William Faulkner

Născut în 1897 în New Albany, William Faulkner şi-a petrecut în micul orăşel Oxford din Mississippi, o copilărie legănată de poveştile bătrânei negrese Caroline Barr despre glorioşii şi dezastroşii ani ai războiului civil. Poveşti în care revenea mereu figura legendară a străbunicului, colonelul William Clark Falkner, aventurier, războinic şi scriitor de succes. (Unul din romanele acestui înaintaş:The White Rose of Memphis (Trandafirul alb din Memphis) cunoscuse 36 de ediţii.)

Şcoala primară şi liceul neterminat le va face în orăşel, ca apoi să intre funcţionar la banca bunicului său, viitorul "model" al lui Sartoris.

În timpul primului război mondial, nefiind primit ca voluntar în armata americană, se înrolează în aviaţia engleză "Royal Flying Corps", dar rămâne până în 1918 într-o tabără de antrenament din Canada.

Se întoarce acasă, unde se înscrie la universitatea Ole Miss dar după un an se retrage, neavând posibilitatea să-şi continue studiile. Războiul nu-l văzuse decât de departe, America o vedea de prea aproape. Şi acum, după sublinierea unor biografi, începe a se accentua sentimentul dramei din vieţile oamenilor şi meleagurile natale.

Hrănit în iluziile gloriei apuse şi dezamăgit de viaţa mizeră a Sudului - nici situaţia familiei sale nu era din cele mai strălucite - tânărul Faulkner se refugiază în scrierea unor versuri romantice sau ermetice.

Preia postul de diriginte al oficiului poştal al universirăţii din Oxford, publică o culegere de versuri The marble Faun (Faunul de marmură), 1924, şi apoi pleacă la New Orleans. Aici face cunoştinţă cu scriitorul Sherwood Anderson, cu ajutorul căruia îi va apare primul roman Soldier's Pay (Plata soldatului), 1926. Călătoreşte în Europa, vizitând Italia şi Elveţia şi rămâne câteva luni la Paris. Reîntors publică un roman Mosquitoes (Ţânţarii), 1927, o imagine amară a mediului de intelectuali snobi şi superficiali în care se învârtea. La Oxford va trăi din tot felul de munci ocazionale şi va scrie.

În anul 1929, publică romanul Sartoris, moment crucial în creaţia sa, o reîntoarcere către istoria legendară sau reală a locurilor natale, începutul celebrei saga despre imaginarul comitet Yoknopatawpha.

Începând cu "Sartoris" , avea să scrie Faulkner mai târziu, am descoperit că merită să scriu despre măruntul meu petec de glie natală şi că nu voi trăi îndeajuns ca să termin tot ce se poate scrie despre el. După câteva luni apare Sound and Fury (Zgomotul şi furia), prima carte a lui Faulkner care are un deosebit ecou.

De aici încolo, vreme de peste treizeci de ani, scriitorul va constitui prin romanele şi povestirile sale o mitologie a Sudului care va porni de la date reale sau mitizate ale istoriei prezente şi trecute ale acestei regiuni. Doar câteva din aceste opere vor cunoaşte, la început, deosebita apreciere şi recunoaşterea pe care o meritau. De abia în 1946, publicarea unei antologii a scrierilor faulkneriene de către cunoscutul critic american Malcolm Cowley, The Portable Faulkner impune opiniei publice sin SUA un mare scriitor pe nedrept neglijat. De altfel în 1949, Faulkner va primi Premiul Nobel, în acest fel recunoaşterea unanimă încununând o vastă operă, o fascinantă şi uluitoare epopee, evocare şi invocare a omului care caută să-şi cunoască puterile,înfruntându-se pe sine şi lumea, în lupta pentru afirmarea valorilor umane.

Creând pe harta lumilor posibile comitatul imaginar Yoknopatawpha, autorul lui l-a dăruit cu o ordine spirituală şi temporală minuţios şi inepuizabil constituită, până la a înscrie oamenii şi întâmplările acestui teritoriu legendar într-un prezent care se numeşteeternitatea şi într-o societate care se numeşte umanitatea. Ideea de a inventa acest ţinut mitic, în care criticii literari au văzut alegoria Sudului american, i-a venit în urma unui vis, în care a văzut un timbru emis de Poşta Yoknopatawpha. Numele său are evidente rezonanţe indiene.

