan: Zău că… (priveşte derutată spre Morg Ana) O fi vreo încurcătură şi încă n-ai aflat!…

Gardianul: Aha! Adică eu stau degeaba, nu?! Şi, mă rog frumos, de unde ştii tu că vine un vapor?

Anne Morgan: De la doamna…(arată în direcţia în care se află Morg Ana)

Gardianul: Care doamnă?

Anne Morgan: Cea de colo!…

Gardianul(priveşte într-acolo, apoi spre Anne Morgan, suspicios):
Doar nu vrei să spui că mai e cineva pe aici, în afară de noi!

Anne Morgan(ţâfnoasă): Eeh, comedie! Mă faci proastă!?

Gardianul(amuzat): Uşurel, uşurel… Aş zice că tu mă faci pe mine şi prost şi chior…

Anne Morgan(regretă): Vai,…băiatule, cum îţi închipui!…eu să…nu-s din alea…am eu destule necazuri, nu-mi arde…(spre Morg Ana) Uite-o colo!… Stă în umbră şi tot face semne… Ba, mai şi râde ca o apucată…

Gardianul(înţelegător): Hai fată, lasă!…Nu văd nici o doamnă. Du-te în treburile dumitale…

Anne Morgan(intrigată): Culmea! Ce, am vedenii?!

Gardianul: Poate că ai, poate că nu… De un’ să ştiu eu?… Chestia e că nu văd nimic! (înalţă din umeri)

Anne Morgan(îl ia de mână): Aşa? Hai cu mine! Te pun faţă-n faţă…(După câţiva paşi se opresc. Morg Ana a dispărut.) Păi, aici…

Gardianul(pus pe glumă): Aici ce ?

Anne Morgan(cu îndoială): De ce-o fi plecat ?

Gardianul: Să-ţi spun? (Fata îl priveşte mirată. El zâmbeşte.) I s-o fi părut că nu-s destul de chipeş.

Anne Morgan(surâs vag): Zău, ţie-ţi cam arde de glume…(cade pe gânduri.)

Gardianul: Păi, altfel cum!…

Anne Morgan: Ascunde ceva ?… Nu vrea să se afle… Ori te cunoaşte şi…

Gardianul(convins că fata e cam într-o ureche):
Las-o în pace!… Ce-ţi pasă ţie? Fiecare cu ale lui… Întoarce-te frumos acasă şi culcă-te. Tu eşti o fată cuminte. Nu e bine să fii la ora asta pe străzi. Parcă ai fi o…d-alea, Doamne apără!…

Anne Morgan(ton obsedant): Şi vaporul?… Dacă trece?…

Gardianul(blând): Fată dragă, nu pricepi! Nu poate fi nici un vapor pe aici. Cel mult o şalupă… şi, în nici un caz la ora asta. Cine ţi-o fi băgat în cap şi trăsnaia asta?…

Anne Morgan(priveşte în locul unde fusese Morg Ana):
Tot n-am unde să mă duc, aşa că…

Gardianul: Cum n-ai? Nu eşti de-aici… şi nu te-ai aciuat şi tu pe undeva… Vai de sufletul tău! De-aia visezi tu vaporul ăla!… Crezi că o să te ducă!…

Anne Morgan: Şi de asta… Apoi mă gândeam că undeva, departe…

Gardianul(se trage încurcat de ureche):
Adică n-ai un ban pentru dormit, dar poţi plăti vaporul!… Ciudată treabă.

Anne Morgan: Păi vezi? Asta e! Pe vapor nu dai un ban!

Gardianul(fluieră a mirare): Ce vorbeşti?! Şi cine-i ăla care te duce pe gratis? Că din ăştia eu…

Anne Morgan: Naiba ştie! Doamna spunea..

Gardianul: Iar doamna! Păi, nu vezi, măi fată, că s-a topit?!

Anne Morgan(încăpăţânată): Trebuie să fie pe aici. Are ea ceva de nu vrea să dea ochii cu alţii. O dibuiesc eu când pleci; să spună lămurit ce şi cum! La urma urmei…

Gardianul: La urma urmei, ce?…

Anne Morgan: Ce pierd? E tot un drac pentru mine!…

Gardianul: Bine, măi fată, înţeleg eu că nu te-nghesuie binele, dar nici viaţa nu-i de lepădat!

Anne Morgan(scârbită): Decât aşa…

Gardianul(milos): Ştii ce? Dau o raită prin preajmă. Ştii, serviciul. Mai alung vagabonzii care circulă pe aici… Tu gândeşte-te. Sunt şi eu singur…Copii n-am. Se găseşte o bucată de pâine şi pentru tine, dacă vrei… Măcar să am şi eu un suflet, acolo… Şi ne-om tîrî zilele. (O ia de mână.) Hai, gândeşte-te până mă-ntorc. (iese)

Anne Morgan(răvăşită de spusele gardianului):
…şi ne-om tîrî zilele…(zâmbeşte cu amărăciune.) De ce dracu’ să le mai tîrîm?…

Morg Ana(apare din umbră şi se apropie încet): Ce zici?… Simpatic băiatul!…

Anne Morgan(tăios): De ce ai plecat?

Morg Ana: Nu-mi place să fiu văzută de oricine.

Anne Morgan(cu îndoială): Sigur! (pauză) Ia zi-mi, te rog, ce fel de vapor mai e şi ăsta, de nu-l ştie nimeni?

Morg Ana: Cum nimeni?…

Anne Morgan: Nimeni! Nici măcar gardianul!…

Morg Ana: Ohoo, e normal! Gardianul cunoaşte doar orarul curselor curente. Cele particulare, n-are de unde…

Anne Morgan: Aha!…

Morg Ana: Ţi-am spus clar că e vorba de un prieten.

Anne Morgan: Aşa-i! (pauză) Dar tu de unde ai aflat că vine tocmai acum, în pragul dimineţii?

Morg Ana: Mare lucru! Mi-a dat un mesaj pe telefonul mobil.

Anne Morgan: Să-l văd!

Morg Ana: Ce?

Anne Morgan: Mesajul!…

Morg Ana: Aaa, acum zici, după ce cred că …l-am şters!… Nu mai îl am… De ce să-l fi păstrat?

Anne Morgan(înciudată): Ca să mi-l arăţi! Să mă conving şi eu că…

Morg Ana: Dar înţelege că nu vreau deloc să te conving. Pe nimeni nu vreau. Crezi, bine, nu crezi, te priveşte! (dispreţuitoare) Acum, că ai să mergi cu băiatul ăsta tânăr, ai o perspectivă grozavă!…

Anne Morgan: Aaa, ai şi tras cu urechea!

Morg Ana: Mare lucru! Dacă eram acolo…

Anne Morgan: Unde acolo, că nici măcar nu te-a văzut! Se uita la tine de parcă erai aer! Şi pe urmă te-ai topit!

Morg Ana: Bietul băiat! Poate nu vede bine!… (pauză) Deci, te-ai decis să rămâi.

Anne Morgan(repezită): De unde ai scos-o? parcă poţi aşa… O hotărâre din asta nu-i o glumă!

Morg Ana: De! (ca şi cum n-ar mai privi-o) Oricum, eu am plecat. Uite, soseşte vaporul…

Anne Morgan(tresare): Unde?!… (în cumpănă) Nu-l văd! Doar ceaţa asta care s-a lăsat peste apă…(scrutează orizontul)

Morg Ana: Da, da!… Acolo în ceaţă, norul acela prelung. Parcă-i un pântec de balenă…

Anne Morgan: Ce aiureală! Nu văd decât ceaţa. Parc-ar fi un nor de frişcă, mai degrabă!…

Morg Ana: Ai răbdare. Până ţi se obişnuiesc ochii. Când o s-ajungă mai aproape. Nici luminile nu se zăresc încă… Le îneacă ceaţa. Iar vaporul e şi el alb; ca o zăpadă proaspătă…

Anne Morgan(subjugată): Alb?… Ca o zăpadă… Trebuie să fie foarte frumos!…

Morg Ana: Ţi-am spus. Nici n-ai visat aşa ceva. Şi o linişte… ca dintr-altă lume.

Anne Morgan(fascinată): Ce linişte, Doamne!…

Morg Ana(persuasiv): Ei, vezi? Acum se apropie. Alunecă uşor…ca o nălucă albă…

Anne Morgan: Şi scânteiază! Ca şi cum l-ar fi năpădit licuricii!…

Morg Ana(râde amuzată): Nu-s decât luminile de pe punte. Dar vezi ce mare este!… Parcă ar pluti un oraş întreg.

Anne Morgan: Nici nu-mi închipuiam că există aşa ceva! Să mergi,… să mergi…! Să nu se termine nicicând călătoria.

Morg Ana: Dacă vrei, nu mai cobori; şi va fi fără sfârşit.

Anne Morgan: …fără sfârşit… fără sfârşit…(se înfioară, apoi continuă nedumerită) S-a făcut frig!

Morg Ana: Poate puţin… Se ivesc zorii. Nu ştiu, mie nu-mi este frig.

Anne Morgan: Pe vapor o să fie cald! Stăm la soare… şi dacă e arşiţă, ne bălăcim în apă!…

Morg Ana: Sigur! Ai acolo tot ce doreşti.

Anne Morgan(extaziată): Nu-mi vine să cred! De unde atâta?… Şi de ce mie?…

Morg Ana(o cuprinde după umăr cu braţul): Linişteşte-te! Nu te mai frământa. (Anne Morgan se-nfioară brusc la atingerea ei.) Ai şi tu tot dreptul!… (Dar fata nu mai suportă atingerea ei şi se desprinde tremurând. Morg Ana zâmbeşte enigmatic.)

Anne Morgan(după o clipă îşi revine): Eşti rece ca ghiaţa! (apoi timidă) Iartă-mă, mi s-a părut… cred că eu… nervii mei…

Morg Ana(calmă): Normal! Dacă tu arzi ca o flacără!…

Anne Morgan(se linişteşte): Ard zici! (râde) Mă mir că n-am luat foc!…

Morg Ana: Te obişnuieşti. În curând n-o să mai… Ei, gata! Vii?

