Johann Wolfgang von Goethe

Născut la Frankfurt pe Main, fiu al lui Johann Kaspar Goethe (1710–1782), înalt funcţionar de stat, şi al Catharinei Elisabeth Textor (1731–1808).
Relaţia lui Goethe cu părinţii, nu a fost fără conflicte. Cu excepţia sorei sale născute la 7 decembrie 1750 Cornelia Friderike Christiana, ceilalţi fraţi toţi au murit timpuriu. În anul 1758 tînărul Goethe s-a înbolnăvit de variolă.
Din anul 1756 pînă 1758, el vizitase o şcoală publică. Un rol esenţial în educaţie religioasă luterană include lectură în Biblie şi duminică slujbele la biserică. Primind o educaţie aleasă, studiind desenul, muzica, scrima, călărie, literatura germană şi universală, limbi străine vechi şi moderne (greaca veche, latina, ebraica, italiana, franceza şi engleza).
Prima îndoială în credinţă, Goethe a avut-o în anul 1755 cu ocazia cutremurului din Lisabona, unde: Dumnezeu i-a pedepsit la fel pe cei nevinovaţi că şi pe cei vinovaţi şi nu s-a dovedit părinteşte.
Educaţia religioasă pe care a primit-o în Frankfurt de la Johann Philipp Fresenius, un prieten al familiei şi mai târziu de la unchiul lui, preotul Ioan Iacob Starck, nu prea i-au plăcut: Protestantismul Bisericii care ne-a fost predat, a fost doar o singură moralitate uscată; la un discurs înţelept nu s-au gîndit, şi doctrina nu era pentru inimă, nici pentru suflet.
Numai ocupaţia cu Vechiul Testament, mai ales de poveştile de Patriarhi Avraam, Isaac şi Iacob i-au sugerat imaginaţiile. Atitudinea sa faţă de Bisericiă şi dogma creştină, a rămas până mai târziu distanţată şi chiar ostilă.
Goethe a început să iubească de timpuriu literatura, pe care o putea găsi în vasta bibliotecă al tatălui sau. Fascinat era şi de teatru, în casa părintească, anual se prezenta un spectacol de teatru de păpuşi. În timpul ocupaţiei Frankfurtului de către trupele franceze, vizita des Teatrul Franţusesc. În anul 1763 a asistat la un concert al tânărului Mozart, care atunci avea şapte ani.
În anul 1765 începe să studieze dreptul la Universitatea din Leipzig de care nu era prea încântat, dar pe care termină în anul 1768. Mai întîi Goethe trebuia să se adapteze la haine şi maniere, stilul elegant de viaţă pentru a fi acceptat de noii concetăţeni. În acest timp o plăcere pentru el era, participarea la cursurile lui Christian Gellert, un poet şi filosof etic al iluminismului.
De asemenea participa şi la cursurile de desen ale pictorului şi sculptorului, Adam Oeser, care era directorul Universităţii din Leipzig. În acest timp scrie primele poezii, Neue Lieder („Cântece noi”), pătrunse de un lirism puternic şi elevat, precum şi o comedie întitulată Die Laune des Verliebten („Capriciul îndrăgostitului”).
Dar de asemenea tînǎrul Goethe se bucura de libertăţile departe de casa părintească. El vizita spectacole de teatru, sau petrecea serile cu prietenii la bere. Aici are şi prima deziluzie sentimentală, în iubirea neîmpărtăşită de Anna Katharina Schönkopf care după doi ani, este de comun acord desfiinţată. Acest eveniment l-a inclus în comedia Die Mitschuldigen („Vinovaţii”), scrisă la întoarcerea lui acasă.
Un an şi jumătate, perioadă de refacere după deziluzia sentimentală în care o prietenă a mamei sale Susanne von Klettenberg îi aducea la cunoştinţă conceptul pietetic al Herrnhuter Brüdergemeine, o derivaţie a Bisericii Protestante, Goethe se ocupa cu misticismul, alchimia şi cercetarea sufletului.
Refăcut sufleteşte, la presiunile tatălui, Goethe se transferă în anul 1770 la Universitatea din Strasbourg unde îşi continuă studiile juridice. Aici în Alsacia, care este şi regiunea cu mult drag descrisă mai târziu, îl întâlneşte pe filozoful Herder, teoreticianul mişcării Sturm und Drang („Furtună şi Avânt”), care va avea un rol hotărâtor în dezvoltarea intelectuală ulterioară a tânărului Goethe. De la acesta va învǎţa să perceapă lumea ca pe o imensă totalitate în care fizicul şi spiritualitatea sunt indivizibile: Nu arborii genealogici şi războaie sunt importante, ci numai devenirea şi existenţa popoarelori, vizibile în Vechiul Testament, Homer, mituri şi poveşti.