În urma unei crize cardiace, marele scriitor moare la 6 iulie 1962.

Lumină de August

- fragment -

Călătorie în Yoknopatawpha

Şedea pe marginea drumului cu ochii ţintă la căruţa care urcă dealul venind spre ea, Lena se gîndeşte, «Am venit din Alabama de tare departe. Pe jos, tot drumul din Alabama. De tare departe.» Gîndindu-se deşi nu sînt nici de o lună pe drum am şi ajuns în Mississippi, mai departe de casă decît am fost vreodată. Mai departe de joagărul lui Doane decît am fost vreodată de cind aveam doisprezece ani

La joagărul lui Doane nu se dusese decît după cc-i murise şi tatăl şi mama, deşi de vreo şase sau de vreo opt ori px; an mersese sîmbăta la oraş, cu căruţa, îmbrăcată cu o rochie de gata, desculţă, cu picioarele goale pe patul căruţei şi cu pantofii înveliţi în hîrtie lîngă ea, pe capra. îşi punea pantofii doar înainte de a intra în oraş. Cînd se făcuse mai mare îl ruga pe tatăl ei să oprească la marginea oraşului şi cobora şi o pornea pe jos. Nu-i spunea de ce vrea să meargă pe jos şi nu în căruţă. El credea că e din cauza străzilor pavate, a trotuarelor. Fata însă se gîndea că oamenii care o vedeau şi pe lîngă caTc trecea aveau să creadă că locuieşte şi ea la oraş.

Cînd împlinise doisprezece ani, tatăl şi mama ci muriseră în aceeaşi vară, într-o casă din bîrne cu o tindă şi trei încăperi fără obloane la ferestre. Muriseră într-una din încăperi, luminată de o lampă cu petrol învăluită într-un nour de gîze. Podeaua fusese tocită de picioarele desculţe pînă se făcuse ca argintul vechi de netedă. Fata era cea mai mică dintre copiii în viaţă. Mai întîi muri maică-sa. îi spusese : „Ai grijă de taică-tău." Lena avu grijă. Apoi într-o zi tatăl îi spuse: „Să te, duci la joagărul lui Doane cu McKinley. Pregăteşte-te de plecare, ca să fii gata cînd o veni." După aceea muri. McKinley, fratele, sosi cu căruţa. îl îngropară pe bătrîn într-o după-amiaza în poiana din spatele bisericii de ţară şi-i puseră la căpătîi un buştean de brad, drept piatră de mormînt. A doua zi plecă împreună cu McKinley la joagărul lui Doane şi probabil că nu-şi dădu seama atunci că se desparte de locurile acelea pentru totdeauna. Căruţa era împrumutată de la cineva şi fratele ei făgăduise sa o aducă înapoi la căderea scrii.

Fratele lucra la joagăr. Toţi bărbaţii din sat lucrau la joagăr sau pentru joagăr. Tăiau brazi. Joagărul era acolo de şapte ani şi după încă şapte ani avea să doboare toţi copacii din împrejurimi. Apoi o parte din maşini şi cei • mai mulţi din cei care lucrau la joagăr şi trăiau de pe urma lui aveau să fie încărcaţi în vagoane de marfă şi duşi în altă parte. Celelalte maşini aveau să fie părăsite acolo deoarece se puteau cumpăra oricînd piese noi în rate — roţi nemişcate, dezolate, ivindu-se printre mormane de moloz şi de bălării încîlcite într-o uimire adîncă şi cazane calcinate cu coşuri ruginite şi fără fum înălţîndu-se încăpăţînate, surprinse şi încremenite, într-un peisaj de profundă şi paşnică dezolare, răscolit de cioturi de copaci, lăsat în paragină, transformîndu-se treptat-treptat în viroage roşie-tice înecate de ploile tăcute şi lungi ale toamnei şi de furtunile galopante ale echinocţiilor de primăvară. Atunci cătunul care nici în cele mai bune zile ale lui nu figurase sub vreun nume în registrele poştei avea sa fie uitat pînă şi de moştenitorii întîmplători şi dizenteriei care aveau să dărîme clădirile şi sa ardă lemnăria în sobe de bucătărie sau iarna în cămine.

