William Faulkner

Am recitit cu vreo cîteva săptămîni în urmă Zgomotul şi furia, romanul la care Faulkner ţinea cel mai mult dintre toate cărţile sale, deoarece îl considera un fel de copil nereuşit. Spre deosebire de autor, mulţi comentatori, spun fără ezitare despre acest roman că e capodopera lui Faulkner. Mie îmi sînt mai apropiate, în ordine, Ursul, Casa cu coloane şi Absalom, Absalom! Dar, dacă n-aş fi avut şansa de a citi Ursul, în original, pe la vreo 25 de ani, probabil că aş fi devenit un adversar al acestui romancier din care citisem pînă atunci cîteva traduceri căznite, "stilizate" de Eugen Barbu. N-am avut niciodată curiozitatea de a confrunta acele traduceri cu ediţiile în americana sudistă a lui Faulkner, ca să-mi dau seama de unde mi s-a tras senzaţia de untură de peşte pe care mi-am autoadministrat-o, canonindu-mă cu ele.
Din nefericire, acele traduceri chinuite însemnau Faulkner în anii '70, în România. S-au scris în acea perioadă zeci de romane strălucind prin nefiresc, pe care critica de întîmpinare le recenza cu o pioasă înţelegere, ca pe dovezi ale sincronizării noastre cu marea literatură a lumii. A scrie în maniera lui Faulkner părea atunci un merit, nu o probă de provincialism literar lipsit de orizont. E adevărat că acest uluitor autodidact a făcut şi face victime în toată lumea, încît am impresia că cine nu l-a citit pe Faulkner la timpul potrivit îl descoperă azi fără mare uimire. Celebrele lui capitole dintr-o singură frază, dialogurile înglobate în text, cu sau adesea fără semnul citării, s-au transformat în bunuri comune ale literaturii universale. O parte dintre aceste tehnici au fost continuate, cu siguranţă, pe filiera Joyce, dar sud-americanii, mai ales Márquez, n-ar fi fost ceea ce sînt fără, cum să-i spun, precedentul Faulkner. Că aşa-numita tehnică a fluxului conştienţei (nu al conştiinţei, cum scriu mulţi, cu o confuză lejeritate) e un bun pe care Faulkner însuşi l-a luat cu împrumut, ca şi Joyce, de altfel, după ce a fost teoretizat de Gertrude Stein şi inventat de un autor azi obscur, asta mai contează doar pentru istoricii literari scrupuloşi. Fiindcă, dacă Faulkner însuşi n-ar fi fost extras din umbra în care se afla şi nu ar fi fost reconsiderat de critica literară americană, în anii '40, cine ştie dacă el ar mai fi luat Premiul Nobel şi dacă n-ar fi rămas un autor ciudat, despre care mult mai bine cotatul în acei ani Scott Fitzgerald spunea că e gata să-i scrie elogii pentru uzul editurilor, cu condiţia să nu-l oblige să-i citească romanul pe care îi cerea să-l recomande.
După ce acelaşi Faulkner, laureat între timp cu Premiul Nobel, a declarat că Biblia i se pare cel mai mare roman din istoria omenirii, asta a provocat o adevărată inflaţie de întoarceri la Cartea Sfîntă. Am sincere îndoieli că unul dintre cele mai frumoase romane ale secolului 20, Relatare despre regele David, pe care est-germanul Stefan Heym l-a scris în engleză, bănuind că nu va putea apărea în RDG, s-ar fi putut naşte dacă n-ar fi existat imboldul şi mai ales precedentul cărţilor lui Faulkner, acest teribil Moise al literaturii secolului trecut.


William Faulkner - Zgomotul si furia

George Lesnea

S-a născut pe 25 martie 1902, la Iaşi, într-o familie de muncitori. După anii de şcoală, s-a îndeletnicit cu arta grafică şi a ajuns zeţar cu înaltă calificare în atelierele "Vieţii româneşti". Descoperit de Ionel Teodoreanu, apreciat şi publicat de Garabet Ibrăileanu, George Lesnea a fost încurajat cu dragoste de colectivul redacţional al revistei deja amintite. A debutat în revista ieşeană "Gândul nostru", cu poezia "Din adâncuri" (1922), iar 9 ani mai târziu s-a produs şi debutul editorial cu volumul "Veac tânăr", una dintre cele mai reprezentative cărţi ale sale. Poetul s-a situat în linia liricii tradiţionale, marcată de ideea continuităţii şi a reînvierii pioase a trecutului. Un trecut plin de voievozi, haiduci şi cărturari cu dragoste de ţară. După volumul "Cântec deplin" (1934), George Lesnea a publicat "Poezii" (1938) şi "Argint" (1939). Versurile din "Ceaslov" (1940), ca şi acelea din "Izvod" (1943) şi "Poemul vieţii" (1943), reiau cu o intensitate sporită temele iniţiale. Un reviriment aduce volumul "Treptele anilor" (1962) în care trece, de la amintirile de pe front, la tabloul Iaşului întinerit. Urmează: "Versuri" (1964), "Ulcioare de piatră" (1969), "Chipul în fântână" (1972), "Poeme patriei" (1975) şi volumul antologic "Poeme" (1977). George Lesnea a tradus şi din poeţii ruşi clasici Esenin, Lermontov, Puskin etc.
S-a stins din viaţă pe 6 iulie 1979, la Iaşi, şi a fost înmormântat la cimitirul "Eternitatea".


Ca nişte frunze negre

Ca nişte frunze negre spulberate ,
Trec ciorile cernând singuritătate.
Cu prapurul ei vânăt vine seara,
Noiembrie măcelăreşte ţara.
Duc în ţăpoaie clăi de umbră, boii,
Se rup de ţarini aşchiile ploii.
Stau morile cu aripile ude,
Ca prin perete râul se aude.
O cucuvaie, rece şi departe,
Din hârca turlei strigă după moarte.
Purtat încet pe năsălii de ceaţă,
De noi coşciugul frigului s’ agaţă.
Curg depe streşini râme de cenuşă,
Pustiul suge clanţa dela uşă.
Gângănii ude se strivesc de geamuri,
Se zdrenşuieşte ziua între ramuri.
Ciupită de vărsat e orice baltă,
In zări amurgul şchiopătând tresaltă.
S’a rătăcit ceasornicul de vreme,
Arătătorul visului se teme
Şi ploaia zădărită de risipe,
Din palmă-şi scapă boabele de clipe.
Pe sforile ei veştede, amară,
Putreziunea’n suflete coboară.
Cu moliile gândul se îngână,
Ni-s degetele strune de şărână.
Ulcior deşert se simte fiecare
Şi-l umple vântul cu întunecare.
Inveninarea buzelor e soră,
Cu sângele ce picură din oră.
Păianjenii urâtului se’ndeasă,
Pe frunţile tristeşilor din casă.
Cuvintele-s beşici ce’dată crapă,
Vărsând vedenii tulburi pe pleoapă.
Nu-i nicăieri nimic. Se’neacă drumul.
Căscându-şi gura ne înghite fumul.
Ne răzămăm de crengi, de cuiburi goale,
De gârbovele amintiri domoale.
Pe lângă câinii vagabonzi, cu chinul,
Umblăm prin gloduri căutând destinul.
In ochii lor vedem ce’n noi se’ntâmplă,
Lătratul sec ne sfredeleşte’n tâmplă.
Ne pare că pornim spre amorţire,
Că morţii au fugit din cimitire
Şi s’au ascuns în noi. Cu mâini albastre,
Işi încălzesc la inle nstre,
Veciile ucise de uitare,
De asta e tăcerea-aşa de mare.


Noapte

Cad stele pe nuferii din lacuri,
Cu pasi de clipe trece-o adiere.
Cu vârfurile împlântate’n veacuri,
Dorm plopii subt sumane de tacere.
Dorm drumurile’n colb,de mers trudite.
Dulău de pază-i focul dela stână.
Fântâna între urme de copite,
Stă moţăind cu ciutura în mână.
Dorm florile cu gene lungi pe câmpuri,
Dorm satele pe laiţi tari de muncă.
Sonor sunând din piedici în răstimpuri,
Pasc caii negri noaptea depe luncă.
E-o linişte că’ncepi s’auzi trecutul,
Foşnind adânc în inimă şi’ grâie.
Se’nchină cerul şi sărută lutul,
Cernând din Calea Robilor tămâie.
Uiţi tot ce-a fost şi te-a durut odată,
Din nou eşti zdravăn şi din nou ţi-i bine,
Când lângă viaţa ta îngenunchiată,
O salcie se roagă pentru tine.
Cu şervet ud ştergându-te de rele,
Pârâul te dezmiardă cu răcoare,
Când luna capul tuns până la piele
Şi-l culcă’n poala munţilor din zare.


Pe munte

Soarbe asfinţitul revărsat din apă.
Oare ard în trunchiuri veşnic lumânări,
Că atâta ceară picură din scoarţă?
Ulii rari ne coase sufletul în zări
Şi ne ‘ndepărtează frunţile de harţă.
Ieri s’a spart fereastra unui curcubeu,
Împroşcând cu ţăndări iarba din poiană.
Oile coboară dela Dumnezeu,
Mieii poartă colbul razelor pe blană.
Şi-a umplut şi baciul fluierul cu cer,
Ca să-l zică noaptea focului de veghe.
Depe culme-un nour, alregând stingher,
Vine să-i aducă prăpădita zeghe.
Şchiopătând la vale pe-un picior de plai,
Tupiliş se ţine după câni potica.
Calcă’n vârfuri vântul primenit la strai,
Atingând în treacăt frunzele cu chica.
Parc’ai fi în mâne, parc’ai fi în ieri,
Parcă eşti în somnul depărtării calme.
Când aici, când colo şi când nicăieri,
În ecou talanga bate ‘ncet din palme.
Stâna se piteşte în doinit trecut,
Laptele şi caşul stau lângă balade.
Scijelând amurgul dintre crengi crescut,
Ca o clipă veche câte-o frunză cade.
Depe patul bolii, veştedul destin
Se ridică astîzi teafîr în picioare
Şi în fruntea turmei zilelor ce vin,
Merge fâlfâindu-şi sarica de soare.


Rugul

Mi-i tot mai greu de mine.Îmi ascund
Subt reci avânturi inima deşartă.
Tristeţa mă pătrunde până’n fund
Şi sufletul cu trupul meu se ceartă.
Nu ştiu ce am pe lume de făcut,
Mă uit în toate părţile cu silă,
Zvârl viitorul repede’n trecut
Şi râd, aşa, ca să nu-mi plâng de milă.
Întreb de mine iarba de pe dâmb
Şi frunzele ce-mi freamătă străbunii.
Destinul meu, pipernicit şi strâmb,
Cu mâni de spini adună pleava lunii.
Iau dimineaţă proaspătă din crâng
Să-mi spăl cu ea pustietatea frunţii.
Întreb de mine doinele ce plâng
Scoţând din fluier, într’o crâşmă, munţii.
Vâr mâna’n apă să apuc o stea,
Dar mâna goală iese şi mai goală.
Întreb de mine despre noima mea,
Cu ochii’n balta nopţilor de smoală.
Sunt osândit la viaţă? Sunt vis rău?
Mă voi trezi din somnul meu vreodată?
În brazii putrezi răsturnaţi ăn tău,
Citesc menirea mea adevărată.
Ca să nu fug mi-i nesfârşirea gard;
De asta gem în toate cele scrise
Şi pentru rugul unde am să ard,
Strâng vreascurile zilelor ucise.


Destin

Cu cioplituri dibace mă plăsmuiră meşteri,
Prin adâncimi de codri şi prin spărturi de peşteri,
De mi-am purtat făptura şi anii mei nomazi
Din văgăuna vremii, răzbindu-i până azi.
În sufletul meu crâncen port secolii grămadă,
Şi cerul sterp, şi lutul fecund într-o plămadă,
Furtuni din munţii negri, cu brazi voinici pe stânci,
Şi fluierat de mierle, şi clopote de sară,
Şi mers de vite pe hudiţi vechi de ţară,
Şi doruri îngropate în cântece adânci.
Port doine şi litanii, ucisele iubiri
În chilioare scunde şi-n file de psaltiri,
Cu tinereţi pierdute subt camilăfci şi rase
Şi-n rugăciuni smerite pe la iconostase.
Port apa morţii, care spre zbaterea-i ne cheamă
Şi paşii spre lumină în beznă ni-i distramă,
Când ziua clipoceşte prin bălţile cu stuh
Şi pumn de vrăbii zvârle tăcerea prin văzduh,
Când drumurile-aleargă spre tupilişul zării,
Prin pulbere târâte de şerpii depărtării.
Mă port pe mine însumi şi clipa mea o schimb
Când pe cununi spinoase şi când pe câte-un nimb.
Mi-i dragă năzuinţa ce-o răşluim din noi,
S-o caut printre stele, s-o aflu prin noroi.
Nădejdile-mpletite pe ţărmuri viitoare
Ca şerpii vrăjiţi de cântec îmi joacă la picioare.
Şi zborul, şi târâtul deopotrivă-mi plac.
Gust carnea răscolită de înger şi de drac.
De propriile-mi patimi robit sunt şi cuprins,
Aşa ca un păianjen ce-n plasa-i s-ar fi prins.
Nesocotind nisipul ce lunecă-n clepsidră,
În soarta mea de vrajbă mă dibui şi mă simt,
Ca-n lumea ei de apă şi cer imens o vidră.
Iar visul meu nu poate fi niciodată strâmt.
Din grunzurii tăcerii şi bulgări de-ntuneric
Mi-am făurit avântul puternic şi senin.
De lespezile vremii cu zbucium greu mi-l feric
Şi-n mâni, ca o făclie, cerc sufletul să-mi ţin.
Sunt imn de zămislire şi bocet de-ngropare.
Sunt seva veşniciei, urcându-se prin pom,
Spre frunzele-n deşartă şi dulce frământare,
Şi vreau prin suferinţă să mă vădesc că-s om.