Anne Morgan(ca în transă): Ce frumos e! Parcă s-a deschis cerul! (Morg Ana face câţiva paşi înspre râu.) Şi nu trebuie decât să intri…

Morg Ana(se opreşte): Haide! O să ai tot timpul să-l priveşti!…

Anne Morgan: Mi-e frică!…

Morg Ana(tandră): N-are de ce să-ţi…

Anne Morgan: Dacă se murdăreşte?… Vaporul!… E atât de alb şi de curat!

Morg Ana: Nu fi copilă! Haide! (îi întinde mâna.)

Anne Morgan: Stai să mă descalţ! (îşi aruncă pantofii) Să nu duc nici praful!… (înaintează ca vrăjită)

Gardianul(reapare): Uite, m-am întors! (se uită în jur) Unde te-ai?… Hei, m-auzi?… (Anne Morgan nu-l aude; păşeşte ca hipnotizată pe maginea malului) Măi fată, ce naiba!… (o zăreşte în ultima clipă cum umblă ca o somnambulă) Stai! (se repede pe urmele ei şi o prinde în timp ce păşea în gol, aruncând-o pe malul apei) O, Doamne, da’ ţicnită mai eşti! Ce voiai?… (Pauză. Anne Morgan e total absentă, n-are nici o reacţie.) De ce nu răspunzi?… Adică de-astea-mi eşti!…

Anne Morgan(priveşte rătăcită în jur): Vaporul…alb…şi luminile…unde…

Gardianul(repezit): Nu e nici un vapor! De câte ori să-ţi mai spun?

Anne Morgan(disperată): Aici era!… Alb… ca o zăpadă proaspătă… plutea şi era linişte… Doamne, ce linişte!…

Gardianul(blând): Ce rost mai are acum?… Lasă, hai să mergem… (vrea s-o ridice, dar ea se zbate.)

Anne Morgan(cu voce tremurată): Nu, nu! Vreau să-l aştept! Se va întoarce… Şi dacă nu-s aici… niciodată n-am să-l mai găsesc… Nu-nţelegi! Trebuie să plec cu el!…

Gardianul(zăpăcit complet): O să pleci, o să pleci!… Fii liniştită! Te hodineşti olecuţă şi după aia…(face semn cu mâna spre zare)

Anne Morgan(se ridică în genunchi şi priveşte cu ochii măriţi ca de o spaimă): Acum aş fi fost departe… pe puntea aia cu sute de lumini… De parcă l-ar fi năpădit licuricii…(resemnare disperată) Gata!… S-a dus!…Şi s-a isprăvit!… (ţipă) De ce a trebuit să cad ca o proastă, tocmai când să urc! (plânge în hohote)

Gardianul(furios): Pe dracu’! Eu te-am… Altfel te duceai la fund!

Anne Morgan(cu ochii mari de uimire): De ce nu m-ai…

Gardianul: Cum era să te!… Doamne nu mă lăsa! Păcat de sufletul tău!…

Anne Morgan(în aceeaşi reverie): Ooo, să fi văzut cum luneca pe apă, fără foşnet…alb…alb…strălucitor…o minune!… Mă descălţasem să nu-l murdăresc… Şi aveam… Adică scăpam de toate!…

Gardianul: Chiar că scăpai, săraca de tine! Cu burta plină de apă puturoasă! (o zgâlţâie de umeri) Trezeşte-te odată!

Anne Morgan(ca de pe altă lume): Ce… ce s-a întâmplat? (se dezmeticeşte)

Gardianul: Asta tu trebuie să-mi spui!

Anne Morgan(încă pierdută): Păi, doamna…Morg Ana… şi vaporul…zicea că plecăm…

Gardianul: Şi unde-s?

Anne Morgan: S-au dus…dacă eu…dacă eu n-am…

Gardianul: Nu fi fraieră! Cum să se ducă? Un vapor nu piere aşa, fără urmă! L-aş fi văzut. L-ai vedea şi tu! Că doar nu e pasăre, să se topească în văzduh!…(pauză)

Anne Morgan(pe gânduri): E drept!… Atunci, cum?!…

Gardianul(ridică din umeri): O nălucă de a ta! De un’ să ştiu ? Poate eşti puţin bolnăvioară şi…

Anne Morgan(neagă din cap): Şi acum?…

Gardianul: Acum, ce?

Anne Morgan: Cu mine, zic! Eu ce fac?…

Gardianul: Vedem!… Hai, mergem acasă!… Mănânci, dormi, te pui pe picioare… Îţi găsesc ceva… Muncim şi ne ducem zilele. O nădejde tot ne mai rămâne, atâta timp cât mai e şi un strop de viaţă!…
Pornesc amândoi cu paşi lenţi spre luminiţa de la ghereta gardianului. De câteva ori, Anne Morgan întoarce capul şi priveşte apa Mureşului, ca şi cum ar spera să vadă iar năluca aceea. La un moment dat se opreşte.

Anne Morgan: Doamne, ce alb era!…


- sfârşit-

Bogdan Butariu
Arad, 7.09.2006

Mihai Tiţa

Simţul umorului luat în serios

zilele astea simple
într-un oraş unde nu se întîmplă nimic
decît în cărţile poştale
este atît de bine atît de corect
numai copacii îşi ţin respiraţia

ce noroc să ai un job
să am un job să putem lăsa inimile
noastre în grija altora

îmi auzi ecoul
un urs care dansează

Ana Calavrias

Semn c-ai fost

ascunde-ţi paşii de călugăr pe sub
coardele mele legate de brîu şi de mîini

lipeşte de sticla ferestrei soarele tău apus
şi plîngi plîngi lîngă prag a neputinţă şi lipsă

adu-mi în casă umbre şi doseşte-le
prin sertare lîngă eşarfe verzi de mătase

în cartea cea mai grea de pe raft la pagina
şasesutenouăzeci lasă semn un colţ îndoit

pune în cutia cu chibrituri de pe aragaz
un strop de piatră de pe tălpi

de la telecomandă şi telefon scoate bateriile
şi cartela să nu mai comunicăm

pe prosop lasă-ţi chip caprui
şi pe pernă miros de spumă de ras

în cana de ceai tîrziu pune o floare de nufăr
iar în uşă lasă cheia nerăsucită

ascunde între degetele mîinilor
parfum de lalea închisă la sosirea nopţii

iar sufletu-ţi pune-l în rotundul cercelului meu

Dana Huţanu

Reconstituire


Nu deschide uşa aceea
Nu îmi aerisi viaţa
Nu trage perdeleleŞ
i mai ales Nu şterge praful
Lasă-l să reconstituie cu linii senzuale
Pulberea tânără a trupului meu
Încuie uşa aceea pentru ca mâine
Mă mut în alt loc
Unde asfinţitul mă poate reconstitui
Mai simplu
Din culori vechi de icoană

Încuie uşa aceea pentru ca mâine
Mă mut în alt loc
Unde asfinţitul mă poate reconstitui
Mai simplu
Din culori vechi de icoană

Bogdan BU: proză(6)

Tristeţe


Sub sticla de pe birou, am adunat an de an cărţi poştale ilustrate, trimise de tatăl sau de fratele meu din câte un colţ îndepărtat de lume: Niagara, Montreal, Geneva, Paris, sau Milano. Atâtea locuri pe care-mi plimb ochii, câteodată absent, alteori cu aduceri aminte… În mijlocul cărţilor poştale am lăsat un loc gol, care are o formă nedefinită; o suprafaţă care nu poartă nici un nume în geometrie. Este locul în care şi-au instalat casa toţi membrii dinastiei pisiceşti Pussy, care mi-au populat domiciliul. Azi, această veche dinastie s-a stins. Mi-au mai rămas doar cărţile poştale… Şi-un copac răsfrânt, ca o oază de verdeaţă între cascade şi ansambluri arhitectonice. Uitându-mă la locurile pe care le-am sigilat sub sticlă, toate îmi par acum golite de sens, moarte, epuizate. Numai crengile ude ale copacului, în răsfrângerea lor, semănând cu un cap retezat cu pletele în jos, parcă sunt mai vii. Am ieşit în curte să le văd. Au început să se molipsească şi ele de moartea cărţilor poştale.
Ce-ar fi să-mi plimb tristeţea pe străzi?… Acolo am să găsesc măcar alţi oameni trişti. Numai morţii şi proştii nu sunt trişti. Se-ntunecă; cerul se lasă peste mine vânăt şi ostil. Strada şi casele, schimbându-şi culoarea, par că privesc încruntate prin ferestrele lor posace, oamenii care circulă posomorâţi. Totul este ostil; copacii desfrunziţi, băltoacele de pe trotuar, absolut totul… Nu se găseşte nicăieri cineva care să dea puţină căldură de pomană. Mă simt umilit. Intru pentru puţin timp în spital, să caut un medic care m-a îngrijit la un moment dat. Mi se spune că este în concediu. Dar eu vreau să mă satur de toate aspectele tristeţii, aşa că pornesc într-o plimbare pe culoarele spitalului. Sorbind cu o privire mohorâtă halatele vişinii ale pacienţilor, îl întâlnesc pe doctorul pe care îl căutasem. Stă de vorbă cu un alt medic. Îmi întinde o mână absentă şi mă priveşte cu un zâmbet ce mi se pare a fi puţin ironic. Sau indiferent?… Nu ştiu; îmi azvârle o privire prin sticla ochelarilor.
- V-am căutat, îi spun.
- Sunt în concediu, răspunde el şi porneşte mai departe, aplecând un umăr spre colegul lui, cu un gest confidenţial.
Nu l-ar fi costat nimic un pic de bunăvoinţă. Mi-ar fi plăcut să mă întrebe măcar “ de ce“. Aveam altă părere despre doctorul ăsta. Mi l-am închipuit un domn. Nu este!… Un domn nu umileşte pe nimeni, mai ales într-o zi tristă, când totul este umilitor şi omul e atât de vulnerabil. M-am simţit umilit pentru că m-am lăsat dus pe aripile unui entuziasm neîntemeiat în privinţa acestui presupus “domn”. Poate că este, într-adevăr!… Dar pentru mine n-o să mai fie. L-am anihilat. Şi cred că ar trebui instituit un examen de omenie pentru toată populaţia globului, măcar la un interval de 10 ani.

