Balada soarelui
Fortuna mi-au pus cărturarii nume,
Iar tu, François, strigi că sunt rea şi crudă,
Ce nu eşti om cu fală şi renume.
Mai buni ca tine-n vărării asudă
Şi sparg în ocne pietrele cu trudă.
Te plângi, cu toată viaţa de ruşine?
Nu eşti tu singurul, şi nici nu se cuvine;
Priveşte-mi faptele de-odinioară bine,
Ce mulţi viteji s-au prăpădit prin mine;
Pe lângă ei, ştiu, eşti un biet poltron.
Stai liniştit şi vorba ţi-o aţine.
Să te-nvoieşti cu ce ţi-am dat, Villon!
Pe marii regi îmi căşunase mie
În vremurile vechi, de altădat'.
Priam muri cu-ntreaga lui armie,
Cetate, turn şi zid nu l-au scăpat;
Lui Hanibal, ce soartă i s-a dat?
În Cartagina moartea l-a învins,
Pe Scipio, aşişderi l-a cuprins;
Senatului pe Cezar l-am vândut;
Pompei în Eghipet a fost pierdut;
Într-un vârtej pe mări pieri Iason;
Prin foc poporul Romei l-am trecut.
Să te-nvoieşti cu ce ţi-am dat, Villon!
Iar Alexandru, care-atât s-a războit,
Tânjind spre stelele Pleiadelor, şi el
De mâna mea pieri: l-am otrăvit.
Regele Alfazar căzu peste drapel
Pe câmpul de bătaie. În ăst fel
Mi-s faptele şi-asemeni vor urma,
Căci n-am la nimeni socoteli a da.
Pe Holofrenes, idolatru blestemat,
Iudita l-a străpuns, dormind în pat,
În cortul lui, cu un pumnal. Pe Absalon?
Pe când fugea, de păr l-am spânzurat.
Să te-nvoieţti cu ce ţi-am dat, Villon!
François, de-aceea să asculţi ce-am zis:
Socoată de n-aş da la Domnu-n Paradis,
Te-aş fi tras ca pe-o zdreanţă prin dârmon,
Şi pentru un păcat, zece-aş fi scris.
Să te-nvoieşti cu ce ţi-am dat, Villon!
Balada femeilor pariziene
Vezi două, trei cu ochi cucernici
pe faldul poalelor şezând
în mănăstiri şi în biserici.
Te-apropie şi stai. Curând
vei şti c-aşa ceva nicicând
n-a spus Macrobiu înainte;
ascultă: prinde-un zvon din vânt;
sunt prea frumoase- nvăţăminte.
La fel şi muntelui Monmartre
că-i foarte vechi, drept talisman
îi dau movila nu prea' naltă
a muntelui Valerien;
şi încă-i las pe-un sfert de an
iertarea Romei. Împăcaţi,
creştinii- or merge cu alean
la schitul fără de bărbaţi.
Iar slujnicari şi slujnicese
de gazde mari, puse pe fapte,
să facă prăjituri alese
şi chef cumplit în miez de noapte;
să bea opt vedre mari, nu şapte,
cât doarme gazda şi găzdarul,
iar eu să le-amintesc în şoapte
şi- n taină, jocul de-a măgarul.
În schimb, fecioarelor de treabă
ce au taţi, mame şi mătuşi,
n-am ce le da. De pe tarabă
totu-a trecut la slugi în guşi.
Vor sta-mbufnate niţeluş,
dar ce n-ar da să le desfete
acea bucată ce- n culcuş
o dau calugării la fete.
Pe Celestini şi pe Satrezi,
deşi li-i traiul greu, de-ascet,
că-s darnici între ei îi vezi,
dar nu prea dau la muieret.
Dovada: Jaquelline, Perrette
şi Izabeau, ce strigă : Doamne !...
Cât de flămânde-s ! Poate- un biet
calugăr să le mai condamne ?
Iar Rotofeiei de Margot
prea dulce-n chip şi la făptură,
cât două-n trup - Brelar Bigod ! -
dar prea supusă creatură,
că o iubesc fără măsură
şi ea pe mine, ca neroada,
de-o prindeţi la vre-o cotitură
citiţi-i, rogu- vă, Balada!...