Tot Herder i-a explicat limba originală autorilor, cum ar fi Homer, Ossian şi Shakespeare, care i-au dat un impuls decisiv în dezvoltarea poetică a lui Goethe.
Cu ocazia unei călării în Sessenheim, tînărul Goethe a ajuns într-o casă parohială ospitalieră unde sa îndrăgostit de fiica pastorului, Friederike Brion. Poeziile dedicate Friederikei, care mai târziu a fost numite „Sesenheimer Lieder” (printre care Willkommen und Abschied, Mailied, Heidenröslein) au fost în puterea lor expresivă „începutul revoluţionar al unei epoci lirice noi” (der revolutionäre Beginn einer neuen lyrischen Epoche).
La sfârşitul lunii august 1771, el a primit la Frankfurt o licenţă de avocatură unde dorea să devină activ în sensul progresiv al legilor umane. Deja în primul său proces, fiind mai certăreţ, a primit o dojană după care şi-a pierdut dorinţa de a mai exercita această meserie. Cu acest proces, doar după câteva luni de profesare s-a încheiat carieră lui de avocat, chiar dacă firma lui a mai existat încǎ 4 ani, pînă la plecarea lui în Weimar. În aceastǎ perioadǎ Goethe se afla în legătură cu „Darmstädter Kreis”, un cerc literar de iluminişti, format în jurul filozofului Herder, unde mai sunt de amintit Johann Georg Schlosser (mai tîrziu cumnatul lui) şi Johann Heinrich Merck. În această perioadă, scrie drama intitulată Götz von Berlinchingen, prelucrare a unei poveşti scrise după o carte care descrie viaţa unui cavaler de jaf, Götz von Jagsthausen, din timpul războaielor ţărăneşti germane. Această piesă de teatru, prezentată pe o scenă făcută singur, ca în copilărie, va avea mare succes. Aceasta a fost prima dramă germană modernă şi a deschis calea teatrului istoric popular.
La 7 noiembrie 1775 Goethe ajunge la Weimar, unde în primele luni îşi petrece timpul cu petreceri, nebunii de toate tipurile etc., dar va folosi ocazia să îi facă o vizită în Leipzig lui „Käthchen” (Anna Katharina Schönkopf), căsătorită Kanne. În primăvara anului 1776 a început (neoficial) să participe la întâlnirile consiliului. În luna iunie eceluiaş an, în ciuda opoziţiei celorlalţi miniştri şi funcţionari, Goethe a fost numit ministru (Geheimer Rat) al prinţului Karl August cu drept de vot în Consiliul de Miniştri. De timpuriu Goethe a găsit în Anna Amalia, mama ducelui cu care curând a devenit un prieten apropiat, un aliat.
Eficacitatea lui Goethe în politică, în literatura de specialitate este apreciată cu diferenţe. De unii autori este considerat ca politician de reformă, care include printre altele, renunţarea recrutării ţăranilor pentru front, iar alţi menţionează că, Goethe în funcţia lui oficială a forţat recrutarea copiilor de ţărani pentru armată prusacă.
În octombrie al aceluiaşi an, Goethe s-a impus ca Herder să devină consilier consistorial superior la Weimar, oraş faţă de care simţea o veche afinitate.
Goethe o întîlneşte la Weimar pe Charlotte von Stein, o curteană a ducesei Anna Amalia. Fiind prietenă apropiată a lui Goethe, a familiei Herder şi a lui Schiller, a influenţat puternic viaţa şi lucrările acestora. Cu toate că doamna Stein avea şapte copii şi era cu şapte ani mai în vârsta ca Goethe, el se îndrăgosteşte de ea, iubire documentată în peste 1.700 de scrisori.
Din producţia literară a anilor petrecuţi la Weimar sunt de menţionat baladele Der Fischer(„Pescarul”), Erlkönig(„Regele ielelor”), poemele Wanderers Nachtlied („Cântecul nocturn al drumeţului”), Gesang der Geister über dem Wasser („Cântecul nălucilor deasupra apelor”) precum şi drama Iphigenie auf Tauris(„Ifigenia în Taurida”).
Această fructuoasă perioada din viaţa sa luă sfârşit când Goethe, spre stupefacţia tuturor, părăsi Weimarul şi plecă pe neaşteptate în Italia, unde contactul cu operele de artă şi vestigiile antichităţii face să se cristalizeze în opera sa de maturitate clasicismul, înţeles ca întoarcere la idealul de viaţă a culturii şi civilizaţiei elene. Lucrează la dramele Egmont şi Torquato Tasso, care vor fi definitivate mai târziu.