Cînd Lena sosise, trăiau pe acolo vreo cinci familii. Cătunul avea o gară şi cale ferată şi o dată pe zi trecea prin locurile acelea şuierînd un tren mixt. Trenul putea fi oprit cu un steag roşu dar de obicei apărea deodată, ca o arătare, de după dealurile pustiite, şi jeluindu-se asemenea unei bocitoare străbătea aşezarea care nici sat încă nu se putea numi şi dispărea ca o mărgea pierdută dintr-un şirag rupt. Fratele ei era n;ai mare decît ea cu douăzeci de ani. Lena abia îşi mai amintea cum arăta atunci cînd venise să stea cu el. Locuia într-o casă cu patru camere nezugrăvite împreună cu soţia lui doborîtă de grijile copiilor şi de chinurile facerii. De obicei aproape o jumătate de an cumnata ei zăcea în pat leliuză sau refăcîndu-se după o naştere. în acest timp Lena făcea treaba în casă şi avea grijă de ceilalţi copii. Mai tîrziu avea să-ţi spună în sinea ei, «Cred că de asta am avut şi eu unu' atît de repede.»

Dorirea într-o magazie din spatele casei. Avea o fereastră pe care se învăţase să o deschidă în întuneric fără să facă nici un zgomot, deşi la început în camera aceea dormea nepotul ei cel mai mare şi apoi doi din cei mai mari şi apoi trei. Locui acolo vreme de opt ani înainte de a deschide fereastra pentru prima dată. Şi nu o deschise nici de vreo douăsprezece ori înainte de a-şi da seama că n-ar fi trebuit s-o   deschidă   deloc.   îşi   zise,   «Asta   mi-a   fost   norocul.»

Cumnata îi spuse fratelui. Atunci băgă şi el de seamă că Lena se schimbase la trup, ceea ce ar fi trebuit să observe mai de multă vreme. Era un om aspru. Blîndeţea şi bunătatea şi tinereţea (abia împlinise patruzeci de ani) şi aproape orice altceva, în afară de un fel de energie încăpăţînată şi disperată şi o severă păstrare a mîndriei neamului său, pieriseră odată cu anii trudiţi în sudoarea frunţii. îi spuse că-i o tîrfă. îi spuse cine era vinovatul (tineri burlaci sau don juani de rumeguş erau şi mai puţini la număr decît familii) dar Lena nu voi să recunoască nimic deşi omul plecase de şase luni. Repeta doar încăpăţînată : „O să trimită după mine. Mi-a spus că o să trimită după mine" ; neclintită, placidă, hrănindu-se din rezerva aceea de răbdătoare şi constantă fidelitate de care oamenii de felul lui Lucas Burch depind şi pe care se bizuie, chiar dacă nu au deloc intenţia de a fi prezenţi atunci cînd nevoia ei s-ar face simţită. După două săptămîni se caţără din nou peste pervazul ferestrei, de această dată însă ceva mai greu. «Dac-ar fi fost atît de greu şi altădată, cred că acuma n-aş mai fi trebuit s-o fac,» se gîndi ea. Ar fi putut pleca ziua pe uşă. N-ar fi oprit-o nimeni. Poate că ştia asta. Dar preferase să plece în timpul nopţii şi pe fereastră. Luase cu ea un evantai în frunză de palmier şi o bocceluţă legată cu grijă într-o basma colorată. Printre alte lucruri avea în boccea şi treizeci şi cinci de cenţi în bănuţi de nichel. în picioare avea o pereche de ghete pe care i le dăduse fratele ei. Erau puţin cam uzate, fiindcă vara nici unul din ei nu purta nici un fel de încălţări. Cînd simţi sub picioare praful şoselei se descălţă şi o porni mai departe cu ghetele în mînă.

