joi, 22 ianuarie 2009

George Gordon Byron (Lord Byron)


George Gordon Noel Byron, al VI-lea Baron Byron, s-a născut în 22 ianuarie 1788 la Londra şi a decedat în 19 aprilie 1824 la Mesolongion, Grecia. Este unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi romantici englezi, alături de Percy Shelley şi John Keats, contemporani ai săi.
Printre cele mai cunoscute opere ale sale sunt poemele narative Pelerinajul lui Childe Harold şi Don Juan. Cel din urmă a rămas incomplet din pricina morţii poetului.
Faima Lordului Byron se datorează nu numai operei, ci şi vieţii sale, trăită în extravaganţă, cu numeroase poveşti de dragoste, datorii, despărţiri, acuzaţii de incest şi sodomie. El a fost descris de către Lady Caroline Lamb ca „un om nebun, rău şi periculos pentru al cunoaşte”. Byron a fost un lider regional al organizaţiei revoluţionare Carbonari din Italia în revolta lor împotriva Austriei şi mai târziu a călătorit pentru a lupta împotriva turcilor în Războiul de independenţă grecesc, fapt pentru care grecii îl consideră un erou naţional. El a murit din cauza febrei în Mesolongion.



Arpa lui David

Spartu-s-au coardele arpei potente
Marelui David, poetului-rege!
Nu mai există a psalmilor arpă!

Câţi i-asculta inspiratele-acorduri
De melodie, cu inima-nfrântă
Vărsând vărsau lacrime calde, dolente,

De repentire, de rugă, d-extaze.
Acele lacrime varii şi multe
O consacrară Domnului sfântă.

Lamente-se ale Sionului vergini,
Căci iată, spartu-s-au ale ci coarde.
Ea străbătea prin dulcele-i accente

Inimi de piatră, ca gerul de ageri,
Fiilor aspri ai fărdelegii,
Da-n ei viaţa şi le nălţa suflet;

Strâmbii cu inima, strâmbii în cuget
Drept se-ndrepta la potenta ei voce.
Arpa lui David era mult mai forte

Şi decât tronu-i. Poetul trecuse
Sus, mai presus decât rege la nalte:
Spiritul Domnului sta peste dânsul.

Ea celebra a Domnului mărire,
Spunea ale lui Israel mari fapte,
Ea răspândea peste văi bucuria:

Tresăreau munţii, se plecau cedrii.
Aspirat-au şi s-au suit la ceruri
P-aripe d-angeli ale ei acorduri,
Si ca tămâia rămaseră-acolo.


D-atunci nu se mai aude-a ei voce,
Ci numai amorul şi pietatea
Ne răpesc sufletul prin nişte sonuri

Ce ies din porţile cerului sacre,
Şi-l leagănă-n visuri nalte, divine,
Ce-a zilei lumină nu le-ntrerumpe.


Cântarea dracilor în preziua potopului

Să ne bucurăm! să ne bucurăm!
Glasul omenesc nu va tulbura,
Cu ale lui rugi nu ne va curma
Din ţipăt, din joc, din zbor ce serbăm.
Om nu va mai fi, jertfa va lipsi.
Al nostru tiran fără de prinos
Va cere-n zadar scrumul cu miros.
Cine-i va jertfi? cine-i va jertfi?
Şiroiul căzând, valul alergând
Lumea va-nghiţi; şi vântul turbat,
Peste ocean zburând dezlănţat,
Alţi munţi va nălţa, unda volborând.
Blan, bluc, colcăind, flis, vluc, lung plesnind,
Luciul lung întins va fi un mormânt,
Mormânt de triumf, mormânt tot pământ.
Ha, ha, ha, ha, ha, ce luciu sclipind!
Să ne bucurăm! să ne bucurăm!
Glasul omenesc nu va tulbura,
Cu ale lui rugi nu ne va curma
Din ţipăt, din joc, din zbor ce serbăm.
Vom vedea pierind, murind şi murind
Neamul omenesc atât îngâmfat
D-al lui ticălos lut de defăimat.
A! ha! neam trufaş, te-am văzut pierind;
Oasele-ţi albind, spălate sclipind,
Prin peşteri, prin văi, prin munţi s-or opri;
Apa ne-ncetat tot le va goni,
Şi moartea cu noi va privi rânjind:
Totul vedem rupt, susul peste subt:
Leul verşunat, tigrul furios
Loc îşi vor căta cu mielul fricos,
Pare c-ar fi fraţi ş-un lapte au supt.
Izvor cu şiroi spumegând vâjoi,
De sus şiroind, de jos volborând,
Totul dezlegând, totul mestecând, --
Ce haos frumos! umed muşuroi!
Să ne bucurăm! să ne bucurăm!
Glasul omenesc nu va tulbura,
Cu ale lui rugi nu ne va curma
Din ţipăt, din joc, din zbor ce serbăm.
Moartea-apoi va sta, puţin va-nceta.
Pe dărâmături alţi oameni mai noi,
Mai spurcaţi, mai răi, mai vrednici de noi
Se vor înmulţi, — ea-i va secera.
Aste risipiri vor naşte pieiri,
Alte fiinţi noi, veacuri, ani mai noi,
Alte boale noi, alte dureri noi,
Păcate mai noi, noi nelegiuiri.
Acei muritori — ce mai muritori! --
Vor fi însoţiţi de chin, de dureri,
Ură şi război, muncă,-mperecheri.
Ce mai muritori! ce mai muritori!
Să ne bucurăm! să ne bucurăm!
Glasul omenesc nu va tulbura,
Cu ale lui rugi nu ne va curma
Din ţipăt, din joc, din zbor ce serbăm.
Aceşti omuleţi — ce mai omuleţi! --
Vor fi însoţiţi de chin, de dureri,
Ură şi război, muncă,-mperecheri.
Ce mai omuleţi! ce mai drăguleţi!
Ce mai omuleţi! ce mai drăculeţi!


Romanţă
I
A mea tânără taină afund rămâne-ascunsă
În tristu-mi, singuratic suflet prea obosit;
Iar când inima-mi bate de sila ei împunsă
L-a ta ca să răspunză, atunci ea s-a vădit!
Şi singură-n tăcere o simt iar tremurând.

II
A mea flacără este vecinică, nevăzută
Ca şi slaba lumină candelei sub mormânt,
Ş-a deznădejdii rece întunecime mută
În veci nu o va stinge; iar razele ei sânt
Întocmai de zadarnici ca şi când n-ar fi fost.

III
Aibi-mă-n pomenirea-ţi, la groapa mea nu trece
Făr-a-ţi arunca ochiul şi fără a gândi
L-aceea ce cenuşa-i te simte, deşi rece;
Singura chinuire şi iad ce-aş suferi
Este de a fi stinsă din pomenirea ta

IV
Ascultă-mi ast din urmă glas singur pentru tine
Virtutea nu opreşte a plânge pe cei morţi;
În veci eu ţi-am cerut-o, fă-mi singurul ast bine
O lacrimă să-ntimpin l-a veciniciei porţi,
Întâia ş-a din urmă răsplată de amor.


Traduceri de Ion Heliade Rădulescu

miercuri, 21 ianuarie 2009

George Orwell


George Orwell, pe numele său adevărat Eric Arthur Blair s-a născut la data de 25 iunie 1903, în oraşul Motihari, capitala statului Bihar, din India de astăzi (fosta provincie Bengal, în timpurile colonialismului britanic din India), fiind al doilea copil al lui Richard Walmesley Blair (un funcţionar din administraţia engleză din India - în domeniul opiului) şi al soţiei lui, Ida Mabel Limonzin, fiica unui comerciant de ceai.
În anul 1904 s-a mutat împreună cu mama şi sora lui în Anglia, studiind în perioada 1917-1921, la Colegiul Eton, o foarte bună universitate engleză şi publicând în diferite reviste ale colegiului. La un an după absolvire s-a angajat în cadrul Poliţiei Imperiale Indiene (în Birmania), perioadă pe care o va povesti în romanul Zile birmaneze (1934).
După ce a lucrat în Franţa având profesii foarte diferite, s-a întors în Anglia şi a deschis un magazin sătesc. Sub pseudonimul George Orwell, a scris articole pentru ziare apoi în prima sa carte, Fluierând a pagubă prin Paris şi Londra (Down and Out in Paris and London) (1933) şi-a descris experienţa de scriitor de stânga. Aceasta este o relatare emoţionantă şi mai ales comică a celor câţiva ani de sărăcie autoimpusă pe care i-a trăit după ce s-a întors în Europa.
A scris apoi alte trei romane, Zile birmaneze (Burmese Days, 1934), Fiica unui cleric (A Clergyman's Daughter, 1935) şi Keep the Aspidistra Flying (1936).
În anul 1936 lui Orwell i s-a comandat de către Victor Gollancz un documentar asupra şomajului din Nordul Angliei pentru editura engleză Left Book Club. Drumul către Wigan Pier (The Road to Wigan Pier), o proză de tip reportaj despre viaţa la limita sărăciei a minerilor dintr-un orăşel din Lancashire, l-a consacrat pe Orwell drept unul dintre cei mai mari reporteri şi scriitori din Marea Britanie.
Ca tendinţe politice, Orwell a manifestat în permanenţă o simpatie faţă de cei de centru-stânga, fără a îmbrăţişa însă ideologia comunistă, pe care o şi critică într-o formă cât se poate de radicală în fabula politică Ferma animalelor şi în romanul O mie nouă sute optzeci şi patru.


Ferma animalelor
(fragment)