Am pornit din nou pe stradă. Parcă veneam de la o înmormântare. Pleoştit şi abătut, mergeam pe şina tramvaiului, hotărât să nu mă uit decât la picioarele trecătorilor. Ce-ar fi să-mi imaginez nişte biografii după expresia lor?… Mai toate sunt grăbite, preocupate să nu calce în bălţi. Uite o pereche de picioare grăsuţe, rozalii, în ciorapi de nylon, având carnea răsfrântă peste baretele pantofilor cu tocuri înalte. Picioare de femeie hotărâtă şi sigură pe ea. Acum văd două picioare subţiri, uşor aduse, care fac pe cochetele şi care poartă cine ştie ce cap de gâscă. O pereche, frumoase şi melancolice, cu mers moale, cărora nu le pasă deloc ce efect fac; picioarele unei femei deprimate. O pereche e îmbrăcată în pantaloni cu carouri, merg încălţate în pantofi oliv cu vârfuri pătrate. Ţopăie ca nişte lăcuste. Sunt purtătoarele unui fante care a rupt gura târgului. Altele au pulpele azârlite îndărăt, desenându-se printr-un trening albastru. Toate merg pe vârfuri, din loc în loc, ocolind bălţile. Uite, văd acum altă pereche. Izbesc neregulat două sacoşe de pânză, care seamănă cu o prelungire grotescă a mâinilor. Nu ocolesc bălţile şi nici uleiul de lângă şina de tramvai. Nu le pasă că se stropesc şi că au să fie urâte şi murdare. Nu le pasă de nimic. Au cunoscut, poate, toate bucuriile. Au zburdat prin iarbă, au jucat mingea, au iubit, au fost iubite, înşelate…, umilite…! Totul le este egal. Doar încălţămintea scârţâie în afară, ca semn al tristeţii, al unui temperament melancolic. Trec zeci de alte picioare pe lângă mine, dar nu le mai iau în seamă. Le urmăresc pe acestea două, îmbrăcate în pantaloni cenuşii. Îmi place zgomotul vătuit al paşilor înfundaţi.
Un picior a călcat pe o piatră şi a spart-o. Piatra a scrâşnit şi talpa s-a ridicat speriată. Nu are nevoie de zgomote şi de violenţă. Îi place tristeţea ei. Nu mai are ce pierde. Merg în spatele lor, foarte aproape. Păstrez doar distanţa de la care să le pot urmări. Deşi se ştiu urmărite, nu grăbesc pasul. Nici nu le pasă. Deodată, o pereche de picioare bine-ncălţate, late, hotărâte şi bine plantate, lovesc picioarele după care mă ţin. Stăpânul celor bine încălţate, face tot el, gălăgie. Picioarele cenuşii calcă într-o băltoacă. Puţin le-a păsat c-au fost brutalizate. Totul le este egal. Iar eu mă simt umilit încă o dată… Sunt prea trist ca să mă duc să le pun o piedică picioarelor brutale, îngâmfate şi agresive. Picioarele mele se urcă în tramvai. Uşa vagonului s-a deschis în faţa lor. Eu mă simt părăsit. Mi se pare că s-a mai stins o rază de omenie şi de înţelegere. Nu mai am cu ce să-mi conjug tristeţea… Dar mai ales, mă simt umilit.
Bogdan Butariu
Arad, 25.03.1995

Laura Pteancu

Ego

din cutuma focului
m-am născut
peniţa între POT
şi NU POT o ascut
aştern pe pântec
un vers urmat
pentru puiul de muză
obsedat.


Despre răsculare

pumnii aceştia
aşchii de ger
o celulă prelungă
un spor de noapte
jgheab adulmecat de vaci negre
coarnele răsucite de sete
debarc mâinile
dintre rame
această maşină de război
câtă moarte
o clipă sub talpă
piesele vechi nutresc rugini
de pace
solstiţiul cuiului scos
din carne
pipăi aerul uscat
grădinile de praf adus
de epoci
cu lacune de rod şi vânt
mulajul de tribun egocentric
rolul meu ieşit din program
înălţimea cerului
din piatră.




Flagrant

călătoria
într-o livadă cu fructe trecute
de paza dionisului
stele putrede de vinul scund
între cracii pomilor
sfârcurile încinse ale cerului
mosorul somnului
desfăşoară călcâiul dezertorilor
o goană de împerechere
a ghepardului
răsucire
a inimii pline de junglă
sâmburii sparţi
mulaţi după erecţia iluziei
coaja mărului deschisă
cu unghia piciorului furtunos
trecerea mea
în scoarţa ta

cuţitul dumnezeului
surprins în culisele beregatei.


Afacere

Voi deschide un birt
pentru minerul din fiecare
o gaură neagră
victima la depăşirea
pragului prohibit din pahare
inhalaţi în puţurile măştilor
duble
vom privi găurile de cheie
în frunte
cârtiţele în privirea orbului
liliecii în fumul epigonului
ţipând către noapte
visul de lapte viu
din uger adormit

vom deraia un guvern
o profanare
mai puţin decât
unul
umbre renegate
vagonetul gol

în amiaza de bere
totul la fel.


Neprinsă

săbiile boante în întunericul pereche
golului
armele albe năucesc umbrele din preajma
cărnii
căngile de gheaţă
în asfalt
ochesc ricoşata ţintă cu capul
plecat în apa simplă a apusului
mă văd incoruptibila construcţie de sânge
şi vânt
traheele acestui oraş cu oameni
din metal lichid
bântuite de guri de peşteră la tarabe

e totul chiar ilar
la colţ în placenta cofetăriei părăsite
dricul
strângerilor de frunte colectează blesteme
de gumă.






Secsi

Sărutul
floare de lotus
pe fesa lunii înecate-n mine
miedul
fagurilor opăriţi pe buze
deriva
beduinului pe trupul meu
laserul privirilor fugare
neadormirea
capului de mac
la infraroşiile ochiului de hienă
menajeria
venelor şerpeşti
nedomesticite de nici o acoladă

un cadrilater afrodisiac
tatuat
în metalul trupurilor ude
după un interval
de sudură

o cană cu apă
peste universul de testosteron
din mine.


Ropot pe un cer sofist

pielea ta
râvnit papirus tropical
al furnicilor de cerneală
hibernând muşuroiul degetelor
regizez
pumnul închis deschis sălbatic
sub cenzura curbă a soarelui
rictusul ciorilor
abisuri punctate în cârtiţe
înrudite apocalipsei imperfecte
autodiviziunea
seflului de eschimoş în subsioara
nopţilor polare
remiza
bărbaţilor femeilor
menajerie de trupuri goale
ilglou-ul
iubitului orb
actul final al ghioceilor
peniţe pe zăpadă.


Perspectivă (de jos)

şarpele în urma genunchilor tăi zvârcolindu-se
un dinte
scuipat din rulmentul soarelui răscumpărat
bezelele
sânilor indicând testosteronul câştigător
o bere nouă
pregătind drumul tău spre Mecca
oraş mugitor
ţară de cuburi reîntregită cu un pion

susul tău
prag înalt
pe care luceferii fac băi
de soare
în nămol.
Preaplin

penurie de rimă
eu
stră-pântecul Măriei Sale
ecoul

toba ciulendrelor de apoi
gura compactă a soarelui
fântâna de lilieci a umbrei
tantra cuplului neiertător
în orgia privirii lor
cenuşăreasa cu tălpi deştepte
bântuită
incantată la lună
scoasă la vitraliul lacrimei
podidind mustaţa focilor
amăgită la scaldă
în ochiul demonului învins
de rima impară a gerului
cu braţe de bărbat.


Egoismul de a rămâne

dintre fălcile îngheţului
un copil
cap de ghiocel înţărcat
zbaterile zilelor de pescuit
la copcă
imortalizate sub un triunghi
pervers de soare
flacăra pe drumul de regres
al fluturelui
aruncat în ea
umbrele pălmuite de obstacole
ziduri în pielea goală
resuscitate de suflul misit
al anotimpurilor umanoide
sub copacii fructiferi cu moartea
cei rămaşi prospectăm cu jind

ispite gurmande
dăruiesc
impulsul gratuit al spintecării.

Bogdan BU: poezii(2)

Imagine

Iubirea m-a-nvăţat să fiu simplu
ca piaţa din jurul unei biserici...
unde nu există sunet de clopot,
nici creioane,
nici senzualitate...

15.12.2002




Miraj

Blocul se-nalţă în aerul curat
Spălat de ploaie
Şi cade,
Oglindindu-se în balta
Din curtea interioară.
Între adevăr şi imagine,
Pe uscatul ce le desparte,
Se plimbă...
Trei porumbei.
                                     16.12.2002


Noapte moartă

Nimeni nu traversează strada...
Nici măcar un beţiv!
Cu toate acestea, intuiesc o procesiune de umbre;
Umbrele celor care s-au dus...
Umbrele celor care mai trăiesc şi...
Mai ales, umbrele celor care vor fi!
Un râu plânge folosind vocea nopţii...
Nu vocea acestei nopţi; a unei alteia,...
mai mari...
                                     15.12.2002                 

Trofee

Nopţile noastre
se înecau în vin
şi-n pântec de femeie...
Speram ca forţa să vrea să vină către noi
ca un câine vagabond
şi să ni se aşeze la picioare;
câtorva dintre noi li se năzări această nostalgie,
dar ea smulse destinele noastre
şi şi le atârnă la brâu,
ca pe nişte trofee...
                                       16.12.2002

Echilibru afectiv

Rămâi pe urma caldă a paşilor de ren
Sub veghea din tărie cu raza izbăvită
Din paşnicele zvonuri s-auzi un reqviem
Pe veci povara frunţii să-ţi fie ocrotită


Rămâi în Unda Sfântă a Glasului Peren
Calota ca de iceberg, sub steaua ta topită
Îţi va deschide calea Slăvitului Eden
Laleaua din privire să-ţi fie cumpănită...


Când ninsă-ţi va fi fruntea, prin crinii din altar,
Izvod de chihlimbar or însemna ciobanii
Smerit, prin rugi rotunde, chiar paşnicul olar
Sub harfe de tulpini, îţi va vibra timpanii!...


Trecutul din prezent l-om duce mai departe,
Şi poate vom uita de ură şi de moarte!...
                                       20.12.2002
                                       Bogdan Butariu
                                        

Bogdan BU: poezii

Imagine



Iubirea m-a-nvăţat să fiu simplu
ca piaţa din jurul unei biserici...
unde nu există sunet de clopot,
nici creioane,
nici senzualitate...