Alice Călugăru

Șerpii


Sub falnica desfăşurare de crengi a umedei păduri,
Mă culc în ierburi legănate, şi-n palme tâmplele-mi se razmă;
Şi nu las somnul să mă-nfrângă cu-a buruienilor mireazmă,
Ci lin încep să şuier cântul ce cheamă şerpii lungi şi suri.

Să vie-alunecând subt frunze, cu-ncete mlădieri de ape,
Cu zvârcoliri de-ascunse flăcări verzui, ce-ar tremura sub jar,
Să-ntindă asprii către mine vicleanul cap triunghiular,
În care turburi ochi veghează subt străveziile pleoape.

Cu-o fluierare prelungită începe necunoscutul cânt,
Ce-o să-i adune de departe şi-amăgitor o să-i dezmierde.
Şi ei se vor târâ spre mine pe muşchiul înflorit şi verde,
Ieşind pe rând din întuneric, cum ies izvoare din pământ.

Şi iată că de pretutindeni aud un foşnet de tufişuri;
Erau încolăciţi pe ramuri, ca lanţul iederei vicleni;
Îşi plămădeau prin ierburi crude veninul lor de buruieni;
Dormeau cu apele pădurii, ascunşi sub grelele pietrişuri.

Dar când descântecu-mi departe zvârli întâiul său fior,
Deodată fiecare-n codru lăsat-a cuibul singuratic, -
Şi-nvinşi de jalea prelungită a fluieratului cromatic,
Îşi măsurară-n ritmu-mi straniu, încet, alunecare lor.

Veniţi, o, şerpi târând prin ierburi, pe mlădiosul vostru pântec,
Prin ierburi lungi - ca lănci - prin pietre, al vostru chip de vis!
Veniţi, voi, ce vă-ncovoiaţi, ca lanţuri, de-acum sunteţi înlănţuiţi
De necurmatele cadenţe ce torc nemaicântatu-mi cântec.

Veniţi misterioşi şi falnici, voi, fermecaţi de-un glas străin!
De-acuma zvârcolirea voastră numai la ritmul meu se schimbă
Și fără vlagă e-mpotrivă-mi primejdioasa voastră limbă,
Ce ca o floare otrăvită înalţă-amarul ei venin.

Eram prin ierburi lungi culcată şi v-aşteptam cu ochi de pândă
Ş-acum voi mi-aţi adus întreaga putere-a tainicei păduri,
Şi viclenia-i mi-aţi predat-o cu-nşelătoare cotituri;
Iar fluierarea mea, de-acuma, se schimbă-n cântec de izbândă.

Mă reazăm de-un copac, ş-acolo aştept tot neamul vostru-nvins,
Să mi se-adune la picioare cu trupuri agere de spadă,
Să-nalţ, încolăcind pe braţu-mi, sălbateca mea pradă
Şi-n cingători însufleţite să las să-mi fie brâu-ncins.

Făr’ de putere împotrivă-mi, pădurea-ntreagă-mi este roabă,
Ea, ce mă-nlănţuia cu aspra-i mireasmă şi cu teama-i grea,
De-acum împărăţia-i toată de teamă şi fior e-a mea,
Şi-nveninata-i vrăşmăşie e cucerita mea podoabă.


Ploaia


Azi am văzut, înfiripată, ființa ploii mlădioase :
Avea o haină cenușie și foșnitoare de mătase.

Purta pe umeri mii de lanțuri subțiri, până la brâu,
Dar le zvârlea pe rând, în treacăt, pe apa turbure din râu.

Și de inele fără număr îi erau mâinile-ncărcate,
Și le scotea, pe fiecare, și le zvârlea pe lac, pe toate.

Lângă răzoare, prin grădină, trecea foșnind de-atâtea ori !
Și răsturna cu poala rochii, pe brazdă, proaspetele flori.

În urmă străbătând orașul, sub mâna–i geamurile toate,
Sub coardele de apă fură în mii de harfe preschimbate.

Dar ploaia cea strălucitoare, pe umăru-i, ca un urcior,
Întunecat și plin de apă, purta neistovitul nor.

Și-n oate inimile noastre, pe rând, trecând ca un paharnic,
Turna ca-n cupe fără număr, dintr-însul, plânsul cel zadarnic.


Poveste

Valea-i potop de viață
Și cerul de lumini,
Vântu-i un zbor de fluturi
Ce bate prin grădini.

Izvoarele se-aruncă
Frângând în val sclipiri,
Din crâng se-nalță-n ceruri
Un cor de ciripiri.

Doar codru-n părăsire
De mult rămas-a mut:
Din el un brad și-o plută
În lume s-au pierdut;

Bradul, catart pe valuri,
Și pluta verde-o barcă –
S-au dus, s-au dus departe,
Să nu se mai întoarcă.

Wislawa Szymborska

Unora Le Place Poezia

Unora –
asta înseamna ca nu tuturor.
Nici macar celor mai multi, doar cîtorva.
Nu punem la socoteala scolile, unde-i impusa,
nu-i socotim nici pe poeti,
ne da cam doua fiinte dintr-o mie.

Le place –
dar le place si supa cu galuste,
si complimentele, chiar si culoarea albastra,
haina cu care s-au obisnuit,
nu mai vorbesc de propria lor parere
sau mîngîiatul unui cîine.

Poezia –
dar ce e poezia?
S-au dat atîtea raspunsuri evazive
la aceasta întrebare.
Nici eu nu stiu ce-i poezia,
si ma agat de-acest nu stiu ca de-un colac de salvare.




Laudă surorii mele


Sora mea nu scrie poezii
şi nici nu cred că o să scrie vreodată.
E ca mama ei care niciodată n-a scris poezii,
şi ca tatăl ei care nici el n-a scris poezii niciodată.
Însă sub acoperişul ei mă simt in siguranţă.
Soţul ei n-ar scrie poezii pentru nimic în lume,
şi – deja începe să sune ca o poezie găsită –
nici una din rudele mele nu scrie poezii.

Sora mea nu are sertare pline de poezii vechi,
în geantă nu cară niciodată poezii noi,
iar cînd mă invită la masă
ştiu că nu are de gînd să-mi recite nimic.
Însă supele ei sînt delicioase,
nu vezi în casa ei manuscrise pătate de cafea.

Sînt o mulţime de familii în care nimeni nu scrie poezii.
Sînt însă multe familii în care o mulţime de persoane scriu poezii.
Uneori poezia se revarsă în cascade de generaţii
provocînd vîrtejuri teribile de sentimente comune.

Sora mea e adepta prozei, iar scrierile ei
se rezumă la dimensiunea unei cărţi poştale
a cărei text promite în fiecare an acelaşi lucru:
cînd se va întoarce
ne va povesti tot,
tot,
tot ce a văzut.


Născut

Deci ea e mama lui.
Acea femeie mică
Autoarea cu ochi cenuşii.

Barca, în care cu ani în urmă
a ajuns la ţărm.

Deci din ea a ieşit
în lume,
în neveşnicie.

Născătoarea bărbatului
cu care sar prin foc.

Deci ea este, singura
care nu l-a ales
complet şi gata.

Singură l-a strâns
în pielea pe care o cunosc,
l-a legat prin oase
ascunse în faţa mea.

Singură i-a potrivit
ochii lui cenuşii
cu care a privit spre mine.

Deci ea este, alfa lui
De ce mi-a arătat-o.

Născut.
Deci, totuşi, şi el născut.
Născut ca toţi.
Ca mine, muritoarea.

Fiu de femeie adevărată.
Venit din adâncul corpului
călător spre omega.

Expus
la propria sa absenţă
oriunde
în fiecare clipă.

Iar capul lui
este capul ce trece prin zidul
permisibil, cu timpul.

Iar mişcările lui
sunt abateri
de la sentinţa generală.

Am înţeles
că a parcurs deja jumătate de drum.

Dar aşa ceva el nu mi-a spus,
nu.

- Aceasta e mama mea -
mi-a spus doar.

George Sand

1804 - S-a născut la Paris, pe numele adevărat Amandine Lucille Aurore Dupin de Francneil - viitoarea baroană Dudevant, George Sand
1808 - Fetiţa rămâne orfană de tată, decedat într-un accident. Este crescută de bunică, fiica naturală a mareşalului de Saxa. Îşi petrece copilaria la Nohant.
1817 - Este trimisă la o mănăstire englezească din Paris, pentru a primi o educaţie aleasă. După mai multe luni de disperare, trece printr-o criză de misticism cu nedefinite aspiraţii la viaţa monahală.
1821 - Îi moare bunica. Din cauza unor certuri cu mama, Aurore Dupin se mărită cu primul venit baronul Casimir Dudevant. Din această căsătorie rezultă doi copii: Maurice şi Solange.
1831 – Divorţează şi părăseşte Nohant-ul instalându-se împreună cu copiii la Paris. După ce încearcă mai multe mijloace de a se întreţine, se angajează la "Figaro". Debutul publicistic este urmat în scurt timp de debutul literar, ambele fără ecouri răsunătoare. Duce o existenţă boemă şi scandalizează "lumea bună" prin îndrăzneala cu care îşi acceptă condiţia de "declasată", apucăturile masculine, modul de a fuma pipă sau ţigara şi mai ales prin aventurile sale. Întreţine o relaţie cu Jules Sandeau, după numele căruia se inspiră în alegerea pseudonimului, Sand, şi care o ajută să scrie primul roman, „Rose et Blanche, ou la Comedienne et la Religieuse”, semnat J.Sand.
1832 - Pseudonimul care o va consacra, George Sand, apare pentru prima oară pe coperta romanului „Indiana”, ce se bucură de un mare succes; însuşi Balzac îi arată preţuirea. Îi cunoaşte pe Sainte Beuve, Merimée şi Vigny. Delacroix îi face portretul pentru „Revue de deux mondes”. Pictorul preţuieşte conversaţiile cu această femeie. Între ei se naşte o prietenie lungă, adesea întrepătrunsă de iubire.
1833 - În acelaşi an, scriitoarea îl cunoaşte pe Alfred de Musset. Legatura lor, care avea să devină celebră, îi aduce neplăceri, din cauza atacurilor din partea familiei poetului. Din fericire este şi o benefică sursă de inspiraţie, mărturie elocventă fiind romanul „Elle et Lui”.
1834 - Aurore pleacă împreună cu Alfred în Italia, , dar îl părăseşte la Veneţia, pentru medicul Pagello.
1836 - Un capitol important în existenţa ei îl reprezintă relaţia cu celebrul compozitor şi pianist polonez, Frederic Chopin, pe care îl cunoaşte în octombrie datorită muzicianului Franz Liszt. Curând, îl introduce pe Chopin în cercul artiştilor romantici. Povestea lor de iubire debutează în vara anului 1838. Iarna următoare o petrec împreună Mallorca, unde el încearcă să-şi vindece boala. Se lupta de câţiva ani cu primele simptome ale tuberculozei. Deşi nu-i plac scriitoarele, Aurore îl fascinează. O situează "deasupra tuturor femeilor". Discret, rezervat şi misterios, este atras de forţa, expresivitatea şi exuberanţa sa. Romanciera îi preţuieşte talentul, însuşirile de artist cu capul în nori. În timp ce sănătatea lui Chopin se înrăutăţeşte, relaţia se deteriorează. Pe măsură ce copiii cresc, certurile lor devin tot mai dure. Aurore scrie un roman a cărui eroină se distruge din cauza scenelor de gelozie pe care i le face iubitul grav bolnav. Concubinajul ia sfârşit după opt ani, în urma unui scandal furtunos. Adevărul l-au ştiut numai cei doi protagonişti şi a fost înmormântat o dată cu trupurile lor pământeşti. Sub al doilea Imperiu, scandaloasa romantică George Sand devine "La bonne dame de Nohant" ("Doamna cea bună din Nohant"), castelana generoasă şi prietena ospitalieră a scriitorilor Sainte-Beuve, Michelet, Theophile Gautier. Îi sfătuieşte şi îi sprijină pe cei mai buni reprezentanţi ai noii generaţii: Fromentin, Dumas fiul, Flaubert. Îşi cultivă grădina, îşi distrează nepoţii cu teatrul său de marionete, se amestecă în viaţa angajaţilor şi le învaţă odraslele să citească, organizează serbări, fără să înceteze să scrie.
1848 - Devine colaboratoare a Guvernului Provizoriu. Fondează săptămânalul „La cause du Peuple”
1854 -Publică autobiografia „Historie de ma vie”. Până în anul 1876, aproape în fiecare an predă editorilor un roman sau o piesă, mai puţin cunoscute decât cele din anii de mari succese.
1876 - Încetează din viaţă la Nohant (Indre), lasând în urmă o operă strălucitoare. Au condus-o pe ultimul drum Flaubert şi Dumas fiul




Ultima Dragoste --- George Sand

Demostene Botez

Tristeţi atavice

Tristeţi adânci de iarmaroace,
De hăli cu cuşti şi panoramă,
Tristeţi de şubrede barace
Cu-ntortocheate diagrame ;
Tristeţi de birturi, cafenele,
De zgomot infernal de cleşte,
De-un vânzător de floricele
Şi-un papagal care ghiceşte ;
Tristeţi de după-amiezi cu soare
Cu moleşita lor căldură,
Cu cerşători fără picioare
Ce cântă dureros din gură ;
Tristeţi de barcice balansează
Caricaturi de-avânt schilod,
Şi de maimuţi ce imitează
Şi râd urâte la norod ;
Tristeţi haine şi adânci
De-acvile cu lanţuri la picioare,
Visând seninătăţi de stânci
La uşa cuştilor murdare ;
Tristeţi bolnave de flaşnete
Cu valsuri vechi şi anodine,
Tristeţi şi moaşte de regrete
Ce veac v-a îngropat în mine ?..