Capitolul I


Domnul Jones, proprietarul fermei "Conacul", încuie coteţele de găini pentru noapte, dar, cum băuse peste măsură de mult, uită să astupe şi deschi¬zăturile pentru ciugulit. Cu cercul de lumină al feli¬narului jucînd dintr-o parte în alta, el traversă curtea împleticindu-se, îşi azvîrli cizmele din picioare la uşa din spate, îşi turnă un ultim pahar de bere din bu¬toiul din cămară, apoi urcă scările spre dormitor, unde doamna Jones şi începuse să sforăie.
Imediat după ce lumina din dormitor se stinse, un freamăt şi o agitaţie se făcură simţite prin toate col¬ţurile fermei. În timpul zilei, circulase zvonul că bă¬trînul Senior, porcul Middle White premiat, avusese un vis ciudat în noaptea dinainte şi că voia să-l co¬munice şi celorlalte animale. Căzuseră de acord să se întîlnească toate în hambarul cel mare, îndată ce domnul Jones se retrăgea la o distanţă sigură. Bătrî¬nul Senior ― întotdeauna era numit astfel, deşi la expoziţie fusese prezentat sub numele de Frumosul din Willingdon ― impunea atîta respect la fermă, în¬cît fiecare era oricînd gata să-şi sacrifice o oră de somn pentru a auzi ce avea el de spus.
La un capăt al hambarului cel mare, pe un fel de platformă înălţată, Seniorul stătea deja instalat pe culcuşul său de paie, sub un felinar agăţat de o bîrnă. Avea doisprezece ani şi, în ultima vreme, crescuse cam prea lăbărţat, dar era încă un porc cu aspect maiestuos, arăta înţelept şi binevoitor, cu toate că ni¬ciodată nu i se tăiaseră colţii.
Nu după mult timp, începură să sosească şi cele¬lalte animale, fiecare făcîndu-se comod după obiceiul său. Primii veniră cei trei cîini, Bluebell, Jessie şi Pin¬cher, apoi porcii care se aşezară pe paiele din faţa platformei. Găinile se cocoţară pe pervazurile feres¬trelor, porumbeii se suiră, bătînd din aripi, pe că¬priorii acoperişului, iar oile şi vacile se aşezară în spatele porcilor şi începură să rumege. Boxer şi Clo¬ver, cei doi cai de tracţiune, intrară împreună, mer¬gînd foarte încet şi atent, cu copitele lor mari şi pă¬roase, de teamă să nu calce vreun animal ascuns în paie. Clover era o iapă corpolentă cu aspect matern, între două vîrste, care nu-şi recăpătase deloc silueta după cel de-al patrulea mînz. Boxer era un animal enorm, înalt de peste un metru optzeci şi mai puter¬nic decît oricare doi cai normali luaţi la un loc; o dungă albă care-i mergea de-a lungul capului pînă la nas îi dădea un aer destul de stupid şi, de fapt, el nici nu era grozav de inteligent, dar toată lumea îl res¬pecta pentru tăria lui de caracter şi formidabila pu¬tere de muncă. După cai veniră Muriel, capra cea albă şi Benjamin, măgarul. Benjamin era cel mai bă¬trîn animal de la fermă şi cel mai puţin sociabil. Vor¬bea rar, iar cînd vorbea, o făcea, de obicei, ca să lanseze cîte o remarcă plină de cinism ― spunea, de exemplu, că Dumnezeu îi dăduse coadă ca să alunge muştele, dar că el ar fi preferat să nu aibă nici coadă, nici muşte. Numai el, dintre toate animalele de la fermă, nu rîdea niciodată. Dacă era întrebat de ce, spunea că nu vede nimic de rîs. Cu toate acestea, fără s-o recunoască deschis, era legat de Boxer; şi unul şi celălalt îşi petreceau duminicile, de obicei, pe mica păşune din spatele livezii, păscînd umăr la umăr, dar fără să vorbească.
Cei doi cai tocmai se aşezaseră cînd un cîrd de răţuşte, rătăcite de mama lor, intrară în şir în hambar, măcăind în şoaptă şi plimbîndu-se dintr-o parte în alta în căutarea unui loc unde să nu fie călcate în picioare: Clover făcu un fel de zid în jurul lor cu pi¬ciorul ei din faţă, iar răţuştele, ghemuindu-se la pă¬mînt în spatele piciorului ei, adormiră imediat. În ul¬timul moment, intră şi Mollie, iapa cea albă, proastă dar drăguţă, care trăgea cabrioleta domnului Jones, cu un mers afectat elegant, molfăind o bucată de za¬hăr. Ea îşi alese un loc în faţă şi începu să-şi vînture coama albă, sperînd să atragă atenţia celorlalţi către panglicile roşii cu care o avea împletită. Ultima sosi pisica, privind în jur, ca de obicei, după locul cel mai călduros şi pînă la sfîrşit se înghesui între Boxer şi Clover; aici se porni pe tors, mulţumită, de-a lungul întregului discurs al Seniorului, fără să asculte nici măcar o singură vorbă.
Toate animalele erau acum prezente, în afară de Moise, corbul domesticit, care dormea pe o prăjină, în umbra porţii din spate a hambarului. Cînd Senio¬rul văzu că toate se făcuseră comode şi aşteptau cu atenţia cuvenită, îşi drese glasul şi începu să vor¬bească:
― Tovarăşi, aţi auzit deja despre visul ciudat pe care l-am avut azi-noapte. Dar am să vorbesc despre vis mai tîrziu. Am altceva de spus la început. Nu cred, tovarăşi, să mai am multe zile de trăit printre voi şi, înainte de a muri, socotesc de datoria mea să vă împărtăşesc înţelepciunea pe care am acumulat-o pînă acum. Am avut o viaţă lungă, am avut mult timp de gîndire pe cînd stăteam singur în cocina mea şi cred că pot spune că am înţeles natura vieţii pe acest pămînt mai bine ca oricare alt animal din ziua de azi. Acestea sînt lucrurile despre care vreau să vă vorbesc. Deci, tovarăşi, care este natura acestei vieţi a noastre? Să privim lucrurile în faţă: vieţile noastre sînt mizere, pline de trudă şi scurte. Ne naştem, primim exact atîta hrană cît să nu murim, iar aceia din¬tre noi care sînt capabili s-o facă, sînt obligaţi să muncească pînă la ultima fărîmă de energie; şi, în clipa cînd foloasele pe care le aducem se sfîrşesc, sîn¬tem măcelăriţi cu o cruzime înfiorătoare. Nici un ani¬mal din Anglia nu cunoaşte ce sînt acelea fericirea sau tihna, după ce împlineşte vîrsta de un an. Nici un animal din Anglia nu este liber. Viaţa unui animal înseamnă mizerie şi sclavie: iată adevărul curat.
Dar, oare, asta ţine, pur şi simplu, de natura lu¬crurilor? Se petrece, oare, acest lucru pentru că ţara asta a noastră este atît de săracă, încît nu se poate asigura o viaţă decentă celor care trăiesc în ea? Nu, tovarăşi, de o mie de ori nu! Pămîntul Angliei este fertil, clima ei este bună, ea e capabilă să ofere hrană din abundenţă unui număr de animale enorm faţă de cele care o locuiesc astăzi. Numai ferma asta a noas¬tră ar putea întreţine o duzină de cai, douăzeci de vaci, sute de oi ― toate trăind într-un confort şi o demnitate care astăzi sînt aproape de neimaginat. Pentru ce, atunci, continuăm să trăim în aceste con¬diţii de mizerie? Pentru că aproape întregul produs al muncii noastre ne este furat de fiinţele omeneşti. Iată, tovarăşi, răspunsul la toate problemele noastre. El se rezumă la un singur cuvînt: OMUL! Omul este singurul nostru duşman adevărat. Scoateţi Omul din scenă şi cauza fundamentală a foametei şi a muncii excesive este abolită pentru totdeauna.
Omul este singura fiinţă care consumă fără să producă. El nu dă lapte, nu face ouă, e prea slab ca să tragă plugul, nu poate fugi destul de repede ca să prindă iepuri. Cu toate astea, el e stăpîn peste toate animalele. El le pune la muncă şi le dă înapoi abia cît le este necesar ca să nu moară de foame; restul păstrează pentru el. Munca noastră este cea care lucrează pămîntul, balega noastră este cea care-l fertili¬zează şi, totuşi, care dintre noi posedă mai mult decît propria-i piele? Voi, vacilor pe care vă văd în faţa mea, cîte mii de litri de lapte aţi dat anul trecut? Şi ce s-a-ntîmplat cu laptele acela care ar fi trebuit să hrănească viţeii voştri ca să crească puternici? Pînă la ultimul strop s-a scurs pe gîtlejurile duşmanilor noştri. Iar voi, găinilor, cîte ouă aţi făcut anul acesta şi cîte din aceste ouă au ajuns să dea pui? Toate cele¬lalte au ajuns la piaţă ca să aducă bani lui Jones şi oamenilor lui. Şi tu, Clover, unde sînt cei patru mînji pe care i-ai născut şi care ar fi trebuit să-ţi fie sprijin şi bucurie la bătrîneţe? Fiecare a fost vîndut cînd a împlinit un an ― pe nici unul n-ai să-l mai vezi vreo¬dată. Ca răsplată pentru cele patru naşteri şi pentru toată munca ta pe cîmp, ce ai altceva, afară de raţii şi de un loc în grajd?
Şi nici măcar vieţile de mizerie pe care le ducem nu ni se permite să le trăim pînă la soroacele lor na¬turale. În ceea ce mă priveşte, nu mă plîng, pentru că fac parte dintre cei norocoşi. Am doisprezece ani şi am avut peste patru sute de copii. Aceasta este viaţa naturală a unui porc. Dar nici un animal nu scapă de cruzimea cuţitului pînă la urmă. Voi, porcii cei tineri îngrăşaţi pentru tăiere, pe care vă văd stînd în faţa mea, toţi o să vă sfîrşiţi vieţile urlînd, pe butuc, în mai puţin de un an. La această oroare toţi sîntem si¬liţi să ajungem ― vaci, porci, găini, oi, toată lumea. Nici măcar caii sau cîinii nu au o soartă mai bună. Pe tine, Boxer, chiar în ziua cînd muşchii ăia tari ai tăi or să-şi piardă puterea, Jones o să te vîndă tăieto¬rului de cai, care o să-ţi taie beregata şi o să te fiarbă pentru cîinii de vînătoare. Iar cîinilor, cînd îmbătrî¬nesc şi le cad dinţii, Jones le leagă cîte o cărămidă de gît şi îi îneacă în iaz.
Şi atunci, tovarăşi, nu e la fel de limpede ca lu¬mina zilei că tot răul acestei vieţi a noastre izvorăşte din tirania fiinţelor omeneşti? Numai dacă scăpăm de Om, numai atunci produsul muncii noastre o să ne aparţină. Aproape peste noapte putem deveni bogaţi şi liberi. Şi atunci, ce trebuie să facem? Ce? Să mun¬cim zi şi noapte, trup şi suflet, pentru răsturnarea ra¬sei omeneşti! Iată mesajul meu către voi, tovarăşi: REVOLUŢIE! Nu ştiu cînd o să vină această revolu¬ţie, poate într-o săptămînă, poate într-o sută de ani, dar ştiu, la fel de sigur cum văd paiele astea sub pi¬cioarele mele, că, mai devreme sau mai tîrziu, se va face dreptate. Fixaţi-vă acest lucru în minţi, tovarăşi, în puţinul care v-a mai rămas de trăit! Şi, mai mult decît orice, transmiteţi acest mesaj al meu celor ce vor veni după voi, aşa încît generaţiile viitoare să ducă mai departe lupta, pînă la victorie.
Şi nu uitaţi, tovarăşi, că hotărîrea nu trebuie să vă părăsească niciodată. Nici un argument să nu vă rătăcească. Nu ascultaţi niciodată cînd o să vi se spună că omul şi animalele au interese comune şi că prosperitatea unuia înseamnă prosperitatea celorlalte. Toate astea sînt minciuni. Omul nu serveşte nicio¬dată interesele vreunei alte creaturi, în afară de el în¬suşi. Iar între noi, animalele, să fie o unitate perfectă, o tovărăşie perfectă în luptă. Toţi oamenii sînt duş¬mani. Toate animalele sînt tovarăşe!
În acel moment izbucni o gălăgie cumplită. În timp ce Seniorul vorbea, patru şobolani mari. se tîrî¬seră afară din găurile lor şi stăteau pe labele din spate, ascultîndu-i. Cîinii îi zăriră dintr-o ochire şi doar printr-un salt fulgerător înspre găuri izbutiră şo¬bolanii să scape cu viaţă. Seniorul îşi înalţă copita pentru a face linişte:
― Tovarăşi, zise el, iată o problemă care trebuie rezolvată. Animalele sălbatice, cum ar fi şobolanii şi iepurii de cîmp ― sînt ele prietenii ori duşmanii noştri? Să supunem la vot. Pun în faţa adunării această întrebare: sînt şobolanii tovarăşi?
Votul hotărî imediat, cu o majoritate covîrşitoare, că şobolanii erau tovarăşi. Numai patru dintre ani¬male se împotriviră, cei trei cîini plus pisica, descope¬rită, însă, mai tîrziu, că votase şi pro şi contra. Se¬niorul continuă:
― Mai am puţine lucruri de spus. Repet: nu vă uitaţi niciodată datoria de duşmănie faţă de Om şi toate cele legate de el. Oricine merge pe patru pi¬cioare, sau are aripi, este prieten. Oricine merge pe două picioare este duşman. Şi ţineţi minte şi faptul că, luptînd împotriva Omului, nu trebuie să ajungem să semănăm cu el. Chiar după ce l-aţi învins, nu-i adoptaţi viciile. Nici un animal nu trebuie să trăiască vreodată într-o casă, sau să doarmă într-un pat, sau să poarte haine, sau să bea alcool, sau să fumeze tu¬tun, sau să se atingă de bani, sau să se angajeze în comerţ. Toate obiceiurile Omului sînt rele. Şi, mai mult decît orice altceva, nici un animal nu trebuie vreodată să fie stăpîn peste alte fiinţe ca şi el. Slabe ori puternice, inteligente ori simple, noi, animalele, sîntem fraţi. Nici un animal nu trebuie vreodată să ucidă vreun alt animal. Toate animalele sînt egale.
Şi acum, tovarăşi, o să vă vorbesc despre visul meu de azi-noapte. Nu vi-l pot descrie: era un vis despre cum o să arate Pămîntul după dispariţia Omului. Dar el mi-a readus în minte un lucru pe ca¬re-l uitasem demult. Acum mulţi ani, pe vremea cînd încă mai eram godac, mama mea şi celelalte scroafe cîntau un cîntec vechi din care cunoşteau doar melo¬dia şi primele trei cuvinte. Eu am învăţat această me¬lodie în copilăria mea, dar de multă vreme, mi-a zburat din minte. Azi-noapte, totuşi, mi-am reamintit-o în vis. Şi, ce-i mai important, mi-au revenit în minte şi cuvintele ― cuvinte pe care, sînt sigur, le cîntau animalele de demult şi au fost uitate timp de genera¬ţii. O să vă cînt acel cîntec, tovarăşi, chiar acum. Eu sînt bătrîn şi vocea îmi este răguşită, dar, după ce o să vă-nvăţ melodia, voi o să-l puteţi cînta mai bine singuri. Se numeşte Animale din Anglia.
Bătrînul Senior îşi drese glasul şi începu să cînte. Aşa cum spusese, vocea îi era răguşită, dar cînta des¬tul de bine şi era o melodie mişcătoare, ceva între Clementine şi La Cucuracha. Cuvintele erau acestea:

"Animale din Anglia şi Scoţia,
Din toate ţările, de sub mulţi sori,
Eu vă vorbesc, şi mare mi-e emoţia,
Despre anii de aur viitori.

Mai devreme-ori mai tîrziu, în ceasul sfînt,
Cînd Omul-Tiran fi-va răsturnat,
În acea zi al Angliei mănos pămînt
De animale doar va fi călcat.

Belciugele atunci vor cădea în zeci,
Nimeni şa-n spate nu-şi va mai propti,
Zăbale, pinteni vor rugini pe veci,
Biciuri crunte nicicînd vor mai plesni.

Comori ce nu intră-n a minţii sferă,
Grîu şi orz, fîn, ovăz, noi vom stăpîni,
Trifoi, fasole, sfeclă furajeră,
Fi-vor ale noastre-n acea zi.

Cîmpurile Angliei vor luci-n senin,
Apele ei vor fi mai curate,
Şi vînturile vor adia mai lin,
În ziua cînd fi-va libertate.

Noi trebuie să muncim pentru-acea zi,
Toţi-un trup, vaci, cai, gîşte şi curcani,
Chiar de murim înainte de-a o şti,
Pentru-a fi liberi să trudim mulţi ani.

Animale din Anglia şi Scoţia,
Din toate ţările, de sub mulţi sori,
Eu vă vorbesc, şi mare mi-e emoţia,
Despre anii de aur viitori".

Cîntatul acestui imn lăsă toate animalele pradă celei mai sălbatice dintre exaltări. Aproape înainte ca Seniorul să fi ajuns la sfîrşit, celelalte animale înce¬puseră să-l cînte singure. Chiar şi cele mai proaste dintre ele prinseseră deja melodia şi o parte din cu¬vinte; cît despre cei inteligenţi, cum erau porcii şi cîi¬nii, aceştia învăţaseră cîntecul pe dinafară din pri¬mele minute. Iar apoi, după o serie de încercări preli¬minare, întreaga fermă izbucni cu Animale din Anglia, la un unison impresionant. Vacile îl mugeau, cîinii îl schelălăiau, oile îl behăiau, caii îl nechezau, raţele îl măcăiau. Erau atît de încîntate de acest cîntec, încît îl interpretară de la început pînă la sfîrşit de cinci ori la rînd şi ar fi continuat probabil să-l cînte toată noaptea, dacă n-ar fi fost întrerupte.
Din nefericire, izbucnirea îl trezise pe domnul Jo¬nes care sărise jos din pat, convins că intrase o vulpe în curte. Luase puşca, sprijinită mereu de perete într-un colţ al dormitorului şi slobozise o încărcătură de alice calibrul 6 în întuneric. Alicele se înfipseseră în peretele hambarului, aşa încît şedinţa fu ridicată brusc. Toată lumea se repezi spre locurile de dormit. Păsările săriră sus, pe grinzile lor, animalele se cul¬cară jos, pe paie şi întreaga fermă adormi într-o clipă.

Alecu Donici


Şi-a început în tinereţe cariera militară la liceul de profil din Sankt Petersburg, după care revine la baştină şi activează la început în Chişinău, apoi la Iaşi şi Piatra-Neamţ. Practică avocatura, dar şi scrie mult. Era inspirat de fabulele lui La Fontaine şi Krîlov. La 1840 si 1842 editează două cărţi de “Fabule” cu opere proprii şi traduceri. În cooperare cu Constantin Negruzzi traduce şi publică “Satire şi alte poetice compuneri” de Antioh Cantemir, traduce poemul lui Puşkin “Ţiganii”(1837) şi alte creaţii ale clasicilor literaturii universale. Donici a avut un deosebit spirit de observaţie, criticând în fabulele sale, pe exemplul unor animale, moravurile proaste în societatea umană. În creaţia sa sunt populare fabulele: ”Antereul lui Arvinte”, “Musca la arat”, “Racul, Lebada şi Ştiuca” ş.a. A murit la 21 ianuarie 1865 la Iaşi, în România .