15.12.2002



Miraj

Blocul se-nalţă în aerul curat
Spălat de ploaie
Şi cade,
Oglindindu-se în balta
Din curtea interioară.
Între adevăr şi imagine,
Pe uscatul ce le desparte,
Se plimbă...
Trei porumbei.

Flavia Pucea

Imposibila re-negare

pe câmpia de ciment,ciuruită de grindina sidefie,
burţile vapoarelor zvâcneau de secetă.
scrisori de dragoste putrezeau în lumina lăptoasă a neoanelor.
câini sinucigaşi lipeau urechea de sticla solară a şoselelor
suspendate zdrobindu-şi dinţii de caroseriile de platină.
păianjeni agonici mă priveau cu ochii lor piramidali,ţipându-mi în urechi strigăte de ajutor.
atunci, în noaptea eternă a celei de-a treia comete, mi-am amintit de tine
şi blugii tăi tociţi în fund de treptele TNB-ului.
te-am înjurat de toţi dumnezeii. mi-am aprins o ţigară, hotărâtă,
pregătită să ascult cum huleşti neputinţa de-a mă întrupa în tine.
aş vrea să râd cu gura ta şi să-mi lepăd acolo păcatele ca într-o lada puturoasă de gunoi.
aş vrea să te ating şi să poţi vedea înlăuntrul meu,
să poţi auzi freamătul viscerelor mele sălbăticite, să vorbeşti în locul meu.
mă înec în pielea mea ca într-o mlaştină bolborosindă,
care-mi răpeşte cuvintele, le deşiră şi le răsfiră pe sine,
le transformă în ghicitori şi aşteaptă.
vei veni ca întotdeauna să le admiri, le vei privi nedumerit,
le vei atinge, le vei decoji cu solzii tăi,cu pielea ta aspră de reptilă...
se vor topi ca nişte păsări moarte în cearceaful umed..le vei uita...
vin la tine noapte de noapte cu trupul negru de cuvinte.
mă atingi şi-ncep să se scorojească precum vopseaua de pe un lemn putrezit.
scapă-mă de ele, nu le mai pot citi, nu le mai pot rosti…
dar cresc cu încăpăţânare ca mucegaiul.
acum înţelegi?
înţelegi de ce te înjur de trei ori pe zi?

Dana Banu

Poem cu femeie înaltă şi vie

motto:"maică plângând, spălând pietre"

(Paul Aretzu)

Am văzut o femeie cu năframă neagră stând la capătul serii

Printre crengile de cireşi înfloriţi adia un vânt de vară

aproape transparentă şi vie, înaltă în vis, tremurătoare.

Călcând peste ape atunci, m-am oprit în dreptul ei

şi am întrebat-o pe ea, cea care-şi născuse fiii la marginea zilelor sale:

Unde e maică? Unde e locul de trecut fără vamă?

Din ochi îi curgeau lacrimi, din inimă sânge,

Nime-n lume n-o vedea, nime-n lume n-o ştia,

Numai unul, zidul 'naltul ce desparte-un om de altul, la capătul serii.

Când am ajuns o femeie înaltă şi vie, m-a luat de mână

Şi m-a dus până în mijlocul pământului.

Păsările cerului au pierit, luminile s-au stins cu toatele

Durerea plecase din carnea noastră, nu mai aveam trupuri

Atunci am scris poemul acesta şi ne-am întors

înspre dimineaţa cea vie a lumii.

Printre crengile de cireşi înfloriţi, adia sufletul nostru spre vară.

Dana Banu, 27 mai 2008

Aradul vă invită la teatru

Arad 2008. Azi la Arad  a  început ediţia a VI-a a Festivalului de Teatru de Cameră şi Underground "Arad - Fun 2008"

Conceput şi organizat de către Casa de Cultură a Municipiului Arad în anul 2003 din necesitatea promovării şi susţinerii curentului teatral independent, ARAD – FUN se adresează în primul rând tinerilor artişti şi spectatori. Festivalul se bucură de faimă internaţională şi are ca scop promovarea spectacolelor dramaturgiei contemporane, româneşti şi universale, produse de companii teatrale private, independente, dar şi de stat.

Organizatorul şi iniţiatorul acestui remarcabil festival a fost, de altfel, Ovidiu Balint, directorul Casei de Cultură a Municipiului Arad. La ediţia din acest an vor fi prezentate 34 de spectacole din care 13 vor fi susţinute de trupe din Franţa, Finlanda, Belgia, Ungaria, Polonia, Ucraina, Slovenia şi Serbia. Spectacolele vor avea loc la Teatrul Vechi, Frontiera, cortul din Piaţa Avram Iancu, Turnul de Apă şi Teatrul de Marionete.

De asemenea,  în cadrul ediţiei din acest an sunt programate trei woorkshop-uri, conduse de Victor Scoradeţ, Jadranka Andjelic şi Anca Doczi, la care s-au înscris peste 30 de studenţi de la facultăţi de teatru şi filologie din ţară.

Bogdy Butariu


FESTIVALUL DE TEATRU UNDERGROUND « ARAD-FUN » 2008

Programul spectacolelor

LUNI 12 MAI
Ora 18.00, Teatrul vechi
Magic Afternoon de Wolfgang Bauer, regia Dan Stoica, Teatrul Dramatic Fani Tardini Galati

Ora 20.30, Club Frontiera
Hell dupã Lolita Pille, regia Chris Simion, Teatrul Undercloud Bucuresti

Ora 22.30, Teatrul vechi
Teatrul Covalciuc angajeazã masinist de Ioan Peter, regie Florin Covalciuc, Casa de Culturã a Municipiului Arad

MARTI 13 MAI
Ora 18.00, Teatrul vechi
Tabloul de Eugen Ionesco, regia Dan Victor, UNDA ? ART Company în colaborare cu Teatrul Arca, Bucuresti

Ora 20.30, Cort
Dragostea dureazã trei ani dupã Frederic Beigbeder, regia Chris Simion, Teatrul Undercloud, Bucuresti

Ora 22.30, Club Frontiera
L'homme a la caméra de Armand Richelet-Kleinberg si Philippe Derlet des Boscailles, productie Spectacles Charles Kleinberg, Belgia (film în limba francezã)

MIERCURI 14 MAI
Ora 18.00, Teatrul vechi
Rencontres regia Dragos Huluba si Violeta Totir, Compania de Teatru Passe-Partout Dan Puric, Bucuresti

Ora 20.30, Teatrul de Marionete
Scaunele de Eugen Ionesco, regia Chris Simion, Teatrul Undercloud, Bucuresti

Ora 22.30, Club Frontiera
Zadarnicele chinuri ale mortii colaj de texte de William Shakespeare, regia Diana Cozma si Radu Teampãu, Facultatea de Teatru si Televiziune, Universitatea „Babes-Bolyai” Cluj-Napoca, anul III actorie

JOI 15 MAI
Ora 18.00, Turnul de apã
Usa,  colaj de texte de Matei Visniec, regia Adriana Ghinitã, Casa de Culturã a Municipiului Arad

Ora 20.00, Teatrul vechi
Kurbas. Reconstruction regia Larysa Venediktova, TanzLaboratorium, Kiev Ucraina – Spectacol nerecomandat persoanelor sub 16 ani.

Ora 21.30, Club Frontiera
Mad About the Boy dupã Emmanuel Adely, one-woman show cu Giorgiana Elena Popan, Facultatea de Teatru si Televiziune, Universitatea „Babes-Bolyai” Cluj-Napoca, anul IV actorie

Ora 23.00, Club Frontiera
Marsul tobelor, recital de percutie cu Cserey Csaba, Satu Mare

VINERI 16 MAI
Ora 17.00, curte interioarã Cafeneaua Joy’s
Gunoierul, dupã un text de Mimi Cornel Brãnescu, regia Claudiu Pintican, Teatrul Ararat, Baia Mare

Ora 18.00, Teatrul vechi
Pour Elise de Armand Richelet Kleinberg, regia Charles Kleinberg, Spectacles Charles Kleinberg, Belgia (spectacol în limba francezã)

Ora 22.30, Club Frontiera
Fericirea e marcã înregistratã, adaptare dupã Frederic Beigbeder, regia Alex Mihail, Compania Flower Power, Bucuresti

SAMBATA 17 MAI
Ora 17.00, curte interioarã Cafeneaua Joy’s
Gunoierul, dupã un text de Mimi Cornel Brãnescu, regia Claudiu Pintican, Teatrul Ararat, Baia Mare

Ora 18.00, Club Frontiera
Székek, de Eugen Ionesco, regia Hargitai Iván, Teatrul Árnyékszínház, Pécs, Ungaria (spectacol în limba maghiarã)

Ora 20.30, Teatrul vechi
Manteca de Alberto Pedro Torriente, regia Ricardo Miranda, Scene Nationale de la Martinique & Théâtre Corps Beaux, Martinica (spectacol în limba francezã)

Ora 22.30, Club Frontiera
Wake Up and Smell the Coffee de Eric Bogosian, regia Dan Vasile, Compania Micã

DUMINICA 18 MAI
Ora 17.00, Club Frontiera
Húst, kilóra! – Férfidaráló regia Benkõ Imola Teatrul Focus Mûhely, Szeged, Ungaria (spectacol în limba maghiarã)

Ora 18.30, Teatrul vechi
After Hours un spectacol de si cu Katarzyna Kizior, Elwira Piorun, Szymon Osiñski, Bartek Figurski, The Whirls Dance Theatre, Varsovia, Polonia – Spectacol nerecomandat persoanelor sub 18 ani.