Noapte pustie

Parcă-am ramas eu sângur pe pamânt,
În cer, ca-ntr-o clopotniţă uitată
E-un clopot greu care-a uitat să bată
Cu funia purtată-n nori de vânt.
Cum înainte nu mai este vreme
În urma mea, din nu ştiu care veac,
Prin noaptea cu aripi de liliac
Începe nu ştiu cine să mă cheme.
Şi paşii mei rasună după mine
Ca nişte bulgări care nu m-ajung,
Răsună tot in jur aşa prelung,
Tot golul-n care nimeni nu mai vine.
Începe a umbla singurătatea,
În jurul meu ca o mulţime mare,
Prin beznă cad furnici ce vor să care
În muşuroaie mari, pustietatea.
Se năruie-ntunericul din nou,
Şi-n noaptea-n care-s singura fiinţă,
Pământu-mpovărat de suferinţă,
Culcându-se-ngenunche ca un bou.


Singurătate

Afară plouă ca şi toamna şi-i urât,
Mă uit pe geam ca după tine, şi atât.
În mine toate amintirile te-aşteaptă
De-aceea mi-i privirea stranie şi dreaptă.
Ca-ntr-un copil ce-a adormit plângând
În mine nu mai este nici un gând.
Vreau să citesc şi-mi cad din mână cărţile;
Mă împresoară chipul tău din toate părţile.
Mâna ce mi-a-mprăştiat părul şi gândurile
Îmi amestecă pe carte toate rândurile.
Rămân uitându-mă pe geam ca dupã tine
Şi tot aştept pe cineva ce nu mai vine.

Pearl S. Buck

S-a născut la Hillsboro, în Virginia de Vest, într-o familie de misionari ai austerei biserici prezbiteriene, dar a crescut şi s-a maturizat în China unde a petrecut mai bine de patruzeci de ani.
Părinţii săi, după cum îşi aminteşte Pearl Buck , "se mutau foarte des dintr-o localitate într-alta, până ce, la un moment dat, când eram încă foarte mică, s-au statornicit la Tsingkiang, un oraş de pe malul fluviului Yangtze. Acolo, maica-mea m-a învăţat carte şi m-a pregătit ca să pot fi admisă la şcoala secundară. Dânsa mi-a dezvăluit puterea cuvintelor şi a înţelesurilor ce pot fi împărtăşite cu ajutorul lor."
Primii scriitori pe care i-a citit au fost Mark Twain, Dickens, Thackeray şi George Eliot şi clasicii literaturii chineze.
Când a împlinit cincisprezece ani, părinţii au trimis-o internă la un liceu din Şanhai.
La şaptesprezece ani, împreună cu părinţii, vizitează Europa şi Anglia, după care merge în America, unde rămâne la Randolph Macon College ca să-şi încheie studiile. După absolvire se întoarce în China unde aproape doi ani îngrijeşte de mama sa. Se căsătoreşte cu John Buck, un tânar misionar american specializat în agronomie. Se stabilesc la Nanking, unde predă istoria literaturii engleze atât la Universitatea Nanking cât şi la Universitatea Chinei de Sud-Est. În 1932, soţul său obţine o bursă de studii la Universitatea Cornell şi revine în America.
În patrie, Pearl Buck era tocmai pe cale să devină o vedetă literară. Spre deosebire de prima ei carte publicată la New York în 1930 care trecuse neobservată, The Good Earth (Ogorul), romanul ei despre viaţa necăjită a ţărănimii chineze, apărut către sfârşitul anului 1931, se ridica tot mai sus pe lista de bestseller-uri americane şi fusese reeditată la Londra şi tradusă la Paris, Roma şi Berlin, şi urma să vadă lumina tiparului în alte câteva capitale. La câtva timp după sosirea ei în America, romanul The Good Earth a fost distins cu premiul Pulitzer pe 1932 şi se afla în curs de scenarizare la Hollywood. Uriaşul răsunet al cărţii se datora atât faptului că dezvăluia cititorilor realităţi crude, pe care scrierile lui Pierre Loti, Lafcadio Hearn, Kipling sau Blasco Ibanez le evitaseră sau le drapaseră în faldurile exotismului romantic, cât şi caldei simpatii manifestate de autoare pentru năzuinţele de înnoire socială ale poporului chinez.
La întoarcerea în China, Pearl Buck părăseşte învăţământul şi încetează activitatea misionară ce o desfăşurase mulţi ani pentru a se dedica exclusiv literaturii. În 1934, după ce revine în America, divorţează şi se stabileşte la New York, unde acceptă o muncă de răspundere într-o editură. În acelaşi an, publică un nou roman The Mother (Mama), care se înscrie rapid pe lista marilor succese de librărie. Apoi reia personjele din The Good Earth, încheind în 1935 trilogia cunoscută sub titlul de The House of Earth (Casa de lut). În anul următor, dă la iveală biografiile părinţilor ei, intitulate respectiv Fighting Angel (tradusă la noi de Mircea Eliade în 1939) şi The Exile.
Doi ani mai târziu aceste scrieri biografice împreună cu romanele ei despre satul chinezesc cuceresc sufragiile Academiei Suedeze, care-i acordă Premiul Nobel pentru literatură pe anul 1938.
În vremea războiului, Pearl Buck scrie numeroase articole şi broşuri antifasciste şi sprijină sau iniţiază acţiuni în favoarea înfăptuirii egalităţii pentru toate rasele şi întemeiază o fundaţie pentru creşterea copiilor orfani.
După 1945, abordează în romane (semnate cu pseudonimul John Sedges) personaje şi realităţi americane, dar, după câteva eşecuri,revine la tematica chineză, unul dintre ultimile ei romane, Three Daughters of Madame Liang, publicat în 1969, afirmându-se cu succes în concurenţă cu scrierile prozatorilor moderni şi devenind un Bestseller. Moare în 1973.

Mama
-fragment -

Încă din tinereţe, în femeia aceasta ardea un foc mocnit şi adânc. Ea nu era aşa ca alte femei, gata oricând să arunce ocheade ba unui tânăr, ba altuia, şi să se lase încântată de orice bărbat care-i ieşea în cale. Nu, era o femeie cu un suflet adânc, sfioasă până în străfundurile lui şi, până ce s-a căsătorit în lege, chiar în vremea când era singură, gândul ei nu stăruia asupra bărbaţilor, şi dacă în adâncurile fiinţei ei o cuprindeau doruri ciudate, nu le lua în seamă ca să le desluşească înţelesul sau izvorul, xi îşi continua fără zăbavă munca pe care o avea de făcut, îşi purta răbdătoare dorul, într-o tăcută aşteptare. Numai când s-a căsătorit şi a cunoscut bărbatul va avut o limpezire, un fel de distilare a acelei dorinţi adânci şi mute, aşa încât chiar şi atunci când îşi ocăra bărbatul şi era mânioasă pe el, ştia că nu poate să trăiască fără el. Dorinţa aceea intensă, nerăbdătoare din fiinţa ei putea să se acumuleze, ca nişte nori încărcaţi, într-o mânie fără temei asupra bărbatului pe care-l iubea, până ce răbufnea şi după aceea se înlănţuiau şi ea primea satisfacţie în felul vechi, simplu şi atunci îşi afla liniştea iar.
Totuşi, bărbatul nu era destul. El singur nu-i era niciodată deajuns. Trebuia să dea viaţă prin el şi să simtă cum copilul prinde viaţă şi formă în adâncul fiinţei ei. Numai atunci era actul complet şi, în timp ce copilul se mişca şi creştea, trăia ameţită de fericire, căci simţea o împlinire. Da, chiar dacă ţipa mânioasă la copiii ei când îi stăteau în cale şi când plângeau sau se văicăreau dintr-o pricină sau alta, şi erau îndărătnici cu sunt copiii, primea întotdeauna semnele unei noi sarcini cu o adâncă satisfacţie a trupului de parcă ar fi fost sătulă şi odihnită şi ar fidormit bine, încât trupul ei nu mai dorea nimic altceva.
De aceea iubise întotdeauna copilaşii. Aşa fusese şi mai demult când era fată în casa tatălui ei, într-un sat doar cu puţin mai mare decât acest cătun aşezat între dealuri. Casa tatăluiei era plină de copii mici, iar ea era cea mai vârstnică şi ca o mamă pentru ei; chiar când era ostenită după o zi de trudă şi copiii o necăjeau, fugindu-i printre picioare şi ţipa la ei să se dea la o parte, chiar şi atunci când ţipa îi iubea la fel de mult. Ceva în faptul că erau micuţi îi înduioşa inima şi de multe ori lua în braţe un copilaş fie din casa lor sau din vecini şi-l strângea la piept, şi-l adulmeca ăndelung şi-l dezmierda atât cât răbda copilaşul, căci era o adevărată pasiune pentru ea să simtă alături un copilaş, deşi n-ar fi putut spune de ce.
Astfel. Tot ce era tânăr şi fără ocrotire îi înduioşa inima. Primăvara iubea puişorii de găină şi răţuştele ieşite din găoace, iar când o cloşcă îşi părăsea cuibul din cine ştie ce pricină şi lăsa ouăle pe jumătate clocite, lua ouăle şi le punea într-un sac pe care-l lega de trupul ei fierbinte şi umbla uşor şi cu băgare de seamă până când răsăreau puişorii cei mici. Hrănea cu cea mai mare grijă viermii mici de mătase şi îi plăcea să-i vadă crescând şi-i urmărea de când erau doar nişte firişoare vii până ce deveneau mari şi graşi, iar când scoteau coconii şi apăreau fluturii şi se împerecheau fluture cu fluture, simţea în propriul ei copr acea căutare şi satisfacţie a lor.
Când copiii din casa tatălui ei crescură şi ea se făcu fată de măritat i s-a întâmplat ceva care o tulbură, cum încă nici un bărbat nu izbutise până atunci s-o tulbure. Era în vecini un băieţaş prea mic pentru a putea umbla, un copil grăsuţ şi rotunjor pe care, toată vara, ssora lui îl purta gol, în spate legat cu o fâşie de pânză. Iar uneori mama, tânără pe atunci şi aşteptând să se mărite, dezlega fâşia şi lua copilul din spatele fetiţei, iar fetiţa o zbughea la joacă, bucuroasă că pentru un timp scăpa de povară.
În fiecare zi mama, pe atunci tânără fată, căuta copilaşul acesta cu faţa ca lunaşi, dintre toţi copiii satului, el era favoritul, cea mai mare bucurie a ei, şi îl ţinea în braţe, adulmecând palmele grăsuţe şi îi îndrăgea obrajii bucălaţi şi guriţa trandafirie şi-l purta călare pe şoldurile-i vânjoase, iar când maică-sa îi strigă odată:”- Ce, nu-ţi ajung copiii din casa asta, de te duci să cauţi copilul altuia, acum când eu nu mai pot naşte?”, dânsa îi răspunse râzând: „Cred că de copilaşi n-am să mă satur niciodată.”.
Curând, fără să-ţi dea seama, copilaşul acesta a ajuns să trezească în ea o dorinţă pe care n-o cunoscuse până atunci. Fii voia să aibă, ca toate femeile, şi socotise întotdeauna că era un drept al ei să aibă fii cândva în viitor. Dar copilaşul acesta durduliu şi cu ochi liniştiţi trezea în ea mai mult decât dorinţa de a avea fii şi, ceea ce a fost la început doar o joacă, deveni ceva mai mult, o patimă tainică şi profundă pentru ceea ce nu cunoştea.
Când copilaşul era în braţele ei, căuta un prilej să plece cu el în vreme ce toţi ceilalţi trebăluiau ba ici ba colo, la câmp sau la bucătărie şi sora copilaşului se bucura că era dus de lângă ea, iar tânăra fată se aşeza şi ţinea strâns la piept copilaşul frumos. Îi gungurea şi-l dezmierda şi simţea trupuşorul gras şi rotunjor şi fără apărare în braţele ei. Uneori, deoarece atunci îi creşteau dinţii, îi mesteca orezul, sau o prăjitură şi-i vâra mâncarea aceasta între buzele mici şi când copilul sugea solemn hrana, mirat de ceea ce avea pe neaşteptate în gură, ea râdea şi nu ştia de ce râde, căci nu era veselă simţind dorinţa aceea năvalnică, adâncă şi dureroasă pe care nu ştia cum să şi-o astâmpere.
Într-o zi, cu puţin timp înainte de a se mărita, rîmîsese singură cu copilul, şi era către amiază şi fetiţa nu venise să-şi ducă fratele la mamă-sa pentru a fi alăptat, iar copilul se frământa şi se zvârcolea şi nu voia să stea liniştit. Tânăra fată, văzând că-i era foame şi mânată de o pornire înflăcărată pe care nu o pricepea dar o simţea clocotindu-i în sânge, se duse în iatacul ei şi încuie uşa cu mâini tremurătoare îşi desfăcu haina şi aşeză copilul la pieptu-i tânăr şi plăpând, iar copilul se prinse cu lăcomie de sfârc şi începu să sugă cu toată puterea. Atunci ea, stând acolo şi uitându-se cu atenţie la faţa copilaşului, simţi un nemaipomenit tumult în sânge, îi dădură lacrimile, şi buzele îi rostiră sunete întretăiate care nu erau vorbe şi ţinea copilaşul la piept şi nu înţelegea ce simţea în fiinţa ei, ceva copleşitor, pătimaş şi plin de nerăbdare, ceva mai puternic decât copilaşul din braţele ei, mai puternic decât ea însăşi.
Atunci clocotul din ea se potoli. Sânu-i mic era sec şi copilaşul bocea dezamăgit, şi ea îşi încheie haina din nou şi îi era oarecum ruşine de ceea ce făcuse şi plecă repede tocmai când fetiţa intră în casă fugind şi luă copilul iute ca să-l ducă la mamă-sa.
Dar pentru tânăra fată, momentul acela a însemnat o deşteptare şi aproape mai mult decât căsătoria. După aceea bărbatul pe care-l luase de soţ însemna cel mai mult pentru ea, deoarece prin el devenea mamă şi nu-l iubea numai de dragul lui.

