Huxley era un copil deşirat, destul de fragil alcătuit, dar cu calităţi intelectuale peste medie. Tatal său era şi botanist şi Aldous şi-a inceput aventura cunoaşterii în laboratorul echipat cu aparatură de ultimă oră al tatălui său, apoi a continuat-o într-o şcoala care se numea Hillside, sub supravegherea mamei sale, până la moartea prematură a acesteia. De la vârsta de 9 ani Aldous a fost mai apoi educat într-o şcoală cu internat britanică. Avea de mic o abilitate deosebită în a manevra ideile.
Mama sa, Julia a murit în 1908, când Aldous avea 14 ani, iar sora sa, Roberta a murit dintr-o altă cauză în aceeaşi lună cu mama sa. Trei ani mai târziu, Aldous a suferit de o boală rară, (keratitis punctata) care i-a redus considerabil vederea. Fratele său mai mare, Noel, s-a sinucis în 1914. Semi-orbirea (ce i-a inspirat romanul Orb prin Gaza) l-a ţinut pe Aldous departe de front în primul război mondial. Când şi-a revenit şi a început să vadă, a urmat cursurile de literatură engleză la colegiul Balliol, Oxford.
Imediat ce şi-a incheiat studiile la Balliol, Huxley a devenit dator vândut tatălui său şi a fost nevoit să lucreze ca să-şi plătească datoria acumulată. A avut o slujbă de scurtă durată în 1918 la Ministerul Aerului , unde se ocupa de proviziile armatei, dar cariera de funcţionar nu l-a atras, aşa ca s-a orientat spre o cariera literară.
Huxley a terminat primul său roman la vârsta de 17 ani, dar cariera de scriitor profesionist şi-a început-o abia pe la 20 de ani. A scris câteva capodopere ale literaturii engleze, utopia Brave New World (Minunata lume nouă), şi un roman eseu despre pacifism, Orb în Gaza). Huxley a fost puternic influenţat de F. Matthias Alexander, pe care l-a inclus ca personaj în romanul Orb în Gaza.
După război Huxley semnează cronici literare şi plastice în mai multe reviste, printre care Atheneum, condusă de criticul John Middleton Murry, şi Westminster Gazette. În 1916 publică volumul de versuri Roata în flăcări. Debutul în proză se produce patru ani mai târziu, în 1920, cu un volum de nuvele, Limbo, iar în anul următor apare primul sau roman, Galben crom. Admirator al literaturii franceze (numeroasele cronici literare si recenzii publicate o dovedesc pe deplin), Aldous Huxley s-a modelat ca scriitor graţie lecturilor din operele lui Denis Diderot, Voltaire, Baudelaire, Marcel Proust, Andre Gide ori Anatole France. Avea o mare admiraţie pentru Shakespeare şi, dintre contemporani, pentru prietenul sau D.H. Lawrence. Autor prolific, Huxley a publicat de-a lungul vieţii peste patruzeci de volume, cele mai semnificative scrise în deceniile al treilea şi al patrulea ale secolului XX.
Huxley a terminat primul său roman la vârsta de 17 ani, dar cariera de scriitor profesionist şi-a început-o abia pe la 20 de ani. A scris câteva capodopere ale literaturii engleze, utopia Brave New World (Minunata lume nouă), şi un roman eseu despre pacifism, Orb în Gaza). Huxley a fost puternic influenţat de F. Matthias Alexander, pe care l-a inclus ca personaj în romanul Orb în Gaza.
După război Huxley semnează cronici literare şi plastice în mai multe reviste, printre care Atheneum, condusă de criticul John Middleton Murry, şi Westminster Gazette. În 1916 publică volumul de versuri Roata în flăcări. Debutul în proză se produce patru ani mai târziu, în 1920, cu un volum de nuvele, Limbo, iar în anul următor apare primul sau roman, Galben crom. Admirator al literaturii franceze (numeroasele cronici literare si recenzii publicate o dovedesc pe deplin), Aldous Huxley s-a modelat ca scriitor graţie lecturilor din operele lui Denis Diderot, Voltaire, Baudelaire, Marcel Proust, Andre Gide ori Anatole France. Avea o mare admiraţie pentru Shakespeare şi, dintre contemporani, pentru prietenul sau D.H. Lawrence. Autor prolific, Huxley a publicat de-a lungul vieţii peste patruzeci de volume, cele mai semnificative scrise în deceniile al treilea şi al patrulea ale secolului XX.
Fiind deja un autor satiric şi un gânditor politic redutabil, în timpul primului război mondial, Huxley a locuit la Garsington Manor , reşedinţa doamnei Ottoline Morrell. Mai târziu, în romanul Galben crom (1921) a caricaturizat modul de viaţă al celor de la Garsington, dar a rămas prieten al familiei Morrells. S-a căsătorit, de altfel, cu Maria Nys, pe care a cunoscut-o chiar la Garsington.
Huxley s-a mutat apoila Llano , California în 1937, dar, exact ca şi în cazul prietenului său, filozoful Gerald Heard, care l-a urmat la scurt timp, i s-a refuzat acordarea cetăţeniei americane pentru că nu a dorit să renunţe la ideile sale pacifiste pentru nişte false convingeri religioase . În cartea sa din 1937 Scopuri şi mijloace, Huxley explică faptul că în civilizaţiile moderne majoritatea oamenilor doresc o lume a libertăţii, păcii, dreptăţii, şi dragostei frăţesti, deşi nu au nici cea mai vagă idee cum să o realizeze.
În 1938 Huxley devine prietenul filozofului indian J. Krishnamurti, pe care îl admira nespus. Devine un vedantist din cercul lui Swami Prabhavananda, şi îl introduce şi pe Christopher Isherwood în acesta cerc. Imediat după această experienţă scrie cartea sa fundamentală în materie de idei şi valori spirituale, Filozofia perenă, în care analizează scrierile unor mari gânditori mistici.
Vederea sa a fost slabă în ciuda scurtei perioade de refacere care i-a permis, totuşi, să studieze la Oxford. În1939 a auzit de Metoda Bates pentru creşterea naturală a vederii, şi de Margaret Corbett, care i-a predat-o. El a pretins într-o carte intitulată Arta de a vedea (joc de cuvinte în limba engleză, titlul cărţii se mai poate traduce si prin "arta de a înţelege"), care a apărut în SUA în 1942, şi în 1943 în Marea Britanie, că vederea i s-a îmbunătăţit substanţial în urma aplicării acestei metode. El a mărturisit că după ce a aplicat această metodă, putea citi fără ochelari pentru prima după 25 de ani .
A început şedinţe de meditaţie şi a devenit vegetarian. Poate şi din acest motiv operele lui au fost puternic influenţate de misticism şi a început să experimenteze un drog halucinogen, mescalina, care i-a fost prezentat pentru prima oară de psihiatrul Humphry Osmond în 1953. Experienţele sale după ingerarea acestui drog psihedelic sunt descrise în eseul Uşile percepţiei (titlul derivă de la câteva rânduri dintr-un poem compus de William Blake) şi romanul Rai şi Iad. Titlul eseului a inspirat de asemenea numele formaţiei de rock The Doors. Scrierile lui Huxley au fost foarte populare în perioada hippie.