Înfiinţarea fabulei

În palat la împărat,
Adevărul, gol din fire,
Fără veste au intrat.
La a lui aşa privire
Împăratul au strigat:
— Cine eşti? Cum îndrăzneşti,
Gol, aici, să te iveşti?
— Adevărul sunt.

— Ce vrei?
— Vreau să-ţi spun a mea părere:
Tu nicicum nu ai durere
Pentru pământenii tăi;
Cei mai mari te măgulesc
Şi norodul jefuiesc;
Legile îţi sunt călcate...
— Ieşi afară! Ieşi afară!
Golule neruşinate!
Daţi-l uite jos pe scară!
Iată cum fu primit
Adevărul dezgolit;
El, oftând, se depărtară.
Dar a lui dorinţă bună
Un alt chip i-au arătat.
Adevărul mai pe urmă
Iar au mers la împărat,
Însă nu gol, ci-n veşminte

Împrumutate la minte
Şi, cu aer de respect,
Au vorbit frumos, încet.
Împăratul, în mirare,
I-au dat toată ascultarea;
L-au pătruns, l-au înţeles,
Şi îndată au ales
Alţi miniştri, altă curte,
Au făcut prefaceri multe,
Trebile au îndreptat
Ş-au fost binecuvântat.


Gândul

Stau, mă uit la ceruri, în a lor senin
Trista mea vedere uimit rătăceşte.
Mă uit şi la soare: de lumină plin
El încălzind lumea pururea luceşte.

Dar soarele, cerul nu sunt depărtate,
Iar legea naturii pe om au oprit
Cu ţărna-mpreună să poată străbate
Mai sus decât este el înmărginit.

Privesc mândrul vultur cum se-naripează,
Cum fâlfâie-n aer zburând peste nori;
Cum falnic răspică a soarelui rază,
Se urcă, se pierde din ochi muritori.

O! Atunci mâhnirea sufletu-mi apasă,
Atunci îmi plec capul şi adânc oftez:
Omule! fiinţă slabă, ticăloasă,
De ce după vultur nu poţi să urmezi!

Dar de-odată gândul în mine răsare
Ca un fulger iute, ce e plin de foc,
Se-nalţă la ceruri, trece peste soare,
Şi cu neastâmpăr cată în alt loc.

Toate le cuprinde, toate le măsoară,
Află a lor timpuri, regule şi curs,
Plin de nemurire mai departe zboară
La poarta veciei, la cel nepătruns!

La buciumul

Buciume cu voce tare,
La bună vreme răsuni:
Eu salut a ta cântare,
Ca vitejii mei străbuni.

A lor bucium suna semnul
Mişcărilor ostăşeşti,
Iară tu ne cânţi îndemnul
La fapte înţelepţeşti.

Patriotica simţire
Vrei să deştepţi între fraţi,
Ale căror despărţire
A stat ani îndelungaţi.

Şi ce viaţă e mai bună,
Cum psalmistul a cântat:
Decât fraţii împreună
Să trăiască ne-ncetat?

România să vieze
Subt o lege, subt un scut,
Să tot binecuvânteze
Pre cei ce-o au renăscut!

Cântă, cântă, bucium falnic,
De străbate la auz;
Căci pentru păcatul jalnic
Sunt între arcaşi şi surzi.

Remember: Petru Creţia


Petru Creţia (n. 21 ianuarie 1927 Cluj-Napoca – d. 14 aprilie 1997 Bucureşti) a fost un profesor de limba greacă, editor al lui Platon, autor, eminescolog, filosof, eseist şi traducător român.
A urmat Facultatea de Limbi Clasice în cadrul Universităţii Bucureşti, luându-şi licenţa în 1951. Din 1952 până în 1971 urmează o carieră universitară: este asistent, apoi lector la Secţia de Limbi Clasice a Facultăţii de Litere din Bucureşti. Între 1971 şi 1975 este cercetător la Institutul de Filozofie. Din 1975 editează, alături de Dumitru Vatamaniuc şi un grup de auxiliari de la Muzeul Literaturii Române, sub egida Academiei Române, ediţia naţională a operei complete a poetului Mihai Eminescu. Din 1971 coordonează, în colaborare cu Constantin Noica, ediţia Platon la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. După 1989 conduce revista de istorie literară Manuscriptum.
Au trecut aproape 12 ani de la moartea lui. Nu-mi amintesc ca în anul 2007, cand era vorba de o cifra rotunda, sa fi citit in presa culturala sau in ziarele centrale vreo vorba despre ce rol a jucat Petru Cretia in cultura romana a ultimelor decenii. Stia el ce stia despre insemnatatea numelui, atunci cand si-a dedicat una din ultimele carti, "Luminile si umbrele sufletului", "celor fara nume".
De multe ori, uitarea poate face ca insemnatatea unui nume propriu sa ramana doar undeva in memoria initiatilor, fara sa patrunda in memoria colectiva, din cauza prejudecatilor care, tot el spunea, "stau intre noi si adevarurile despre noi". Petru Cretia are toate datele sa fie un astfel de caz. Consacrarea in cercul specialistilor si cea la scena deschisa sunt, si in acest caz, doua lucruri diferite. Cel care i-a tradus pe Platon, Virginia Woolf sau Marguerite Yourcenar in romaneste risca sa ramana "fara nume". Iata ce isi dorea, scriind la ultima carte: "Despre cei nestiuti si uitati si pierduti in lutul orb si risipiti prin veacuri, dar care au fost sarea pamantului si care au purtat pe umerii lor binele lumii sunt scrise randurile aceastea. Cred ca nu e nimeni dintre noi care sa nu fi cunoscut asemenea oameni. Sa-i inmultim cu numarul incalculabil al generatiilor, cu intinderea continentelor si cu puzderia insulelor si, adunandu-le, in gandul nostru, umbrele fara nume si chip, sa-i celebram o clipa, aici si acum, in zarva plina de nume a istoriei."
Purtator de virtuti clasice.Asadar, cand s-a prapadit, destul de grabit, chiar la 70 de ani, Petru Cretia era deja unul dintre acei traducatori cum rar se nasc in oricare spatiu geografic, un traducator din greaca veche, latina, italiana, franceza, engleza. Era de mult un filolog reputat printre universitari si cercetatori, desi nu isi construise niciodata reputatia, lucru care este o operatiune pragmatica de durata. Petru Cretia era, intr-un fel, intruchiparea tipulului clasic de iubitor de carte: retractil, iubitor de solitudine, inarmat cu o politete care nu mai apartinea deceniilor de dictatura in care si-a trait cea mai mare parte din viata si pe care a criticat-o la Romania Libera cu putin inainte de decembrie 1989, pentru crime impotriva umanitatii si a culturii. Savantul era purtator de virtuti clasice, si ele demodate: demnitate, cuviinta, vrednicie, curaj, rabdare si... incredere. De altfel, impreuna cu contrapartida viciilor, ele fac obiectul volumului de eseuri deja amintit, "Luminile si umbrele sufletului".Isi publicase deja cartile sale cele mai importante, care nu sunt deloc multe: "Catedrala de lumini. Homer, Dante si Shakespeare" (considerat cel mai reusit studiu al sau, care analizeaza poetica luminii la scriitorii pe care se fundamenteaza canonul literar occidental), "Epos si Logos. 25 de studii si interpretari". Cat priveste literatura propriu-zisa, e vorba in primul rand despre doua volume-hibrid, de reflectii imbracate modern intr-un lung poem in proza: "Norii", de fapt debutul sau editorial din 1979, cu care a si luat Premiul Uniunii Scriitorilor, si "Oglinzile", in 1993. Iata un mic fragment din prima carte, ilustrativ pentru stilul Petru Cretia: "Priveste mereu si indura mereu si bucura-te ca de fapt totul ar putea fi altfel si bucura-te ca se intampla sa fie tocmai asa si ca datului si marginirii poti sa-i raspunzi cu nesfarsita libertate a iubirii, care este totodata acceptare si depasire a datului, incatusare si vis." Publicase, de asemenea, si volume de poezie: "Pasarea Phoenix", "In adancile fantani ale marii".
Tradusese mult, de la cartile "Noului Testament", despre care si scrisese, pana la literatura moderna franceza si britanica. Prestigiul de erudit se datora tuturor acestor componente: traducator, scriitor, universitar, moralist obsedat de locul omului in lume. Cu alte cuvinte, isi gasise un teritoriu al spiritului departe de mediocritate, pe care o credea nociva. In volumul de eseuri pe teme morale din 1995 o definea astfel: "Omul mediocru este o crisalida din care niciodata nu se vor naste aripile unui zbor."Eminescolog cu masuraExista insa o ipostaza a eruditului datorita careia el ar putea ramane mai bine infipt in alunecoasa memorie culturala: aceea de eminescolog. Contributiile sale stiintifice in domeniu au venit la un moment in care limba de lemn si lipsa de continut paralizasera domeniul, parca intepenit in clisee si incapabil sa mearga mai departe. In 1993, Petru Cretia devenise director onorific al Centrului National de Studii "Mihai Eminescu" de la Ipotesti. Pasiunea sa pentru opera singulara a lui Eminescu era mult mai veche.Intre 1971 (la 20 de ani dupa ce-si luase licenta in filologie clasica) si 1975, Petru Cretia fusese cercetator la Institutul de Filosofie din Bucuresti. Dupa epurarea din 1975, ajunsese la Muzeul Literaturii Romane, unde lucrase la continuarea editiei critice a operei lui Eminescu, inceputa de Perpessicius. Cariera sa de eminescolog este pusa sub lupa intr-un volum-marturie: "Testamentul unui eminescolog" (1998). Dupa doua decenii de cercetare savantul a avut curajul de a veni cu o teza proprie despre locul, sufocat de clisee, al poetului in cultura noastra: "Eminescu nu este reprezentativ pentru etnie in nici una dintre trasaturile lui si ale ei. Ne recunoastem in el pentru ca este mare si pentru ca este atipic intr-un fel compensator." (in treacat fie spus, seamana cu o idee din mai complexa teorie a criticului american Harold Bloom despre William Shakespeare, "centrul canonului occidental").Doctul sau exercitiul de admiratie fata de o opera mai mult umbrita decat luminata de un mit este remarcabil. Pe erudit l-a interesat un Eminescu-obiect de cercetare istoriografica si biografica, nu un poet-icon, nu o "imagine" conditionata de prejudecati si stereotipii, diferite de la o epoca la alta. Cat despre viziunea sa asupra mitului poetului, ea este sintetizata in studiul "Cultul lui Eminescu", inclus in acelasi volum, la mare pret pentru specialisti.Lui Petru Cretia ii repugnau superficialitatea, lipsa masurii si festivismul. Fara indoiala ca la 21 ianuarie, ziua sa de nastere, tonul festivist ar fi insemnat o nuca in perete. Ar fi fost nevoie doar de o consemnare a zilei eruditului care a scris, in "Norii", ca in fiinta omeneasca exista ceva ce nu se schimba niciodata: "Oricat am trai, oricate intamplari am indura sau am aduce in lume, oricate schimbari s-ar petrece in lume si in noi, ceva din noi ramane vesnic neschimbat. Fiind pasibili, este de cautat, prin continutul ei, forma prin definitie de neschimbat a pasiunilor noastre. Este posibil ca aceasta cautare sa fie fara rezultat, ori ca un rezultat inanalizabil si aproape mut. Dar e de incercat, intai in sfera amintirii, unde amagirea e poate graitoare, poate doar pe jumatate."


Exerciţiu metric

Negri vulturi orbi ocolesc prin vreme,
Albe rugi se izbesc de ceruri,
Vârste vechi se întorc şi stau
Otrăvite-n lume.

Ochii vechi au uitat durerea,
Timpii noi se opresc în maluri,
Greu se întorc spre izvor
Pierdutele ape.

Oarbe rugi se izbesc de arme,
Nu mai ştim dacă timpul trece,
Greu învinge gândul cel drept
Nelegiuirea.

Negru stă între pulberi timpul,
Greu te speli de noroiul lumii,
Rupte lănci zăbovesc în carnea
Neizbăvirii.

Neamuri vechi putrezesc în umbră
Greu răbdând umilinţa rece,
Fără saţ sug din vlaga lumii
Viermii puterii.

Vino timp să deschizi în ziduri
Mândre porţi înspre legi necalpe,
Drepte ruguri să aprinzi în seara
Dreptei osânde.
Negri vulturi orbi ocolesc prin vreme,
Albe rugi se izbesc de ceruri,
Vârste vechi se întorc şi stau
Otrăvite-n lume.

Ochii vechi au uitat durerea,
Timpii noi se opresc în maluri,
Greu se întorc spre izvor
Pierdutele ape.

Oarbe rugi se izbesc de arme,
Nu mai ştim dacă timpul trece,
Greu învinge gândul cel drept
Nelegiuirea.

Negru stă între pulberi timpul,
Greu te speli de noroiul lumii,
Rupte lănci zăbovesc în carnea
Neizbăvirii.

Neamuri vechi putrezesc în umbră
Greu răbdând umilinţa rece,
Fără saţ sug din vlaga lumii
Viermii puterii.

Vino timp să deschizi în ziduri
Mândre porţi înspre legi necalpe,
Drepte ruguri să aprinzi în seara
Dreptei osânde.

Incongruenţă

Aşa se-ntâmplă printre întâlniri şi ani,
Să fii mult prea adesea căutat şi chiar cumva găsit
Acolo unde nici nu eşti şi nici nu ai cum fi.
Şi să-ţi rămână necăutată şi dinainte pierdută
Fiinţa dreaptă,
Însemnarea ei,
Belşugul ei însingurat şi neminţit.

Dar dragostea de soartă e o patimă mai mare
Decât orice pătimire,
Decât orice soartă.