Ora 20.30, Cort
No uman no crai regia Marius Cordos, Teatrul Joint, Brasov

Ora 22.30, Teatrul vechi
Deformatii dupã texte de Claudiu Komartin, Mitos Micleusanu, Rãzvan Tupa, Adina Zorzini, regia Marcel Þop, Teatrul LUNI de la Green Hourssi Fundatia „Ileana Mustatzã”

LUNI 19 MAI
Ora 17.30, Teatrul vechi
Teatrul descompus sau omul-pubelã de Matei Visniec, regia Gheorghe Hibovski, Teatrul T?ndem, Piatra Neamt

Ora 19.30, Turnul de apã
Eden de Eugene O’Brien, regia Cristi Juncu, TEATRU 74, Târgu-Mures

Ora 21.00, Club Frontiera
Flori, filme, fete sau bãieti de Mimi Brãnescu, regia Radu Popescu, Teatrul LUNI de la Green Hourssi Asociaþia Teatrul.ro

Ora 22.30, Teatrul vechi
Stop the Tempo regia Edith Mag, Compania Play, Craiova

MARTI 20 MAI
Ora 18.00, Teatrul vechi
Sefele de Werner Schwab, regia Sorin Militaru, Teatrul Odeon, Bucuresti

Ora 20.30, Club Frontiera
COCK-TALE (film fictiune) regia si scenariul Cristian Bajora, producãtori Raymond Nicolau, Cristian Bajora

Ora 22.30, Teatrul vechi
Vestul singuratic de Martin McDonagh, regia Cristian Juncu, TEATRU 74, Târgu-Mures

MIERCURI 21 MAI
Ora 18.00, Teatrul vechi
All What You Can Get de Ioan Peter, regia David Kozma, European Theatre Collective & Culture Factory Korjaamo, Helsinki, Finlanda (spectacol în limba englezã)

Ora 20.00, Teatrul de Marionete
A fi sau a nu fi.... (film documentar) scenariul Radu Dinulescu si Mirela Vasadi, regia Mirela Vasadi, productie CNC si Artis Film România

Ora 21.30, Cort
Cãutându-te pe tine spectacol de si cu Ana Pepine, Dana Paraschiv, Silviu Man, Paul Cimpoieru, Stefan Ruxanda, Compania de Teatru Passe-Partout Dan Puric

Ora 22.30, Teatrul vechi
Femei singure – Orgasm adult scãpat de la Zoo de Dario Fo, regia Gheorghe Balint, Compania Buzunarul cu Teatru


JOI 22 MAI
Ora 18.00, Teatrul vechi
Ploaia care nu-nceteazã... de Theo Herghelegiu, regia Theo Herghelegiu, Teatrul Inexistent în coproductie cu Teatrul Municipal Bacovia, Bacãu

Ora 20.30, Cort
4.48 Psychose de Sarah Kane, regia Gwendale Rizat, Compania Exébéché, Franta (spectacol în limba francezã)

Ora 22.30, Club Frontiera
La Mezzanine chante Brecht (café concert) regia Cécile Maquet, Théâtre de la Mezzanine, Franta

Carla Ivănescu

însemnări pe margini transparente


iubito, azi m-ai făcut cel mai fericit om
a fost ultimul adevăr dintre noi

contrariat de tăcere-
ochii
buzele
mâinile
-mi-ai lăsat cuvintele
din care adevăratul tu a plecat

te-ai întors să-mi spui:
trebuie să plec

necuvintele mele au făcut loc cuvintelor tale:
îmi place libertatea pe care mi-o acorzi

revin la panoramic





privire printre pietoni


ţi-am aşternut la picioare visul
mi-ai făcut cadou seringa
din aripile fluturelui de azi dimineaţă
(ce ştii tu despre droguri…/?)

cu fiecare clipă alături
departe de tine
am început să mor

poveştile galbene de prea multe zâmbete

prea-plinul fericirii mele era o sfidare
am început să-mi spăl funinginea de pe faţă
în dungi

după timpul omului
pentru care ziua are 25 de ore
mi-am pus scrisoarea la poştă
cu lipiciul prelingându-se
pe margini…

apăs întrerupătorul




puzzle


acelaşi pas egal
revocat de bulbul amigdalian

de când am uitat
să mă preling în paginile cărţii…

îmi scriu poveştile pe spatele tău
pe un CD zgâriat
fac mulaje după chipul tău



*
te caut printre tablouri
între spectatori
printre farfurii şi pahare
în foc
în cuvinte
în pat
la telefon

mi te-au adus mai târziu
când flăcările au lăsat în urmă
încă un deşert
născut în tăcere


*
printre fonduri
îţi zăresc în oglindă
amintirea
încerc să te reţin
printr-un apel telefonic


m-am trezit culegând frânturi


*
un ochi e SF
celălalt rulează filmul zilei
în care te împarţi

mă contrazic

încă o filă
se strecoară printre degete
în sticla cu lac pentru unghii
păstrez clipe de reamintit

alunec străină alături

te scriu cu mirosuri
îţi rescriu cuvintele
ca exerciţiu de citire rapidă

*
dansez pe mâna ta
în fum de lumânare
mă scriu cu umbra unghiei
rămasă la tine
îţi ascult ecourile
ce-mi învăluie trupul
mult după ce ai plecat





fata pe care o vrei închisă în casă


ianus! am mai multe feţe decât tine!
câte una pentru fiecare şi orice

tu erai singurul care le putea vedea pe toate
şi ai reuşit să le adormi pe rând
dar ai uitat păunul…

ai lăsat trează fata din casă:
dormitorul, bucătăria, schimbările de program
acceptări

întotdeauna alţii sunt mai importanţi decât mine

pe uşa fiecărei case trebuie să scrie:
Dragostea e oarbă doar pentru unul din doi!

am acceptat să dorm fiind legea ce te guverna

ai încălcat legea
te mai privesc doar cu un ochi al fetei din casă

celelalte feţe au început să se trezească
încerci să o legi pe fata din casă
vrei să-i ascunzi aripile sub bani şi daruri
doar pentru că nu vrei să stai cu ea…
vrei s-o muţi

îmi voi căuta atingerile
în palmele tipului chel
cu mâini calde, tandre şi posesive
care adoră sa-mi faca masaj -
nu-l deranjează să fie a treia roată de la căruţă

voi culege atenţiile fiecărui bărbat care-mi place
alergând după ce mi-ai promis

pentru fiecare eveniment din viaţa mea
voi avea mereu pe cineva lângă mine

te vei supăra citind astea
dar altfel nu vrei să mă iei în serios
rectific… nu sunt destul de importantă pentru tine

ai lăsat cercul să se fisureze
legea gravitaţiei a fost încălcată
cinica se scaldă în paharul tau de vin roşu
cu faţa udă de lacrimi

cum te poţi recunoaşte într-un text scris?
nu l-ai ascultat în vorbe, în lacrimi, în gemete, în tăceri…

voi picta merau
pe usile dulapului
note muzicale

point to point protocol

mi-am transformat buzele în răni
ca să-ţi respect tăcerea
ce mi-ai impus-o

mă las târâtă pe cioburi, pe lame
prin crevase sângerânde cu miros de carne arsă…
mâine voi picura sânge din limbă
peste toate


voi începe să-mi rod interiorul…
nu contează cât mă schilodesc
nu contează abisurile cu miros de sulf
nu contează patul cu şerpi şi lipitori
nu contează noaptea pe care o trăiesc…
mi-ai omorât soarele

contezi doar atât
cât din rănile mele tot mai numeroase
să picure sânge

e grilajul ce-l pun între mine şi tine
ai uitat că mă cheamă phoenix

Ştefan Augustin Doinaş

Mistreţul cu colţi de argint

                                                                               
Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoareaa
prin inimă neagră de codru trecea.
Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea,
cântă dintr-un flaut de os şi zicea:

- Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse
mistreţul cu colţi de argint, fioros,
ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse
copita şi blana şi ochiul sticlos...

- Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,
mistreţul acela nu vine pe-aici.
Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,
ori vulpile roşii, ori iepurii mici ...

Dar prinţul trecea zâmbitor înainte
privea printre arbori atent la culori,
lăsând în culcuş căprioara cuminte
şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.

Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:
- Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn
mistreţul cu colţi de argint, nu departe:
veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!...

- Stăpâne, e apa jucând sub copaci,
zicea servitorul privindu-l isteţ.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
- Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,
mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:
veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!...

- Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,
zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:
- Priviţi unde-şi află odihnă şi loc
mistreţul cu colţi de argint, din poveste:
veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!...

- Stăpâne, e luna lucind prin copaci,
zicea servitorul râzând cu dispreţ.
Dar el răspunde întorcându-se: - Taci...
Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.

Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii
cum stă în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii
îl trase sălbatic prin colbul roşcat.

- Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
oprind vânătoarea mistreţului meu?
Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?
Ce veştedă frunză mă bate mereu?...

- Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,
chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.
Ascultă cum latră copoii gonindu-l...
Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. - Taci.

Mai bine ia cornul şi sună întruna.
Să suni până mor, către cerul senin...
Atunci asfinţi după creste luna
şi cornul sună, însă foarte puţin.                               

Bogdan BU: proză(5)