Huxley s-a mutat apoi
În 1938 Huxley devine prietenul filozofului indian J. Krishnamurti, pe care îl admira nespus. Devine un vedantist din cercul lui Swami Prabhavananda, şi îl introduce şi pe Christopher Isherwood în acesta cerc. Imediat după această experienţă scrie cartea sa fundamentală în materie de idei şi valori spirituale, Filozofia perenă, în care analizează scrierile unor mari gânditori mistici.
Vederea sa a fost slabă în ciuda scurtei perioade de refacere care i-a permis, totuşi, să studieze la Oxford. În
A început şedinţe de meditaţie şi a devenit vegetarian. Poate şi din acest motiv operele lui au fost puternic influenţate de misticism şi a început să experimenteze un drog halucinogen, mescalina, care i-a fost prezentat pentru prima oară de psihiatrul Humphry Osmond în 1953. Experienţele sale după ingerarea acestui drog psihedelic sunt descrise în eseul Uşile percepţiei (titlul derivă de la câteva rânduri dintr-un poem compus de William Blake) şi romanul Rai şi Iad. Titlul eseului a inspirat de asemenea numele formaţiei de rock The Doors. Scrierile lui Huxley au fost foarte populare în perioada hippie.
Interesul principal al lui Huxley nu viza o entitate vagă, misterioasă şi subiectivă, ci un misticism înalt pe care îl exprima prin termenul "filozofie perenă". În anii 50 interesul lui Huxley pentru cercetările din câmpul psihismului uman creşte.
Prima sa soţie, Maria Ney, a murit de cancer de sân în 1955, şi în 1956 el s-a recăsătorit cu Laura Archera, care era şi ea scriitoare, şi care a redactat o biografie a soţului ei. În 1960, Huxley a fost diagnosticat ca având cancer de laringe. În anii care au urmat a scris utopia Insula, şi în ciuda stării de sănătate tot mai precară a ţinut conferinţe la institutul Esalen. În 1959, Huxley, care a rămas cetăţean britanic, a refuzat ordinul Knight Bachelor oferit de fundaţia Macmillan.
Ideile lui au stat la baza formării mişcării Potenţialului Uman. A fost invitat să ţină numeroase conferinţe de către mai multe universităţi americane prestigioase. Într-un asemenea discurs ţinut în 1961la California Medical School în San Francisco, Huxley atrăgea atenţia: "Va exista, poate pentru generaţia următoare, o metodă farmaceutică de a-i determina pe oameni să-şi iubească respectivele servituţi şi de a produce dictaturi fără lacrimi, ca să spunem aşa, o metodă de a produce un fel de lagăr de concentrare pentru societăţi întregi, astfel încât oamenii, deşi le vor fi luate libertăţile, chiar îi va bucura această stare de fapt."
Părerile lui Aldous Huxley asupra rolului ştiinţei si tehnologiei (cum apar acestea exprimate, să spunem, în romanul utopic Insula) sunt similare celor ale unor prieteni ai săi americani, cum ar fi Lewis Mumford, Gerald Heard sau Buckminster Fuller şi E.F. Schumacher).
Printre umanişti, Huxley a fost considerat un intelectual de vârf. Deşi circumstanţele financiare l-au obligat să scrie foarte mult, gândirea si ideile sale încă se bucură de un înalt prestigiu. Cărţile sale figurează pe listele de lecturi obligatorii ale literaturii şi filozofiei engleze sau filozofiei moderne în multe dintre colegiile sau universităţile americane sau britanice.
Aldous Huxley a avut o influenţă puţin cercetată asupra prozatorilor români interbelici. Criticul Iulian Băicuş în Dublul Narcis a pus în evidenţă faptul că textele lui Huxley l-au influenţat mai ales în perioada tinereţii pe Mircea Eliade, influenţă recunoscută de acesta şi în Jurnalul său. Eliade l-a întâlnit pe fratele scriitorului, biologul Julian Huxley, după moartea acestuia şi şi-a notat în Jurnal bucuria acestei intâlniri. Personajul Dania din romanul Jocurile Daniei scris de Anton Holban a fost modelat după Grace, unul din personajele unei povestiri a lui Aldous Huxley, iar romanul Punct. Contrapunct i-a furnizat prozatorului român interbelic ideea romanului muzical, construit prin tehnica contrapunctului, teoretizat pentru prima oară de Huxley.
Pe patul de moarte, fără să mai poată vorbi, i-a cerut în scris soţiei sale Laura 100 µg de "LSD, într-o injectie intramusculară". Ea a acceptat aceasta "eutanasie" şi Aldous Huxley a murit uşor a doua zi, pe data de 22 noiembrie 1963. Moartea sa a fost eclipsată de asasinarea Preşedintelui John Fitzgerald Kennedy, şi de moartea autorului britanic C. S. Lewis.
Prima sa soţie, Maria Ney, a murit de cancer de sân în 1955, şi în 1956 el s-a recăsătorit cu Laura Archera, care era şi ea scriitoare, şi care a redactat o biografie a soţului ei. În 1960, Huxley a fost diagnosticat ca având cancer de laringe. În anii care au urmat a scris utopia Insula, şi în ciuda stării de sănătate tot mai precară a ţinut conferinţe la institutul Esalen. În 1959, Huxley, care a rămas cetăţean britanic, a refuzat ordinul Knight Bachelor oferit de fundaţia Macmillan.
Ideile lui au stat la baza formării mişcării Potenţialului Uman. A fost invitat să ţină numeroase conferinţe de către mai multe universităţi americane prestigioase. Într-un asemenea discurs ţinut în 1961
Părerile lui Aldous Huxley asupra rolului ştiinţei si tehnologiei (cum apar acestea exprimate, să spunem, în romanul utopic Insula) sunt similare celor ale unor prieteni ai săi americani, cum ar fi Lewis Mumford, Gerald Heard sau Buckminster Fuller şi E.F. Schumacher).
Printre umanişti, Huxley a fost considerat un intelectual de vârf. Deşi circumstanţele financiare l-au obligat să scrie foarte mult, gândirea si ideile sale încă se bucură de un înalt prestigiu. Cărţile sale figurează pe listele de lecturi obligatorii ale literaturii şi filozofiei engleze sau filozofiei moderne în multe dintre colegiile sau universităţile americane sau britanice.
Aldous Huxley a avut o influenţă puţin cercetată asupra prozatorilor români interbelici. Criticul Iulian Băicuş în Dublul Narcis a pus în evidenţă faptul că textele lui Huxley l-au influenţat mai ales în perioada tinereţii pe Mircea Eliade, influenţă recunoscută de acesta şi în Jurnalul său. Eliade l-a întâlnit pe fratele scriitorului, biologul Julian Huxley, după moartea acestuia şi şi-a notat în Jurnal bucuria acestei intâlniri. Personajul Dania din romanul Jocurile Daniei scris de Anton Holban a fost modelat după Grace, unul din personajele unei povestiri a lui Aldous Huxley, iar romanul Punct. Contrapunct i-a furnizat prozatorului român interbelic ideea romanului muzical, construit prin tehnica contrapunctului, teoretizat pentru prima oară de Huxley.