Tu, dulce-neagră

Tu dulce-neagră, furios amară
Esenţă
Care bântui arborii şi gândul,
Făcând şi desfăcând gânduri şi lumi,
Iluminând pe dinlăuntru pătimirea
Şi sfâşiind fragila rezistenţă
A clipelor chemate să se ducă
Şi să urce
În alt timp.
Ţie, trecere şi stavilă, ar trebui să-ţi dăm
Un nume
Pe care iadul fiinţei să nu-1 ştie.

marți, 20 ianuarie 2009

La Mulţi Ani, Petru Cimpoeşu!


Petru Cimpoeşu (n. 1952), unul dintre prozatorii de primă linie ai ultimilor ani, a debutat editorial în 1983, cu volumul "Amintiri din provincie", distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi. Alte volume publicate: "Firesc" (1985), "Erou fără voie" (1994-Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi), "Un regat pentru o muscă" (1995), "Povestea Marelui Brigand" (ed. I,2000, Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iaşi), "Christina Domestica şi Vânătorii de suflete" (2006, Premiul revistei Observator Cultural, Premiul Naţional de Proză al Uniunii Scriitorilor din România), "Simion liftnicul. Roman cu îngeri şi moldoveni" (ed. I, 2001, Premiul revistei Cuvântul, Premiu pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România).


Cartaphilus - o întîlnire ratată

Mulţi vorbesc despre Marele Brigand, dar povestea lui nu o mai ştie propriu-zis nimeni. A fost odată, cîndva, la începuturi. De-a lungul anilor, însă, am uitat-o cîte puţin, încît ce ne-a mai rămas din ea sînt doar anecdote, fleacuri, bîrfe, aproximări mai mult sau mai puţin fanteziste, născociri amestecate într-o pastă uniformă pe care o denumim, în lipsa altui cuvînt mai potrivit, istoria urbei noastre. O istorie a uitării, a risipirii, a dilatării spre nimic, cum ar zice doctorul, ea însăşi uzată şi al cărei destin pare să se fi istovit.
Încercînd să explice judecătorului de instrucţie ce anume reprezintă pentru concetăţenii săi Povestea, grefierul spuse: a fost zăcămîntul nostru de memorie. - De ce "a fost", de ce vorbeşti la trecut? întrebă judele. - Nu ştiu, răspunse grefierul, el însuşi contrariat de observaţia judelui, nu mi-am dat seama, pur şi simplu un mod de a mă exprima.
Trebuind să-l însoţească, să-i explice, să-l familiarizeze cu oraşul - să-l "îmblînzească", după cum se exprimase la început comisarul - sfîrşi prin a constata că lucrurile despre care îi vorbea, atît de bine ştiute de mai mulţi ani, îşi dezvăluiau, pe măsură ce încerca să găsească un mod de a le numi, adică, în ultimă instanţă, de a le utiliza, o întocmire pînă atunci ascunsă, existenţa lor i se clarifica abia cînd trebuia să rostească o propoziţie oarecare despre ele, de parcă adevărata lor fire s-ar fi ivit atunci din înseşi cuvintele cu care le numea. Prin obişnuinţă, prin uzură îi deveniseră indiferente şi străine, şi abia oferindu-le ochiului proaspăt, atent, scrutător al judelui, trebuind să-şi însuşească măcar în parte privirea şi judecăţile lui, începea să le vadă altfel, subordonîndu-li-se şi asumîndu-şi prezenţa lor fizică cu o anumită responsabilitate (tocmai din cauză că rutina, consumîndu-le din realitate, le redusese la apariţii spectrale, a căror nouă asumare necesita oarecare curaj).
Descoperea astfel, surprins şi întrucîtva chiar emoţionat, dacă acest din urmă cuvînt nu riscă să inducă nedorita prezumţie de sentimentalism provincial, un oraş nou, de un farmec desuet, niţel melancolic, niţel dulceag poate, pe care începu a-l iubi cu îngrijorare şi gelozie, ca şi cum ar fi urmat să-l piardă. Căci aceasta îi era senzaţia, că îl cedează judelui stradă cu stradă, îl inventariază şi i-l predă. Mahalale, clădiri publice, pieţe, maidane, fundături îşi luau rămas bun de la el, parcă presimţind că aceea era ultima lor întîlnire, că le va părăsi pentru totdeauna, exprimîndu-şi prin cine ştie ce detaliu obscur neliniştea, o nelinişte misterioasă şi întrucîtva plăcută, ca aceea din preajma sărbătorilor, cînd timpul se măsoară cu bătăile inimii, cînd lumina din prima secundă a dimineţii sau simpla adiere a vîntului de seară trimit cu gîndul la alcătuirea ideală a lumii şi toate obiectele devin însuşiri ale unui suflet îndrăgostit... Dar bucuria sărbătorii conţine în adîncurile ei şi o umbră tragică, pentru că sărbătoarea nu e doar intensificarea provizorie a existenţei, ci este şi despărţire, ruptură, fractură în timp - seamănă un pic cu moartea.
Cînd va vorbi judelui despre viziunea sa, grefierul va constata surprins şi oarecum dezolat, că acesta îl crede.
- Şi mie mi se întîmplă ceva asemănător, va explica judele.

De fapt, mica istorie a acestei întîmplări ar fi trebuit să înceapă altfel. De la o vreme, judecătorul de instrucţie începuse a se plînge iarăşi că are probleme cu vederea. Cum doctorul Muraru, ale cărui relaţii s-ar fi putut dovedi utile, nu se mai arătase nici la birou şi nici la Concordia, după ce, asumîndu-şi eroic uciderea motanului, plecase intempestiv, luînd cu sine frumoasa tabacheră a avocatului, pe care acesta avea oricum de gînd să i-o dăruiască, reveni tot grefierului sarcina de a programa o consultaţie la oculist şi de a interveni pentru grăbirea ei, căci judele, după ce îşi neglijase mai mult timp boala, deveni dintr-o dată nerăbdător. Dar în ziua, mai precis în după-amiaza cînd trebuia să ajungă la medic, chiar în timp ce se îndreptau spre cabinetul acestuia, păru să se fi răzgîndit şi propuse grefierului să facă un ocol, pentru a vedea cofetăria "Pekarek". Un simplu capriciu, era curios să o vadă, după ce comisarul îi vorbise despre nişte presupuse galerii subterane care, pornind de aici, ar face legătura cu fostul local de la "Prinţesa Împuţită" al madamei Soprosina.
Poate că motivul real era altul. Starea vremii îmbia la plimbare. Ploile încetaseră de cîteva zile, aerul, deşi încă umed, devenea tot mai limpede, iar mireasma mugurilor ce începuseră a plesni pe ramurile unor copaci şi a ierburilor din nămolurile calde ale mlaştinii, adusă de vîntul ce bătea tot mai des din partea aceea, prevesteau o primăvară iminentă, imperativă.
Trecuse destul timp de cînd nu mai ieşiseră împreună. Judele începu tocmai cu acest vag reproş, de la o vreme parcă mă simt un pic neglijat, un pic evitat, zise, făcînd desigur aluzie şi la însărcinarea ce grefierul îşi luase cîndva, de a ţine pentru el o cronică a întîmplărilor de care, în vremea din urmă, părea să fi uitat.
- Sau poate ai renunţat?
- A, nu, nu... îl contrazice grefierul. Numai că...
Îşi dădu seama ce lungă, încîlcită şi neconvingătoare frază ar fi urmat, o lamentabilă reclamaţie la adresa măruntelor îndatoriri cotidiene, a nimicurilor sufocante şi a evenimentelor anodine din urma cărora alerga gîfîind. Se ambiţionase, dorise să scrie despre acest prezent, numai că între timp prezentul lui rămăsese mult în urmă, iar lucrurile despre care (din ce în ce mai rar) încerca să scrie erau mai curînd reflexe şi actualizări ale unor vechi obsesii, o bîjbîială printre fantome...
Despre vizitele secrete la procuror nu era încă pregătit să-i vorbească. Spuse doar:
- Aştept să-mi formez o părere - ceea ce, din întîmplare, era adevărat.
- M-ar interesa părerea dumitale, spuse judele, fiindcă, din tot ce ai scris pînă acum, dumneata lipseşti de fapt, chiar şi atunci cînd, printr-un artificiu retoric, pari a fi foarte prezent, te retragi îndărătul unei poveşti oarecare, la fel cum face, de altfel, şi comisarul la audienţe, cu iluzia că asta l-ar proteja. Poate că e doar o impresie a mea, poate că aşa facem cu toţii.
- Nu avem încotro, domnule judecător de instrucţie.
- Crezi?
- Cred ce crede toată lumea.
- Evident! Şi, pe oricine aş întreba, mi-ar răspunde la fel, încît la limită, dacă aş face un fel de recensămînt şi aş reuşi să vă întreb pe toţi, n-aş afla totuşi nimic - eu sînt ceilalţi, sînt masa lor, am opiniile lor, aşadar întreabă-i pe ei - ei, pasta aceea de roşii pe care o pui în ciorbă, sînt doar o moleculă din ea şi, orice culoare aş avea, culoarea pastei rămîne tot roşie. Întrebaţi bulionul, asta vrei să spui, nu?
- Nu-mi place să discut despre părerile mele. Mai mult, mă bucur ori de cîte ori constat că nu le am. Oricum, la ora sta nu ne mai rămîne decît să aşteptăm. Şi-apoi, datoria mea este alta, rolul meu, ca să spun aşa, este tocmai acela de a nu avea păreri. Nu eu judec, nu eu condamn.
- Şi totuşi, într-o zi s-ar putea să fim judecaţi, dragă prietene. Faptul că nu vedem bulionul care preexistă în splendida rotunjime a pătlăgelelor roşii s-ar putea să ne coste cîndva enorm... Apropo, mi s-a spus că ai avut o viziune. E adevărat?
Luat pe nepregătite de schimbarea bruscă a subiectului discuţiei, grefierul ridică din umeri şi se prefăcu nepăsător. "Mi s-a spus că...". Pentru a nu-l numi direct pe comisar, singurul de la care ar fi putut afla. Între timp, începuse să creadă el însuşi că fusese doar o criză de epilepsie. Iată însă că judele credea altceva. Comisarul îi vorbise despre păţania aceea şi o numise nu criză epileptică, ci viziune.
- O viziune? se miră cu falsă inocenţă. Neprimind nici un răspuns, fiindcă probabil nici nu exista un răspuns destul de potrivit la o astfel de întrebare: eh, pe naiba, a fost aşa, o criză de... moment.
- Te întreb, spuse judele, pentru că mie însumi mi se întîmplă în anumite momente ceva asemănător, am impresia că obiectele nu mai ajung pînă la mine, imaginea lor obişnuită, previzibilă se risipeşte în aer înainte de a-mi atinge retina... Sau poate creierul refuză, sau nu mai e capabil să producă sinteza punctelor de culoare, să reconstituie din ele imaginea originară...
Pentru a se face mai bine înţeles, aminti culorile de pe discul lui Newton, cele şapte. Numai rotind discul cu iuţeală, se unesc şi generează împreună lumina albă, lumina propriu-zisă, care le conţine pe toate, fără a fi niciuna anume, e suma lor în mişcare şi mai mult decît simpla lor însumare, şi mai puţin decît ele, fiindcă de fapt lumina nu e culoare, fiindcă de fapt culorile sînt cazuri particulare... Astfel încerca să explice.
- Problema e că, la mine, discul nu se mai roteşte. Îmi pare o formă curioasă de nebunie, zise în cele din urmă.
- Ei bine, ce e totuşi în locul lor?
- Nişte fulguraţii. În clipele acelea, am impresia că mă aflu în alt loc. Nişte fulguraţii, mă rog, nu ştiu cît durează, un fel de infiltraţie a invizibilului, vreau să spun a invizibilului totuşi vizibil, dacă există aşa ceva, şi desigur există, invizibilul făcut vizibil prin intermediul visului. Tocmai de aceea visele par stranii şi sînt de neînţeles, fiindcă pentru imaginile invizibilului pe care ele ni le oferă, logica noastră, întemeiată pe vizibil, nu are repere, e depăşită. Sînt niţel confuz, desigur, dar înţelegi ce vreau să spun... Se opri, se opri şi din mers. Crizele mele se repetă după un anumit vis, foarte coerent, mai adăugă. Visul acela despre care ţi-am vorbit odată...
Se încăpăţîna să rămînă nemişcat, lăsîndu-l pe grefier să aştepte cu doi paşi mai înainte, acolo unde îl găsise ultima frază.
- Crezi că mai e cazul să mergem la oculist?