Ernesto Sábato

S-a născut in Rojas, un oraş din provincia Buenos Aires, Argentina, în 1911. Părinţii erau doi imigranţi italo-albanezi, Juana María Ferrari si Francisco Sábato.
La virsta de 16 ani, s-a alăturat unor grupuri de anarhişti, apoi de comunişti, dar a înţeles repede că "materialismul dialectic" e o contradicţie în termeni, (afirmaţia îi aparţine), iar atunci când, în 1935, a fost trimis la Moscova să studieze doctrina marxist-leninistă, a reuşit să "evadeze", "trădând" cauza comunistă şi evitând astfel soarta atâtor intelectuali de stânga din afara URSS ce au fost înghitiţi de Gulag.
Şi-a susţinut doctoratul în fizică, apoi a plecat la Paris, unde a lucrat la Laboratorul Curie şi s-a apropiat de grupul artiştilor suprarealişti. În 1945 a abandonat cercetarea ştiinţifică pentru a se dedica în exclusivitate literaturii. E doctor în fizică şi a ţinut cursuri de filozofie la Universitatea din La Plata.
A scris variate cărţi de eseuri despre om şi crizele timpului nostru, şi despre sensul activităţii literare - Oameni şi angrenaje, Scriitorul şi fantasmele sale, Apologii şi respingeri.
Dar cele mai cunoscute sunt fără dubiu cele trei romane: Tunelul (1948), Despre eroi şi morminte (1961) şi Abaddón, exterminatorul (1974), toate trei fiind traduse în limba română. Sábato a publicat doar patru romane, dar şi-a aruncat în foc cea mai mare parte a paginilor scrise.


Ernesto Sabato - Tunelul

Anna Ahmatova

Vălul des mi-ascundea disperarea...

Vălul des mi-ascundea disperarea
Palmelor goale, ochii fierbinţi…
C-o tristeţe, imensă ca marea,
Am sfârşit prin a-l scoate din minţi.

Şi s-a dus, într-o noapte cu lună –
Gura strânsă-ntr-un zâmbet amar.
Am fugit după el ca nebună,
Să-i mai spun înc-o vorbă măcar,

Şi-am strigat: ”Numai eu sunt de vină.
Am glumit; dacă pleci, o să mor!”
Mi-a răspuns cu o voce străină:
“Bate vântul. Te du în pridvor.”


Ecoul


Cale spre trecut de mult e-nchisă,
Aş mai avea acum nevoie de trecut?
Colo uitat-am lespedea de sânge
Sau uşa unsă grijului cu lut?
Poate ecoul care deocamdată
Nu tace, deşi-l implor atât de mult?...
Cu-acest ecou s-a întâmplat exact
Ca şi cu inima pe care o ascult.


Noi nu vom bea dintr-un pahar vreodata

Noi nu vom bea dintr-un pahar vreodata
Nici dulce vin, nici apa de izvor.
Saruturi n-mo schimba in zori ; o data
Nu vom privi amurgu-odihnitor.

Ti-e aer soarele, si mie luna,
Dar dragostea ce-o respiram e una.

Un altul ma-nfasoara-n gingasie,
Cu rasul ei, o alta te-a legat,
Dar spaima ta imi apartine mie
Si tu, de boala mea esti vinovat.
Mai dese intalniri nu vom avea,
Caci linistea ni-e data doar asa.

Suflarea mea in stihul tau e treaza,
Doar glasul tau rasuna-n stihul meu.
O, e un rug de care nu cuteaza
Nici om sa se atinga si nici zeu.
Si dac-ai sti, acum, ce dragi imi sunt
Aceste buze cu miros de vant !


Pe luna noua, intr-o seara,

Pe luna noua, intr-o seara,
M-a parasit iubitul. Si ...?
" O, dansatoarea mea pe sfoara,
Cam cat vei supravietui? "

Eu i-am raspuns ca nu ma doare
Si ca-i mai bine pentru noi,
Dar sa m-aline nu-s in stare
Nici cele patru cape noi.

Un gol adanc sub pasi se casca,
Acelasi gol in suflet simt ...
Mi-admir umbrela chinezeasca,
Pantofii proaspat dati cu-argint.

In sala - vechea veselie,
Surade gura mea oricui.
Dar inima, ea stie, stie,
Ca-n loja cincea, nimeni nu-i ...


Muza

În noapte, când îi bănuiesc venirea,
Pe-un fir de păr stă viaţa-mi trecătoare.
Ce-i libertatea, gloria, iubirea,
Alături de această vrăjitoare?

Şi intră iar. Dând la o parte stinsul
Voal, cu ochii mă măsoară greu,
Întreb:"Lui Dante tu-ai dictat cuprinsul
Infernului?" - Şi îmi răspunde: "Eu!"

William Golding

S-a născut pe 19 septembrie , 1911 la St Columb Minor, un sat apropiat de Newquay, Cornwall. A început să scrie la vârsta de 7 ani. Tatăl său era un profesor local cu convingeri politice radicale şi o încredere oarbă în puterea ştiinţei. Familia sa s-a mutat la Marlborough unde William a urmat Marlborough Grammar School. A mers mai apoi la Oxford University (Colegiul Brasenose , Oxford) în 1930, unde a studiat ştiintele naturii şi limba engleză. Prima sa carte, o culegere de poeme, a apărut în 1934 cu un an înainte ca Golding să primească diploma de BA. A luat parte în Marina britanică la debarcarea din Normandia în D-day şi la operaţiunea de scufundare a celui mai mare crucişător german, nava Otto von Bismarck în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
S-a căsătorit cu Ann Brookfield, o chimistă, în 1939. După ce a fost pe rând actor, marinar, muzician, a devenit profesor de engleză şi filozofie la o şcoală Bishop Wordsworth's School din Salisbury.
În 1961 William Golding s-a dedicat exclusiv scrisului abia la cincizeci de ani. Experienţa războiului avea să-l marcheze profund, interzicându-i să mai vadă în om o fiinţă inocentă: pentru el, până şi copiii poartă în suflete germenele răului. Aceasta este tema primului său roman, Împăratul muştelor ( The Lord of the Flies , 1954), care a cunoscut un enorm succes imediat după apariţie. Urmează alte 11 romane şi două volume de eseuri, tratând, toate, aceeaşi temă. În 1983, în discursul de recepţie a premiului Nobel, Golding se arata uimit de obstinaţia cu care oamenii caută semnele deznădejdii, pe care el însuşi le-a lăsat în opera sa. "Eu nu mă simt deloc deznădăjduit", spunea el cu acel prilej. Iar paradoxul acesta exprimă cel mai bine luciditatea cu care a privit întotdeauna lumea în care ne este dat să trăim.
A primit titlul de cavaler de la regina Elizabeta a II-a a Regatului Unit al Marii Britanii în 1988.
William Golding a murit in casa sa din Perranarworthal, lângă Truro, Cornwall pe 19 iunie , 1993 şi a fost îngropat în cimitirul bisereicii din Bowerchalke, Wiltshire, Anglia.