Pe patul de moarte, fără să mai poată vorbi, i-a cerut în scris soţiei sale Laura 100 µg de "LSD, într-o injectie intramusculară". Ea a acceptat aceasta "eutanasie" şi Aldous Huxley a murit uşor a doua zi, pe data de 22 noiembrie 1963. Moartea sa a fost eclipsată de asasinarea Preşedintelui John Fitzgerald Kennedy, şi de moartea autorului britanic C. S. Lewis.
In Ultimate jouney a lui Stanislav Grof exista o anexa cu descrierea acestui episod exceptional, preluata din cartea Laurei Huxley, This timeless moment.
Romanele satirice, distopice sau utopice ale lui Huxley nu îşi ratează niciodată scopul de a-şi pune cititorul pe gânduri. Acelaşi lucru se poate spune şi despre colecţiile sale de eseuri.
Două sau trei graţii
-fragment-
Cuvântul „pisălog" are o etimologie îndoielnică. Unii oameni, care sunt cunoscători în materie, afir mă că acest cuvânt ar deriva de la verbul care ex primă noţiunea de a zdrobi, de a pătrunde — prin străruinţa loviturilor continue. Un pisălog este in dividul care încearcă să pătrundă dincolo prin gân durile cuiva, ca prin ceva materializat, cel care-ţi răscoleşte neostenit îndelunga răbdare, căutând să răzbească prin straturile de voită surzenie, lipsă de atenţie şi căutată indiferenţă politicoasă, cu care zadarnic încerci să te aperi, căci el te pisează mereu şi neostenit, pînă când reuşeşte să pătrundă în intimitatea fiinţei tale. Sunt însă şi alţi cunos cători în materie care afirmă că acest cuvînt de rivă de la franţuzescul bourrer, a înfunda, a îndopa, a sătura. Dacă această derivaţie ar fi co rectă, atunci pisălogul este cel care te îndoapă cu peroraţiile lui greoaie şi plicticoase, care caută să-ţi bage cu sila pe gât personalitatea lui, ca pe nişte bulgări de seu pe care esofagul refuză să le înghită. Cu alte cuvinte te îndoapă, iar tu — ca să întrebuinţăm o metaforă intrată în domeniul public, „începi să te saturi de el". Sunt gata să primesc ambele explicaţii ca fiind corecte, deoarece pisălogii nu numai că te pisează, dar te şi îndoapă. Sunt exact ca burghiele dentiştilor, dar în acelaşi timp şi ca baliga de grajd. Aceştia însă pot fi caracterizaţi şi cu o ai treia definiţie pe care nu s-ar putea să o aplici unui plicticos sau ursuz : se ţin scai. Tocmai din pricina asta, cu toa te că eu nu mă simt filolog, îmi voi permite să propun şi a treia derivaţie a acestui cuvînt : de la no ţiunea de a se lipi de cineva, a se ţine scai, a nu-l slăbi. Prin urmare a se lipi, a îndopa, a plictisi sînt calităţi pe care implicit le are un pisălog, cîteşitrei aceste presupuse derivaţiuni etimologice. Deci s-ar putea admite că fiecare dintre ele este corectă.
Herbert Comfrey era înainte de toate şi de orice un pisălog de care nu puteai scăpa. Se lipea de oricine avea nenorocul să aibă de-a face cu el ; se lipea atât de bine, încât ar fi fost peste putinţă să mai scapi de el. Era un pisălog de natură vegetală şi pasivă, nu un pisălog activ şi corosiv. Din fe ricire Herbert nu era un om prea vorbăreţ, căci prea era un tip leneş şi limfatic pentru aşa ceva. Era o fire extrem de sociabilă, întocmai ca un uriaş câine sentimental pe care nu-l poţi lăsa nicio dată singur. Se ţinea de oameni exact cum se ţine un câine, şi dacă pot întrebuinţa o metaforă, exact ca şi un câine se făcea şi el covrig la picioarele lor, în faţa vetrei. Şi exact ca şi câinele, nici el nu sco tea nici o vorbă. Se simţea fericit în tovărăşia ta şi atâta tot ; se simţea mulţumit că poate merge alături de tine pe acelaşi drum, sau că poate mo ţăi sub fotoliul în care te-ai aşezat. Nu cerea nici să-i dai prea multă atenţie; tot ce cerea, era să-l laşi să se bucure de mulţumirea pe care o vedea reflectată pe obrazul tău şi să se încălzească de
plăcerea că te ştie aproape de el. Dacă se întâmpla ca o dată pe săptătmână să-l şi mângâi pe cap şi să-i spui ceva similar, cu ceea ce ai spune unui câine : „Bravo, Herbert, eşti un căţel cuminte", începea să dea din coadă — la figurat — şi se simţea pe deplin fericit.
Pentru unii dintre prietenii mei — cei repeziţi, nerăbdători şi mai ales nervoşi — prezenţa bietului Herbert era ceva ce-i scotea din sărite. Chiar calităţile lui — caracterul său admirabil, liniştea şi credinţa lui nestrămutată — îi făceau să se în furie. Până şi felul în care arăta omul acesta îi făcea să-şi piardă cumpătul. Vederea feţei lui bucălate şi zâmbitoare, trupul îndesat şi membrele lui cu mişcări încete îi enervau şi începeau să dea din mâini, ca un coteţ de găini speriate. Am cu noscut oameni care după ce au petrecut trei zile la rând în aceeaşi casă cu Herbert şi-au făcut ba gajele pe furiş şi s-au repezit la gară, ca să ia primul tren, spre o direcţie necunoscută, la depăr tare de sute de kilometri, numai ca să poată scăpa de el.
În ceea ce mă priveşte pe mine, bietul Herbert mă pisa nu-i vorbă, dar nu atât de îngrozitor şi de in suportabil. Eu sunt un temperament îndelung răb dător şi am nişte nervi care nu cedează cu una cu două. Aş putea chiar să afirm că într-o anumită măsură omul acesta îmi plăcea ; era un dulău atât de credincios, de cumsecade şi de blând. De faţă cu el, prezenţa lui mută mă făcea foarte curând să-l consider ca inexistent sau ca pe o simplă mo bilă, aşa că de multe ori mă surprindeam făcând un gest, ca şi când aş fi vrut să-mi aşez ceaşca goală de cafea pe capul lui, în timp ce el sta aşe zat la picioarele mele pe parchet (când avea posi bilitatea, el se aşeza întotdeauna pe parchet), sau să-mi scutur cenuşa ţigării pe gulerul hainei lui care părea că-mi face cu ochiul.