Odată cu încălzirea vremii şi odată cu ridicarea ceţurilor, lumea începu a ieşi seara pe Strada Mare, la promenadă; capii de familie pentru a se întîlni cu alţi capi de familie şi a discuta politică; cuconetul pentru a-şi etala noile achiziţii vestimentare şi a comenta dramele pasionale ale oraşului; tinerii şi tinerele pentru a face cunoştinţă şi a plănui logodne sau, pînă atunci, măcar o ieşire la iarbă verde, cînd vremea o va permite. După lungile, nesfîrşite zile ale sezonului umed, mica lor lume, pînă atunci înghesuită în case reci, amorţită de aşteptare şi plictis, se înviora, începea să se agite, cu simţurile împrospătate, cuprinsă de un freamăt încă reţinut, cumva timid, circumspect, căci semnele de vreme bună se puteau oricînd răzbuna, un neastîmpăr care, trebuind să fie strunit şi disimulat, devenea o formă de cochetărie şi complicitate, o mică aventură, îmbogăţindu-se astfel în delicii. În unele grădini se ridicau coloane de fum abăstrui, subţire, cu un miros ca de mirodenii, familiar şi plăcut, semn că tîrgoveţii mai gospodari îşi curăţau pomii şi ardeau uscăturile şi gunoiul adunate peste iarnă. Negustorii nu se lăsară nici ei mai prejos, aerisind şi dereticîndu-şi prăvăliile; aranjau rafturile, vopseau tîmplăria, spălau vitrinele şi puneau în ele mărfuri potrivite noului sezon. Pe tarabele din piaţă apăruseră de mai multă vreme grămăjoare de urzici, bucheţele de ghiocei şi violete, acum era rîndul salatelor, spanacului şi al ridichilor de lună. Se măturau străzile, se reparau acoperişuri, se văruiau copacii, în aer pluteau miresme noi, misterioase şi un fel de bunăvoinţă firească, spontană se înfiripase între oameni, ceva nedesluşit ce îi îndemna să iasă în stradă, să se arate, să se caute unii pe alţii, să-şi spună tot felul de fleacuri şi să se bucure fără motiv.
În zilele acelea colindară în lung şi în lat oraşul, pînă la cele mai îndepărtate mahalale şi pînă în cotloanele lui cele mai ascunse, pe uliţe care adesea se terminau în cîmp sau se înfundau în vreun gard înalt de nuiele împletite, prilej pentru jude (căci el insista să facă aceste plimbări) să descopere că oraşul nu era doar separeul de la Concordia şi biroul comisarului, cu cele cîteva străzi şi clădiri dimprejurul lor, ci mai degrabă, sau dimpotrivă: cu mult mai mult, puzderia de case mărunte şi străzi înguste, multe dintre ele nepavate şi fără fir electric, pînă atunci ascunse îndărătul zidului de ceaţă, locuri de la periferie colcăind de o veselă şi tristă mizerie, teritorii parcă predestinate resemnării şi indolenţei, unde întîlneai copii zdrenţăroşi cu obrajii supţi şi privirea arzătoare, jucîndu-se desculţi în noroi, bătrîni încremeniţi de o veşnicie pe băncuţele din faţa porţilor, bărbaţi prost îmbrăcaţi şi nebărbieriţi umblînd încovoiaţi sub povara grijilor zilnice, cocote rujate şi parfumate violent care te priveau cu îndrăzneală drept în ochi, ori femei vîrstnice, obeze ce-şi aruncau peste gard cele mai scabroase ocări... Magma, planctonul din care se nutresc puternicii şi bogaţii zilei, massa de anonimi analfabeţi, donatori de sînge în războaie şi de impozite pe timp de pace, faţa nevăzută, ascunsă (din pudoare sau din jenă?) a unei lumi ce-şi spune fără încetare progresistă şi filantropică.
Ce căuta? Era în insistenţa lui ceva neliniştitor, o fervoare suspectă, maniacală, altminteri inexplicabilă, ale cărei resorturi grefierul începu să le întrezărească abia după ce judele se hotărî să-i vorbească despre crizele acelea de orbire. Citise şi-i atrăsese atenţia o anumită frază şi-l întrebă pe grefier dacă o scrisese cu un scop anume, cu ce scop o scrisese.
- Există lucruri pe care nu le vedem decît în întuneric sau închizînd ochii, cam aşa ai scris, nu?
- Cu nici un scop, răspunse grefierul, aşa mi-a venit, iar judele, fără să-l contrazică şi fără să-l mai întrebe, remarcă doar posibilitatea, de fapt inevitabilitatea întrebării subsecvente:
- De unde ţi-a venit?
Pentru că, se grăbi să adauge, el însuşi vedea anumite lucruri în timpul crizelor care, îi mărturisi abia acum, erau cumva... plăcute, îi procurau o stare de bine. De aceea evitase sau, mă rog, amînase să consulte medicul. Cînd criza înceta, rămînea cu senzaţia că pierduse sau uitase ceva acolo, un lucru drag a cărui lipsă o resimţea dureros.
- E ca un vis, încerca să explice, foarte clar, coerent şi cu o semnificaţie precisă, totuşi nu e un simplu vis, este el însuşi o vietate, un organism care se naşte, creşte, îşi trăieşte destinul independent de mine şi moare înainte de a mă întîlni - căci, de îndată ce criza trece, uit totul. Nici măcar n-aş putea spune că e propriu-zis visul meu, ci doar că se produce în preajma mea, undeva într-un loc nedeterminat, dar încă mai ciudat este faptul că, deşi pe durata crizei nu mai văd, vederea nu-mi lipseşte, ci dimpotrivă, cred că m-ar stingheri, în momentele acelea vederea ar fi de fapt un handicap...
(Comisarului îi spusese însă cu totul altceva. Într-o seară, una din puţinele în care grefierul ajunsese acasă înaintea lui, comisarul intră în sufragerie suflînd zgomotos pe nări; aruncă nemulţumit pălăria pe canapea, iar el însuşi se aruncă într-un fotoliu, îmbufnat, nervos, mut, pentru a semnala astfel că are ceva important de comunicat, aşteptînd să fie întrebat ce anume. Însă nimeni nu-l întrebă, decît dacă îi e foame sau a mîncat în oraş - asta îl întrebă într-un tîrziu chiar soţia lui, după ce îl aşteptase zadarnic în bucătărie - fiindcă, de obicei, el trecea mai întîi pe acolo şi spunea: pune-mi ceva de mîncare. - Foame? se miră comisarul şi pufni în rîs, un rîs scurt, dezamăgit. Judele nostru de instrucţie orbeşte - spuse direct grefierului, care se prefăcea că nu-l interesează discuţia lor, o discuţie în familie, nu? iar femeia asta, arătă acuzator spre ea, mă întreabă dacă nu mi-e foame! După ce femeia, umilită de tratamentul lui nedrept, ieşi strîngînd din buze, pentru că tot nu înţelegea cu ce-l jignise, comisarul începu să-l descoase pe grefier. - Nu ţi-a spus nimic? - Nu, răspunse acesta cu o figură cît mai mirată. - Cum adică, vă plimbaţi toată ziua împreună şi el nu-ţi spune că a orbit? - A orbit? întrebă grefierul. Comisarul bătu aerul cu mîna, în semn de lehamite. Ignoranţa grefierului într-o chestiune atît de importantă era de-a dreptul dezgustătoare. - Încă nu a orbit de tot, dar nici mult nu mai are. Mi-a spus că vede ca prin sită şi-i vine mereu să închidă ochii. Ca şi cum ochii lui s-ar fi săturat de privit. De altfel, doctorul l-a prevenit că în două-trei luni nu va mai vedea deloc. Era atît de sigur, vorbea atît de convins, iar din siguranţa şi convingerea lui reieşea o atît de mare satisfacţie de a fi sigur şi convins, încît grefierul nu îndrăzni să-l contrazică. Înţelegea abia atunci de ce judele îl întrebase dacă, în afară de el, mai citea şi altcineva relatarea. - Nu, de ce? - Am vrut doar să ştiu, spusese judele.)
Soarele în asfinţire împrăştia peste case o lumină limpede ca de toamnă, o lumină ca untul amintindu-i grefierului de plimbările de altădată, pe dig, cu celălalt jude. Străduţa pe care înaintau se tot îngusta pînă cînd, după ce dădură colţul, văzură că se înfunda în gardul de cătină şi bălării uscate ale unui cimitir cuminte ca o litografie naivă de epocă. Peste straturile de pămînt răscolit atîrnau tulpini uscate de stînjenei, flori sărmane în a căror materie obscură persistau rămăşiţele unui timp îngheţat. Pe solul cenuşiu, printre cei cîţiva copaci puţin crescuţi, pirpirii, se iviseră primele fire de iarbă, incredibil de verzi. Mirosul de nămol şi de turbă şi umezeala aerului indicau vecinătatea apropiată a mlaştinii. Un loc nepotrivit pentru un cimitir, reflectă grefierul, unde morţii putrezeau greu. Dar judele remarcă altceva.
- E un cimitir frumos, zise.
Grefierul confirmă neconvins printr-o uşoară înclinare a capului, din politeţe. Nu înţelegea ce ar putea avea frumos un cimitir şi cu atît mai puţin un cimitir al săracilor, înconjurat de un gard de spini. Rupse la întîmplare un vrej şi, ridicîndu-l pînă la înălţimea ochilor, îl privi cu luare aminte, încercînd să ghicească ce plantă fusese atunci cînd fusese o plantă.
-Ăsta e pipirig, zise şi îl aruncă peste gard.
În mijlocul unei curţi cu rufe multicolore puse la uscat pe o frînghie, izbucni o voce îngrijorată de femeie. Îşi striga copilul, rătăcit probabil în grădină. Îi răspunse cîinele, care lătră de două ori şi tăcu. Mahalaua aţipise deja, cu toate grijile ei, îndărătul geamurilor mici, cu perdele simple din tifon, în odăi scunde unde mirosea a leşie şi lumina era mereu tulbure, sub acoperişuri de şindrilă sau de stuf, ţuguiate ca nişte căpiţe, întinzîndu-şi umbrele peste ogrăzi noroioase, acum pustiite de orice vietăţi, peste care stăpînea cerul străin şi singur. Aici locuitorii se culcau devreme, pentru a se putea scula în zori, cînd încă nu se va fi luminat de ziuă, şi a merge la muncă.
Răcoarea curată a serii se făcea tot mai simţită pe uliţa cu pămîntul galben, lutos, amestecat cu zgură şi bătucit, un drum ca de ţară pe care doar stîlpii electrici aminteau cumva de condiţiile minime ale vieţii de urbe. Oraşul propriu-zis era în altă parte. Nu le mai rămînea altceva de făcut decît să se întoarcă într-acolo. Judele dădu acest semnal cînd îşi scoase ceasul din buzunar şi îl privi.
- Am fost urmăriţi, zise grefierul.
Îl văzu rezemat de stîlpul felinarului şi fumînd nepăsător, la celălalt capăt al străzii, într-o poză ca acelea de pe afişele de cinema. Înainte de a ajunge lîngă el, strigă cu vocea aproape veselă, prefăcîndu-se, adică, dezinvolt:
- Zilele astea am auzit vorbindu-se despre tine!...
Balab zîmbi sceptic, scuipă precis un jet subţire de salivă exact la vîrful bocancilor, se întoarse apoi către ei, ca şi cum le-ar fi barat drumul. Era îmbrăcat într-un tricou roşu, cu mîneci scurte, mulat pe corp anume ca să i se vadă muşchii.
- Căutaţi pe cineva? întrebă.
- Nu pe tine.
- Aş putea ghici?
- Nu face pe deşteptul, îl repezi grefierul, amintindu-şi că ei sînt oamenii legii. Apoi, către judecătorul de instrucţie, cu voce normală, într-un mod oarecum oficial: ăsta e Balab, a evadat acum cîteva săptămîni.
- De ce l-au închis? se interesă judele.
- Pentru crimă, domnule jude, îi răspunse Balab şi porni înainte, cu mîinile în buzunarele pantalonilor, după ce aruncase cu un bobîrnac, şmechereşte, mucul ţigării într-un arc spectaculos pe deasupra lor. Cel puţin aşa mi-au spus la proces.
- Ce vrei? îl întrebă grefierul, enervat că trebuia să vorbească de fapt spatelui lat al ţiganului şi mirîndu-se cum de nu-i e frig numai în tricoul acela.
- Nimic. Am vrut numai să-l cunosc pe noul jude.
- De aceea ai fugit din închisoare?
Balab se opri, se întoarse şi îşi arătă batjocoritor dinţii. Pe unul din bicepşi avea tatuată o sirenă a cărei coadă se mişcă odată cu muşchiul, parcă ar fi înotat. Zise într-o doară:
- Poate...
- Cine te-a ajutat?
- Dacă vă spun, o să mă credeţi? Cel pe care voi îl căutaţi. Simţind tresărirea judelui, rînjetul i se lăţi şi, după o pauză bine cîntărită, adăugă cu un fel de şiretenie prietenoasă: pot să vă duc la el, dacă vreţi.
Nu răspunseră în nici un fel, dar Balab nici nu aştepta un răspuns anume de la ei. Îşi reluă mersul ştiind sigur că ei îl vor urma şi, din acelaşi motiv, nici nu le mai vorbi, făcîndu-i să se simtă deodată foarte singuri. Străbătură astfel cîteva străzi, fără să ştie încotro merg. Lumina tot mai cernită a amurgului mărea distanţele şi-i îndepărta de oraşul însuşi, devenit abstract şi fictiv. La un moment dat Balab se opri şi se întoarse spre ei.
- De aici, trebuie să rămîneţi mai în urmă, ca să nu se vadă că sîntem împreună.
Ei încuviinţară tăcînd. Fără să fi înţeles, totuşi, nici de ce nu trebuia să fie văzuţi împreună, nici de ce acceptaseră că nu trebuie. Acolo, strada se despica într-o furcă; veniseră pe coada ei şi îşi continuară drumul pe unul din coarnele pe care şi le înfigea în umbra împîclită a serii.
Se aflau acum în acea zonă intermediară dintre mahalalele mărginaşe şi centrul oraşului, mereu agitată, murdară, duhnind a carne friptă şi a oţet. Case cu un singur cat, cenuşii, joase îşi deschideau uşile direct pe trotuar. Dincolo de ferestrele mari, luminate ostentativ, se auzeau ţipete, certuri şi plînsete de copii. La răstimpuri, cîte o siluetă grăbită traversa strada, ieşind şi intrînd, trîntind în urmă uşile. Pe lîngă ziduri şi de-a lungul bordurii trotuarului zăceau hîrtii şi gunoaie căzute din tomberoanele suprapline şi duse de vînt. O ceată de puştani tăbărî dintr-o curte scoţînd urlete războinice şi agitînd ameninţător nişte beţe; se duceau, desigur, să se încaiere cu alţii, de pe o stradă vecină.
Balab dispăruse. De cum dăduseră colţul străzii şi intraseră pe această stradă, ce părea să constituie un fel de corso al cartierului, căutară zadarnic cu privirea tricoul lui roşu cu mîneci scurte, după care se ghidaseră pînă atunci.
- Ne-a păcălit, constată înciudat grefierul.
Judele nu răspunse, lăsîndu-l să-şi continue în gînd raţionamentul. În definitiv, el îi oprise şi le făcuse propunerea. Poate se ascunsese undeva şi-i urmărea, voia să vadă ce intenţii au. În aşteptarea unei idei mai bune, scrutară strada în toată adîncimea ei căutînd să ghicească motivul pentru care Balab îi adusese pînă aici şi-i abandonase. Cele cîteva prăvălii îşi trăseseră obloanele, rămînînd deschise numai atelierele unor mici meseriaşi şi desigur bodegile. Erau două dintre care una la numai cîţiva paşi de locul unde se aflau. Dinaintea ei, pe trotuar, rezemaţi de zid sau şezînd direct pe scări, cîţiva adolescenţi vorbeau în şoaptă şi trăgeau cu sete din ţigări cu tutun prost. Faţa li se îngusta şi ochii lucioşi li se măreau de o plăcere amară, copleşitoare.
- Să intrăm aici, propuse judele.
Doar cîteva mese erau ocupate. Bărbaţi posomorîţi, îmbrăcaţi în haine de lucru, stăteau aplecaţi desupra halbelor cu bere, tăcuţi sau deveniţi astfel în momentul intrării celor doi, nişte străini. Se aşezară într-un loc mai retras, de unde puteau privi întreg salonul. Băiatul de la tejghea, neobişnuit să ia comanda la masă, veni totuşi într-un tîrziu şi-i întrebă ce doresc. Comandară cîte un rom. El se întoarse şi se ascunse în magazia dindărătul rafturilor, unde întîrzie mai multe minute. Pesemne nu găsea romul.
- O clipă am crezut că femeia în doliu va veni la masa noastră, zise judele.
- Ce femeie? se miră grefierul. N-a fost nici o femeie.
- Înseamnă că nu ai văzut-o... Era o femeie îmbrăcată în negru. A dispărut.
Cu cotul sprijinit în tăblia mesei, judele arătă cu degetul în aer cum dispăruse. Lăsă apoi palma să-i cadă, ca şi cum ar fi devenit prea grea.
De la o masă vecină îi privea insistent un bătrînel îmbrăcat într-un pardesiu uzat şi prea larg. Avea pe figură un zîmbet binevoitor, neschimbat, sau poate că faţa îi încremenise într-o grimasă ce semăna cu un zîmbet. Din cînd în cînd îşi turna sifon în pahar şi-l bea cu o expresie de mare mulţumire. Cînd ei, simţind că sînt priviţi, se întoarseră către el, îşi trecu de formă mîna peste frunte.
- A fost într-adevăr o femeie în negru, le confirmă cu o voce tremurată, vocea aceea în schimbare, puţin nesigură a puberilor.
Nu-l luară în seamă. De fapt, nici nu ştiau cînd venise şi se aşezase la masa de lîngă ei, pînă atunci nu-l văzuseră. Îl urmăreau cu coada ochiului şi se prefăceau că nu-l auziseră. Bătrînul scotoci în buzunarele pardesiului său prea larg (sau poate că trupul lui era prea mic pentru pardesiul acela) şi în cele din urmă găsi ce căuta, o ţigară. Se ridică şi veni către ei cu ţigara în mînă, ţinînd-o în dreptul gurii, pregătit, adică, să o aprindă.
- N-aveţi un chibrit?
Judele scoase grăbit cutia cu chibrituri şi i-o întinse. Dar bătrînelul nu se grăbea. Zîmbind încurcat, se lăsă pe scaunul liber din faţa lor şi, înainte de a-şi aprinde ţigara, o linse la ambele capete. Scutură cutia şi-i ascultă zornăitul.
- Am ceva de vînzare, zise în şoaptă. Vorbele îi erau rare şi precaute.
- Nu cumpărăm, răspunse prompt grefierul.
- Poate vreţi măcar să vedeţi...
Mîna cu chibrituri rămase în aer. Printr-o mişcare iute ca un spasm, cu cealaltă scoase din buzunar şi puse pe masă ceva învelit într-o hîrtie de ziar.
- Pleacă! Pleacă! îl repezi grefierul. I se părea că toţi din cîrciumă urmăreau pe furiş tîrguiala lor.
- Să-mi aprind mai întîi ţigara, zise bătrînul luînd deodată un aer demn, rănit în amorul propriu.
Îşi aprinse tacticos şi oarecum demonstrativ ţigara, lăsă cutia de chibrituri pe masă, luă apoi pacheţelul şi-l vîrî la loc în buzunar, după care se ridică şi porni spre uşă, păşind rar dar hotărît. Purta în picioare nişte cizme de iuft cu carîmbii înalţi pînă deasupra genunchilor.
Ieşi din local şi plecă spre un scop necunoscut, fără a mai privi în urmă.
- Nici nu ştii ce ascundea acolo, zise judele.
- Ce naiba face băiatul ăsta de nu mai vine?
Grefierul se ridică iritat de la masă şi se apropie de tejghea. Prin perdeaua de mărgele ce acoperea intrarea de la magazie, îl văzu pe băiat şezînd pe o ladă cu sticle goale.
- Ne mai aduci romul ăla, sau ne lăsăm păgubaşi?
Chelnerul ridică obosit capul şi îl privi pe grefier cu duşmănie nedisimulată.
- Nu avem rom.
N-ar fi trebuit să intre în spelunca aceea. Sau n-ar fi trebuit să rămînă, doar văzuseră că Balab nu era acolo. Îi păcălise, îi dusese de nas ca pe nişte copii. Grefierul se întoarse la masă umilit de răutatea vorbelor chelnerului.
- Cred că e mai bine să plecăm, zise.
Judele ridică spîncenele şi-l privi cu ochii întredeschişi, încercînd parcă să-şi amintească ceva. Nu spuse nimic. Rămase în continuare nemişcat pe scaun, ascultînd atent un sunet îndepărtat pe care nu-l auzea decît el. La una din mese, cineva sparse din neatenţie un pahar şi cei de acolo rîseră puţin, fără chef.
Uşa se deschise şi în prag apăru Balab. Strigă la ei de acolo:
- V-am căutat în tot cartierul, unde naiba umblaţi? Credeam că v-aţi speriat şi aţi fugit.
Veni şi se aşeză la masa lor fornăind ca un cal. Mai mirosea şi a transpiraţie.
- Ai zis că ne arăţi pe cineva şi ne-ai lăsat în drum ca pe nişte proşti, îi reproşă grefierul.
- L-aţi văzut dar nu l-aţi cunoscut. Ce vină am eu dacă m-au fugărit jandarmii?
- Poftim?
- A vrut să vă vîndă o păpuşă ciobită, găsită la gunoi, dar n-aţi cumpărat-o. N-am ce vă face, sînteţi cu adevărat proşti. Ăla era Cartaphilus...
Urmă o tăcere prelungă. De atîta încordare, pe grefier începu să-l doară spatele. Ultimul cuvînt rostit de Balab îl găsise aplecat peste masă şi nu voia să se mişte pentru a nu atrage atenţia asupra sa. Din întîmplare, tăcuseră şi cei de la celelalte mese.
- Vrei să repeţi numele? ceru judele.
- Cartaphilus, zise Balab, de astă dată cu voce joasă, cuminte. Cartaphilus jidovul. Credeam că-l ştiţi. E prieten cu Sadim, dacă i-aţi fi cumpărat păpuşa aia v-ar fi dus la el.
- Vrei să spui că Sadim trăieşte încă?
Balab ridică braţele amîndouă spre tavan uimit de întrebare.
- Unii spun că ar mai trăi, interveni grefierul.
- Înţeleg, zise judele, încep să înţeleg...
- Cînd se apropie de suta de ani, Cartaphilus se întîlneşte cu Sadim, reluă Balab, şi Sadim îi dă ceva ca să nu moară, îl întinereşte...
De fapt, nu mai avea ce le spune. Se simţeau toţi trei ca nişte captivi în cîrciuma aceea, închişi într-o coajă. Cînd afară se auziră tropote de cai pe caldarîm, chipul lui Balab se încreţi, ca şi cum ar fi băut ceva acru.
- Pe mine mă caută, zise.
În clipele următoare, în local pătrunseră jandarmii, dar între timp Balab dispăruse.