Rătăciri

Cu simţurile stau bine, dacă nu mi-ar lipsi cel de orientare; atunci aş putea spune că sunt o femeie simţită. Poate din această cauză m-a scutit soarta de călătorii: ca să nu îmi dea prilej să mă rătăcesc!
Încă din copilărie părinţii au observat tendinţa mea de a o lua în direcţia opusă celei programate. Sau, dacă se opreau să stea de vorbă cu vreo cunoştinţă şi-mi spuneau „Mergi înainte; o să te ajungem din urmă!”, înaintele meu era ori la stânga, ori la dreapta şi se isca o tevatură cu paznici, miliţieni şi persoane binevoitoare până când eram găsită şi maltratată pe măsura spaimei trase.
Şi cu punctele cardinale mi-am neliniştit familia. Se îndoiau într-atât de capacităţile intelectuale ale progeniturii lor, încât consultaseră specialişti; m-am descurcat onorabil la toate testele, doar dreapta – stânga, sensul acelor ceasornicului şi est – vest mă derutaseră. „Nimic grav!”, au zis specialiştii. „...Chestie de exerciţiu!”. Bieţii părinţi mi-au repetat de nenumărate ori, cu tonuri de la şoaptă la răcnete şi de la mângâieri la tras de păr, explicând cu mâinile cadrane şi hărţi. Când trebuia să arăt ce am înţeles, răspundeam aiurea, pe ghicite. Confundam răsăritul cu apusul şi 9 şi-un sfert cu 3 fără un sfert. Pe la zece ani mi se formase pe degetul mijlociu o bătătură de la scris. Îmi pipăiam bătătura cu buricul degetului mare şi ştiam precis care e dreapta, ceea ce nu mă împiedica să mă încurc, dacă o persoană stătea în faţa mea şi-mi indica dreapta sa, care era stânga mea!
Altfel, cred că am evoluat cât de cât normal; am terminat o facultate, m-am măritat, am născut o fetiţă, primesc anual calificativul f.b. la activităţile profesionale şi am căpătat o vastă experienţă de gospodină. Toţi sunt mulţumiţi de mine, cu excepţia situaţiilor în care trebuie să fac un drum nou. Mi se desenează din timp scheme cu săgeţi colorate şi puncte de reper, mi se notează mijloacele de locomoţie cu staţiile numerotate şi, cu toate astea, rar ajung la destinaţie şi de cele mai multe ori telefonez dintr-un punct absolut neprevăzut în desen. Numai limbaj civilizat nu poate fi numit ce-mi aud atunci de la ai mei, despre care n-am nici o îndoială că mă iubesc: e invocat dracul, împreună cu mă-sa, diferite animale mai mult sau mai puţin domestice, plus o gamă de termeni populari şi argotici din domeniul psihiatric, de la ţăcănită, truli şi dilie, până la tută şi ludă. După care-mi zbiară răspicat – nu ştiu de ce îşi închipuie că dacă m-am rătăcit trebuie să fiu şi pe cale de surzire! – „Ella, tu eşti ţăcănită?! Unde Dumnezeu ai ajuns? Ce cauţi acolo? Nu te mişca de acolo, că vin să te iau! Ai înţeles? Să nu te mişti de acolo!”.
Înainte de nuntă, soţul meu găsise plină de farmec această infirmitate care mă făcea dependentă de el: mă lua, mă aducea acasă, mă ţinea de mână să n-o apuc în partea opusă şi mă ghida prin oraşul meu natal, în care el se stabilise de curând. După ce am născut-o pe Emma, fetiţa noastră, a început să-mi zică iritat „domnule” şi să mă suspecteze că-mi exagerez defectul ca să-l încarc pe el cu tot felul de obligaţii care mi-ar fi revenit. După trei ani de căsnicie, îmi desenează în silă itinerariile şi mă lasă „să nu mă mişc de acolo” şi preţ de două ore. Asta se întâmplă însă rar: drumurile mele se limitează la perimetrul casă – servici – piaţă – prăvăliile din apropiere. Traseul şi programul zilnic sunt cunoscute în amănunt; dacă la 16,30 nu sunt acasă şi e nevoie de mine, sunt de găsit fie în colţ la „Mioriţa”, fie în Piaţa Soarelui, unde toţi ştiu că dacă ai de ce, zăboveşti mult. Ei au voie, fiindcă se „orientează”, să întârzie oricât şi să mă facă să fierb de îngrijorare. Dezorientata însă trebuie să raporteze permanent unde se duce şi cât întârzie, în ce scop şi mai ales cu ce rezultate. Mai ales anxioşii părinţi, care cu cât îmbătrânesc, îşi amplifică şi-şi diversifică investigaţiile: sună şi dimineaţa la servici să vadă „cum am ajuns”, vin după mine la „Mioriţa” (sunt nevoită să anunţ că mai sunt cu încă două persoane), mă obligă să-i însoţesc în vizite exasperante la neamuri de vârsta a treia:”Să mai ieşi şi tu! Cu noi eşti în siguranţă...”. În vizitele astea, după ce musafirii şi gazdele se complimentează reciproc, încep coruri de văicăreli şi amănunte medicale, de sfaturi şi treceri în revistă ale deceselor mai vechi sau mai recente. Decât cu ei, prefer să merg cu soţul, într-o societate de scriitori care se adună la Casa Sindicatelor, sau şi mai bine, să rămân cu Emma acasă, unde ne uităm la filmele de la televizor.


Rar de tot, mai ales primăvara, mă încearcă un chef nebun să mă rătăcesc, în aşteptarea unei întâmplări marcante. Anunţ cuminte familia că am de gând să mă plimb singură; înfrunt toate mirările, opoziţiile şi protestele, îi înfrunt, le explic (mai bine i-aş minţi că am o şedinţă şi gata!), par să cedeze deşi...”telefonează ca să ştim de unde să te luăm! E imprudent să umbli singură prin parcuri tocmai acum!...”. Sau: „Ce aiureli mai sunt şi astea, domnule, te ştiam femeie serioasă! Dacă ai chef de plimbare, te iau cu mine la meci pe stadion; e formidabil!”.
În ziua fixată, mă trezesc în autobuz, în drum spre casă; mi-a trecut „aiureala”, mai bine fac o prăjitură, că s-a încălzit vremea şi acum îmi merge cuptorul. O să mă plimb cât poftesc în concediu. Concediile se petrec toate la fel: casă – gară – Mamaia. Hotel – plajă. Rondouri cu petunii, plopi, aspersoare... Seara defilăm pe faleză. Urcăm şi coborâm trepte; n-ai cum să te rătăceşti nici dacă vrei. Pancarde cu interdicţii. Şi, fireşte, marea, care limitează cealaltă parte. Zici că e bine, deoarece nu trebuie să găteşti şi să speli şi pe urmă te gândeşti că te-ai odihnit extraordinar. Şi chiar crezi că au meritat banii!
Dar mai sunt patru luni până la concediu, iar salteaua de cauciuc e în boxă. Abia a apărut salata de seră, iar murăturile s-au terminat de mult. Îmi târâi în fiecare dimineaţă ghetele până la autobuzul care mă duce la servici. Parcă e un drum de cal învăţat, cu oprire la intersecţia de la piaţă, unde las maşinile să treacă, deşi mi s-a explicat că e dreptul meu (confund şi drepturile cu stângăciile!). În timp ce stau cu un picior pe bordură şi unul jos, mă tot încearcă un gând: „Ce-ar fi să n-o iau înspre staţie şi să nu ajung în hala aia friguroasă?”. Mi se pare că şi adierea primăvăratică îmi opune rezistenţă spre staţie. O maşină se opreşte, şoferul face semn politicos cu mâna să trec şi nişte hăţuri nevăzute, un fior pe spinare şi obişnuinţa mă încolonează în grupul care mărşăluieşte spore staţie. Aşa că la timpul potrivit, intru în hală şi în timp ce îmi îmbrac halatul ascult ultimul episod din telenovela al cărei erou este concubinul femeii de serviciu de la conacul boierului. Cu o concentrată şi pasionantă artă narativă, printre opintelile, accesele de tuse tabagică şi glumele „cool” ale colegilor, Reginaldo este împins de Seherezada cu mătură din mlaştina ticăloşiei tocmai pe culmile sublimului şi rostogolit înapoi, până încep să apară colegele în hală. Noii colegi vorbesc între ei: „De Ella îmi place, că este mai populară, dar trainerii e mai astupaţi, ca şăfii, de!...”. În dimineaţa de 15 aprilie (ieri Reginaldo fusese prins la vecina – paţachina de către titularul contractului, care apucase să zică ameninţător doar „băăă!...” când apăruseră zorii în persoana unui „şăf” trandafiriu radios, purtând pe palmele întinse ca o ofrandă, un carton cu ouă!) am simţit hăţurile slăbite dintr-o dată. Stăteam în intersecţia de la Podgoria, maşinile curgeau în flux continuu, iar eu n-aveam deloc aerul că vreau să trec; mai degrabă dădeam impresia că aştept pe cineva. Priveam în lungul străzii, spre Mureş cum ar veni. Cerul era estompat albicios, caldarâmul avea o fosforescenţă prăfuită, copacii din pădurice aveau culoarea frunzelor din toamnă şi, dintre crengile golaşe, se ridica un abur foarte fin, verzui. Tot decorul, în ciuda faptului că era colorat în nuanţe culinare (unt, coajă de pâine veche, cafea cu lapte, cartof oxidat, etc.), nu era absolut deloc deprimant, ci mai curând nedezmeticit din somn.
Eu îmbrăcasem pentru prima oară geaca de culoare roşie a Emmei, care-i rămăsese mică, dar care mie îmi ţinea de cald. În acest peisaj de aprilie mă simţeam ca un semafor ambulant. Poate din cauza deghizamentului culoarul obişnuinţei nu m-a absorbit, ci m-a refulat cu putere. Am întors spatele pasajului şi cu un mers vioi, săltat, potrivit mai curând fetei mele căreia îi aparţinuse geaca, m-am îndreptat spre malul Mureşului. Imediat ce am intrat pe străduţa care mă duce spre parc, tocurile au început să scoată scântei; o grabă, o febrilitate le dădea ritm de flamenco şi bucuria colora ziua cu seve, trezind nuanţele spre roz, albastru şi verde viu. De acolo a început rătăcirea.