Pe vremea când eram copii, Herbert şi cu mine am fost la şcoală împreună. Dar de vreme ce fie care dintre noi era în gazdă la alt profesor, şi cum el era mai mare decât mine (pe vremea aceea doi ani de vârstă erau o mare deosebire), cred că n-am stat niciodată de vorbă împreună. Cu toate acestea, Herbert a intrat în viaţa mea de mai tărziu numai datorită împrejurării că am fost la şcoală împreună. Întoarcerea lui în viaţa mea a fost un îndoit dezastru. În existenţa mea îşi făcea loc un pisălog, a cărui prezenţă însemna că alun gă, fie chiar pentru un timp trecător, o altă fiin ţă care, indiferent de celelalte calităţi pe care le avea, era tocmai contrariul însuşirii care s-ar putea numi pisălogeală.
Întâmplarea despre care vreau să vă povestesc s-a petrecut în cafeneaua din Passage du Panora ma din Paris. Trecuse mai bine de un ceas de când eu şi Kingham ne aşezasem împreună la o masă şi stăteam de vorbă, sorbind vermut. Caracte ristic pentru Kingham era că el le făcea pe amândouă: vorbea şi bea vermuturi fără întrerupere. Un alt amănunt tot atât de caracteristic pentru el era faptul că-mi reproşa tocmai mie, între altele, că-mi pierd timpul şi-mi înţelenesc spiritul, îndeletnicindu-mă cu aceste două ocupaţii.
— Stai în cafenea pe scaun, spunea el, şi începi să înşiri la vorbe fără nici un rost, despre tot ce-ţi trece prin minte. Asta nu pentru că ai avea nu ştiu ce idei, care să te frământe, căci tu nu îndrăzneşti să te gândeştila nimic. Dimpotrivă , faci totul nu mai să nu trebuiască să te gândeşti la ceva. Cauţi să te afli în treabă, alergând de colo până colo, ca să vizitezi oameni pe care nu-i poţi suporta şi care nu te interesează câtuşi de puţin ; baţi cârciumă după cârciumă şi cauţi să te otrăveşti singur — şi toate acestea numai din cauză că nu ai îndrăz neala să faci şi tu un efort pentru a îndeplini ceva serios şi folositor. În oarecare măsură acesta este rezultatul trândăviei, dar şi al lipsei unui crez — indiferent la ce se referă acest crez. Kingham îşi mai comandă un vermut. Aceasta este una dintre metehnele moderne, continuă el, marea ispită a oricărui tânăr şi a oricărei femei tinere şi inteli gente, care-şi dau seama de ceea ce văd în jurul lor. Tot ce este uşuratic şi în aparenţă distractiv , şi ameţitor îi ispiteşte — societatea, conversaţia, băutura, neastâmpărul. Tot ceea ce este dificil şi important, tot ceea ce necesită cumpănire şi efort li se pare nesuferit. Aceasta este consecinţa războ iului, fără să mai vorbim de consecinţele păcii. Dar, în orice caz, fenomenul acesta s-ar fi mani festat în mod treptat, chiar dacă n-ar fi fost simplă consecinţă a altor fenomene. Viaţa modernă a contribuit ca această stare de spirit să devină inevitabilă. N-ai decât să te uiţi la tinerii care n-au avut nici un fel de legătură cu războiul — pe vremea războiului ei nu erau decât nişte copii —, sunt mai răi decât ceilalţi. A sosit timpul să ne oprim, să facem ceva. Tu nu-ţi dai seama că nu mai poţi continua în felul acesta? Nu vezi realitatea din faţa ta?
Îl văzui că se apleacă peste masă şi se uită supă ratla mine. Prietenul meu detesta aceste vicii pe care mi le atribuia mie, şi le detesta cu o violen ţă neobişnuită, tocmai din cauză că aceste vicii erau în realitate ale lui. Vorbea despre slăbiciu nile pe care nu le putea suferi, dar pe care le ştia că mocnesc întrânsul — şi, cu toată sila pe care i-o pricinuiau, îi era peste putinţă să scape de ele.
Kingham era băiat frumos când se întâmpla să se supere. Avea nişte ochi negri, minunaţi şi foar te strălucitori ; părul lui era castaniu, cu fir sub ţire şi bogat ; o bărbuţă tăiată scurt şi ceva mai deschisă decât culoarea părului îi acoperea partea de jos a obrazului şi nu se potrivea deloc cu tine reţea şi paloarea înfăţişării lui. În toată fiinţa lui era ceva de extaz şi de entuziasm. Dacă n-aş fi fost o fire atât de calmă cred că m-aş fi aprins la fiecare izbucnire a lui. Dar fiind aşa cum sunt cu adevărat, nu-mi era deloc greu să-mi păstrez cal mul şi judecata limpede în faţa oricărei impetuo zităţi de-a lui. Cred că într-o anumită măsură li niştea mea îl fascina. Prezenţa mea îl scotea din fire, dar cu toate acestea continua să suporte to vărăşia mea, (pentru că aceasta îi dădea ocazia să-mi facă reproşuri, susţinând sus şi tare că în cazul meu nu mai este nici o nădejde de a mă putea îndrepta. Fireşte, nici eu nu suportam cu plăcere aceste scene, căci, deşi îmi vorbea adeseori fără nici un fel de alegere sau sfială (acuzându-mă, ca şi în cazul de faţă, de slăbiciuni care erau, de fapt, ale lui şi care-l făceau să se revolte), această disecţie era de multe ori dureroasă. Nu puteam să rămân indiferent lui, dar cu toate acestea îmi făcea plăcere să stăm amândoi de vorbă. Ne enervam unul pe altul în mod reciproc, dar totuşi eram prieteni.
Cred că de astă dată, auzind pe Kingham despre ce vorbeşte, am început să zâmbesc. Sfinte Doam ne, eu nu sînt deloc un adept al regimului sec şi nu mi se întâmplă niciodată să-mi fie silă sau să-mi pară rău de timpul pierdut într-o conversa ţie plăcută, chiar despre nimicuri. Dar în raport cu Kingham — şi mai ales cu Kingham cel de la 1920 — eu sunt un model de bărbat sârguitor, de exactitate la datorie şi de sobrietate. Nu vreau să mă laud, dar eu sunt din fire burghez şi nimic alt ceva. Sunt tot atât de incapabil să duc o viaţă dezordonată pe cât sunt — hai să zicem — de in capabil să scriu şi eu o carte bună. Kingham însă avea din naştere amândouă aceste talente şi tocmai din cauza aceasta peroraţia lui, întru cât mă pri vea pe mine, mi se părea absurdă. Nici prin gând nu mi-ar fi trecut să zâmbesc din cauza cuvintelor lui, dar se vede că ilaritatea pricinuită de atitudinea lui se oglindea destul de limpede pe obrazul meu, căci îl văzui numaidecât că este apucat de o furie violentă.
— Poate-ţi închipui că-mi arde de glume? ţipă el şi lovi cu pumnul în masa de marmură. Ascultă-mă ce-ţi spun, ceea ce faci tu acum este un pă cat săvârşit împotriva Duhului Sfânt. Ceva de neiertat. Auzi, să-ţi înţeleneşti talentul în băutură. Lua-o-ar s-o ia de Biblie, adăugă el din ce în ce mai violent. Cum se face că nu poţi vorbi niciodată despre ceva serios fără să pomeneşti de ea.