Mergea aşa de aproape patru săptămîni. în urma ei cele patru săptămîni, senzaţia de departe, erau asemeni unui culoar paşnic podit cu o încredere liniştită şi neabătută şi plin de feţe şi glasuri fără nume dar prietenoase : Lucas Burch ? Nu cunosc. Nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta pe-aici. Drumul ăsta ? Duce spre Pocahontas. S-ar putea să fie pe acolo. Se poate. Uite o căruţă care merge o bucată de drum într-acolo. O sa te ducă pînă la ; în urma ei se desfăşura un lung şi monoton şir ele schimbări paşnice şi mereu aceleaşi din zi în noapte şi din noapte iar în zi, printre care mergea înainte în căruţe anonime şi identice şi fără grabă, ca printr-o succesiune de reîncarnări de roţi care scîrţîie şi de urechi pleoştite, asemeni cuiva care ar merge mereu, fără să înainteze, printr-o urnă.

Căruţa urca dealul venind spre ca. Cu o milă în urmă trecuse pe drum pe lîngă căruţă. Era trasă la marginea drumului, catîrii adormiseră între hulube, cu capul în direcţia înspre care mergea ea. O zărise şi văzuse pe cei doi oameni de după gard, cinchiţi lîngă o şură. Se uitase la căruţă şi la oameni în acelaşi timp — cu o privire circulară, rapidă, nevinovată şi profunda. Nu se oprise ; foarte probabil oamenii de după gard nici n-o văzuseră uitîndu-se la căruţă sau la ei. Nici ea nu se întorsese să privească înapoi. Dispăruse, mergînd încet în ghetele cu şireturile nelegate, pînă ajunse în vîrful dealului şi atunci, la o milă depărtare de oamenii aceia, se aşezase pe marginea şanţului, cu picioarele în  şanţul nu prea adînc şi-şi scoase ghetele.  După cîtva timp începu să audă uruitul căruţei. ÎI ascultă o vreme şi apoi căruţa se ivi urcând dealul.

Scîrţîitul şi zăngănitul ascuţit şi poticnit al lemnăriei şi al metalului neuns şi ros de vremuri se aude, lent dar puternic : o serie de detunături molcome care răsună pînă la o distanţă de o jumătate de milă în liniştea toropită şi fierbinte  a  după-amiezii   înmiresmate  de   august.   Deşi   catîrii se  tîrîie  din  greu ca  sub  imperiul  unei  statornice şi  neîntrerupte hipnoze, căruţa nu pare a înainta. Cum e suspendată acolo la jumătate de drum, pentru totdeauna, atît de infinitezimală îi este înaintarea, s-ar părea că-i o biată mărgea înşirată pe şiragul neted şi roşu al şoselei. într-atîta îneît privind-o, ochiul o pierde din vedere pe măsură ce simţurile toropite se contopesc  şi  se înceţoşează, asemeni şoselei   însăşi,   cu   toate   schimbările   paşnice   şi   monotone dintre noapte şi zi, ca un fir măsurat odată pe care l-ai înfăşurat din nou pe mosor. Aşa că pînă la urmă, ca de pe cine ştie ce tărîm lipsit de importanţă, de dincolo chiar de orice distanţă, zgomotul căruţei pare să se audă greoi şi înspăimântător  şi  fără  de  înţeles,  ca  o  fantomă  care  ar călători o  jumătate de milă înaintea propriei sale forme. «E atît de departe şi o aud înainte de a o vedea» îşi spune Lena. Se şi vede pe drum, călătorind iar şi se gîndeşte şi atunci o să fie de parcă aş fi mers cu căruţa cu o jumătate de milă înainte de a fi urcat în ea, înainte chiar de a fi ajuns aici unde o aştept şi atunci cînd o să mă dau jos din căruţă, o să meargă iar încă o jumătate de milă eu fiind încă în ea Aşteaptă, acum nici nu se mai uită la căruţă, în timp ce gîndurile-i alunecă alene şi repezi şi potolite, pline de feţe şi glasuri blînde şi fără nume :   Lucas Burch ?   Spui că   ai   încercat   în   Pocahonlas ?   Şoseaua   asia ?   Duce   la Springvale, Aşteaptă aici. în Curmă o să treacă o căruţă care o să te ia pînă unde s-o duce  Gîndind «Şi dacă merge pînă la Jefferson, Lucas Burch mă va auzi venind fără să mă vadă. Va auzi zgomotul căruţei dar nu va şti. Aşa că cineva va ajunge la urechea lui înainte de a-l vedea. Şi după aceea mă va vedea şi va fi tulburat. Şi aşa vor fi în faţa ochilor lui două fiinţe înainte ca să-şi poată aduce aminte.»

