Iulia Haşdeu

S-a născut la Bucureşti, la 14 noiembrie 1869, fiind fiica savantului Bogdan Petriceicu Hasdeu şi a Iuliei, născută Faliciu.
A fost un copil supradotat; la vârsta de 2 ani şi jumătate ştia deja puţină franceză şi germană, la 4 ani învăţase să scrie şi să citească, iar la opt ani neîmpliniţi Iulia a trecut examenele cumulate ale celor patru clase primare. Din această perioadă datează şi primele scrieri literare ale Iuliei.
La 11 ani, Iulia Hasdeu a absolvit Colegiul Naţional „Sfântul Sava”, iar în paralel a urmat cursurile Conservatorului de muzică din Bucureşti, secţia de pian şi canto. Un an mai târziu, Iulia va pleca la Paris împreună cu mama sa.

În 1886, Iulia se înscrie la Facultatea de Litere a Universităţii Sorbona din Paris. Îşi stabileşte chiar şi tema lucrării de doctorat, pe care plănuia să o susţină la vârsta de 20 de ani, şi anume "Filosofia populară din ţara noastră".
Însă, la începutul anului 1888, sănătatea Iuliei este marcată de primele semne necruţătoare ale ftiziei. Supărat, Bogdan Petriceicu Haşdeu, tatăl său, va începe o goana nebună în sudul Franţei, în Italia şi în Elveţia, ducându-şi fiica la aer curat, pentru a o salva. Toate încercările sale sunt însă zadarnice. În vara anului 1888, Hasdeu îşi aduce fiica bolnavă înapoi în ţară. După o scurtă perioadă în care i-a vizitat pe toţi doctorii capitalei, Iulia Haşdeu este dusă la Mănăstirea Agapia. În luna august a aceluiaşi an, nefericitul tată îşi aduce copila acasă, ultimele speranţe ale acestuia îndreptându-se către divinitate, după cum nota el însuşi.
"Se milostiveşte, oare, Dumnezeu? Ce este fără putinţă la Atoate Creatorul? Fie şi o minune."
Dar minunea pe care o aştepta Haşdeu nu soseşte, iar pe 29 septembrie 1889, la vârsta de abia de 19 ani, Iulia se stinge din viaţă.
Primul ei volum de poezii, "Bourgeons d'Avril"(Muguri de Aprilie), scris în 1887, apare doi ani mai târziu, sub pseudonimul Camille Armand în volumul "Œuvres posthumes"(Opere postume).

Tatăl Iuliei, foarte afectat de moartea ei, a construit, în memoria acesteia, un castel la Câmpina, cunoscut sub numele de Castelul Iulia Hasdeu. După dispariţia prematură a preaiubitei sale fiice, marele cărturar şi-a canalizat întreaga energie exclusiv într-o singură directie: spiritismul. Ani buni după moartea Iuliei, cei doi, tatăl şi fiica, se vor întâlni regulat în castelul de la Câmpina, în timpul şedinţelor de spiritism. De altfel, chiar şi acest castel construit de Haşdeu, gândit ca un templu închinat fiicei sale, a fost înălţat întocmai după planurile transmise de Iulia din lumea de dincolo. O însemnare a cărturarului pe un manuscris spiritist, scrisă cu cerneală neagră şi păstrată nealterată peste timp, stă depoziţie acestui fapt:
"Acest castel s-a zidit între anii 1894 şi 1896, planul fiind dat de spiritul Juliei B.P. Haşdeu prin medium B.P. Haşdeu, apoi desemnat arhitectonic de T. Dobrescu, construcţiunea de N. Angelescu".



Nu-ndrăznesc

De m-ai asculta vreodată
Aş voi ca să-ţi vorbesc
Tu m-asculţi... cu toate-acestea
N-am putere să-ndrăznesc
Eşti prea bună, eşti prea dulce
Însă fără voia mea
Ca şi-o pasăre pe cracă
Tremur înaintea ta.

Am a-ţi spune multe lucruri
Nu pot însă... mă-nfior
Căci pe buze-ţi văd un zîmbet
Rece, batjocoritor
Gura ta e ca o roză...
Tu în rîs mă vei lua...
Nu-ndrăznesc să ridic ochii
Nu-ndrăznesc-naintea ta.

Mersul tău e de regină
Chiu-ţi e impunător
Pentru ce te-admir într-una
Înţelegi tu prea uşor.
De mi-ai fi tu suverană
Şi eu rege de ţi-aş fi
Pentru tine aş muri.

Poate-s prost! e cu putinţă
Însă ştiu că te iubesc
Inima-mi e simţitoare
Însă nu pot să vorbesc
O! amoru-mi pentru tine
Să ţi-l spun de-aş îndrăzni
N-ai mai rîde ... şi pe-un altul
Niciodată n-ai iubi!