Împăratul muştelor
- fragment -

Tatălui şi mamei mele

I
Vuietul scoicii

Băiatul blond îşi dădu drumul pe ultimul metru de stîncă şi începu să-şi
croiască drum spre lagună. Deşi îşi scosese jerseul de şcoală şi-l tîra acum
într-o mînă, cămaşa cenuşie îi asudase pe trup şi părul i se lipise de frunte.
De jur împrejur, brazda lungă trasă prin junglă devenise o baie fierbinte. Se
trudea să-şi facă loc printre liane şi printre trunchiurile zdrobite, cînd o
pasăre, o apariţie roşie şi galbenă, ţîşni cu un ţipăt de vrăjitoare; ţipătului îi
răspunse un altul.
― Hei! se auzi. Stai o clipă!
Desişurile din marginea brazdei se scuturară şi picături de ploaie căzură
grindină.
― Stai niţel! zise vocea. M-am încurcat în liane.
Blondul se opri şi îşi trase ciorapii cu un gest automat, de parcă ar fi
fost acasă, nu în junglă.
Vocea se auzi iar:
― De-abia mă pot mişca printre lianele astea.
Cel ce vorbise ieşi cu spatele dintre desişuri, iar crăcile îi zgîriară
hanoracul slinos. Mărăcinii se agăţaseră şi îi zgîriaseră rotulele goale şi
plinuţe ale genunchilor. Se aplecă, scoase cu grijă ţepii mărăcinilor şi se
întoarse. Era mai scund decît băiatul blond şi foarte gras. Înaintă, uitîndu-se
atent pe unde calcă, apoi înălţă capul şi privi prin lentilele groase ale
ochelarilor.
― Unde-i omul cu megafonul?
Blondul clătină din cap.
― E o insulă. Cel puţin, aşa cred, zise el. Uite un colţ de stîncă în apă. Te
pomeneşti că n-o fi nici un om mare pe aici.
Grăsanul păru uimit.
― A fost pilotul ăla. Dar nu era în compartimentul pasagerilor, ci în
carlingă.
Blondul făcu ochii mici şi scrută colţul de stîncă.
― Ce s-o fi întîmplat cu puştii? continuă el. Trebuie să fi scăpat cîţiva.
Sînt convins. Tu ce crezi?
Blondul porni degajat spre malul mării. Încerca să se poarte cît mai
firesc şi nu se arătă prea indiferent la cele auzite, dar grăsanul se grăbi să-l
urmeze.
― Nu-i absolut nici un om mare?
― Nu cred.
Blondul vorbise solemn; apoi îl copleşi bucuria unei ambiţii împlinite. Se
aşeză în mîini, cu capul în jos, chiar în mijlocul brazdei şi îi rînji grăsanului,
pe care îl vedea de-a-ndărătelea.
― Nu-i nici un om mare!
O clipă grasul rămase pe gînduri.
― Şi pilotul?
Blondul reveni la poziţia normală şi se aşeză pe pămîntul jilav.
― O fi zburat mai departe, după ce ne-a dat drumul. Nici n-ar fi putut să
aterizeze aici. În orice caz, nu cu un avion cu roţi.
― Am fost atacaţi!
― Nu-ţi fie frică, are să se întoarcă.
Grăsanul clătină din cap.
― Pe cînd coboram, m-am uitat printr-o fereastră. Am văzut cealaltă
parte a avionului. Era în flăcări.
Măsură din ochi brazda din junglă.
― Uite ce-a făcut fuzelajul...
Blondul întinse mîna şi pipăi trunchiul mutilat al unui arbore. Preţ de o
clipă, păru interesat.
― Ce s-o fi întîmplat cu avionul? Unde-o fi?
― L-a împins uraganul în larg. Era foarte primejdios, fiindcă toate
trunchiurile se prăbuşeau. Trebuie să mai fi rămas nişte copii în avion.
Ezită un moment, apoi vorbi din nou:
― Cum te cheamă?
― Ralph.
Grăsanul aşteptă să fie întrebat şi el cum se numeşte, dar propunerea
de prezentare nu avu loc; blondul pe nume Ralph zîmbi vag, se ridică şi porni
iar spre lagună. Grăsanul se ţinu scai de el.
― Cred că mai sînt mulţi copii împrăştiaţi pe-aici. N-ai văzut pe nimeni?
Ralph clătină din cap şi iuţi pasul. Apoi se împiedică de o cracă şi căzu
cu o buşitură.
Grăsanul se opri lîngă el, suflînd din greu.
― Mătuşica mi-a spus să nu fug, fiindcă sufăr de astmă, explică el.
― Aşa, mă?
― Chiar aşa. Mi se taie răsuflarea. Eram singurul băiat din şcoală care
avea astmă, rosti grăsanul plin de mîndrie. Şi port ochelari de la trei ani.
Îi scoase şi-i întinse lui Ralph, clipind şi zîmbind, apoi începu să-i şteargă
de hanoracul jegos. O expresie de durere şi concentrare îi schimonosi
trăsăturile slab conturate. Îşi şterse sudoarea de pe obraji şi îşi puse repede
ochelarii pe nas.
― Fructele alea.
Se uită în jurul brazdei.
― Fructele alea, zise el. Cred...
Îşi potrivi ochelarii, se îndepărtă de Ralph, călcînd prin desişuri, şi se
ghemui în frunzişul încîlcit.
― Mă întorc numaidecît...
Ralph se desprinse prudent dintre liane şi se strecură mai departe
printre ramuri. Îl lăsă repede în urmă pe grăsan cu gîfîielile lui şi o apucă
grăbit spre perdeaua care se afla încă între el şi lagună. Trecu peste
trunchiul unui arbore zdrobit şi ieşi din junglă.
Ţărmul era străjuit de palmieri. Stăteau drepţi, înclinaţi sau sprijiniţi,
scăldaţi în lumina soarelui şi cu frunzişul verde la o înălţime de treizeci de
metri. Ţărmul de sub ei, presărat cu nuci de cocos putrezite, cu vlăstari de
palmieri şi acoperit cu iarbă aspră, era răscolit pretutindeni de pomi
dezrădăcinaţi şi prăbuşiţi. Îndărătul lor se întindea bezna adevăratei păduri
şi brazda deschisă prin ea. În picioare, cu o mînă sprijinită de un trunchi
cenuşiu, Ralph îşi strînse pleoapele în faţa mării sclipitoare. În depărtare,
poate la un kilometru şi jumătate, talazurile albe lingeau nişte stînci de
coral, iar dincolo de ele marea era de un albastru închis. În arcul neregulat al
stîncilor de coral, laguna stătea liniştită ca un lac de munte şi colorată în
toate nuanţele albastrului, în verde tulbure şi în purpuriu. Plaja dintre terasa
cu palmieri şi ţărm era un arc subţire, aparent nesfîrşit, căci la stînga lui
Ralph liniile palmierilor, ale plajei şi ale mării se adunau într-un punct la
infinit; şi, veşnic, aproape vizibilă, arşiţa.
Sări de pe lespedea de piatră. Pantofii negri i se înfundară în nisip, iar
căldura îl lovi. Simţi toată greutatea hainelor şi, cu un gest sălbatic, îşi azvîrli
pantofii din picioare, apoi, dintr-o singură mişcare, îşi smulse ciorapii cu
jartiere cu tot. Sări iar pe lespede, îşi scoase cămaşa şi rămase în picioare
printre cojile de nuci de cocos, ca nişte cranii, iar pe trup i se prelinseră
umbrele verzi ale palmierilor şi ale pădurii. Îşi desfăcu catarama în formă de
şarpe a curelei, îşi trase pantalonii scurţi şi chiloţii şi rămase gol, cu ochii
ţintă la plajă şi la marea orbitoare.
Era destul de mare, avea doisprezece ani şi cîteva luni, aşa încît îşi
pierduse burtica plinuţă din copilărie; nu era totuşi destul de mare pentru ca
adolescenţa să-i dea sentimentul pudorii. Judecînd după lăţimea şi greutatea
umerilor, ar fi putut deveni boxer, deşi gura trăda o anume moliciune, iar în
privire nu i se citea arţagul. Bătu uşor cu mîna trunchiul palmierului; apoi,
forţat să recunoască în cele din urmă existenţa insulei, rîse din nou încîntat
şi stătu în mîini. Reveni mlădios pe picioare, sări pe plajă, îngenunche şi
adună cu braţele la piept două mormane de nisip. După aceea se lăsă niţel
pe spate şi privi cu ochi vii şi nerăbdători marea.
― Ralph...
Grăsanul coborî dintre palmieri şi se aşeză atent pe marginea lespezii.
― Îmi pare rău c-am stat aşa de mult. Fructele alea...
Îşi şterse ochelarii şi-i potrivi pe nasul turtit. Rama îi imprimase la
rădăcina nasului un "V" adînc şi roz. Se uită cu invidie la trupul bronzat al lui
Ralph, apoi la propriile haine. Prinse capătul fermoarului, întins pe tot
pieptul.
― Mătuşica...
Trase apoi energic de fermoar şi îşi scoase hanoracul peste cap.
― Aşa!
Ralph îi aruncă o privire piezişă şi nu-i răspunse.
― Mă gîndesc c-ar trebui să aflăm cum îi cheamă pe toţi şi să facem o
listă, zise grăsanul. N-ar strica să ne adunăm.
Ralph ignoră propunerea, iar grăsanul se văzu silit să continue:
― Nu-mi pasă cum au să-mi spună, cît timp n-au să mă strige ca la
şcoală, îi mărturisi el.
Ralph arătă oarecare interes.
― Şi cum te strigau la şcoală?
Grăsanul aruncă o privire peste umăr şi se aplecă spre Ralph.
― Îmi spuneau "Piggy"1, şopti el.
Ralph izbucni în hohote de rîs. Sări în picioare:
― Piggy! Piggy!
― Ralph... te rog!
Piggy îşi încleştă mîinile, cuprins de teamă.
― Am spus că nu vreau să...
― Piggy! Piggy!
Ralph ţopăi în aerul fierbinte de pe plajă, apoi se întoarse în viraj ca un
avion de vînătoare cu aripile strînse şi îl mitralie pe Piggy.
― Vîîîîj!
Plonjă în nisipul de la picioarele lui Piggy şi rămase acolo rîzînd.
― Piggy!
Piggy zîmbi reticent, măgulit fără să vrea de dramul acela de preţuire.
― Cîtă vreme n-o să le spui ălorlalţi...
Ralph chicoti pe nisip. Expresia de durere şi concentrare reveni pe faţa
lui Piggy
― Stai niţel.
Se întoarse iute în pădure. Ralph se ridică şi o luă la dreapta.
Un element pătrat al peisajului întrerupea plaja; o platformă uriaşă de
granit trandafiriu îşi croia drum necruţător prin pădure, prin terasă, prin nisip
şi prin lagună, ca un chei suspendat, înalt de peste un metru. Platforma era
acoperită cu un strat subţire de pămînt şi iarbă aspră, şi umbrită de palmieri
tineri care ― neputînd să crească la înălţimea maximă, rădăcinile fiind lipsite
de sol adînc ― se prăbuşeau şi se uscau cînd ajungeau de vreo şapte metri,
iar trunchiurile lor devălmăşite erau numai bune să şezi pe ele. Palmierii încă
în picioare formau un plafon verde, pe care jucau reflexiile amestecate ale
lagunei.
Ralph se urcă pe platformă, simţi răcoarea şi umbra, închise un ochi şi
se convinse că umbrele de pe trupul lui erau cu adevărat verzi. Se îndreptă
spre marginea dinspre mare a platformei şi rămase cu privirea la apă. Era
limpede pînă la fund şi strălucea de eflorescenta ierburilor marine tropicale
şi a coralului. Un banc de peştişori lucioşi săgeta ici-colo. Ralph vorbi singur,
articulîndu-şi încîntarea pe corzile de bas ale vocii.
― Aaah!
În spatele platformei se iviră alte minuni. O forţă necontrolată a naturii
― un taifun, poate, sau o furtună dezlănţuită o dată cu venirea lui Ralph aici
― îngrămădise nisip în lagună, astfel încît pe plajă se formase un bazin lung
şi adînc, îngrădit la capătul cel mai îndepărtat de un perete înalt de granit
trandafiriu. Ralph, pe care aspectul de falsă adîncime a bazinelor de pe plajă
îl mai înşelase şi înainte, se apropie, gata de o nouă dezamăgire. De data
asta însă, insula îşi ţinu făgăduiala, iar bazinul, inundat evident doar în
timpul fluxului, era, lucru de necrezut, atît de adînc la un capăt, încît arăta
verde-închis. Ralph îl cercetă cu atenţie pe toată lungimea celor treizeci de
metri, apoi se aruncă în el. Apa era mai caldă decît sîngele lui şi avu
impresia că înoată într-o baie uriaşă.
Piggy apăru din nou, se aşeză pe marginea cornişei stîncoase şi urmări
cu invidie trupul verde şi alb al lui Ralph.
1 Purceluşul (engl.)
― Dar bine mai înoţi!
― Piggy!
Piggy îşi scoase pantofii şi ciorapii, îi întinse cu grijă pe stîncă şi încercă
apa cu degetul mare de la picior.
― E fierbinte!
― Dar cum te aşteptai să fie?
― Nu mă aşteptam la nimic. Mătuşica...
― Ia mai dă-o dracului pe mătuşă-ta!
Ralph plonja din nou şi înotă pe sub apă cu ochii deschişi; îngrăditura de
nisip a bazinului se înălţă ameninţătoare ca o costişă de deal. Se întoarse pe
spate, ţinîndu-şi nasul cu degetele, şi pe faţă îi juca şi se sfărîmă o rază
aurie. Piggy păru că se hotărăşte şi începu să-şi scoată pantalonii scurţi.
Imediat rămase gol ― palid şi gras în goliciunea lui. Coborî pe vîrful
picioarelor taluzul nisipos al lacului, intră pînă la gît în apă şi îi zîmbi mîndru
lui Ralph.
― N-ai de gînd să înoţi?
Piggy clătină din cap.
― Nu ştiu să înot. Nu mi-au dat voie. Astma mea...