Anul 1786 se distinge prin faptul că Goetheva fi dezamăgit de situaţia sa, de relaţia cu doamna Stein, care devenea incomodă, de munca de guvern care nu îmbunătăţeşte situaţia lui financiară şi îi consumă doar timpul şi energia.
În septembrie 1786 Goethe pleacă, fără să-i spună doamnei von Stein, în Italia. În Weimar planurile lui de călătorie şi destinaţia, în afara ducelui, erau cunoscute numai de angajatul şi secretarul lui, Philipp Seidel. Călătoreşte la Regensburg, München, Mittenwald, Innsbruck, Pasul Brenner, lacul Garda şi Verona la Veneţia. Ajuns în Roma, pictorul Johann Heinrich Wilhelm Tischbein îl ajută să găsească o gazdă în Via del Corso 18, unde azi se află: „Casa di Goethe” (Muzeul Goehte).
Pentru Goethe, următorii doi ani această viaţă nouă în Italia, numită „Călătoria Italiană”, este prosperă şi reprezintă realizarea aspiraţiilor lui culturale - liber şi flexibil din punct de vedere financiar, pentru că salariul lui, i-a fost acordat în continuare.
La Roma Goethe se simţea ca acasă, picta şi modela, dar scria mai puţin. În această perioadă a scris totuşi „Iphigenia” în versuri, operă care nu a avut prea mare succes la prietenii lui. S-a împrietenit aici cu Johann Heinrich Meyer, un pictor elveţian şi bun cunoscător al istoriei artelori,cu care va rămâne prieten bun până la sfârşitul vieţii sale. Goethe se inspira din monumentele cele mai vechi: Pantheonul, Colosseum, Băile Imperiale din Roma etc. şi studia sculpturile antice: Apollo de Belvedere, Hercules Farnese, Juno Ludovisi etc. În plus el se ocupa de arta construcţiilor şi al picturii din antichitate şi al renaşterii. Simpatia lui Goethe era acordată în special pictor şi arhitectului Raffaello şi arhitectului Andrea Palladio. Sub îndrumarea prietenilor, cu mare ambiţie Goethe exersează desenul. Din această perioadă sunt menţinute în jur de 850 de desene.
Ajuns în Weimar, Goethe nu avea sentimentul de a fi acasă. Situaţia din Germania nu se potrivea cu cea din Italia („Din acea Italie aspectuoasă, m-am întors în această Germania fără chip, ... prieteni, care în loc să mă consoleze, ... mai degrabă m-au dus la disperare” 1817). În această perioadă Goethe o întâlneşte pe tînăra de 23 ani, Christiane Vulpius, o fată fără prea multă şcoală, care descindea dintr-o familie de academician sărăcit. În curând ea va deveni iubita lui - probabil pentru că semăna cu iubita din Roma.
În această perioadă publică versurile sale cele mai frumoase şi facile, Römische Elegien („Elegii romane”), cu care provoacă chiar indignare. Scandalul va culmina cu căsătoria lui cu modesta Christiane Vulpius cu care în decembrie 1789 primeşte unicul fiu, din cinci, care supravieţuieşte, August von Goethe. În această atmosferă aproape ostilă, intervine prietenia cu Schiller, care reuşeşte să-l reechilibreze sufleteşte. În acelaşi an, la doi ani de la venirea lui Schiller în Weimar, la recomandarea lui Goethe, Schiller primeşte un post de profesor la Universitatea din Jena. Cu toate acestea, relaţiile între cei doi rămân mai întâi distanţate.
O mare parte a publicului nu putea înţelege că Goethe, autorul lui Götz von Berlichingen şi Werther, s-a transformat în autorul lucrărilor Iphigenie şi Tasso. Nici comediile Der Groß-Cophta („Marele Cophta”), din vara anului 1791 sau Der Bürgergeneral („Generalul cetăţenilor”), scrisă între 23 şi 26 aprilie 1793 şi nici nou prelucrata piesă, eposul Reineke Fuchs („Vulpoiul Reineke”) nu a putut sa schimbe impresia acestora.
A două călătorie în Italia, în 1790, de data asta numai pînă la Veneţia, s-a încheiat cu o dezamăgire. Rezultatele poetice au fost Venezianische Epigramme („Epigrame Veneţiene”), şi convingerea că dezvoltarea craniului porneşte din vertebre.
În anul 1789, Goethe dotase la Universitatea din Jena („Friedrich-Schiller-Universität Jena”) un laborator, şi astfel fonda primul laborator de chimie din Europa. Catedra de chimie fiind ţinută de farmacistul Friedrich August Göttling.