Baladă veselă despre crâşmari
De suliţă, de lance aruncată,
de ghioagă şi de buzdugan strunjit,
de bardă, de săgeată ferecată,
de paloş, de baltag şi de cuţit,
de ţeapă şi de furcă otrăvită,
de iatagan, de cange, de custură
şi de bandiţi pândind la cotitură
să fie daţi grămadă la pământ,
străpunşi în inimi, sfărtecaţi pe rând,
tăiaţi la beregăţi să-i rupă chinul
şi-n fund de iad să stea cât mai curând
crâşmarii care ne botează vinul!
De arc turcesc, de spadă-ncovoiată
le fie-mpuns burtoiul ghiftuit;
de foc grecesc le ardă chica toată
şi creierii le urle-n nesfârţit;
în ştreang le-atârne hoitul împuţit
şi ciuma bată-i cu vătămătură ;
ba m-aş ruga să fie traşi, cu ură,
în ţepi aprinse, să-i aud zbierând;
beli-i-ar zece gâzi de vii, rânjind
şi în ulei încins să-şi iute cinu;
legaţi de patru cai să văd crăpând
crâşmarii care ne votează vinul!
Plesni-le-ar tunul căpăţâna boată,
lovi-i-ar trăsnetul pe drum, cumplit
şi-apoi o haită de dulăi, turbată
le rupă hălci din trupul hăcuit;
orbească-i fulgerul ca un cuţit,
zăpezi şi grindeni bată-i pe căldură,
uda-i-ar ploile fără măsură
când umblă goi şi-n preajmă n-au veşmânt;
să piară de pumnal făr' un cuvânt
şi hoitul lor să-l vălurească Rhinul;
de optzeci de ciocane piară-n vânt
crâşmarii care ne botează vinul!
ÎNCHINARE:
Stăpâne, blestema-i-ar Domnul sfânt
să sugă până or crăpa, veninul,
că necinstiţi şi fărdelege sunt
crâşmarii care ne botează vinul!
Epistolă
către prieteni
Vă înduraţi de mine, îndurare,
Atât măcar, prieteni, de-aţi avea!
În hrubă zac, nu sub un pom în floare,
Aici, în surghiunia cea mai grea,
Cum Domnul se-nvoi cu Soarta mea.
Cocote, crai, novici şi tinerei,
Voi acrobaţi, voi dansatorii cei
Mai iuţi ca strechea, ageri ca iatanul,
Cu voci ca zvonul unor clopoţei,
Aici îl lăsaţi pe Villon sărmanul?
Voi menestrei cântând în voia lor,
Craidoni, ce numai râdeţi şi glumiţi,
Şi risipiţi bani buni ori calpi cu spor,
Oameni de duh, oleacă aiuriţi,
Estimp el moare de mai zăboviţi.
Stihuitori de cântec, vers, oraţii,
De se va stinge, faceţi-i libaţii.
El zace, raze nu-i aduc aleanul,
Nici adieri, i-s ziduri grele fraţii.
Aici îl lăsaţi pe Villon sărmanul?
Veniţi să îl vedeţi în pătimire,
Nobili iertaţi de orice bir şi dare,
Neaplecaţi la legi şi cârmuire,
Cidoar în faţa Domnului cel mare.
Postind duminici, marţile, oricare,
Lui dinţii ca de greblă i se fac,
(Din coji uscate, nu din cozonac),
Şi-i toarnă-n maţe apă cu toptanul,
În hău adânc nu-i masă, nici hamac,
Aici îl lăsaţi pe Villon sărmanul?
Juni ori bătrâni, prinţi ce vă pomenesc,
Aduceţi-mi iertare cu sigil domnesc,
Şi scoateţi-mă-n coş, tras cu arcanul.
Aşa se-ajută porcii, mă gândesc;
Guiţă unul doar, în turmă o tulesc.
Aici îl lăsaţi pe Villon sărmanul?
Versuri pe tabloul unui primitiv
Adam se deşteaptă; îl arde lin coasta,
Femeia din faţă senină-i zâmbeşte,
Uimit, el se-ntreabă, ca-n vis, ce e asta ?
Bălaie şi goală, la ce foloseşte ?
Deodată privirea în miez îşi ţinteşte,
Stă gol de răsunet o clipă; din castă
Fiinţa-i un licăr de jinduri ţâşneşte...
Iar Eva, pătrunsă de dulcea săgeată,
Vărsându-şi pe spate a pletelor unde,
Îşi plimbă surâsul cu-o graţie-nceată,
Pe sâni, peste coapse, pe trupu-i oriunde,
Să afle ce taină-i deschisă... şi, iată,
Ferindu-şi ruşinea cu palme plăpânde,
Mai mult o arată decât şi-o ascunde.