— Probabil din cauză că Biblia este o carte se rioasă, îndrăznii eu să răspund.
— Vorbeşti de parcă tu ai fi în stare să înţe legi aşa ceva, răspunse Kingham. Ascultă ce-ţi spun eu, continuă el, pe un ton impresionant... Dar exact în clipa aceasta Herlbert îşi făcu intrarea pentru a doua oară în viaţa mea.
Simţii că o mână mi s-a aşezat pe umeri şi ridicând ochii văzui în faţa mea un om străin.
— Ce faci, Wilkes, zise străinul. Nu mă mai re cunoşti !
Mă uitai cu mai multă atenţie la el şi trebui să admit că nu se înşela deloc. Eu nu-l cunoşteam.
— Eu sunt Comfrey, declară străinul. Herbert Comfrey. Eu am fost la Dunhill, nu-ţi mai aduci aminte ? Tu erai la Struther, nu-i aşa ? Adică s-ar putea să-l fi chemat şi Lane ?
Auzind numele acestor pedagogi care jucaseră un rol atât de important în copilăria mea, câteva compartimente ascunse ale creierului meu, care stăteau de mult închise, se deschiseseră dintr-o dată, ca la un gest magic. În faţa mea începură să se profileze tulburi sălile de studii, cu pupitrele pă tate de cerneală, terenurile de fotbal şi de cricket, cele cinci terenuri de tenis, capela şcolii, şi din ceaţa acestor amintiri ale vieţii mele de şcolar în cepea să se desprindă statura greoaie a lui Comfrey, băiatul acela dolofan care sta la Dunhill.
— O, sigur că-mi aduc aminte, răspunsei eu, strîngîndu-i mâna. Cu coada ochiului îl văzui pe Kingham că începe să se încrunte.
— Cum de ţi-ai mai adus aminte de mine ?
— Dragul meu, eu îmi aduc aminte de toată lu mea, îmi răspunse el. Am constatat ceva mai târziu că vorbele acestea ale lui nu erau deloc arun cate aşa la întâmplare; îşi aducea de fapt amin te, îşi aducea aminte de toţi oamenii pe care i-a cunoscut şi de cele mai mărunte incidente din via ţa lui. Avea o miraculoasă facultate de a ţine min te numele tuturor regilor şi capilor de familie — memoria oamenilor care nu citesc niciodată ni mic, nu judecă şi nici nu se gândesc şi a căror minte este, prin urmare, pe deplin liberă să se poată ocupa de viziuni retrospective. — Mie nu mi se întâmplă niciodată să uit înfăţişarea unui om pe care l-am văzut o dată, adăugă el şi, fără să mai aştepte invitaţia, se aşeză la masă.
Kingham se lăsă indignat pe spătarul scaunului. Pe urmă, îmi trânti o lovitură de picior pe sub ma să. Mă uitai la el şi făcui o uşoară strâmbătură, ca să-i dau să înţeleagă că eu nu port nici o vină pentru cele ce se întâmplă.
Încercai să îngân câteva cuvinte de prezentare, mai mult de formă. Kingham nu zise nimic, ci se mulţumi să se întunece şi mai mult la faţă, în timp ce dădu mâna cu Herbert. Cât despre Herbert, nici el nu părea cu nimic mai cordial. Este adevărat că zâmbi, cu acelaşi zâmbet amabil şi vag, dar cu toate acestea nu zise nimic şi aproape nici nu se uităla Kingham. Părea grăbit să se întoarcă spre mine cât mai repede, ca să înceapă să-mi vorbească des pre vechea noastră şcoală. Amintirile din timpul şcolii erau singurul subiect care-l făcea pe Herbert să fie mai vorbăreţ. Din simplu pisălog inofensiv, amintirile acestea aveau facultatea să-l transforme într-un pisălog incisiv, întocmai ca burghiul unui dentist care-ţi perforează măselele. Ţinea la şcoala la care învăţase şi era de părere că toţi foştii elevi să fie unul cu altul în relaţii de constantă prietenie. Am băgat de seamă că în general oamenii care au o individualitate a lor proprie numai rare ori se întâmplă să păstreze şi pentru restul vieţii prieteniile legate pe băncile şcolii. Faptul este cât se poate de firesc. Probabil e foarte greu ca pe băncile şcolii să poţi lega prietenii pe care ai dori să le păstrezi şi în anii bărbăţiei, după ce vârsta te-a despărţit de colegii tăi, şi ar fi aproape peste putinţă ca întâlnindu-i mai târziu să-i mai poţi re cunoaşte. Micile asociaţii, ale căror membri sunt legaţi unul de altul numai datorită faptului că aceş tia au fost odinioară colegi de şcoală, sunt de obi cei cele mai şterse şi mai lipsite de personalitate. Ar fi foarte greu să se întâmple altfel, căci oamenii care nu găsesc un motiv mai temeinic, decât acesta, pentru a strânge raporturile dintre ei sunt de obicei persoane lipsite de valoare şi de importanţă. Bietul Herbert, care-şi închipuia că singur faptul că am purtat chipiul şi tunica vărgată ale aceleiaşi scoli este un motiv destul de puternic pentru o priete nie intimă, era un specimen caracteristic al oame nilor din soiul acesta.
Luai o atitudine cît se poate de rece şi de respin gătoare. Dar fu în zadar, Herbert începu să vorbească şi vorbea... vorbea... fără să se mai opreas că, îţi mai aduci aminte de meciul pasionant din 1910 cu şcoala din Winchester ? De felul în care a fost tăvălit bietul domn Cutler? De întâmplarea aceea memorabilă când Pye s-a urcat în timpul nop ţii pe acoperişul capelei de la şcoală şi a spânzurat o oală de noapte pe unul dintre turnuleţele clă dirii? Mă uitai înspăimântatla Kingham. Furia în tipărită la început pe obrazul lui făcuse loc unei expresii de dispreţ; cu ochii închişi se lăsase pe spătarul scaunului pe care îl proptise numai pe pi cioarele dinapoi.
Kingham nu frecventase niciodată o şcoală pu blică. Avusese norocul (sau chiar nenorocul) să nu se nască gentleman de profesie. Era mândru de acest amănunt şi uneori chiar făcea paradă de asta. Faptul acesta însă nu-l împiedica deloc să fie de o sensibilitate morbidă de câte ori se vorbea ceva ce ar fi putut să fie interpretat drept o aluzie la origi nea lui. Era mereu terorizat de eventualitatea unei insulte ce i-ar fi putut veni din partea „gentlemen"-ilor. Insulte aruncate în treacăt, fie în mod chiar neintenţionat sau nevoit, în perfectă necunoştinţă de cauză — în sfârşit, orice fel de insultă posibilă era de ajuns pentru a-l face să tremure de furie şi de durere. Nu o dată îl văzusem pierzându-şi firea din cauza unor cuvinte spuse cu totul fără rea intenţie.