Ca promotor al evoluţionismului, Goethe a emis ipoteze interesante privitoare la geneza diferitelor organe ale plantelor în lucrarea sa Die Metamorphose der Pflanze („Metamorfoza plantei”, 1790); cu aceasta lucrare el justifica locul morfologiei în domeniul botanicii. Publicul însă nu avea înţelegere pentru aceasta, astfel că Goethe a renunţat şi abia 30 de ani mai tîrziu a urmat „Învăţătura oaselor”.
În anul 1791 Goethe preia conducerea teatrului din Weimar, şi Christiane devine consiliera lui; prin felul ei plăcut, ea putea negocia cu, şi să se îngrijească foarte bine de actori. În 1792 Goethe ia parte la eşecul campaniei din Franţa, a coaliţiei conservatoare şi a emigranţilor. La 20 septembrie 1792, la Valmy, războaiele revoluţionare franceze iau întorsătura împotriva coaliţiei, unde Goethe într-un cerc de ofiţeri spunea renumita propoziţie: Von hier und heute geht eine neue Epoche der Weltgeschichte aus, und ihr könnt sagen, ihr seid dabei gewesen. („De aici şi de azi începe o nouă epocă a istoriei lumii, şi voi veţi putea spune, că aţi participat”.
La asediul Mainzului în 1793, Goethe scria la teoria culorilor. Valmy şi Mainzul devastat, îi devin lui Goethe simbolurile de turbulenţă din istoria lumii.
După o lungă boală, Christiane, soţia lui Goethe, moare în anul 1816. Drept urmare, în 1817, Goethe se retrage din conducerea teatrului din Weimar. Nora sa se îngrijea de bunăstarea lui. În acest timp, Goethe a început să facă ordine în lucrările sale.
În această perioadă scrie Geschichte meines botanischen Studiums („Istoria studiului meu botanic”), pînă în 1824, urmate de lucrările Zur Naturwissenschaft überhaupt („Către ştiinţe naturale”) gânduri despre morfologie, geologie şi mineralogie.
Goethe se imprietenise cu Karl Friedrich Reinhard şi Kaspar Maria von Sternberg. Temporar, se dedică aspectelor mistice. Agendele şi notiţele din anii din urmă îi vor servi la scrierea lucrării Italienische Reise („Călătoria Italiană”). În anul 1821 urmează o colecţie de romane scurte: Wilhelm Meisters Wanderjahre („Drumeţiile lui Wilhelm Meister”).
În anul 1823 Goethe, se îmbolnăveşte de inflamaţie a pericardului inimii. După ce s-a însănătoşit, a devenit mai spiritual decât înainte. În Karlsbad, bătrânul Goethe face cunoştinţă cu tînăra de 19 de ani, Ulrike von Levetzow, pe care o cere în căsătorie. Ea însă îl respinge, fapt pentru care Goethe scrie în drum spre casă cu dezamăgire Marienbader Elegie („Elegia din Marienbad”).
Cu ultimile puteri, reia să lucreze la Faust II. El însuşi nu mai scria, doar dicta, în felul acesta Goethe rezolvându-şi corespondenţa, dar şi mărturisind în discuţii lungi problemele sale poetului Johann Peter Eckermann, care scria.
În anul 1830, moare fiul său, August, în Roma. În acelaşi an încheiea lucrarul la a doua parte din Faust. Aceasta a fost o lucrare la care ani mulţi, «a deveni» a fost pentru el cel mai important lucru. Formal era o piesă pentru scenă, dar care de fapt abia dacă se putea juca pe aceasta. În ultimii ani s-a amestecat în controversele dintre cei doi paleontologi Georges Cuvier şi Étienne Geoffroy Saint-Hilaire referitoare la catastrofism, dezvoltarea continuă a speciilor etc.
În august 1831 va vizita din nou pădurea Turingiei din Ilmenau, acolo unde i-au venit primele idei ştiinţifice. 51 de ani mai târziu, după ce în 1780 a scris pe o scîndură a unei căsuţe de vânătoare pe Kickelhahn celebrul său poem Wandrers Nachtlied („Cîntecul de noapte al călătorului”), el a vizitat din nou acest loc.
La 22 martie 1832 Goethe a murit de pneumonie. Ultimile sale cuvinte, care se pare că ar fi fost: Mehr Licht! („Mai multă lumină!”), sunt relatate de medicului său, Carl Vogel, care în momentul decesului însă nu era în camera lui Goethe [24]. Goethe a fost îngropat pe data de 26 martie la Mormântul Prinţilor în Weimar.