― Ia mai dă-o dracului de asta-a-mea!
Piggy primi afrontul cu un fel de răbdare umilă.
― Dar bine mai înoţi!
Ralph lipăi spre mal, îşi băgă capul la fund şi împroşcă apoi printre buze
o şuviţă de apă. Îşi înălţă bărbia şi zise:
― Înot de la cinci ani. M-a învăţat tăticu. E comandor de marină. Cînd o
să intre în concediu, o să vină să ne salveze. Tatăl tău ce-i?
Piggy roşi brusc.
― Tăticu a murit, zise el repede, iar mămica...
Îşi scoase ochelarii, căutînd zadarnic în jur ceva cu care să-i şteargă.
― Am stat cu mătuşica. Ţinea o cofetărie. Aveam prăjituri berechet. Cîte
voiam. Cînd o să ne salveze tăticul tău?
― De îndată ce-o să poată.
Piggy ieşi şi rămase gol, şiroind de apă; îşi şterse ochelarii cu o şosetă.
Prin arşiţa dimineţii, nu ajungea pînă la ei decît mugetul lung al talazurilor ce
se zdrobeau de stînci.
― Da' de unde ştie că sîntem aici?
Ralph se bălăcea în apă. Somnul îl cotropi ca mirajele ce se străduiau să
învăluie strălucirea lagunei.
― Da' de unde ştie că sîntem aici?
"Fiindcă, îşi spuse Ralph, fiindcă, fiindcă."
Mugetul de pe stîncile din mare se îndepărtă mult de tot.
― Au să-i spună la aeroport.
Piggy clătină sceptic din cap, îşi puse ochelarii cu lentilele sclipitoare şi
îşi coborî privirea spre Ralph.
― În nici un caz n-au să-i spună cei de acolo. N-ai auzit ce-a zis pilotul?
Despre bomba atomică? Au murit toţi.
Ralph ieşi din apă şi rămase în faţa lui Piggy, gîndindu-se la această
problemă neobişnuită.
― Sîntem pe-o insulă, nu-i aşa? insistă Piggy.
― M-am cocoţat pe-o stîncă şi cred că-i o insulă, răspunse Ralph încet.
― Au murit toţi şi sîntem pe o insulă, zise Piggy. Nici dracu' nu ştie că
sîntem aici. Tăticu tău nu ştie, nimeni nu ştie...
Îi tremurau buzele, iar ochelarii i se aburiseră de ceaţă.
― S-ar putea să rămînem aici pînă murim.
La acest ultim cuvînt, li se păru că arşiţa se înteţeşte, ca o apăsare
ameninţătoare, iar laguna îi copleşeşte cu scînteieri orbitoare.
― Mă duc să-mi iau hainele, bombăni Ralph. Uite-le colo.
O rupse la fugă pe nisip, sub razele neîndurătoare ale soarelui, traversă
platforma şi dădu peste hainele risipite. Îmbrăcatul cămăşii cenuşii îi
produse o nouă şi stranie plăcere. Se urcă pe marginea platformei şi se
aşeză la umbra verde, pe un trunchi din apropiere. Piggy se săltă şi el,
strîngînd la subsuoară aproape toate hainele. Se aşeză grijuliu pe un trunchi
prăbuşit, lîngă stîncă micuţă, îndreptată spre lagună; pe trup îi tremurau
reflexiile razelor încîlcite.
― Trebuie să dăm de ceilalţi, spuse Piggy. Trebuie să facem ceva.
Ralph nu-i răspunse. Se aflau pe o insulă de coral. Se lăsă pradă viselor
plăcute, apărat de soare şi ignorând ce cobea Piggy.
― Cîţi om fi? insistă Piggy
Ralph înaintă şi se opri lîngă grăsan.
― Habar n-am.
Pe apele lucioase, sub pîcla arşiţei, se strecurau ici şi colo brize uşoare.
Cînd ajungeau la platformă, frunzele de palmieri porneau să şoptească, iar
pete neclare de soare alunecau pe trupul băieţilor sau se mişcau la umbră,
ca nişte fiinţe strălucitoare şi înaripate.
Piggy îşi înălţă privirea spre Ralph. Pe faţa acestuia umbrele se
inversaseră; deasupra erau verzi, iar jos strălucitoare, proiectate de lagună.
Prin păr i se furişă o rază tulbure de soare.
― Trebuie să facem ceva.
Ralph nu-i dădu nici o atenţie. Iată, în sfîrşit, locul mult visat, dar
niciodată înţeles pe deplin, prinzînd brusc o viaţă adevărată. Deschise
buzele într-un zîmbet de încîntare, iar Piggy, luînd surîsul lui drept o dovadă
că era acceptat, rîse încîntat.
― Dacă-i într-adevăr o insulă...
― Dar asta ce-o mai fi?
Ralph încetă să zîmbească şi arătă cu degetul spre lagună. Printre
ierburile marine şi ferigi se vedea un obiect alb-gălbui.
― E o piatră.
― Nu. E o scoică.
Piggy nu-şi mai găsea locul, cuprins de un entuziasm frenetic.
― Aşa e. E o scoică! Am mai văzut una la fel. Pe zidul din spatele casei
cuiva. Zicea că-i o cochilie. Sufla în ea şi-atunci venea mămica lui. Costă o
groază de bani...
Aproape de cotul lui Ralph, vlăstarul unui palmier se apleca peste
lagună. Greutatea trunchiului făcuse să se ridice o moviliţă de pămînt sterp,
afînat, şi palmierul avea să se prăbuşească în curînd. Ralph smulse tulpina şi
începu s-o vînture prin apă, în timp ce peşti sclipitori fulgerau în toate
părţile. Piggy se aplecă riscant.
― Ai grijă. Ai s-o spargi...
― Gura!
Ralph vorbi cu gîndul aiurea. Scoica era interesantă, frumoasă, o
adevărată jucărie scumpă; dar plăsmuirile vii din visul lui diurn stăruiau încă
între el şi Piggy, care, în această împrejurare, se dovedi o fiinţă fără
importanţă. Tulpina palmierului se îndoi şi Ralph împinse scoica printre
ierburi, întinse mîna ca o pîrghie şi apăsă cu cealaltă, pînă cînd cochilia ieşi
la suprafaţă picurînd şi Piggy reuşi s-o apuce.
Acum, că scoica nu mai era doar un obiect vizibil dela distanţă şi
intangibil, Ralph se entuziasma şi el.
― ...o cochilie face o groază de bani, bolborosi Piggy. Sînt sigur că, dacai
vrea să cumperi una, ar trebui să dai pe ea o mulţime de bani... Ala o
ţinea pe zidul grădinii, iar mătuşica...
Ralph îi luă scoica şi pe braţ i se prelinse puţină apă. De un alb-gălbui
închis, scoica avea ici-colo pete trandafirii decolorate, între vîrful ei ros, niţel
găurit, şi valvele roz ale gurii, corpul lung de patruzeci de centimetri,
acoperit cu un desen fin şi cizelat, se răsucea uşor în spirală. Ralph o
scutură, golind de nisip tubul adînc.
― ...mugeşte ca o vacă, spuse Piggy Avea şi nişte pietre albe, şi mai
avea o colivie cu un papagal verde. Fireşte, nu sufla în pietrele albe, zicea...
Se opri să-şi tragă răsuflarea şi mîngîie obiectul strălucitor din mîinile lui
Ralph.
― Ralph!
Băiatul îl privi.
― Cu ajutorul ei, îi putem chema pe ceilalţi. Ca să ne adunăm. Cînd or
să ne audă, or să vină toţi...
Îl privi radios pe Ralph.
― Asta urmăreai, va să zică? De asta ai scos cochilia din apă?
Ralph îşi dădu peste cap părul blond.
― Cum sufla prietenul tău din cochilie?
― Parcă scuipa, răspunse Piggy. Mătuşica nu voia să mă lase să suflu,
din cauza astmei. Băiatul zicea că trebuie să sufli prin capătul de jos.
Piggy îşi puse mîna pe abdomenul umflat.
― Hai, încearcă, Ralph. Cheamă-i!
Neîncrezător, Ralph duse la gură capătul mic al scoicii şi suflă. Prin gura
cochiliei ieşi doar un şuierat. Ralph se şterse pe buze de apa sărată şi suflă
iar, dar scoica rămase tăcută.
― Parcă scuipa.
Ralph îşi strînse buzele şi suflă în scoică, provocînd un sunet jos, ca un
pîrţ. Băieţii se amuzară atît de tare, încît Ralph, între hohote de rîs, mai suflă
un timp.
― Suflă pe aici, pe jos.
Ralph pricepu şi suflă cu toată forţa în scoică. Scoica răsună pe dată. O
notă aspră şi adîncă vui pe sub palmieri, se răspîndi prin pădurea încîlcită şi
reveni ca un ecou din granitul trandafiriu al muntelui. Stoluri de păsări se
înălţară din vîrful pomilor, iar prin desişuri un animal guiţă şi o rupse la fugă.
Ralph îşi dezlipi scoica de la gură.
― Măiculiţă!
După nota aspră a cochiliei, vocea lui obişnuită suna ca o şoaptă. O
duse din nou la buze, trase adînc aer în piept şi mai suflă o dată. Sunetul
răsună din nou: apoi, la o încercare mai energică, sunetul urcă o octavă şi
deveni un zgomot strident şi mai pătrunzător. Piggy striga ceva încîntat, iar
lentilele îi sclipeau. Păsările ţipau, animalele mici fugeau să se ascundă.
Ralph obosi; sunetul coborî o octavă şi deveni un gîlgîit, un şuierat.
Scoica tăcu ― un colţ strălucitor de elefant. Văzduhul insulei se umplu
de ţipetele păsărilor şi de ecouri, iar faţa lui Ralph se umbri de o emoţie
covîrşitoare.
― Sînt sigur că se poate auzi la kilometri.
Ralph îşi recăpătă suflul şi smulse scoicii o serie de sunete scurte şi
violente.
― Ia te uită! exclamă Piggy. A apărut unul!
Printre palmieri, la vreo sută de metri de plajă, se ivise un copil. Era un
băieţel de vreo şase ani, voinic şi blond, cu hainele în zdrenţe şi mînjit pe
faţă de fructele terciuite. Îşi lăsase pantalonii pe vine într-un scop anume şi
nu-i mai ridicase decît pe jumătate. Sări de pe terasa cu palmieri pe nisip, iar
pantalonii îi căzură în jurul gleznelor; ieşi din ei şi se îndreptă spre platformă.
Piggy îl ajută să se salte. Între timp, Ralph suflă de zor pînă cînd în pădure
răsunară voci. Băieţelul se ghemui înaintea lui Ralph, privindu-l cu ochi
strălucitori. Pe măsură ce se convingea că sunetul avea un scop precis, păru
tot mai mulţumit şi-şi vîrî în gură singurul deget curat, degetul mare
trandafiriu.
Piggy se aplecă spre el.
― Cum te cheamă?
― Johnny.
Piggy bombăni pentru sine numele, apoi i-l strigă lui Ralph care, ocupat
să sufle, nu arătă nici un interes. Plăcerea violentă stîrnită de acest sunet
uluitor îi întunecase faţa, iar bătăile inimii îi înfiorau cămaşa scorţoasă.
Strigătele din pădure se apropiau.
Pe plajă se observau semne de viaţă. Nisipul, palpitînd în pîcla arşiţei,
ascundea multe siluete de-a lungul cîtorva kilometri. Prin nisipul fierbinte şi
mut se îndreptau spre platformă mai mulţi băieţi. Trei copii, cît Johnny de
mici, aproape că răsăriseră din pădurea unde se îndopaseră cu fructe. Unul
brunet, ceva mai mic ca Piggy, îşi croi drum prin desiş, se îndreptă spre
platformă şi le zîmbi vesel tuturor. Veneau tot mai mulţi. Urmînd exemplul
inocentului Johnny, se aşezară pe trunchiurile prăbuşite ale palmierilor şi
aşteptară. Ralph continuă să sufle, scoţînd sunete scurte şi pătrunzătoare.
Piggy se mişca printre ei, întrebîndu-i cum îi cheamă şi încruntîndu-se în
efortul de a le memora numele. Copiii vădeau faţă de el acelaşi respect
firesc, ca în faţa oamenilor cu megafoane. Unii erau goi şi-şi duceau hainele
în mînă; alţii erau pe jumătate dezbrăcaţi, cum se nimerise, în uniforme de
şcoală cenuşii, albastre, gălbui, în haine sau jersee. Aveau insigne, chiar şi
embleme, pulovere şi ciorapi în dungi. Se adunaseră ciorchine peste
trunchiurile palmierilor, în umbra verde: capete cu păr şaten, blond, brunet,
castaniu, nisipiu, cenuşiu deschis; capete care murmurau şi şopteau; capete
cu ochi care îl pîndeau pe Ralph, făcînd speculaţii de tot felul. Se petrecea
ceva.
Copiii care veneau de-a lungul plajei, singuri sau cîte doi, apărură brusc
la vedere cînd ieşiră din pîcla arşiţei şi păşiră pe nisipul din apropiere.
Atenţia îţi era în primul rînd atrasă de o fiinţă întunecată, ca un liliac, ce
dansa pe nisip, precedînd un trup care încă nu se vedea. Era umbra unui
copil care, sub razele verticale ale soarelui, se micşorase, ajungînd o pată
între picioarele grăbite. Cînd şi ultima pereche, înaintînd sub o pată neagră
şi tremurătoare, ajunse la platformă, Ralph îi observă, în vreme ce sufla din
cochilie. Cei doi băieţi, cu capete rotunde ca nişte bile şi cu păr cînepiu, se
aruncară la pămînt şi rămaseră acolo, rînjindu-i lui Ralph şi suflînd din greu,
ca nişte cîini. Erau gemeni şi dubletul arăta atît de nostim, încît te uluia,
nevenindu-ţi să-ţi crezi ochilor. Respirau împreună, rînjeau împreună, vînjoşi
şi plini de viaţă, îşi ridicară spre Ralph buzele umede: se părea că pielea
fetei nu-i încăpea, aşa încît profilurile le erau turtite, iar gurile şi le ţineau
deschise. Piggy aplecă spre ei ochelarii cu lentile strălucitoare şi, printre
şuierăturile stridente ale scoicii, se auzi cum le repetă numele.
― Sam, Eric! Sam, Eric!