Te pomeneşti că va considera drept insultă până şi amintirile inocente ale lui Herbert despre vechea noastră şcoală? Ar fi fost capabil şi de o astfel de atitudine. Mă aşteptam dintr-un moment într-altul la o erupţie sau ieşire violentă din partea lui. Dar, de astă dată, scena care a urmat nu se desfăşura de faţă cu altă lume. După ce ascultă câteva minute la anecdotele debi tate de Herbert, Kingham se ridică de la masă şi, după ce se scuză cu ironică politeţe, ne spuse la amândoi bună seara. Pusei mâna pe braţul lui şi în cercai să-l opresc.
— Mai stai puţin, te rog !
— Mii de scuze ! Zâmbi şi ducându-şi o mână la inimă, se înclină în faţa noastră şi dispăru, lăsându-mă (în paranteză fie zis, acesta la el era un obi cei nelipsit), să-i plătesc eu consumaţia.
Noi, vechii camarazi de şcoală, rămaserăm sin guri.
Dimineaţa următoare trândăvii multă vreme în pat. Cam pe la unsprezece mă pomenii cu Kingham că dă buzna în cameră. Scena la care mă aştepta sem seara trecută mi-o desfăşură de astă dată cu îndoită violenţă. Un altul în locul lui, după ce ar fi dormit o noapte, după pretinsa insultă, a doua zi s-ar fi trezit liniştit şi şi-ar fi dat seama că inci dentul nu merită atenţie. Cu Kingham însă se întâmplase tocmai invers. Toată noaptea se zvârcolise în aşternut, aşa că amănuntele, la început aproape imperceptibile, luaseră acum proporţii uriaşe. Ade vărul era că lui Kingham îi plăceau scenele. Îi plă cea să simtă emoţiile, fie că acestea erau ale lui proprii fie că asista la emoţiile altora. Îi făcea plă cere să se bălăcească în acest gen de pasiuni, căci în astfel de împrejurări simţea că trăieşte şi el cu adevărat, că este un fel de supraom, când poate împroşca pe toţi cei din jurul lui. Scenele pe care le provoca îl îmbătau şi i se păreau atât de deli cioase încât era incapabil să-şi mai dea seama de urmările pe care ar putea să le aibă — dar poate ar fi mult mai aproape de adevăr dacă aş spune că el prevedea aceste consecinţe (căci, vorbind din punct de vedere intelectual, n-am întâlnit încă om care să aibă o viziune atât de limpede ca amicul meu Kingham), dar căuta să nu ţină seama de ele.
(Traducere de JUL. GIURGEA)
Romanele satirice, distopice sau utopice ale lui Huxley nu îşi ratează niciodată scopul de a-şi pune cititorul pe gânduri. Acelaşi lucru se poate spune şi despre colecţiile sale de eseuri.
Două sau trei graţii
-fragment-
Cuvântul „pisălog" are o etimologie îndoielnică. Unii oameni, care sunt cunoscători în materie, afir mă că acest cuvânt ar deriva de la verbul care ex primă noţiunea de a zdrobi, de a pătrunde — prin străruinţa loviturilor continue. Un pisălog este in dividul care încearcă să pătrundă dincolo prin gân durile cuiva, ca prin ceva materializat, cel care-ţi răscoleşte neostenit îndelunga răbdare, căutând să răzbească prin straturile de voită surzenie, lipsă de atenţie şi căutată indiferenţă politicoasă, cu care zadarnic încerci să te aperi, căci el te pisează mereu şi neostenit, pînă când reuşeşte să pătrundă în intimitatea fiinţei tale. Sunt însă şi alţi cunos cători în materie care afirmă că acest cuvînt de rivă de la franţuzescul bourrer, a înfunda, a îndopa, a sătura. Dacă această derivaţie ar fi co rectă, atunci pisălogul este cel care te îndoapă cu peroraţiile lui greoaie şi plicticoase, care caută să-ţi bage cu sila pe gât personalitatea lui, ca pe nişte bulgări de seu pe care esofagul refuză să le înghită. Cu alte cuvinte te îndoapă, iar tu — ca să întrebuinţăm o metaforă intrată în domeniul public, „începi să te saturi de el". Sunt gata să primesc ambele explicaţii ca fiind corecte, deoarece pisălogii nu numai că te pisează, dar te şi îndoapă. Sunt exact ca burghiele dentiştilor, dar în acelaşi timp şi ca baliga de grajd. Aceştia însă pot fi caracterizaţi şi cu o ai treia definiţie pe care nu s-ar putea să o aplici unui plicticos sau ursuz : se ţin scai. Tocmai din pricina asta, cu toa te că eu nu mă simt filolog, îmi voi permite să propun şi a treia derivaţie a acestui cuvînt : de la no ţiunea de a se lipi de cineva, a se ţine scai, a nu-l slăbi. Prin urmare a se lipi, a îndopa, a plictisi sînt calităţi pe care implicit le are un pisălog, cîteşitrei aceste presupuse derivaţiuni etimologice. Deci s-ar putea admite că fiecare dintre ele este corectă.
Herbert Comfrey era înainte de toate şi de orice un pisălog de care nu puteai scăpa. Se lipea de oricine avea nenorocul să aibă de-a face cu el ; se lipea atât de bine, încât ar fi fost peste putinţă să mai scapi de el. Era un pisălog de natură vegetală şi pasivă, nu un pisălog activ şi corosiv. Din fe ricire Herbert nu era un om prea vorbăreţ, căci prea era un tip leneş şi limfatic pentru aşa ceva. Era o fire extrem de sociabilă, întocmai ca un uriaş câine sentimental pe care nu-l poţi lăsa nicio dată singur. Se ţinea de oameni exact cum se ţine un câine, şi dacă pot întrebuinţa o metaforă, exact ca şi un câine se făcea şi el covrig la picioarele lor, în faţa vetrei. Şi exact ca şi câinele, nici el nu sco tea nici o vorbă. Se simţea fericit în tovărăşia ta şi atâta tot ; se simţea mulţumit că poate merge alături de tine pe acelaşi drum, sau că poate mo ţăi sub fotoliul în care te-ai aşezat. Nu cerea nici să-i dai prea multă atenţie; tot ce cerea, era să-l laşi să se bucure de mulţumirea pe care o vedea reflectată pe obrazul tău şi să se încălzească de
plăcerea că te ştie aproape de el. Dacă se întâmpla ca o dată pe săptătmână să-l şi mângâi pe cap şi să-i spui ceva similar, cu ceea ce ai spune unui câine : „Bravo, Herbert, eşti un căţel cuminte", începea să dea din coadă — la figurat — şi se simţea pe deplin fericit.