***

Eu cred că au răpit-o extratereştrii şi, când s-au lămurit că habar n-are pe ce lume e, i-au dat drumul. Sau au pus înfăţişarea ei unui robot menit să spioneze lumea noastră şi să le transmită informaţii. Trebuie neapărat să controlez dacă nu i-au montat la ceafă o cameră web, aşa cum am văzut în filmul ăla.
Stă pe marginea canapelei, cu geaca mea roşie; nici legitimaţia de la Elcoteq nu şi-a scos-o de la gât. Oare ce-or fi înţeles extratereştrii din literele şi cifrele alea? Or fi încercat să le decodifice sau poate au crezut că aşa sunt pământenii, numerotaţi. 938 se uită în gol şi nu zice nimic. Are lut galben pe ghete, iar pe aici n-a mai plouat cam de mult. Precis a avut o întâlnire de gradul III, altfel n-ar face mutra asta care-l scoate din sărite pe tata. Înţeleg să nu le spună lor, o fi jurat că păstrează secretul, dar mie?!
Când a apărut, pe la 9 seara, după ce au căutat-o disperaţi cu toţii pe la colege, serviciu, poliţie, salvare, morgă, au sărit pe ea cu ţipete şi întrebări. Şi-a strâns doar buzele într-o strâmbătură încăpăţânată, mutra cu care zici sâc!, şi s-a uitat pe rând la noi. Bunicul i-a ars o palmă de i-au zburat ochelarii şi asta a părut s-o înveselească. N-o văzusem niciodată aşa: ochii îi erau albaştri ca flacăra de gaze. Am zis: „Mama parcă-i un aragaz când e presiune mare!” şi tata s-a răstit la mine „tacă-ţi gura şi treci la tine în cameră, că am de discutat cu maică-ta!”. Nu m-am clintit, doar ştiu pe pielea mea cum e cu discutatul ăsta şi apoi voiam să prind ocazia să-i controlez ceafa; aş fi putut să o îmbrăţişez, s-o pup, sunt mai înaltă ca ea şi aş fi văzut. Dar era clar că nu-i cazul să-i înfurii mai rău. Bunica, toată după amiaza înghiţise calmante; acum se pornise cu discursul pe care mi-l ţine mie când fac vreo poznă, adaptat după caz: „Femeie de 30 de ani eşti tu, să vagabondezi o zi întreagă fără să dai nici un semn de viaţă, atâta desconsiderare, ne omori cu zile. Ce exemplu dai copilei ăsteia? Ru-şi-ne! Eşti pur şi simplu iresponsabilă! După toate sacrificiile pe care le am făcut pentru tine, poftim! Asta e mulţumirea: să ne scoţi sufletul la toţi! Să te porţi ca ultima...”. Părea că n-o să se mai oprească niciodată, ba mai mult, placa luase turaţie rapidă, piţigăindu-i vocea bunicii. Presiunea din ochiurile albastre scăzuse, nu mai puteai să fierbi nimic, iar expresia gurii nu mai zicea sâc, ci agâp! Aşa ca în poezia cu: ”La popa la poartă/ e-o pisică moartă/ cine-o râde şi-o vorbi/ s-o mănânce coaptă/ Agâp!”.
În recitalul bunicii a intrat în duet şi bunicul, apoi tata, alcătuind un trio care-o făceau cu ou şi cu oţet, fiecare cerându-i la refren să explice, să mărturisească, să lămurească. Robot sau nu, eu ţineam cu ea. Acum arată ca un televizor scos din priză în timpul desenelor animate. Am cules ochelarii de pe covor şi i-am şters cu poala pijamalei. Suflam pe ei şi-i ştergeam ca să fac şi eu ceva. Când am privit prin lentile să controlez dacă-s curate, am văzut-o pe 938 departe, departe, mică de tot şi roşie pe fondul peretelui alb, ca steagul Japoniei. Oare pe mine ce fel de steag mă vede? I-am întins ochelarii şi am strigat din toate puterile, ca să acopăr trio-ul care se apropia tot mai dramatic de final: „ Mamă, eu al cui steag sunt acum?”. Şi i-a pus, ca tablele de copt vinete peste ochiurile de aragaz şi a încercat să dea iar drumul la presiune; pâlpâia roşietic şi a zis: „alb cu dungi albastre şi cu un soare cu chip vesel!”. „Ne batem de pomană gura cu ea, eu nu pot să mai pricep! Ella, tu ai înnebunit de tot!” l-am mai auzit pe tata şi am dat fuga în camera mea să caut în enciclopedie steagul cu pricina, dacă există. Ar fi fost o dovadă sigură că nu e robot. De unde să ştie ăia steagurile terienilor, că nici eu nu le ştiu pe toate!
Până să găsesc planşa cu steagurile, am dat de una cu păsări care m-a interesat, pe urmă una anatomică şi mai grozavă, cu aparatul de reproducere şi, când mi-am amintit de steaguri, în toată casa era linişte. Pijamaua cu soare vesel exista aşa că am găsit şi steagul; era al Uruguayului. Dar mai era unul tot alb cu albastru şi cu soare, al Argentinei, dar ăsta avea dungile mai late. Acuma care o fi?
M-am dus să comunic descoperirea. Singură, pe canapeaua din sufragerie, mama stătea întinsă cu mâinile sub cap, ca la plajă, iar vârful piciorului bătea în aer un ritm. Precis cânta în gând. Sau poate, în felul ăsta comunica cu nava?...
- Ştii, i-am spus cum îmi zice ea mie, dacă adormi îmbrăcată şi nu faci duş înainte de culcare, ai să visezi urât!
- Nu – mi-a răspuns cu o căldură care m-a învelit ca o geacă roşie – nu. O să visez frumos.
- Mami, da’ hai spune-mi, cu steagul ăla! Am găsit două! Uruguay sau Argentina?
- Uruguay, a răspuns ea căscând. Apoi, a continuat tam-nisam: am văzut o magnolie înflorită şi-un câine barzoi şi-un havuz cu naiade...
Vocea i se rărea, devenind tot mai moale, ca atunci când eram mică şi ea adormea în timp ce-mi spunea povestea. Se ghemuise întoarsă cu spatele la mine. M-am prefăcut că o mângâi şi i-am ridicat buclele de pe ceafă. N-avea implantată nici o cameră web, pielea îi era caldă şi catifelată, iar rădăcina părului, căruntă.
- Ştii, mami, mie nu mi-a fost frică; ştiam că tu nu poţi păţi nimic rău, dar când te mai duci, să mă iei şi pe mine! Bine?
Dar mama dormea sau se prefăcea că doarme, fiindcă nu mi-a mai răspuns.

                                                                   Bogdan Butariu
                                                               Arad, 17.04.2008

Bogdan BU: proză(4)

Ereticul

Stătea culcat. După cinci luni, avea în sfârşit un pat. Trebuie să fi plătit scump nevastă-sa. Îi spusese de la început, atunci, la balul Ducelui de Alba. Ea îşi aţintise privirea neagră şi tăioasă-n ochii lui. El ridicase întrebător dintr-o sprânceană.
- Umblaţi prin lume fără a prinde rădăcini nicăieri, domnule !...
- Rădăcinile nu te lasă să mergi, doamnă.
- Şi vă simţiţi bine aşa, ca nişte păstăi duse de vânt ?
- Nu m-a întrebat nimeni până acuma...
- Şi dacă v-aş întreba eu ?...
- Aş răspunde, cu permisiunea dumneavoastră, tot printr-o întrebare: aţi întinde o mână de pământ unor rădăcini gata să fie smulse oricând ?
- Cine ar dori să le smulgă ?
- Inchiziţia, de exemplu!...
Deşi lovită din plin de aceste cuvinte, Contesa de Montemayor avusese tăria să danseze până la sfârşit. Se înclinaseră unul în faţa altuia, iar apoi se depărtaseră. După ce ascultase destul de absent trăncănelile despre vânătorile regale, despre vinurile pe care le bea regele şi despre bucatele pe care le mănâncă augusta sa persoană - pentru că atâta îi ducea capul sau curajul pe cei din anturajul regelui - se-ndreptase spre grădini. Observase că cineva îi călcase pe urme, purtând un pas uşor, dar în ciuda acestui fapt, nu întorsese capul. Persoana i-o luase înainte, obligându-l astfel să o privească. Contesa îi răsărise înainte, dreaptă şi hotărâtă:
- M-am gândit, domnule! Eu îţi întind mâna despre care vorbeam!... Dacă şi dumneata accepţi, fireşte!...

Doamna de Montemayor, văduvă bogată, era râvnită atât pentru averea cât şi pentru frumuseţea ei, iar de unii bărbaţi chiar pentru mintea limpede de care dăduse dovadă în multe ocazii.
- Cred că este mai bine să nu ne grăbim!..., răspunsese vraciul, luat pe nepregătite de neobişnuita cerere în căsătorie. Dar, femeia luase o hotărâre şi trebuia s-o ducă repede la îndeplinire. Dacă nu i-ar fi pomenit de Inchiziţie, poate n-ar fi îndârjit-o.
Cu timpul încercase să o convingă să-şi prefacă proprietăţile în aur, spre binele copiilor, dar nu o-nduplecase. Nu se pomenise niciodată ca cineva de viţă nobilă să-şi preschimbe averea în aur. Dacă într-o zi Inchiziţia avea să aibă ceva împotriva Contelui de Granada, vestitul vindecător, nevasta şi copiii lui aveau să-i urmeze soarta. Inchiziţia n-avea să creadă că în retortele, în baloanele şi în sticlele lui cu forme ciudate, se distilau doar nişte balsamuri menite să lungească viaţa sau măcar să-i uşureze durerile. Averea soţiei luiera mare. Zadarnic la spunea celor pe care-i tămăduia să nu pomenească de numele lui, căci oamenii şi-l treceau unul altuia din gură în gură, cu admiraţie şi cu teamă. Unii-şi făceau semnul crucii pe buze, după ce-l rosteau. Pe cei fără scăpare nu-i părăsea; când nu mai aveau mult, casă nu-şi dea seama cum se apropie moartea,le povestea despre ţările pe care le cutreierase ca să înveţe să cunoască oamenii şi bolile. Ştia de la început că într-o zi, fără bsă vrea, fără să ştie, avea să stârnească ura, invidia sau neînţelegerea cuiva. Şi-n ziua aceea avea să fie sfârşitul. Iubirea nevestei, plânsetele copiilor, sau rugăciunile vindecaţilor nu aveau să-l mai scape... Inchiziţia îl pândea. Nu-ndrăznise încă să-l înhaţe, fiindcă era prea de neam, şi fiindcă nu-l denunţase nimeni. Dar ochiul ei atent se fixase de mult pe averea Contesei de Montemayor.