Apoi se încurcă; gemenii clătinară din cap şi se arătară cu degetul, iar
copiii rîseră.
În cele din urmă, Ralph încetă şi rămase nemişcat, cu scoica într-o mînă
şi bărbia rezemată de genunchi. Ecourile şi rîsetele se stinseră în depărtare
şi se aşternu tăcerea.
Prin ceaţa diamantină a plajei se opintea o făptură întunecată. Ralph o
văzu primul şi o urmări pînă cînd forţa privirii lui atrase toţi ochii într-acolo.
Făptura păşi din miraj, ajunse pe nisipul curat şi ceilalţi observară că
aspectul ei întunecat nu se datora atît umbrelor, cît hainelor. Un grup de
băieţi mergînd aproape la pas, în două şiruri paralele, şi îmbrăcaţi în
veşminte stranii şi excentrice, iată ce era de fapt creatura. Duceau în mînă
pantaloni scurţi, cămăşi şi haine felurite. Fiecare purta o şapcă neagră şi
pătrată, cu o insignă de argint. Pelerine negre, cu o cruce lungă de argint în
dreptul inimii şi încheiate la gît cu un jabou gălbui, le ascundeau trupurile de
la gît şi pînă la călcîie. Arşiţa tropicelor, coborîrea, căutarea hranei, iar acum
acest marş obositor de-a lungul plajei fierbinţi îi făcuseră să semene la faţă
cu nişte prune proaspăt spălate. Băiatul care îi comanda era îmbrăcat la fel,
avînd însă pe şapcă o insignă de aur. Cînd grupul lui ajunse la vreo zece
metri de platformă, le dădu un ordin, iar băieţii se opriră, trăgîndu-şi
suflarea, transpiraţi şi unduindu-se în lumina nemiloasă. Cu pelerina
fluturînd, comandantul păşi înainte, se îndreptă hotărît spre platformă şi
scrută bezna care i se părea de nepătruns.
― Unde-i trompetistul?
Ralph, înţelegînd că pe cel din faţa lui îl orbise lumina soarelui,
răspunse:
― Nu-i nici un trompetist. Eu am suflat!
Băiatul se apropie şi mai mult, îşi miji ochii şi se uită atent la Ralph.
Puştiul blond pe care îl văzu, cu o cochilie alb-gălbuie pe genunchi, nu păru
să-l mulţumească. Se întoarse repede, învăluit în pelerina neagră.
― Da' nu-i nici un vapor?
Înăuntrul pelerinei înfoiate se vedea un trup înalt, subţirel şi ciolănos;
de sub şapca neagră ieşea un păr roşcat. Băiatul avea o figură boţită şi
pistruiată, urîtă, însă fără a fi stupidă. Ochii de un albastru-deschis te
măsurau nemulţumiţi şi furioşi, sau gata să devină furioşi.
― Nu-i nici un om mare pe aici?
― Nu-i nici unul, îi răspunse Ralph. Avem o întrunire. Veniţi şi voi.
Grupul de băieţi cu pelerine începu să se destrame din şirul strîns.
Băiatul înalt le strigă:
― Corul! Drepţi!
Corul se regrupa, respectînd resemnat ordinul, şi rămase clătinîndu-se
în soare. Cu toate acestea, unii din ei începură să protesteze slab:
― Ascultă, Merridew. Te rugăm, Merridew... n-am putea...?
Unul dintre băieţi căzu cu faţa în nisip, iar şirul se risipi, îl suiră pe
platformă pe băiatul căzut şi îl lăsară întins acolo. Merridew aruncă fulgere
din priviri, dar se sili să iasă cu bine din această situaţie penibilă.
― Foarte bine atunci. Staţi jos. Lăsaţi-l în pace.
― Dar, Merridew...
― Leşină mereu, răspunse Merridew. A leşinat la Gibraltar, la Addis-
Abeba şi la slujba religioasă de dimineaţă, în faţa dirijorului corului.
La acest ultim amănunt răutăcios, membrii corului chicotiră, se aşezară
ca nişte corbi pe trunchiurile devălmăşite şi îl studiară curioşi pe Ralph.
Piggy nu-i întrebă de nume. Superioritatea impusă de uniforme şi autoritatea
firească a vocii lui Merridew îl intimidau. Se strînse de cealaltă parte a lui
Ralph şi îşi făcu de lucru cu ochelarii.
Merridew se întoarse spre Ralph.
― Nu-i nici un om mare pe aici?
― Nu.
Merridew se aşeză pe un trunchi şi se uită în jur.
― Atunci o să trebuiască s-avem singuri grijă de noi.
Piggy, aflat în siguranţă de cealaltă parte a lui Ralph, vorbi timid:
― De-asta a convocat Ralph întrunirea. Ca să hotărîm ce-i de făcut.
Ştim şi unele nume. Ăsta-i Johnny. Ăştia doi... sînt gemeni, Sam şi Eric? Carei
Eric? Tu eşti? Nu... tu eşti Sam...
― Eu sînt Sam...
― Şi eu îs Eric...
― Să spună mai bine fiecare cum îl cheamă, zise Ralph. Pe mine mă
cheamă Ralph.
― Ştim aproape toate numele, zise Piggy. Tocmai le-am aflat.
― Astea-s nume de ţînci, spuse Merridew. De ce să fiu Jack? Mă cheamă
Merridew.
Ralph se întoarse brusc. Vocea băiatului arăta că ştie ce vrea.
― Pe urmă, continuă Piggy, pe ăla... am uitat...
― Vorbeşti prea mult, spuse Jack Merridew. Gura, Fatty2.
Izbucniră rîsete.
― Nu-l cheamă Fatty! strigă Ralph, numele lui adevărat e Piggy!
― Piggy!
― A, Piggy!
Pînă şi ţîncii ţinură isonul hohotelor de rîs. Printre băieţi se formă o
vreme un circuit închis de simpatie, lăsîndu-l pe Piggy în afară; grăsanul se
îmbujora, înclină capul şi îşi şterse din nou ochelarii.
În cele din urmă, rîsul se domoli şi apelul continuă. Printre cei din cor,
Maurice era primul ca înălţime după Jack; era lat în umeri şi zîmbea tot
timpul. Mai era şi un băiat slăbuţ, cu mişcări furişe, pe care nu-l cunoştea
nici unul; stătea izolat şi firea lui ascunsă arăta limpede că nu voia să aibă
de-a face cu nimeni. Murmură că se numea Roger şi tăcu. Bill, Robert,
Harold, Henry; băiatul din cor care leşinase se sprijini în capul oaselor de
trunchiul unui palmier, îi zîmbi uşor lui Ralph şi spuse că se numeşte Simon.
― Trebuie să hotărîm cum vom fi salvaţi, zise Jack.
Băieţii se foiră. Unul dintre puşti, Henry, spuse că voia să plece acasă.
― Gura! îi zise Ralph şi ridică absent cochilia. Cred c-ar trebui s-avem
un şef care să ia hotărîri.
― Un şef! Un şef!
― Eu trebuie să fiu şeful, zise Jack cu o obrăznicie sfruntată, fiindcă sînt
coristul principal şi şeful clasei. Ştiu să cînt în do diez.
Băieţii se foiră din nou.
― Foarte bine atunci, spuse Jack. Eu...
Ezită. Băiatul brunet, Roger, se trezi în sfîrşit şi vorbi răspicat:
― Să votăm.
― Da!
― Să votăm pentru şef!
― Să votăm...
Jocul de-a votatul era aproape la fel de plăcut ca şi cel cu cochilia. Jack
încercă să protesteze, dar în hărmălaia iscată, dorinţa tuturor de a avea un
şef se transformă în alegere, prin aclamarea lui Ralph. Nici unul dintre băieţi
n-ar fi putut găsi o justificare serioasă alegerii. Doar Piggy dăduse dovadă de
bun simţ, în vreme ce faptele îl desemnau clar pe Jack ca şef. Nemişcarea lui
Ralph le atrăsese atenţia: apoi înălţimea şi aspectul lui plăcut; şi, ca un
element tainic, dar foarte puternic ― cochilia. Cel care suflase în cochilie, cel
care stătuse şi îi aşteptase pe platformă cu scoica delicată bălăbănindu-i-se
pe genunchi, făcea o figură aparte.
― Pe cel cu scoica!
― Ralph! Ralph!
― Să-l alegem şef pe cel cu trompeta!
Ralph ridică mîna, impunînd tăcere.
― Foarte bine. Cine-l vrea pe Jack ca şef?
Cu o supunere obosită, corul înălţă mîinile.
― Cine mă vrea ca şef?
Toate mîinile, în afară de cele ale coriştilor şi a lui Piggy, se ridicară
imediat. Apoi Piggy o ridică şi el, vrînd-nevrînd.
― Atunci eu sînt şeful, numără Ralph.
2 Grăsanul.
Cercul izbucni în aplauze. Pînă şi corul aplaudă; pistruii de pe faţa lui
Jack dispărură sub roşeaţa jignirii. Se ridică, apoi se răzgîndi şi se aşeză la
loc, în timp ce văzduhul vuia. Ralph îl privi, gata să-i ofere ceva.
― Fireşte, corul e al tău.
― Am putea face o armată din el...
― Sau vînători...
― Am putea...
Îmbujorarea dispăru de pe faţa lui Jack. Ralph ceru din nou cu mîna să
se facă tăcere.
― Jack e şeful corului. Băieţii ar putea... ce-ai vrea să fie?
― Vînători.
Jack şi Ralph schimbară zîmbete de afecţiune timidă. Ceilalţi începură
să vorbească înfocat.
― Foarte bine, corul. Scoateţi-vă pelerinele, zise Jack şi se ridică.
Băieţii din cor, ca şi cum ar fi scăpat de şcoală, se ridicară, începură să
trăncănească şi îşi aşezară pelerinele negre pe iarbă la grămadă. Jack şi-o
puse pe-a lui pe trunchiul de lîngă Ralph. Pantalonii scurţi şi cenuşii i se
lipiseră de trup din cauza transpiraţiei. Ralph îi privi cu admiraţie, iar cînd
Jack observă, îi explică:
― Am încercat să mă caţăr pe dealul ăla ca să văd dacă e apă împrejur.
Da' ne-a chemat scoica ta.
Ralph îi zîmbi şi ridică scoica, impunînd tăcere.
― Ascultaţi-mă cu toţii. Trebuie să am timp ca să văd cum stau lucrurile.
Nu pot hotărî pe loc ce-i de făcut. Dacă nu-i o insulă, o să fim salvaţi imediat.
Aşa că trebuie să hotărîm dacă e sau nu o insulă. Rămîneţi cu toţii pe loc,
aşteptaţi şi nu vă îndepărtaţi. Trei dintre noi ― dacă luăm mai mulţi, o să ne
încurcăm şi-o să ne rătăcim ― trei dintre noi o să plecăm în cercetare. O să
merg eu, Jack şi...
Se uită împrejur la feţele aprinse de emoţie. Nu ducea lipsă de băieţi
dintre care să aleagă.
― Şi Simon.
Băieţii din jurul lui Simon chicotiră, iar el se ridică şi rîse scurt. Paloarea
leşinului îi dispăruse; era un băieţel subţirel, vioi, privind pe sub o claie de
păr drept, negru şi aspru, care îi atîrna în laţe.
Dădu din cap spre Ralph.
― Bine.
― Şi eu...
Jack înşfăcă un cuţit lung din buzunarul de la spate şi-l înfipse într-un
trunchi. Murmurul se stîrni iar, apoi se stinse.
Piggy se foi.
― Vin şi eu.
Ralph se întoarse spre el.
― Nu eşti bun la aşa ceva.
― Dar...
― N-avem nevoie de tine, i-o tăie Jack. Trei sîntem de-ajuns.
Ochelarii lui Piggy scînteiară.
― Am fost cu el cînd a găsit cochilia. Am fost cu el înaintea celorlalţi.
Nici Jack şi nici restul nu-i dădură vreo atenţie. Se împrăştiară cu toţii.
Ralph, Jack şi Simon săriră de pe platformă şi o luară de-a lungul plajei,
trecînd de bazin. Piggy se ţinu bombănind în urma lor.
― Dacă Simon merge între noi, atunci o să vorbim peste capul lui, zise
Ralph.
Cei trei începură să meargă la pas. Din cînd în cînd, Simon trebuia să
facă doi paşi mici şi repezi ca să-i ajungă. Ralph se opri brusc şi se întoarse
spre Piggy.
― Ascultă!
Jack şi Simon se prefăcură că nu observă nimic, îşi văzură de drum.
― Nu poţi să vii cu noi!
Ochelarii lui Piggy se aburiră iar ― de data asta de umilinţă.
― Tu le-ai spus! După ce că te-am rugat.
Se înroşi, iar buzele îi tremurară.
― După ce te-am rugat că nu vreau...
― Despre ce dracu' vorbeşti?
― De faptul că mi se spune Piggy Ţi-am zis că nu-mi pasă cîtă vreme nau
să mă strige Piggy; te-am rugat să nu le zici, dar te-ai apucat şi le-ai spus
imediat...
Se aşternu tăcerea. Ralph îl privi pe Piggy cu mai multă înţelegere, îşi
dădu seama că îl jignise şi că îl zdrobise sufleteşte. Ezită între două căi ― de
a-şi cere scuze sau de-a continua cu jignirile.
― Mai bine Piggy decît Fatty, conchise el cu brutalitatea conducătorului
înnăscut, dar, oricum, îmi pare rău dacă te simţi jignit. Întoarce-te, Piggy, şi
strînge numele băieţilor. Asta-i treaba ta. La revedere.
Se întoarse şi o rupse la fugă după cei doi. Piggy rămase nemişcat, iar
indignarea de pe faţă îi dispăru treptat. Reveni la platformă.
Cei trei băieţi păşeau repede pe nisip. Fluxul scăzuse, iar ierburile
marine întăriseră o fîşie a plajei, făcînd-o tare ca o şosea. Un fel de
splendoare se răspîndi asupra lor şi asupra peisajului; îi pătrunse şi se
simţiră fericiţi. Se întoarseră unul spre celălalt, rîseră tare şi vorbiră fără să
se asculte. Văzduhul sclipea. Ralph, simţind nevoia de-a găsi o explicaţie,
stătu în mîini şi căzu. Cînd încetară să rîdă, Simon îi mîngîie timid braţul lui
Ralph; trebuiră să rîdă din nou.
― Hai, zise imediat Jack, sîntem exploratori.
― Mergem pînă la capătul insulei şi ne uităm după colţ, zise Ralph.
― Dacă o fi într-adevăr o insulă...