Pentru unii dintre prietenii mei — cei repeziţi, nerăbdători şi mai ales nervoşi — prezenţa bietului Herbert era ceva ce-i scotea din sărite. Chiar calităţile lui — caracterul său admirabil, liniştea şi credinţa lui nestrămutată — îi făceau să se în furie. Până şi felul în care arăta omul acesta îi făcea să-şi piardă cumpătul. Vederea feţei lui bucălate şi zâmbitoare, trupul îndesat şi membrele lui cu mişcări încete îi enervau şi începeau să dea din mâini, ca un coteţ de găini speriate. Am cu noscut oameni care după ce au petrecut trei zile la rând în aceeaşi casă cu Herbert şi-au făcut ba gajele pe furiş şi s-au repezit la gară, ca să ia primul tren, spre o direcţie necunoscută, la depăr tare de sute de kilometri, numai ca să poată scăpa de el.
În ceea ce mă priveşte pe mine, bietul Herbert mă pisa nu-i vorbă, dar nu atât de îngrozitor şi de in suportabil. Eu sunt un temperament îndelung răb dător şi am nişte nervi care nu cedează cu una cu două. Aş putea chiar să afirm că într-o anumită măsură omul acesta îmi plăcea ; era un dulău atât de credincios, de cumsecade şi de blând. De faţă cu el, prezenţa lui mută mă făcea foarte curând să-l consider ca inexistent sau ca pe o simplă mo bilă, aşa că de multe ori mă surprindeam făcând un gest, ca şi când aş fi vrut să-mi aşez ceaşca goală de cafea pe capul lui, în timp ce el sta aşe zat la picioarele mele pe parchet (când avea posi bilitatea, el se aşeza întotdeauna pe parchet), sau să-mi scutur cenuşa ţigării pe gulerul hainei lui care părea că-mi face cu ochiul.
Pe vremea când eram copii, Herbert şi cu mine am fost la şcoală împreună. Dar de vreme ce fie care dintre noi era în gazdă la alt profesor, şi cum el era mai mare decât mine (pe vremea aceea doi ani de vârstă erau o mare deosebire), cred că n-am stat niciodată de vorbă împreună. Cu toate acestea, Herbert a intrat în viaţa mea de mai tărziu numai datorită împrejurării că am fost la şcoală împreună. Întoarcerea lui în viaţa mea a fost un îndoit dezastru. În existenţa mea îşi făcea loc un pisălog, a cărui prezenţă însemna că alun gă, fie chiar pentru un timp trecător, o altă fiin ţă care, indiferent de celelalte calităţi pe care le avea, era tocmai contrariul însuşirii care s-ar putea numi pisălogeală.
Întâmplarea despre care vreau să vă povestesc s-a petrecut în cafeneaua din Passage du Panora ma din Paris. Trecuse mai bine de un ceas de când eu şi Kingham ne aşezasem împreună la o masă şi stăteam de vorbă, sorbind vermut. Caracte ristic pentru Kingham era că el le făcea pe amândouă: vorbea şi bea vermuturi fără întrerupere. Un alt amănunt tot atât de caracteristic pentru el era faptul că-mi reproşa tocmai mie, între altele, că-mi pierd timpul şi-mi înţelenesc spiritul, îndeletnicindu-mă cu aceste două ocupaţii.
— Stai în cafenea pe scaun, spunea el, şi începi să înşiri la vorbe fără nici un rost, despre tot ce-ţi trece prin minte. Asta nu pentru că ai avea nu ştiu ce idei, care să te frământe, căci tu nu îndrăzneşti să te gândeşti
Îl văzui că se apleacă peste masă şi se uită supă rat
Kingham era băiat frumos când se întâmpla să se supere. Avea nişte ochi negri, minunaţi şi foar te strălucitori ; părul lui era castaniu, cu fir sub ţire şi bogat ; o bărbuţă tăiată scurt şi ceva mai deschisă decât culoarea părului îi acoperea partea de jos a obrazului şi nu se potrivea deloc cu tine reţea şi paloarea înfăţişării lui. În toată fiinţa lui era ceva de extaz şi de entuziasm. Dacă n-aş fi fost o fire atât de calmă cred că m-aş fi aprins la fiecare izbucnire a lui. Dar fiind aşa cum sunt cu adevărat, nu-mi era deloc greu să-mi păstrez cal mul şi judecata limpede în faţa oricărei impetuo zităţi de-a lui. Cred că într-o anumită măsură li niştea mea îl fascina. Prezenţa mea îl scotea din fire, dar cu toate acestea continua să suporte to vărăşia mea, (pentru că aceasta îi dădea ocazia să-mi facă reproşuri, susţinând sus şi tare că în cazul meu nu mai este nici o nădejde de a mă putea îndrepta. Fireşte, nici eu nu suportam cu plăcere aceste scene, căci, deşi îmi vorbea adeseori fără nici un fel de alegere sau sfială (acuzându-mă, ca şi în cazul de faţă, de slăbiciuni care erau, de fapt, ale lui şi care-l făceau să se revolte), această disecţie era de multe ori dureroasă. Nu puteam să rămân indiferent lui, dar cu toate acestea îmi făcea plăcere să stăm amândoi de vorbă. Ne enervam unul pe altul în mod reciproc, dar totuşi eram prieteni.
Cred că de astă dată, auzind pe Kingham despre ce vorbeşte, am început să zâmbesc. Sfinte Doam ne, eu nu sînt deloc un adept al regimului sec şi nu mi se întâmplă niciodată să-mi fie silă sau să-mi pară rău de timpul pierdut într-o conversa ţie plăcută, chiar despre nimicuri. Dar în raport cu Kingham — şi mai ales cu Kingham cel de la 1920 — eu sunt un model de bărbat sârguitor, de exactitate la datorie şi de sobrietate. Nu vreau să mă laud, dar eu sunt din fire burghez şi nimic alt ceva. Sunt tot atât de incapabil să duc o viaţă dezordonată pe cât sunt — hai să zicem — de in capabil să scriu şi eu o carte bună. Kingham însă avea din naştere amândouă aceste talente şi tocmai din cauza aceasta peroraţia lui, întru cât mă pri vea pe mine, mi se părea absurdă. Nici prin gând nu mi-ar fi trecut să zâmbesc din cauza cuvintelor lui, dar se vede că ilaritatea pricinuită de atitudinea lui se oglindea destul de limpede pe obrazul meu, căci îl văzui numaidecât că este apucat de o furie violentă.
— Poate-ţi închipui că-mi arde de glume? ţipă el şi lovi cu pumnul în masa de marmură. Ascultă-mă ce-ţi spun, ceea ce faci tu acum este un pă cat săvârşit împotriva Duhului Sfânt. Ceva de neiertat. Auzi, să-ţi înţeleneşti talentul în băutură. Lua-o-ar s-o ia de Biblie, adăugă el din ce în ce mai violent. Cum se face că nu poţi vorbi niciodată despre ceva serios fără să pomeneşti de ea.
— Probabil din cauză că Biblia este o carte se rioasă, îndrăznii eu să răspund.
— Vorbeşti de parcă tu ai fi în stare să înţe legi aşa ceva, răspunse Kingham. Ascultă ce-ţi spun eu, continuă el, pe un ton impresionant... Dar exact în clipa aceasta Herlbert îşi făcu intrarea pentru a doua oară în viaţa mea.