Alexandru Macedonski


Noapte de ianuarie

I
Deznădejde fioroasă, strălucitu-mi-ai pe frunte,
Şi încinsu-m-ai cu flăcări care-ntreg m-au mistuit,
Nu mi-ai pus pe piept o stâncă, mi-apăsaşi pe el un munte,
Dar mi-ai dat ş-a ta putere spre a nu fi de el strivit.
Îmi făcuseşi o coroană ce ca pietre nestemate
Avea lacrimile mele ce luceau la focul tău;
M-ai ţinut în orice clipă cu simţirile-ncordate,
Mi-ai fost soră preaiubită şi mi-ai fost şi crud călău.
Ca Iacov frumos şi tânăr ce-adormise la fântână,
Deşteptat fără de veste de un înger lucitor,
Mă chemaşi la luptă cruntă şi ai vrut să-mi fii stăpână
Şi să-mi pui pe beregată uriaşul tău picior...
Ca Iacov intrai în luptă ş-am ieşit ca el de-asemeni,
Şi nici tu nu eşti învinsă şi nici eu învingător,

Dar alături de-oboseală ne-am culcat ca nişte gemeni
Ş-am dormit, de este-o vreme, într-un somn îngrozitor.
Lumea care este-o mare cu talazuri furtunoase
Mi-a văzut a vieţii navă ici şi colo alergând,
Dusă-n voia întâmplării pe-adâncimi întunecoase,
Care n-au fost măsurate nici de ochi şi nici de gând.
Spre limanul care-l caut mă tot duce-a mea simţire,
Dar pe când îl cred aproape nici în suflet nu-l găsesc,
Şi pe veci aceeaşi groază port şi-n minte şi-n privire,
Către nici un ţărm al vieţii n-am s-ajung să odihnesc.

Lemnul dacă arde-n vatră a rămas cenuşă rece,
Ce mai caut oare-n lume dac-am dat tot ce-am avut?
Sunt un soare care-apune, sunt un cântec care trece,
Sunt o frunză care zace pe al vieţii negru lut.
M-am născut în nişte zile când tâmpita burghezime,
Din tejghea făcând tribună, legiune de coţcari,
Pune-o talpă noroioasă pe popor şi boierime;...
Zile când se-mparte ţara în călăi şi în victime
Şi când steagul libertăţii e purtat de cârciumari.

II
Inimi reci ca vântul iernii, psalmodii pe-acelaşi metru,
Voi, ce vecinic înfrânate de al liniştii tic-tac
Regulat orele vieţii bateţi ca un cronometru,
Ştiu că versurile mele în adâncul vostru tac.
Ele nu vă spun nimica, — sunt cuvinte fără viaţă,
Cel mult sunete deşerte pentru moartea ce vă-ngheaţă;
Dar pe harpa mea de aur poezia va zbura
Şi acum şi totdeauna: — şi puteţi rămâne mute...

Lara şi Romeo vocea vor veni să-mi împrumute,
Şi cu dânşii pe-ai mei umeri aplecaţi ca nişte îngeri
Se vor smulge de pe buze-mi armonii muiate-n plângeri.
Credeţi oare că un cântec când din suflet se revarsă
Se aşteaptă să răsune printre suflete de morţi?
Credeţi oare că o frunte când de foc ceresc e arsă
Şi străbate c-o scânteie l-ale raiurilor porţi,
Vrea să ştie de-omenire, când pe-a cerului cărare
Coronaţi de-o strălucire de lumini dumnezeieşti,
Heruvimii se coboară într-a gândului cântare
Pentru-a-i da şi consfinţirea armoniei îngereşti,
Sau că roua pică, poate, pentru frunze ce zac moarte
Prada pulberii în care le ia vântul să le poarte?

Însă voi, ce-aţi plâns cu mine pe ruinele simţirii,
Fraţii mei de cugetare, fraţii mei de suferinţi,
Voi, ce-aţi fost luaţi ca mine pe-aripa nenorocirii,
Dând la vânturile soartei aspiraţii şi credinţi,
Voi, care-aţi trăit ca mine între cearcăne înguste,
Sfâşiaţi de-al vostru suflet ca de lacome lăcuste,
Voi puteţi a mă-nţelege, căci voi singuri aţi trăit...
Este o poemă-ntreagă de-a fi plâns şi suferit.
Voi care cunoaşteţi viaţa sub oricare formă — voi,
Frunze veştede, purtate de răstrişte prin noroi,
Voi care-aţi umblat pe uliţi fără haine, fără pâine,
Şi v-aţi dus prin ploi şi zloată cum se duce câte-un câine,
Ridicând în lupta vieţii frunţi semeţe de eroi,
Voi, nesiguri nici de astăzi şi nesiguri nici de mâine,
Voi puteţi a mă-nţelege, căci voi singuri aţi trăit...
V-a fost frig şi v-a fost foame, însă nu v-aţi umilit.

Voi, care în nopţi senine aţi pândit pe sub ferestre
Pe când luna-mbracă zidul cu tapetele-i maiestre,
Pe când vântul pleacă fruntea teiului mirositor;
Inimi vecinic zbuciumate, sub al dragostei fior,
Tineri care, din femeie, v-aţi făcut o zeitate,
Corpuri necorupte însă, suflete electrizate,
Voi puteţi a mă-nţelege, căci voi singuri aţi trăit...
Este o poemă-ntreagă să poţi zice: ,,Am iubit".

Voi ce-aţi fost purtaţi pe aripi de-o cerească inspirare,
Geniuri ce-mbrăţişarăţi toată-nvăţătura mare,
Voi ce-aţi despicat natura c-o privire de vultur,
Cugete, adânci prăpastii ca al cerului azur,
Harpe tainice atinse de suflarea nemuririi,
Spirite-ale veciniciei, raze-ale dumnezeirii,
Voi puteţi a mă-nţelege căci voi singuri aţi trăit...
Sufletul e o poemă cu un cer nemărginit.

O! dar voi, care prin viaţa ce pe buni şi răi adapă,
Treceţi fără-a lăsa urme ca şi câinele prin apă,
Graşi, pedanţi, burdufi de carte şi de-nvăţătură goi --
Bogătaşi ce cu piciorul daţi la inimi în gunoi,
Parveniţi fără ruşine, mizerabili ce la cârmă
Faceţi salturi de păiaţe pe frânghie sau pe sârmă,
N-am cu voi niciun amestec, căci în lume de-aţi trăit,
Este o satiră-ntreagă faptul că v-aţi zămislit.

III
Aide, soartă nempăcată, scoală-te din nou la luptă...
Sau dă-mi viaţă, sau dă-mi moarte căci din somn m-am
deşteptat;

Ia pumnalul laş dar sigur, dacă sabia ţi-e ruptă
Să-l înfigi pân' la prăsele într-un suflet revoltat,
Sapă-mi groapa cât de-adâncă, fă-mi duşmani chiar după
moarte

Când topit îmi va fi corpul, voi fi câmpul plin de flori,
Inimile simţitoare au la piepturi să le poarte --
Voi fi cer, parfum şi şoaptă, şi nu poţi să mă omori.
Poţi s-apeşi peste-ai mei umeri cu puteri nenduplecate,
Poţi să-mi storci cumplite lacrimi sau un rânjet fioros,
Voi găsi în orice timpuri câte-o inimă de frate,
Voi găsi în orice timpuri un răsunet mângâios.