Ucenicul vrăjitor

Iar s-a dus în târg batrânul
Maistru vraci, şi-s eu stapânul!
Hai, că pun eu azi la cale
Toate duhurile sale!
Ştiu pe dinafară
Farmecele lui,
Şi minuni, ca dânsul,
Fac, fără să-i spui.

Iute! iute
Adă apă,
Să înceapă
Rotitoare
Valuri-valuri pe-ntrecute
Să se verse-n scăldătoare!

Vino dar, mătură roasă!
Ia-ţi mantaua zdrenţuroasă!
Slugă-ai fost, fii iară slugă!
Fă-mi pe voie dintr-o fugă!
Capătă-ţi picioare,
Sus răsară-ţi cap.
Du-te, poartă-mi, adă-mi
Doniţele-n trap!

Iute! iute
Adă apă,
Să înceapă
Rotitoare
Valuri-valuri pe-ntrecute
Să se verse-n scăldătoare!
Iată-mi-l fugind pe cale!

Umple doniţele-n vale,
Ca un fulger mi se-ntoarnă,
Un potop de valuri toarnă,
Pleacă, vine iară!
Colcăie-n bazin,
Saltă, creşte apa,
A, dar este plin!
Ho! străine!

Scalda-i plină
La hodină,
Ca-nainte!
Ah, pricep... amar de mine!
Vorba mi-a pierit din minte!

Vorba, vai! ce cată spusă
Ca să-l facă iar ce fuse!
Fuge, vai, şi vine-n grabă!
Mătură, de-ai fi de treabă!
Tot mai mult aduce,
Toarnă tot mereu,
Vai, şi mii de râuri
Cad pe capul meu!

Şaga-i şagă,
Nu-mi mai place!
Stai, tu, drace!
Încă râde?!
Inima-n răcori mi-o bagă!
Ce ochi crunţi! Ce schime hâde!

O, dar ai ieşit din iaduri
Ca să faci prin casă vaduri?
Unde caut, pretutindeni,
Parcă-i un puhoi cu grindeni!
Mătură netoată,
Stai pe loc, îţi spun!
Băţ, ce-ai fost odată,
Nu mai fi nebun!

Nu ascultă?!
Hai tu numa!
Căci acuma
Cu toporul
Fără de zăbavă multă
Am să-ţi potolesc eu zorul!

Iată-mi-l! Târâş s-arată!
De m-arunc la tine-odată,
Nici nu mântui tot cuvântul,
Una fi-vei cu pământul!
L-am crăpat în două!
L-am lovit la mir!
Pot s-aştept acuma
Şi să mai respir!

Iată! Iată!
Că învie
Şi-mi îmbie
Doniţi pline
Doi acuma dintr-o dată!
Ajutor, puteri divine!

Şi aleargă! Curg pâraie,
Pretutindeni prin odaie!
Ce privelişte avană!
Vraciul! — Maistre, fă-ţi pomană!
Duhurile tale,
Doamne,-şi fac de cap
Le-am chemat, şi-acuma
Nu mai pot să scap!

— Măturice!
Stai cuminte
Ca-nainte...
Căci la vreme
Doar bătrânul vraci aice,
Duhuri, poate să vă cheme!