Ziua venise. Fusese de ajuns ca un singur glas să strige: "Ereticul! Ereticul!". Fiica unuia dintre magistraţii regatului, copil unic la părinţi, murise; leacurile şi prezenţa lui neobosită la căpătâiul ei nu folosiseră. Întristat şi înfrânt vindecătorul îşi luase burdufurile cu doctorii, îşi scosese singur calul din grajd, încălecase şi pornise în miezul nopţii pe străzile pustii ale Madridului. Dar magistratul fugise în urma lui, cu pieptul gol, cu hainele smulse, biciuindu-şi calul şi urlând ca un nebun furios:
- Ereticul! Ereticul! Ereticul!
Vindecătorul ştia că-i bătuse ceasul. În pas domol, strângând hăţurile, trecea cu fruntea rece de sudoare printre locuitorii Madridului, care ieşeau în cămăşi albe, lungi, cu făclii în mâini, şuşotind la început, urlând apoi în urma lui: "Ereticul! Ereticul! Ereticul!". Înţepenit pe cal, vraciul asista la propriile funeralii. Cortegiul de flăcări, un imens rug în mişcare, îl petrecea pe străzi. Peste tot era întâmpinat cu urlete, chiar şi prin locurile prin care nu trecuse magistratul. Zvonul se împrăştiase din gură în gură, din ureche-n ureche, din făclie-n făclie... În faţa porţilor lui vraciul s-a oprit, s-a întors şi a privit mulţimea care striga în neştire: "Ereticul! Ereticul!". Se gândi pentru o clipă să le spună ceva, dar renunţă repede. Nici nu apucase să tragă de mânerul clopotului, că porţile se deschiseseră. Intrase repede şi pusese drugii pe dinăuntru. Îi deschisese soţia lui; vestea ajunsese până la ei. Servitorii fugiseră.
- Tu ar fi trebuit să fugi! o mustră el. Tu şi copiii!
Ea îl privise mustrător. Îl aştepta îmbrăcată într-o rochie purpurie cu dantele aurii. Contele de Granada se dezbrăcă de hainele cenuşii şi se îmbrăcă într-un costum nou din catifea vişinie cu manşete azurii, îşi puse cei mai frumoşi pantofi şi cele mai frumoase catarame. Când vor veni să-l ia, peste foarte puţin timp, vroia să-l găsească în mare ţinută. Îşi puse într-un sac nişte haine frumoase, de culori deschise; dacă va mai avea timp să le poarte şi dacă au să-i dea voie... Poate că da... Îl vor schingiui mult ca să-i smulgă declaraţii, recunoaşteri, iscălituri. Se uită lung în ochii nevestei:
- Sper ca voi să scăpaţi!...
- Să mâncăm, răspunsese ea.
Trecuseră cinci luni de când îl ţineau, iar el nu se-nşelase. Voiau recunoaşterea ereziei. Dar Contele de Granada nu recunoştea legăturile lui cu Diavolul, fiindcă Diavolul nu exista. Nu recunoştea uneltirile lui împotriva lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu nu exista. Nu avea de discutat decât eficacitatea sau ineficacitatea leacurilor sale. Marele Inchizitor care nu era prost, şi prin urmare nici fanatic, încercase de câteva ori când rămăseseră singuri să-l convingă să-şi scurteze chinurile. Dac-ar fi fost mai mulţi oameni pe care rezistenţa fizică să-i ajute să nu recunoască nişte absurdităţi, s-ar fi creat o rezistenţă împotriva Inchiziţiei, împotriva inumanităţii ei.
- Orice putere este inumană şi absurdă, fiule! îi spusese Inchizitorul. Vreau măcar să recunoşti că tot ceea ce faci nu are nici un rost!... Noi avem puterea!
- O putere care omoară oameni pe nedrept nu vi se pare cam neputincioasă ?
- Iar dumneata crezi că au să existe vreodată altfel de puteri decât neputincioase ? Un mare prelat al Bisericii Catolice răspundea prin întrebări, la fel ca cei pe care îi arde pe rug...
- Puterea Sfântului Oficiu se bizuie pe prostia oamenilor şi pe neştiinţa lor! continuase Contele De Granada.
- Fiule, împotriva neştiinţei timpul poate aduce leacuri, dar împotriva prostiei,... Crezi că peste cinci sute de ani nu vor mai exista proşti ?
- Or să fie, dar în altă proporţie; şi poate că au să-i neutralizeze pe cei deştepţi...
Contele vorbea cu Inchizitorul când acesta binevoia să i se adreseze, pentru a-şi mai dezmorţi limba şi mintea peste care stăpânea doar gândul morţii. Contele se socotise mort din noaptea în care locuitorii Madridului îl petrecuseră cu torţe. Inchizitorul îi propunea acum întoarcerea la viaţă prin câteva declaraţii şi printr-o penitenţă pecuniară faţă de Sfântul Oficiu.
- Nu-ţi fie teamă, îţi mai rămâne ceva. Contesa de Montemayor este bogată!
În aceste cinci luni înaltul anchetator îl cunoscuse mai bine şi-ncepuse să-l considere un fel de copil mare, trufaş şi inconştient.
- Doar copiii ştiu să moară monseniore!... Fiindcă n-au apucat să-nveţe ce-i frica şi laşitatea. Dacă Înălţimea Voastră ar crede în Dumnezeu şi-n viaţa de apoi, ar trebui să îmi uşureze întâlnirea cu El şi cu fericirile raiului, ori cu chinurile iadului. De ce vreţi să mă aduceţi din nou într-o lume pe care o socotiţi doar o trecere spre lumea cea adevărată ?
- Fiule, Galileo Galilei a abjurat în genunchi şi trăieşte !
- Galileo a abjurat ca să poată spune ce avea de spus! Eu nu sunt Galileo pe care veacurile au să-l scuze probabil pentru ştiinţa lui!...
Inchizitorul îl mai chemase de câteva ori, dar Contele îl ascultase fără să-i răspundă. De la întrevederea în care i se pomenise de Galilei, vindecătorul se gândea mereu la o ţărancă din Franţa, arsă pe rug cu vreo două sute de ani în urmă, fiindcă nu voise să recunoască legăturile ei cu Diavolul. Ţăranca aceea crezuse în Dumnezeu al cărui glas îl auzise. Pe ea ar fi putut s-o ierte. Ateu, vraciul era singurul său judecător. Despre Ioanna din Domremy se dusese vestea fiindcă îşi apărase ţara cu arma în mână. Vindecătorul socotea că şi el îşi apără ţara. Dar despre el nu avea să ştie nimic posteritatea. Numele lui, împreună cu alte sute de mii de nume ale victimelor Sfântului Oficiu avea să figureze în vreo hârţoagă pe care un curios ar răsfoi-o, aşa cum ar răsfoi listele de morţi dintr-un război oarecare. El trebuia să moară pentru că războiul lui era pierdut. Pe ţăranca franţuzoaică o părăsise, de bună seamă, dorinţa de a mai trăi într-o lume în care mintea şi credinţa ei nu-şi aveau locul. Vindecătorul trăise ca să vindece. Dacă alegea viaţa, tot n-ar mai fi putut vindeca. Dar i-ar fi rămas copiii, soţia. Era conştient că libertatea lui depindea de alţii; deci, că nu exista. Toţi îl vor considera un exaltat şi un trufaş... N-aveau decât! Aşa înţelegea el să-şi apere libertatea. Bănuia că promisiunile Inchizitorului erau mincinoase. Dorea recunoaşterea, după care, fără să se ruşineze, l-ar fi trimis pe rug. O putere care nu se teme de prima nedreptate, se teme cu atât mai puţin de următoarele. Iar Contele dorea să îndure doar moartea, nu şi ruşinea şi păcăleala. Şi, chiar dacă Inchizitorul nu minţise, el alesese. Magistratul, mustrat de cuget, încercase prin daruri să îmbuneze Sfântul Oficiu în privinţa vraciului asupra căruia, fără nici un temei,el, părinte înnebunit de moartea singurului copil, azvârlise anatema. Inchizitorul îl privise cu un zâmbet milos şi dispreţuitor. I se părea mai nebun acum decât atunci; Altfel n-ar umbla să scoată din apă piatra cu care tulburase undele. Îi acordase doar o întrevedere cu vraciul, dar acesta refuzase să-l primească. Pentru el, disperarea nu-i justifica pe denunţători.
Timpul trecea. Contele ceruse să fie înfăţişat Marelui Inchizitor. Îl rugase să-i comunice data execuţiei şi ceruse un costum nou pentru ziua aceea. Într-o zi, la două săptămâni de la ultima înfăţişare îi aduseseră costumul. În ziua execuţiei gardianul îl anunţă că magistratul aşteaptă să intre.
- Să aştepte! răspunsese Contele. Întâi trebuie să mă îmbrac!
Îşi potrivi cu grijă manşetele cu dantele albe, îşi încheie încet nasturii şi îşi schimbă pantofii cărora le prinse cataramele celor vechi, înverziţi de umezeală. Se pieptănă; ca să nu-i rămână fire de păr pe umeri se acoperi cu haina veche. Acum, îl putea primi pe magistrat. Acesta îl privi mai întâi uimit, apoi îi ceru iertare cu vorbe întretăiate. Îi temura bărbia.
- Iertaţi-mă, domnule, iertaţi-mă, îmi pare atât de rău şi îmi e atât de milă de dumneavoastră!...
Contele ridică o sprânceană. Magistratul spusese tocmai vorba pe care n-ar fi trebuit să o spună. Dar contele se gândi că poate să-l ierte.
- Te iert, te iert ! Să-ţi pară rău, dar milă să-ţi fie doar de fricoşi şi de persecutori ! Numai de ei !...
Cu un gest scurt, seniorial, îi arătă uşa. El rămase drept, în hainele lui albastre, cu manşete albe de dantelă. Tresări. O undă de nelinişte şi de teamă îl stîpâni o clipă. Repede îi veniră în minte două nume: Galileo şi Ioanna. Îl îndepărtă pe cel dintâi şi-ncepu să-l rostească încet pe cel de al doilea, în timp ce afară, tobele începură să bată...

Bogdan BU: proză(3)

Trepte...

Lipsea o treaptă de la scară,de ani de zile, dar el mergea perfect.N-a observat lipsa treptei decât la-nceput.Peste câteva luni, când treapta ar fi fost pusă la loc, i s-ar fi părut la fel de nelalocul ei ca şi un mort care s-ar apuca să-nvie după două-trei luni, şi s-ar întoarce printre ai lui acasă, tocmai când bieţii oameni gustă dulcea convalescenţă a uitării, şi când îşi fac socotelile cu un tacâm în minus.
Şi mergea de ani pe scara cu o treaptă lipsă, lipsa devenind în timp, măsură şi element al variaţiei în monotonie. Scara cu toate treptele ar fi devenit o scară banală.I-ar fi trebuit iar o perioadă de acomodare, ar fi avut anxietăţi, ceva s-ar fi tulburat în echilibrul vieţii lui...
Într-o zi, cineva a mai scos o treaptă de pe undeva, din scară... Din curiozitate...” Aşa, ca să vedem ce face!”. Iar el s-a împiedicat, a căzut, şi a murit. Curiosul a zis: „ Cine s-ar fi gândit? Deh...!Ceasul rău!”.
Şi toată lumea a fost de acord cu el; nimănui nu i-a trecut prin minte că două trepte erau prea mult.

Bogdan Butariu