Dar cum noaptea sta să piară, ca prin visele-adorate
M-am simţit mai viu, mai tânăr, cu durerile-alinate,
Ş-am zâmbit..., uitând veninul care-n suflet mi s-a strâns,
Căci, fireşte, viaţa este tot ciudata comedie
Care-amestecă-mpreună şi dureri şi bucurie,
Punând lacrimi lângă zâmbet, punând zâmbet lângă plâns.

luni, 19 ianuarie 2009

Georg Scherg


Georg Scherg s-a născut la 19 ianuarie 1917 în Braşov, fiind al treilea fiu al lui Peter Kurmes. Tatăl său a murit pe front, la scurt timp înainte de naşterea fiului său. La naşterea lui Georg decedează şi mama sa, iar cei trei copii ai familiei Kurmes sunt preluaţi de orfelinatul evanghelic din Braşov. În 1922 Georg este adoptat de pielarul braşovean Ernst Scherg. Georg Scherg a urmat şcoala primară în perioada 1923-1927, după care a urmat gimnaziul Honterus între anii 1927şi 1934, unde l-a avut profesor pe scriitorul Adolf Meschendörfer.
În anii de liceu Georg începe primele sale încercări de scriere. Studiază în paralel şi muzica, iar în 1934-1935 lucrează ca profesor particular de vioară şi de limbi străine. Între anii 1935-1937 studiază în Germania şi Franţa la Gießen, Berlin şi Paris. În anii 1938-1941 Georg Scherg serveşte în armata română la Târgu Mureş.
Îşi continuă studiile de filologie în Tübingen şi Strassburg între ani 1941 şi 1944. În 1942 se căsătoreşte cu Erma Teindel, o tânără din Transilvania natală, iar în 1943 se naşte fiul Cornelius. Între anii 1944 şi 1945 este profesor de germană, latină şi istorie la liceul din Reutlingen şi în acelaşi timp se ocupă şi cu diverse traduceri.
În februarie 1947, Georg Scherg pleacă spre Braşov, pe jos. Deşi cunoştea riscurile pe care şi le asumă reîntorcându-se în România controlată de Uniunea Sovietică, intră clandestin în ţară cu un paşaport românesc deja expirat şi se stabileste la Braşov. Până în 1953 lucrează ca profesor de limba germană la Braşov, Codlea şi la Hălchiu. În 1948 se pronunţă divorţul de prima soţie, iar în 1949 se recăsătoreşte, de data aceasta cu Ditta Kummer, profesoară de gimnastică şi muzică din Braşov. În 1950 soţia sa naşte fiica sa, Konstanze. În 1952, este executaă o percheziţie în casa tatălui său. În timpul percheziţiei se descoperă valută (rămasă dintr-o călătorie în afara ţării) şi, în consecinţă, bătrânul a fost arestat iar averea sa a fost confiscată. După scurtă vreme, bătrânul este însă eliberat din motive de boală şi vârstă. În această perioadă Scherg îşi prezintă primele creaţii literare în cadrul bisericii (o piesă de Paşti, recitări şi lecturi cu public) şi în cadrul cercului literar local. În 1954 debutează cu volumul de teatru Giordano Bruno. În acelaşi an se nasc gemenii Christian şi Sibille, iar Scherg devine membru al Asociaţiei scriitorilor din România şi începe să publice volume de teatru, („Ovid. Trauerspiel”) povestiri şi un prim roman, „Da keiner Herr und keiner Knecht”, 1957. În acelaşi an este numit şef de catedră la Universitatea Victor Babeş din Cluj, specialitatea germanistică. În 1958 publică volumul „Die Erzählungen des Peter Merthes”.
La 30 septembrie 1958 este arestat, iar după un an de arest preventiv şi perindări prin închisori, este condamnat la 20 de ani de muncă silnică, într-un proces public, pentru că ar fi instigat împotriva statului comunist. A trecut prin închisorile din Codlea (1959-1960),Jilava (1960), Gherla (1961-1962) şi lagărele de muncă silnică de la Grădina (Balta Brăilei), Stoeneşti şi Periprava (Delta Dunării). La 12 octombrie 1962 este eliberat pe neaşteptate şi în anul următor îşi câstigă existenţa ca lucrător la canalul Tömösch din Braşov. În anii 1963 - 1968 a fost angajat ca violonist la Filarmonica braşoveană.
În 1968 este reabilitat şi are ocazia să-şi prezinte situaţia la o masă rotundă pe care Ceauşescu o organizase pentru a cunoaşte comunitatea germană. Este repus integral în drepturi şi i se restituie o bună parte din bunurile şi manuscrisele confiscate. În 1968 apar volumul de poezii Die Silberdistel şi romanele Das Zünglein an der Waage şi Der Mantel des Darius. În anii 1968 - 1970 a fost profesor de germană şi literatură universală la liceul Honterus din Braşov, iar din 1970 este chemat ca şef de catedră la noua Facultate de filologie din Sibiu, secţia literatură germană. În 1971 apare romanul „Penelope ist anderer Meinung”. În toţi aceşti ani, inclusiv cei de închisoare (a scris prin închisori cărţi întregi, în memorie), Georg Scherg a fost foarte productiv ca autor de poezie, proză („Baß und Binsen”, 1973) şi teatru, a tradus şi transpus lirică şi proză, mai ales din limba română. I s-a permis să călătorească în Cehoslovacia, DDR şiBRD, unde l-a vizitat pe Cornelius, fiul din prima căsătorie. În 1975 se căsătoreşte pentru a treia oară cu profesoara de arte plastice Mariana Ferăstrău, originară din Braşov, care i-a născut un fiu, pe Sachs Walther. În 1976 apare romanul „Paraskiv, Paraskiv”. În 1978 publică volumul de versuri „Im Lande Ur”, în 1979 „Die Axt im Haus” iar în 1981 romanul „Der Sandkasten”. În 1984 este distins cu titlul de Profesor emerit. În 1985, un nou volum de poezii, „Gastfreundschaft”. Întreţine relaţii cu Ion Caraion, Alexandru Ivasiuc, Constantin Noica, Mircea Ivănescu, etc. şi cu numeroşi scriitori din DDR şi RFG.
În 1987 publică volumele „Die verhohlene Münze” şi „Die Schuldbürger”; în acelasi an cere emigrarea în RFG, împreună cu soţia şi fiul cel mic, dar numai în martie 1990, după căderea lui Ceauşescu, reuşeste să plece şi se stabileşte într-o zonă foarte pitorească din apropiere de Tübingen, oraşul studiilor din tinereţe, la Mössingen-Belsen şi apoi la Bodelshausen. Călătoreşte prin lume (Grecia, Turcia, Franţa, Italia, etc) în căutarea unor locuri istorice şi culturale cruciale; în 1997 îi apare un vast roman-parabolă, „Goa Mgoo oder die Erfindung der Unsterblicheit” iar în acelaşi an este numit Doctor honoris causa al Universităţii Lucian Blaga din Sibiu. În 1987 publică un volum de poezii „Schriftbild und Bilderschrift” iar în 1998, apare în editie bilingvă, „Sommerliches Divertimento/Divertisment estival”, ciclu de poezii inspirate de desenele lui Traian Gligor şi transpuse în româneste de Dan Dănilă. Ediţia bibliofilă Piranda, reproducând un ciclu mai vechi de poezii în manuscris, ornate cu miniaturi, apare în 1999 la o editură de artă. A tradus mult din literatura română, din Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Alexandru Ivasiuc, Constantin Noica, Ion Caraion, Marin Preda, Nicolae Breban, Laurentiu Fulga, etc. Pentru detalii amănuntite privind viaţa si opera lui Georg Scherg se recomandă dizertaţia filosofică, lucrarea de doctorat a lui Gert Ungureanu, care i-a fost student la Sibiu - „Die Kunst ist eine Zigeunerin namens Piranda, Intertextualität und Gruppen-kommunikation in der Diktatur - die Oraliteralität in den Texten des siebenbürgischen Autors Georg Scherg”, apărută în 1999 la editura Saeculum din Sibiu.
Georg Scherg se stinge la 20 decembrie 2002, în urma unei fracturi de femur şi a operaţiei.



SPERIETOARE DE CIORI

Oricine are câte o păsărică
chiar de nu recunoaşte la adică,
se umflă-n pene, mincinos din fire.
El zilnic o alintă şi-o hrăneste
sau, însuşi, jalnic se ofileşte,
geaba trăgând cu ochiul la mărire.

Chiar piţigoiul, cât de mărunţel,
e recunoscător cum se pricepe el,
îi ciripeşte la urechi o lăudare.
Un şoim sau un erete de abia,
(jocul, nici unul nu i l-ar strica),
îi cântă pofta lui de vânătoare.

Dintre nenumărate poţi alege,
blânde ori aprige, vioaie sau blege,
deja alegerea succesul hotăreşte:
buhă, egretă, porumbel, canar,
colibri, papagal, vultur stârvar
sau corbul care ghinion vesteşte.

Iar câte unul le hrăneşte-n stol,
nebun după tril, fluierat şi tremol,
de găinaţ aproape sufocat.
Desigur fără doar şi poate,
penajul i-a crescut deja pe spate
şi-n felul lui, e vultur gulerat.

Prostia, ea eforturi nu prea costă,
sperietoarea-i o invenţie anostă
în care crede doar cine-a scornit-o.
Noi pentru ea nu am cruţa nimica
şi ne-ocrotim cu grijă păsărica
ce demult mintea ne-a răpit-o.


MĂRUL

Nu ştiu zău, cu iubire oare
m-atrage a ta fire,
dacă-mi eşti binevoitoare,
sau e doar amăgire.

Mărul din Eden l-ai cules,
însă l-ai şi păstrat.
Iubiri aprinse, ştiu, ades
se şi sting imediat.

Dar ce ştiu eu despre iubire,
sau ştie vreun sofist?
Dracul e egoist din fire,
nimeni complet altruist.

El măcar linistea-şi doreşte,
căci ea i-e sfântă tare,
şi cu-ntrebări de-l încolţeste,
vreunul, ce-i şi ce pofteşte,
o şterge-n graba mare.


GOLIAT

Lăcusta, numele-o trădează,
e-o bestie-ngrozitoare.
De-i căşunează, ripostează:
nu zgârie, muşcă, dar cutează
pe negândite şi vitează
să lupte cu oricare.

Îţi sare-n ochi când nu gândeşti,
de te răstorni de frică,
nici nu e chip s-o ocoleşti.
Morala poţi să o citeşti
la Solomon: cât te păzeşti,
tot prost eşti, la adică.

De vrei să chemi în ajutor,
de frică îndrăznind
s-o prinzi, să fii învingător,
n-ajung răbdare, trudă, ori
să te-nchini, poţi fi vrăjitor,
deja o vezi fugind.

De cel ca tine furişat,
ca Goliat, greu şi mare,
ea se fereşte imediat,
de hoit, capcană şi-nţepat.
Îi eşti scârbos şi deşucheat
din cap până-n picioare.


ARTĂ ŞI NATURĂ

Am cercetat al lumii orând
şi-o fac mai departe, cu zel.
Pe unii, Evrika strigând
i-aud, ştiu fel de fel.

Cunosc şi ursul după blană,
am multă răbdare.
să-mi pună, nimeni n-ar putea
o barbă aşa de mare.

Eu apă la izvor nu car,
nici flori pe câmp în mai,
la castraveţi n-am grădinar
şi nici un măr în rai.


PĂPĂDIA

Sunt flori de tot felul – cine nu ştie?
şi oameni diferiţi, iară şi iară,
cei prefăcuţi, cu orice te îmbie,
există moralisti şi pierde-vară.

Le recunoşti după miros şi formă,
iar pe făţarnici după nasul gros.
Unii se-abat prin izuri de la normă,
mizează pe extazul prin miros.

Dar floarea asta minunată: cer,
soare, pământ şi lună, stea eternă,
e una totul, un rotund mister
fără sfârşit, o magică lanternă.

Cu cât e chipul nopţii mai întunecat,
cu-atât mai clar şi mai adânc sporeşte:
totul pluteşte dar stă nemişcat.
Doar vântul licăreşte şi sclipeşte.

Doar ţelul lui e pus în adieri,
doar el în risipire se-mplineşte,
poznaşul lumii, însă nicăieri
nici o sămânţă nu şi-o iroseste.

poezii selectate din volumul "Sommerliches Divertimento"
(Divertisment estival),
cu desene de Traian Gligor, Leonberg 1998
traducere de Dan Dănilă

Edgar Allan Poe


Născut la Boston dintr-o familie de actori, Edgar Poe rămâne orfan de ambii părinţi la vârsta de 3 ani şi este adoptat de familia John Allan, un negustor înstărit din Richmond/Virginia, primind numele de Edgar Allan Poe. După studii secundare în Liverpool (Anglia) şi în Richmond, se înscrie în 1825 la Universitatea din Virginia, pe care este nevoit să o părăsească după un an, lipsit de mijloace materiale şi înglodat în datorii, în urma unei vieţi extravagante, ceea ce a dus la un conflict cu tatăl său adoptiv. Poe încearcă să facă o carieră militară, dar este exclus din academia militară din West Point pentru acte deliberate de indisciplină. În această perioadă publică fără prea mult succes primele sale poezii. În 1833 înregistrează primul succes cu povestirea "Manuscris găsit într-o sticlă" (A MS. Found in a Bottle), câştigând concursul organizat de revista Saturday Visitor din Baltimore. Se stabileşte în Baltimore, după ce se căsătorise în 1836 cu verişoara lui, Virginia Clemm. Devine redactor principal al revistei Southern Literary Messenger, dar pierde postul după scurt timp datorită exceselor sale alcoolice. Apariţia nuvelei "Povestea lui Arthur Gordon Pym" (The Narrative of Arthur Gordon Pym) atrage atenţia publicului şi a criticilor, Poe devine editor asistent la revista Burton's Gentlemen's Magazine, trece după un an la revista Graham's Magazine, unde publică numeroase articole, povestiri şi eseuri, aducându-i reputaţia unui critic competent şi sever. În 1839 apare în două volume un ciclu de nuvele "Povestiri ale Grotescului şi Arabescului" (Tales of the Grotesque and Arabesque), apreciate de public dar fără succes material. În ianuarie 1845 publică în revista Evening Mirror celebrul său poem "Corbul" (The Raven), care a provocat o adevărată senzaţie. Îmbolnăvirea şi moartea soţiei sale Virginia în 1847 îi accentuează însă abuzul de băuturi alcoolice, Poe duce o existenţă tot mai dezorganizată, care îi precipită ruina fizică şi spirituală. După o dispariţie de câteva zile, în ziua de 3 octombrie 1849 este găsit căzut pe un trotoar în oraşul Baltimore, în stare de confuzie mintală provocată de alcool şi droguri. Moare în spital patru zile mai târziu, la 7 octombrie 1849.