Primăvara şi toamna

Acelaşi farmec verde
Şi ochiul nostru viu
O primăvară verde
Şi-o toamnă-n arămiu.

Că dacă primăvara, cu voci de păsărele
Ne-nveseleşte-n cântec de paseri neînvinse,
Şi toamna calmă, tristă, cu vânturile grele,
Ne linişteşte-n taină cu umbrele ei stinse.

O veselie albă
Ce nu cunoaşte haos;
Pe când toamna în salba
Îmbie la repaus.

Inspiră fiecare o altă nostalgie
Şi-n caldele miresme ne-am vrea mereu ascunşi:
Cele de primăvară - ne-îmbată: o orgie;
De cele ale toamnei suntem mereu pătrunşi.

Dorinţa de ieşire
Adâncul cercetându-l;
Dar toamna, c-o privire,
Ne reculege gândul.

În fiecare lucru un farmec poate fi!
Aflându-l, omul ştie să fie mulţumit:
În primăvară simte nevoia de-a iubi,
Pe când în umbra toamnei se vrea a fi iubit!


Femeia

O inimă de Evă, enigmă-n veci profundă!
Din foc divin şi amestec din tina cea imundă;
Protee fără nume, ce logica dezminţi
Deşartă sau prea rece, sau clocot de dorinţi!
Sub vraja frumuseţii, ori dulcea ta zîmbire,
Ascunzi tu suferinţă, ruşine, sau iubire?
În clara ta privire, de visuri încîntată,
Pot eu citi, femeie, de vei fi plîns vreodată?
Ah, ce perverşi ai ochii, surîsul nu-i timid
Sub fardul ce sclipeşte s-ascunde mai nimic,
Sub finele dantele ascunzi, făr-de mustrare,
Defectele, şi-n taină, porniri spre desfrînare!
La tine totul este spoială sau mascat:
Ţinuta, vorba, faţa şi glasul afectat
Căci tot ce nu-i minciună tu-nfrunţi cu viu răspăr:
Minciuna pentru tine e unic adevăr!
Faţadă-i tot la tine şi prefăcătorie
Şi chiar a ta ştiinţă e doar cochetărie.
Spre a trona mai bine, voind să ne uimească,
Şi-ndeosebi să placă!
E vanitatea-ţi dragă!
Să placi... pentru aceasta ţi-ai da viaţa-ntreagă,
Ţi-ai da averea, pruncii şi cinstea, de se cere,
Şi totul pentru-o biată [şi] ridicolă plăcere!
Cochetăria-ţi este virtutea cea suavă.
Ea în femei se naşte: în tine, doamnă gravă,
În tine ţărăncuţă, cu faţa-mbujorată,
În tine, curtezană, mereu neruşinată.
Femei! - e viaţa voastră şi singura mîndrie;
Voi sufletul vă-nchideţi într-o bijuterie!


A fi iubită

But, oh! the choice what heart can doubt,
Of tents with love, or thrones without?
(Thomas Moore)

Murişi, o, Beatrice, în floarea vîrstei sfinte...
Cu dragostea-i poetul te-a însufleţit;
Prin versurile sale ne stă mereu în minte
Imaginea ta dulce, căci Dante te-a iubit.

Ţi-a fost, o, Eloise, fatală dimineaţa.
De Abelard iubită, fu sincer dragu-ţi crez,
Şi - crin în mînăstire - sfîrşitu-ţi-ai viaţa...
Dar, ca pe Beatrice, eu te invidiez.

Tu-l plîngi pe Cid, Ximena, fiindcă, aspră, soarta
Potrivnică îţi este şi nu-l mai poţi vedea.
El te-a iubit... Iubirea învinge chiar şi moartea;
De-aceea-ntotdeauna eu te voi învia!

Ah, să te ştii iubită! Ce sfîntă fericire!
Să plîngi atunci îţi vine, dar lacrime cereşti!
Să mori iubind!... Ah, moarte de har şi norocire.
Cînd mori în nimb de soare, ca-n el să retrăieşti!...


Himera

De este-n lume-adevărat
Că-ndrăgostiţii au aflat
În germinal sau în brumar
Avîntul altfel nesperat
E că-n himeră-şi fac hotar.

Şi pacea serii de-o iubesc
Cu umbrele ce amăgesc
Natura chiar – augusta mamă
E ca-n visare se voiesc
Şi de himeră nu au teamă.

Ei rîd de vise-amăgitoare
Şi nu se tem că omul moare
Că-n timpul lui Homer mai speră...
Sunt singuri fericiţi sub soare:
Că fericirea – e-o himeră.