Acum, aproape de sfîrşitul după-amiezei, mirajele se mai domoleau.
Găsiră capătul insulei, care apărea foarte desluşit, fără să-şi fi pierdut, prin
magia mirajelor, forma sau realitatea. O îngrămădire obişnuită de blocuri
cubice, cu o stîncă imensă înălţîndu-se din lagună. Pe stîncă îşi aveau cuibul
păsările marine.
― Parcă-i glazura de pe o prăjitură roz, zise Ralph.
― Nu-i nimic de văzut după colţ, fiindcă nu există un colţ, zise Jack. E o
mică îndoitură ― şi, vă daţi seama, stîncile sînt tot mai greu de urcat...
Ralph îşi puse mîna streaşină la ochi şi urmări conturul zdrenţuit al
colţilor stîncoşi ce înaintau spre munte. Această parte a plajei era mai
aproape de munte decît toate celelalte.
― O să încercăm să ne căţărăm pe munte de aici, zise el. Cred că-i
calea cea mai uşoară. E mai puţină vegetaţie de junglă şi mai multă stîncă
trandafirie. Haideţi.
Cei trei băieţi începură să se caţere. O forţă necunoscută smulsese şi
sfărîmase aceste cuburi, astfel că zăceau strîmb, claie peste grămadă, ca o
piramidă. Cele mai răspîndite erau stîncile trandafirii, încălecate de un bloc
pus pieziş; iar peste bloc un altul, şi aşa mai departe, pînă cînd masa
trandafirie devenea o aglomerare de stînci în echilibru, izbucnind din
fantastica încrengătură a lianelor din pădure. Printre stîncile rozalii erau
adeseori şi cărări înguste, şerpuind în sus. Băieţii reuşiră să se strecoare dea
lungul lor cu faţa la stîncă, pătrunzînd adînc în universul plantelor.
― Cine-a făcut cărarea asta?
Jack se opri şi îşi şterse faţa de sudoare. Ralph rămase alături, gîfîind.
― Oamenii?
Jack clătină sceptic din cap.
― Animalele, zise el.
Ralph cercetă bezna de sub pomi. Pădurea vibra subtil.
― Haideţi.
Ascensiunea abruptă pe tancurile de stîncă nu se dovedi atît de grea ca
trecerile ocazionale prin tufişuri, pentru a da de urma cărării în continuare.
Rădăcinile şi tulpinile lianelor erau atît de încîlcite, încît băieţii trebuiau să se
furişeze printre ele ca nişte ace flexibile. Singurul lor ghid, în afară de solul
cafeniu şi de razele întîmplătoare prin frunziş, era direcţia pantei: dacă o
gaură, de pildă, acoperită de dantela lianelor era mai sus sau mai jos decît o
alta.
Într-un fel, reuşiră să urce.
Prins în păienjenişul lianelor, poate în cea mai grea clipă, Ralph se
întoarse cu ochi strălucitori spre ceilalţi.
― Ţuţ!
― Meserie!
― Mişto!
Greu de ghicit de ce se bucurau. Toţi trei se înfierbîntaseră, erau
murdari şi frînţi de oboseală. Ralph se zgîriase rău. Lianele, groase ca
pulpele lor, nu le îngăduiau să înainteze decît prin nişte tunele. Ralph strigă
de probă şi ascultară cu toţii ecourile înăbuşite.
― Asta-i o adevărată explorare, zise Jack. Sînt sigur că n-a mai călcat
nimeni pe aici.
― Ar trebui să desenăm o hartă, propuse Ralph. Ce păcat că n-avem
hîrtie.
― Am putea să zgîriem pe coajă de copac şi să umplem dungile cu lut
negru, zise Simon.
Privirile lor învăpăiate se adunară din nou, solemn, în beznă.
― Meserie!
Nu aveau destul loc ca să stea cu capul în jos. Ralph îşi exprimă de data
asta intensitatea emoţiei prefăcîndu-se că-l doboară pe Simon cu o lovitură;
în curînd, în penumbră se văzu doar un morman de trupuri fericite şi agitate.
Cînd se despărţiră, Ralph vorbi primul:
― Trebuie să ne vedem de drum.
Granitul trandafiriu al stîncii următoare se afla mult dincolo de liane şi
de pomi, aşa că reuşiră să urce repede poteca. Drumul îi conduse în pădurea
tot mai rară şi întrezăriră întinderea mării. O dată cu spaţiul deschis apăru şi
soarele; le usca sudoarea ce le pătrunsese hainele în arşiţa întunecată şi
umedă. Calea spre vîrf le părea, în sfîrşit, un fel de căţărare peste stîncile
trandafirii, fără să se mai cufunde în beznă. Băieţii îşi croiră drumul prin
defilee şi printre bucăţile ascuţite de stîncă.
― Ia uitati-vă! Ia uitaţi-vă!
Sus, deasupra acestui capăt al insulei, stîncile sfărîmate se ridicau ca
nişte clăi şi coşuri de casă. Cea de care se sprijinea Jack se mişca şi, cînd o
împinse, hurui.
― Haideţi...
Porniră însă nu spre vîrf. Asaltul culmii trebuia să mai aştepte; acum, cei
trei băieţi acceptaseră o altă provocare. Stîncă era cît un mic automobil.
― Împingeţi!
Se legănară înainte şi înapoi, pentru a ţine ritmul.
― Împingeţi!
Accelerarea mişcării de pendul, accelerare, accelerare, ridicare, apăsare
în punctul final de echilibru... mai tare... mai tare...
― Împingeţi!
Stînca uriaşă se clătină, pivotă pe un punct de sprijin, hotărî să nu se
întoarcă, se balansa în aer, se desprinse, căzu, se rostogoli, sări şuierînd prin
văzduh şi sapă o groapă adîncă prin bolta pădurii. Ecouri şi păsări îşi luară
zborul, un praf alb şi roz pluti în aer, pădurea de sub ei se zgudui, ca şi cum
ar fi trecut prin ea un monstru turbat: apoi insula se linişti.
― Ţuţ!
― Ca o bombă!
― Ura!
Cinci minute nu se clintiră de la locul triumfului, în cele din urmă însă,
plecară.
Mai departe, drumul spre vîrf se dovedi uşor. Cînd mai aveau cîţiva paşi,
Ralph se opri.
― Dumnezeule!
Se aflau pe buza unui golf, sau a unei jumătăţi de golf, în peretele
muntelui. Locul era plin cu flori albastre, un fel de plante de stîncă; vegetaţia
atîrna peste deschizătura din stîncă şi se răspîndea abundent prin bolta
pădurii. Prin aer roiau fluturi, ridicîndu-se de pe plante, zburînd şi aşezînduse
la loc.
Dincolo de golf se zărea culmea pătrăţoasă a muntelui şi în curînd
ajunseră pe ea.
Ghiciseră că era o insulă: tot căţărîndu-se printre stîncile trandafirii,
străjuite de mare, şi prin aerul cristalin al înălţimilor, înţeleseseră parcă
instinctiv că marea îi înconjura. Dar nu voiau să-şi spună ultimul cuvînt decît
odată ajunşi în vîrf, cînd vor fi avut o perspectivă panoramică asupra mării.
Ralph se întoarse spre ceilalţi.
― Tot ce-i aici ne aparţine.
Insula semăna oarecum cu o barcă; cocoşată la un capăt, cobora în
spate, anevoios, spre ţărm. De ambele părţi ― stînci, recife, vîrfuri de pomi şi
o costişă abruptă; înaintea lor, în lungimea bărcii, o coborîre mai domoală,
îmbrăcată de pomi şi cu sclipiri trandafirii, apoi întinderea plată a junglei din
insulă, de un verde intens, dar termina la la capăt printr-o coadă trandafirie,
în locul unde insula pătrundea în mare se găsea o alta; o stîncă aproape
izolată, ca un fort, înfruntîndu-i peste frunziş asemenea unui bastion rozaliu
şi îndrăzneţ.
Băieţii cercetară totul, apoi se uitară în largul mării. Erau sus de tot, iar
după-amiaza trecuse de mult; mirajele nu răpeau perspectivei nimic din
limpezimea ei.
― Uite un recif. Un recif de coral. Am văzut poze cu stînci de-astea.
Reciful situat cam la un kilometru depărtare, şi mergînd paralel cu aşazisa
lor plajă, îngrădea mai multe laturi ale insulei. Aşa cum se ivea schiţat
pe mare, părea opera unui uriaş care se aplecase pentru a reproduce forma
insulei, trăgînd o linie continuă cu creta, dar obosind înainte de-a fi terminat.
Apa din golf era albastru-verzuie, iar stîncile şi plantele marine se vedeau ca
într-un acvariu; dincolo de brîul de recife lucea albastrul întunecat al mării.
Fluxul înainta, dîre lungi de spumă se spărgeau de stînci şi, pentru o clipă,
băieţii simţiră că barca se mişca încet la pupa.
Jack arătă în jos.
― Uite unde am aterizat.
În spatele prăpăstiilor şi al stîncilor se deschidea o spărtură printre
pomi; trunchiuri zdrobite, apoi brazda, lăsînd între ea şi mare franjuri de
palmieri. Tot acolo, înfiptă în lagună, era şi platforma alături de care se foiau
ca nişte insecte siluetele copiilor.
Ralph schiţă cu degetul o linie şerpuitoare, pornind din locul sterp unde
stăteau, pe pantă, în josul defileului, printre flori, ocolind în cercuri stîncă de
la care pornea brazda.
― Ăsta-i drumul cel mai scurt înapoi.
Cu ochii strălucitori, cu gurile deschise, triumfători, savurau dreptul de
a domina. Se simţeau înălţaţi: erau prieteni.
― Nu văd nici o dîră de fum de la vreun sat, sau vreo barcă, remarcă
Ralph. O să ne asigurăm mai tîrziu; dar nu cred că insula-i locuită.
― O s-avem ce mînca! strigă Jack. O să vînăm! O să prindem animale...
pîn-au să vină să ne ia de-aici.
Simon îi privi tăcut, dădu din cap, iar părul negru îi căzu pe frunte şi pe
ceafă; faţa îi strălucea.
Ralph se uită în jos, în direcţia opusă, unde nu se vedea nici un recif.
― E mai abrupt, zise Jack.
Ralph îşi făcu palmele căuş.
― Bucăţica aia de pădure de acolo, de jos... o ţine muntele.
Fiecare loc vizibil de pe munte era împădurit ― doar flori şi pomi.
Pădurea fremăta, mugi şi plesni ca un bici. Florile de stîncă din apropiere
tresăriră şi briza aduse o clipă răcoarea pe feţele lor.
― Totul ne aparţine, spuse Ralph şi îşi întinse braţele.
Rîseră, făcură salturi şi urlară pe munte.
― Mi-e foame!
Cînd Simon pomeni că îi era foame, îşi dădură seama că şi lor le era.
― Haideţi, zise Ralph, am aflat ce voiam.
Coborîră pe o costişă de stîncă, căzură printre flori şi îşi croiră drum pe
sub pomi. Se opriră şi cercetară curioşi desişurile dimprejur.
Simon vorbi primul.
― Parcă sînt nişte lumînări. Tufişuri de lumînare. Muguri de lumînare.
Erau tufişuri de tuia întunecate şi frumos mirositoare, iar mugurii, de un
verde ca ceara, stăteau strînşi la lumină. Jack spintecă unul cu briceagul şi
zeama îi împroşcă.
― Muguri de lumînare.
― Nu-i poţi aprinde, zise Ralph. Doar seamănă cu lumînările.
― Sînt luminări verzi, spuse Jack dispreţuitor, nu le putem mînca.
Haideţi.
Se aflau la marginea pădurii dese şi păşeau obosiţi pe o potecă, cînd
deodată auziră zgomote ― guiţături ― şi zgomotul sacadat al unor copite pe
o potecă. Pe cînd înaintau, guiţăturile crescură, devenind disperate. Găsiră
un purceluş prins într-o plasă de liane, zbătîndu-se, pradă unei spaime
demente, ca să iasă din plasa elastică. Guiţa subţire, foarte ascuţit şi
insistent. Cei trei băieţi se repeziră, iar Jack îşi scoase cuţitul cu un gest larg.
Ridică braţul. Urmă o tăcere scurtă după care porcul continuă să guiţe,
lianele continuară să se smucească, iar lama continuă să strălucească la
capătul braţului osos. Pauza dură atît cît animalul să priceapă ce îngrozitoare
va fi lovitura ce i se pregătea. Apoi purceluşul se smulse dintre liane şi o
zbughi prin tufişuri. Băieţii se uitară unii la alţii, iar apoi la locul dramei. Jack
pălise sub pistrui. Dîndu-şi seama că ţinea încă în aer cuţitul, îşi coborî braţul
şi vîrî lama la loc în teacă. Ruşinaţi, izbucniră toţi trei în hohote de rîs şi
porniră să coboare înapoi pe potecă.
― Alegeam locul, zise Jack. Aşteptam să mă hotărăsc unde să-l împung.
― Porcii se înjunghie, nu se împung, îl corectă Ralph violent. Se spune
întotdeauna înjunghiatul unui porc.
― Îl înţepi în grumaz şi laşi să se scurgă sîngele, zise Jack, altfel nu poţi
mînca din carnea lui.
― De ce n-ai...?
Ştiau cu toţii motivul pentru care Jack nu lovise: din pricina spaimei
imense stîrnite de cuţitul ce cobora şi avea să taie în carne vie; din pricina
sîngelui de nesuportat.
― Eram gata, zise Jack.
Mergea înaintea lor şi nu-i vedeau chipul.
― Alegeam locul. Data viitoare...!
Îşi smulse cuţitul din teacă şi-l înfipse într-un pom. Data viitoare avea să
fie fără milă. Se uită împrejur fioros, sfidîndu-i să-l contrazică. Ieşiră la
lumina soarelui, se apucară să caute şi să devoreze hrana, apoi înaintară pe
brazdă spre platformă şi spre adunarea băieţilor.