Graiul ielelor

Cin' zboară prin viscol aşa de târziu
În noapte? E tatăl cu scumpul lui fiu.
El ţine copilul lipit de-al său piept,
Veghează asupră-i cu ochiul deştept.

— Copile, tu tremuri; ţi-e frică; ce ai?
— Nu vezi, tată dragă, pe-al ielelor crai,
Cu lunga lui coadă, coroană purtând?
— Copile, e ceaţă purtată de vânt.

"O, dragă copile, o, vin ca să-ţi fac
La jocuri frumoase, să-ţi fie pe plac.
Flori mândre, pestriţe, din plai strânge-vei,
Şi maica te-mbracă în aur de vrei!"

— Ah, tată, ei, tată, auzi ce mi-a zis,
Ce craiul în umbră şoptind mi-a promis?
— Taci molcom, copile, şi fii liniştit
E vântul ce-n veştedul crâng a vuit.

"O, vrei tu, copile, cu mine să vii?
Surorile mele cu drag te-or păzi.
Din apă ies ele când este senin
Şi-n cânturi şi-n jocuri te leagănă lin!"

— Dar, tată, ah, tată, nu vezi la un loc,
Prin negură, ielele prinse în joc?
— Văd, dragă copile, eu văd lămurit
Cum ramii îşi mişcă un plop gârbovit.

"Frumos eşti, copile, şi drag tu îmi eşti;
Te smulg cu puterea, deşi te fereşti!"
— Ah, tată, iată-l, mă prinde-acum, vai!
Acum mă striveşte al ielelor crai.

Bătrânul cu groază fugaru-nteţeşte;
Copilul ce geme de sân şi-l lipeşte.
Abia el ajunge acasă cu chin...
Copilul de spaimă-i murise la sân.


Stropi de nectar

Când Minerva, ca s-arate
Preţuirea pentru-alesu-i
Prometeu, din cer i-aduse
De nectar o cupă plină,
Spre a-şi ferici pe oameni
Şi spre-a le sădi în suflet
Simţul artelor frumoase;
Sprintenă-şi zori ea pasul,
Nu cumva să prindă veste

Jupiter; şi cupa de-aur
Şovăi şi pe pământul
Verde câţiva stropi picară...
Iute-albinele-i luară
Urma, şi sorbiră harnic;

Fluturul s-află în treabă
Ca şi el un strop să fure;
Chiar năsâlnicul păianjen
Lunecă şi supse straşnic.
Norocoase-au fost acestea
Şi-alte gingaşe gângănii,
Căci împart cu muritorii
Astăzi deopotrivă cea mai
Mândră desfătare — arta.


Cântecul de amurg al artistului

O, fie ca al vieţii duh
În cuget să-mi vuiască
Şi-o plăsmuire grea de suc
Din mâna mea ţâşnească.

Eu tremur doar şi bâigui doar,
Ci nu renunţ şi stărui.
Te simt,natură, te văd clar,
Mi-e dat să te dezvălui.

Când mă gândesc cum an de an
Gândirea-i mai bogată
Şi unde-a fost doar bărăgan,
Izvoare se desfată,

Mi-e dor, natură,să te simt
Statornică, duioasă!
Din mii de guri să-mi joci ţâşnind
Fântână bucuroasă.

În forţa cugetului tu
Vei pune voioşie
Şi strâmta-mi viaţă, de acu,
Vei face-o veşnicie.


Prooemion

În numele acelui, ce însuşi s-a creat
Din veci drept creatoare chemare nencetat ;
În numele său, care credinţă naşte-n slăvi,
Încrederi şi iubire, putere şi isprăvi ;
Întru-acest nume,-a cărui, numită-atît de des,
Esenţă îi rămîne mereu de nenţeles :

Cît stăpîneşte ochiul, şi-urechea-n jur la fel,
Găseşti doar cunoştinţe ce seamănă cu el,
Iar naltul zbor în flăcări al spiritului tău
La chip şi-asemănare se-apropie de-al său ;
Răpit eşti, te tîrăşte mai luminos acum,
Pe unde treci podoabă devine loc şi drum,
Nu mai contezi, iar timpul în urmă a rămas,
Şi incomensurabil e fiecare pas.

traduceri de Şt.O.Iosif, Maria Banuş şi Şt. Aug. Doinaş