Simţii că o mână mi s-a aşezat pe umeri şi ridicând ochii văzui în faţa mea un om străin.
— Ce faci, Wilkes, zise străinul. Nu mă mai re cunoşti !
Mă uitai cu mai multă atenţie la el şi trebui să admit că nu se înşela deloc. Eu nu-l cunoşteam.
— Eu sunt Comfrey, declară străinul. Herbert Comfrey. Eu am fost la Dunhill, nu-ţi mai aduci aminte ? Tu erai la Struther, nu-i aşa ? Adică s-ar putea să-l fi chemat şi Lane ?
Auzind numele acestor pedagogi care jucaseră un rol atât de important în copilăria mea, câteva compartimente ascunse ale creierului meu, care stăteau de mult închise, se deschiseseră dintr-o dată, ca la un gest magic. În faţa mea începură să se profileze tulburi sălile de studii, cu pupitrele pă tate de cerneală, terenurile de fotbal şi de cricket, cele cinci terenuri de tenis, capela şcolii, şi din ceaţa acestor amintiri ale vieţii mele de şcolar în cepea să se desprindă statura greoaie a lui Comfrey, băiatul acela dolofan care sta la Dunhill.
— O, sigur că-mi aduc aminte, răspunsei eu, strîngîndu-i mâna. Cu coada ochiului îl văzui pe Kingham că începe să se încrunte.
— Cum de ţi-ai mai adus aminte de mine ?
— Dragul meu, eu îmi aduc aminte de toată lu mea, îmi răspunse el. Am constatat ceva mai târziu că vorbele acestea ale lui nu erau deloc arun cate aşa la întâmplare; îşi aducea de fapt amin te, îşi aducea aminte de toţi oamenii pe care i-a cunoscut şi de cele mai mărunte incidente din via ţa lui. Avea o miraculoasă facultate de a ţine min te numele tuturor regilor şi capilor de familie — memoria oamenilor care nu citesc niciodată ni mic, nu judecă şi nici nu se gândesc şi a căror minte este, prin urmare, pe deplin liberă să se poată ocupa de viziuni retrospective. — Mie nu mi se întâmplă niciodată să uit înfăţişarea unui om pe care l-am văzut o dată, adăugă el şi, fără să mai aştepte invitaţia, se aşeză la masă.
Kingham se lăsă indignat pe spătarul scaunului. Pe urmă, îmi trânti o lovitură de picior pe sub ma să. Mă uitai la el şi făcui o uşoară strâmbătură, ca să-i dau să înţeleagă că eu nu port nici o vină pentru cele ce se întâmplă.
Încercai să îngân câteva cuvinte de prezentare, mai mult de formă. Kingham nu zise nimic, ci se mulţumi să se întunece şi mai mult la faţă, în timp ce dădu mâna cu Herbert. Cât despre Herbert, nici el nu părea cu nimic mai cordial. Este adevărat că zâmbi, cu acelaşi zâmbet amabil şi vag, dar cu toate acestea nu zise nimic şi aproape nici nu se uită
Luai o atitudine cît se poate de rece şi de respin gătoare. Dar fu în zadar, Herbert începu să vorbească şi vorbea... vorbea... fără să se mai opreas că, îţi mai aduci aminte de meciul pasionant din 1910 cu şcoala din Winchester ? De felul în care a fost tăvălit bietul domn Cutler? De întâmplarea aceea memorabilă când Pye s-a urcat în timpul nop ţii pe acoperişul capelei de la şcoală şi a spânzurat o oală de noapte pe unul dintre turnuleţele clă dirii? Mă uitai înspăimântat
Kingham nu frecventase niciodată o şcoală pu blică. Avusese norocul (sau chiar nenorocul) să nu se nască gentleman de profesie. Era mândru de acest amănunt şi uneori chiar făcea paradă de asta. Faptul acesta însă nu-l împiedica deloc să fie de o sensibilitate morbidă de câte ori se vorbea ceva ce ar fi putut să fie interpretat drept o aluzie la origi nea lui. Era mereu terorizat de eventualitatea unei insulte ce i-ar fi putut veni din partea „gentlemen"-ilor. Insulte aruncate în treacăt, fie în mod chiar neintenţionat sau nevoit, în perfectă necunoştinţă de cauză — în sfârşit, orice fel de insultă posibilă era de ajuns pentru a-l face să tremure de furie şi de durere. Nu o dată îl văzusem pierzându-şi firea din cauza unor cuvinte spuse cu totul fără rea intenţie.
Te pomeneşti că va considera drept insultă până şi amintirile inocente ale lui Herbert despre vechea noastră şcoală? Ar fi fost capabil şi de o astfel de atitudine. Mă aşteptam dintr-un moment într-altul la o erupţie sau ieşire violentă din partea lui. Dar, de astă dată, scena care a urmat nu se desfăşura de faţă cu altă lume. După ce ascultă câteva minute la anecdotele debi tate de Herbert, Kingham se ridică de la masă şi, după ce se scuză cu ironică politeţe, ne spuse la amândoi bună seara. Pusei mâna pe braţul lui şi în cercai să-l opresc.
— Mai stai puţin, te rog !
— Mii de scuze ! Zâmbi şi ducându-şi o mână la inimă, se înclină în faţa noastră şi dispăru, lăsându-mă (în paranteză fie zis, acesta la el era un obi cei nelipsit), să-i plătesc eu consumaţia.
Noi, vechii camarazi de şcoală, rămaserăm sin guri.
Dimineaţa următoare trândăvii multă vreme în pat. Cam pe la unsprezece mă pomenii cu Kingham că dă buzna în cameră. Scena la care mă aştepta sem seara trecută mi-o desfăşură de astă dată cu îndoită violenţă. Un altul în locul lui, după ce ar fi dormit o noapte, după pretinsa insultă, a doua zi s-ar fi trezit liniştit şi şi-ar fi dat seama că inci dentul nu merită atenţie. Cu Kingham însă se întâmplase tocmai invers. Toată noaptea se zvârcolise în aşternut, aşa că amănuntele, la început aproape imperceptibile, luaseră acum proporţii uriaşe. Ade vărul era că lui Kingham îi plăceau scenele. Îi plă cea să simtă emoţiile, fie că acestea erau ale lui proprii fie că asista la emoţiile altora. Îi făcea plă cere să se bălăcească în acest gen de pasiuni, căci în astfel de împrejurări simţea că trăieşte şi el cu adevărat, că este un fel de supraom, când poate împroşca pe toţi cei din jurul lui. Scenele pe care le provoca îl îmbătau şi i se păreau atât de deli cioase încât era incapabil să-şi mai dea seama de urmările pe care ar putea să le aibă — dar poate ar fi mult mai aproape de adevăr dacă aş spune că el prevedea aceste consecinţe (căci, vorbind din punct de vedere intelectual, n-am întâlnit încă om care să aibă o viziune atât de limpede ca amicul meu Kingham), dar căuta să nu ţină seama de ele.
(Traducere de JUL. GIURGEA)