Corbul(1855)

Sunase miezul nopţii, pierdut în cugetare,
Mai răsfoiam volume, uitate şi bizare,
Când cineva la uşe bătu uşor, uşor.
Era cam prin Decembrie, murindul foc, din umbre
Fantastice pe ziduri, svârlea contururi sumbre,
Iar eu cătam, zădarnic, în cărţi vreun ajutor.
La chinurile mele, la vechiul meu amor
La dânsa, tot la dânsa zbura a mea gândire,
La palida Lenora, a cărei strălucire
În lume n-are seamăn, şi căreia, în cer,
Chiar îngerii, Lenora îi zic. Dar ce mister,
Căci totul, chiar mişcarea perdelei de mătase,
O straşnică teroare în nervii mei băgase,
Şi ca să-mi ţin curajul, în mine singur zic:
“O fi vr’o cunoştinţă şi altceva nimic!”
Şi fără-a pierde vreme, strigai: “Vă cer iertare,
“Aproape adormisem când aţi bătut,
Şi-n stare n-am fost s-aud şi ápoi băteaţi încet de tot!”
Deschid, mă uit, dar nimeni, şi să pătrund nu pot
A nopţii întunecime. Ce vis ciudat mă-nşeală?
Strigai încet: Lenora!” Ecoul, cu sfială
Repetă scumpul nume, şi altceva nimic!
Am reintrat în casă, dar făr’ a pierde vreme
Acelaşi sunet vine, din nou să mă recheme.
Bătaia era clară. De astă dată-mi zic:
“S-aude la fereastră, acuma, deci, urmează
“Să luminăm misterul ce-atât mă torturează,
“Şi să vedem, nu-i vântul?…” Deschid, un corb măreţ,
Bătând frumos din aripi, se năpusti în casă,
Şi fără plecăciune, ca un baron se lasă
Pe bustul divei Pallas, privindu-mă-ndrăzneţ.

În faţa unui oaspe cu mutră de cucernic,
Şi negru ca ebenul, cercasem în zadar
Să stăpânesc un zâmbet, apoi, cu glas puternic,
Strigai: “Pe ţărmii nopţii ce nume prinţiar
Ai tu?” El, la-ntrebare, răspunse: “Niciodată!”

Răspunsul, pentru mine, era fără-nţeles,
Şi cine-avu prilejul a întâlni vreodată
O pasăre lugubră, şi noaptea mai ales
Când este în putere, să şadă cocoţată
Pe bustul divei Pallas, s-o cheme “Niciodată!”

Dar corbul numai două cuvinte-avu de zis
Şi parcă-ntregu-i suflet în ele şi-a închis!
Atunci şoptii: “Mulţi alţii s-au dus de lângă mine,
“Din cei iubiţi; ca mâine şi dânsul va zbura.
“Şi dânsul se va prinde în tristele ruine,
“Ca stolul de iluzii ce-atât mă-nconjura!”
Iar pasărea sinistră răspunse: “Niciodată!”

Desigur, aste vorbe le-a învăţat vreodată
De la un om de soartă şi ceruri prigonit,
Un om fără iluzii şi-atâta de zdrobit
Încât, văzându-şi viaţa de soartă blestemată,
Nu mai putea să spere în lume: “Niciodată!”
Trăsei, în a lui faţă, un scaun şi-ncercai
Să aflu ce-nţelege o pasăre ciudată
Şi slabă, şi stingheră, şi tristă, fără grai,
Printr-un refren ce vecinic răsună: “Niciodată!”

Nu-i mai vorbii, căci ochii ca flacăra-i ardeau
Şi cu săgeţi nestinse în suflet mă izbeau.
Şi ca să-i aflu gândul, am stat în nemişcare
Pe scaunul de plisă, albastru-violet,
Pe care se răsfrânge lumina-ncet încet,
Lumina sepulcrală din lampa suspendată,
Ce n-o va mai aprinde Lenora: “Niciodată!”

Atunci oftai mai liber, părea că prin văzduh
Pluteşte ca parfumul, al îngerilor duh;
“Oh! Crud şi mizerabil! – strigai atuncia – Domnul
Din toată omenirea pe mine m-a ales?
Oh! Bea, fără nesaţiu, divinul Nephemés
Şi uită pe Lenora, pe scumpa răposată!”
Iar corbul, grav şi rece, răspunse: “Niciodată!”


“Profete sau mai bine tu pasăre-a pieirii,
“Tu pasăre sau demon, în numele iubirii,
“Fiindcă Satan te mână în casa-mi dezolată,
“Răspunde-mi se mai află balsamuri la Gadei?”
Dar pasărea lugubră răspunse: “Niciodată!”

“Tu pasăre sau demon, profet, te jur pe zei,
“Pe zeii-n care credem şi eu şi tu cu mine,
“Oh, spune, al meu suflet aşteaptă de la tine.
“Voi mai vedea în ceruri pe tânăra curată,
“Lenora?” Însă corbul răspunse: “Niciodată!”
“Te du, răcnii atuncea, şi lasă-mă, te du
“Acolo unde Pluton, azilul îţi dădu.
“Un fulg să nu rămână din carnea-ţi blestemată,
“Să-mi mai aducă-aminte minciuna ce mi-ai spus.
“Mă lasă-n pustnicie, atâta am de spus.”
Dar corbul şi acuma răspunde: “Niciodată!”

Şi corbul, mut şi rece, cu aripile grele,
Pe bustul divei Pallas, deasupra uşii mele,
Încremenit rămase, iar ochii lui de foc
Lucesc ca ai Satanei şi al luminii joc,
Pe scânduri îi răsfrânge lumina blestemată,
Ce nu se va mai şterge acum şi “Niciodată!”

traducere de Iuliu Cezar Săvescu

duminică, 18 ianuarie 2009

A murit poetul Grigore Vieru !


Poetul Grigore Vieru a murit în această noapte la orele 01:30 la Spitalul de Urgenţă din Bucuresti, după ce a suferit un nou atac de cord. La 16 ianuarie 2009, Grigore Vieru se întorcea din raionul Cahul, unde participase la o ceremonie pentru omagierea lui Mihai Eminescu. În preajma localităţii Danceni, raionul Ialoveni, automobilul în care se afla poetul a fost implicat într-un grav accident rutier, lovindu-se într-un copac. Grigore Vieru a fost internat la Spitalul de Urgenţă într-o stare foarte gravă, cu multiple fracturi interne, iar a doua zi starea sănătăţii se ameliorase puţin, când au început să-i lucreze rinichii şi i s-a stabilizat tensiunea.
Potrivit lui Călin Vieru, fiul poetului, citat de Realitatea TV, familia era şocată de cele întâmplate şi spera că medicii vor reuşi să stabilizeze starea poetului.
Grigore Vieru s-a născut pe 14 februarie 1935, în satul Pererita de pe malul stâng al Prutului, fostul judeţ Hotin. A debutat editorial în 1957, student fiind, cu o plachetă de versuri pentru copii, "Alarma", apreciată de criticii literari. În 1958, Vieru a absolvit Institutul Pedagogic "Ion Creangă" din Chişinău, Facultatea de Filologie şi Istorie. În acelaşi an, i-a apărut a doua culegere de versuri pentru copii, "Muzicuţe", şi s-a angajat ca redactor la revista pentru copii Scânteia Leninistă.
A fost redactor la revista Nistru, publicaţie a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Între 1960 şi 1963, Vieru a fost redactor la editura Cartea Moldovenească, unde i-au apărut şi două plachete de versuri pentru copii: "Făt-Frumos şi Curcubeul" şi "Bună ziua, fulgilor!". În 1964, publică în revista Nistru poemul "Legământ", dedicat poetului Mihai Eminescu.
În 1965, îi apare volumul "Versuri pentru cititorii de toate vârstele", pentru care i se acordă Premiul Republican al Comsomolului în domeniul literaturii pentru copii şi tineret (1967). În 1967, Revista Nistru publică poemul "Bărbaţii Moldovei", cu o dedicaţie pentru "naţionalistul" Nicolae Testimiţeanu. Întregul tiraj este oprit, iar dedicaţia este scoasă.
În 1968 are loc o cotitură logică în destinul poetului, consemnată de volumul de versuri lirice "Numele tău", cu o prefaţă de Ion Druţă. Cartea este apreciată de critica literară drept cea mai originală apariţie poetică. Chiar în anul apariţiei, cartea devine obiect de studiu la cursurile universitare de literatură naţională contemporană. Trei poeme din volum sunt intitulate "Tudor Arghezi", "Lucian Blaga", "Brâncuşi", iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiş şi Marin Sorescu. Asemenea dedicaţii apar pentru prima oară în lirica basarabeană postbelică.
În 1969, el publică "Duminica cuvintelor" la editura Lumina, cu ilustraţii de Igor Vieru, o carte mult îndrăgită de preşcolari, care a devenit "obligatorie" în orice grădiniţă de copii.
În 1970, editura Lumina publică "Abecedarul", semnat de Spiridon Vangheli, Grigore Vieru şi pictorul Igor Vieru. S-a dat o luptă aprigă de câţiva ani pentru apariţia lui, luptă în care s-au angajat şi învăţătorii basarabeni, lucrarea fiind considerată naţionalistă de către autorităţi. Tot în 1970, apare volumul selectiv de versuri pentru copii "Trei iezi". La numai câteva zile după apariţie, în urma unui denunţ, volumul este retras din librării pentru poemul "Curcubeul", în care s-a găsit "ascuns" tricolorul românesc.
În 1973, Grigore Vieru trece Prutul în cadrul unei delegaţii de scriitori sovietici. Participă la întâlnirea cu redactorii revistei Secolul XX, Dan Hăulică, Ştefan Augustin Doinaş, Ioanichie Olteanu, Geo Şerban şi Tatiana Nicolescu.
În 1974, Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, îi face o invitaţie oficială din partea Uniunii Scriitorilor, căreia poetul îi dă curs. Vizitează Transilvania, însoţit de poetul Radu Cârneci. În acelaşi an, apare volumul de versuri lirice "Aproape", cu ilustraţii color de Isai Cârmu.
În 1977, la invitaţia Uniunii Scriitorilor din România, Vieru vizitează, împreună cu soţia, mai multe oraşe din România: Bucureşti, Constanţa, Cluj-Napoca şi Iaşi. Un an mai târziu, prin apariţia la editura Junimea din Iaşi (director Mircea Radu Iacoban) a volumului "Steaua de vineri", cu un cuvânt-înainte semnat de Nichita Stănescu, se rupe tăcerea între scriitorii români de pe ambele maluri ale Prutului.
În 1981, la editura Albatros din Bucureşti (director Mircea Sântimbreanu), în colecţia "Cele mai frumoase poezii", apare o selecţie din lirica poetului sub numele "Izvorul şi clipa", cu o prefaţă de Marin Sorescu.
În 1982 este lansat filmul muzical pentru copii "Maria Mirabela", al regizorului Ion Popescu, textele pentru cântece fiind semnate de Grigore Vieru, iar în 1988 i se acordă cea mai prestigioasă distincţie internaţională în domeniul literaturii pentru copii: Diploma de Onoare Andersen. În acelaşi an apare cartea de versuri "Rădăcina de foc", la Editura Universul din Bucureşti (director Romul Munteanu).
În 1989, Vieru este ales deputat al poporului. Adunând în jurul său pe cei mai populari interpreţi şi compozitori de muzică uşoară din Basarabia, poetul întreprinde un turneu în Moldova de peste Prut.
În 1990, Grigore Vieru este ales Membru de Onoare al Academiei Române, în 1991 devine membru al Comisiei de Stat pentru Problemele Limbii, iar în 1992, Academia Română îl propune pentru premiul Nobel pentru Pace.
În 1993, poetul este ales membru corespondent al Academiei Române. La împlinirea vârstei de 60 de ani, în 1995, Vieru este sărbătorit oficial la Bucureşti, Iaşi şi la Uniunea Scriitorilor din Chişinău. În acelaşi an, poetul este ales membru al Consiliului de administraţie pentru Societatea Română de Radiodifuziune. În 1996 este decorat cu Ordinul Republicii.
În 1997, Editura Litera din Chişinău lansează volumul antologic "Acum şi în veac" (Colecţia: Biblioteca şcolarului), iar în 2000 este decorat cu Medalia guvernamentală a României "Eminescu" - 150 de ani de la naştere.
Culegeri din lirica şi poezia sa pentru copii au apărut, de-a lungul anilor, în ţări precum Franţa, Rusia, Ucraina, Letonia, Lituania, Estonia, Georgia, Armenia, Macedonia, Bulgaria şi Bielarus.


Câtă frică de singurătate ai

Câtă frică de singurătate ai,
Atâta iubeşti.
Doamne,
Nici Carpaţii
Nu pot singuri trăi!
Pururi vin către ei
Când cucul,
Când ţara cea Basarabă,
Când ninsorile cerului.


În limba ta

În aceeaşi limbă
Toată lumea plânge,
În aceeaşi limbă
Râde un pământ.
Ci doar în limba ta
Durerea poţi s-o mângâi,
Iar bucuria
S-o preschimbi în cânt.

În limba ta
Ţi-e dor de mama,
Şi vinul e mai vin,
Şi prânzul e mai prânz.
Şi doar în limba ta
Poţi râde singur,
Şi doar în limba ta
Te poţi opri din plâns.

Iar când nu poţi
Nici plânge şi nici râde,
Când nu poţi mângâia
Şi nici cânta,
Cu-al tău pământ,
Cu cerul tău în faţă,
Tu taci atunce
Tot în limba ta.


Sălbatecul

Şi el din mamă s-a născut
Ciudat
A plîns şi el la început
Ciudat
Cînta şi dînsul uneori
Ciudat
Sorbea mireasma şi de flori
Ciudat
Ciudat şi el îşi amintea
Ciudat
De-un feciorelnic trup de nea
Ciudat
Privea şi cerul înstelat
Ciudat
Ciudat că nu m-a devorat
Ciudat.

Dumnezeu să-l odihnească!