Stînd cinchiţi în umbra grajdului lui Winterbottom, Armstid şi Winterbottom o văzură trecînd pe şosea. Îşi dădură seama imediat că e tînără, însărcinată şi străină de locurile acelea. „Mă întreb unde s-o fi procopsit cu burta aia", spuse Winterbottom.

„Mă întreb de unde o fi dus-o aşa, pe jos", zise Armstid.

„Cred că se duce la cineva de la capătul şoselei", spuse Winterbottom.

„Nu cred. Aş fi auzit. Şi nu-i cineva de pe aici. Aş fi auzit şi asta."

„Cred că ştie unde se duce", spuse Winterbottom. „Merge ca şi cum ar şti."

„N-o s-ajungă prea departe şi n-o să mai fie singură'', zise Armstid. Femeia se şi depărtase, încet, cu povara ei greoaie, evidentă. Nici unul din ei nu o văzuse mai mult de o clipă cînd femeia, îmbrăcată într-o rochie albastră, decolorată şi fără formă, ţinînd în mînă un evantai în frunză de palmier şi o mică boccea, le aruncase în treacăt o privire. „Nu vine de undeva de pe aproape", zise Armstid. „După cum se mişcă, se vede că e pe drum de o bună bucată de vreme şi mai are o bună bucată de mers."

„Trebuie să fi venit la cineva de pe aci", zise Winterbottom.

„Dacă ar fi fost aşa cred ca aş fi auzit", zise Armstid. Femeia îşi văzu de drum. Nu se uitase înapoi. Dispăru în susul şoselei ; umflată, înceată, hotărîtă, fără grabă şi neobosită ca însăşi după-amiaza care urca. Dispară şi din vorbele lor ; poate că şi din gîndurile lor. Fiindcă după un timp, Armstid spuse ceea ce venise să spună. Mai făcuse două drumuri, mergînd cu căruţa cale de cinci mile şi stătuse cinchit şi scuipase preţ de trei ore în umbra şurci lui Winterbottom cu lipsa aceea de grabă atemporală a oamenilor de felul lui, numai ca să spună ce voia sa spună. Şi anume să discute cu Winterbottom preţul unui cultivator pe care Winterbottom voia să-l vîndă. în cele din urmă Armstid se uită la soare şi-i oferi preţul pe care se hotărîse să-l dea în timp ce sta lungit în pat, cu trei nopţi în urmă. „Am auzit de unul de la Jefferson pe care l-aş putea cumpăra cu banii ăştia", zise el.

„Atunci mai bine să-l cumperi pe ăla", zise Winterbottom „s-ar părea că-i un chilipir."

„Păi da", zise Armstid şi scuipă. Se uită din nou la soare şi se ridică în picioare. „Păi, atunci e mai bine să mă duc acasă."

Urcă în căruţă şi trezi catîrii. Adică îi puse în mişcare, fiindcă numai negrii pot spune cînd e treaz un catîr sau cînd doarme. Winterbottom îl urmă pînă la gard şi se sprijini de un leat. „Da dom'le", zise. „Să ştii că şi eu aş cumpăra la banii ăştia cultivatorul ăla. Dacă nu-l iei tu, cuţu să-mi zici dacă n-o să ma bată ghidul ăl bun să-l iau eu la preţul ăsta. Şi omul ăla n-o fi avînd cumva şi vreo doi catîri să mi-i vîndă pentru vreo cinci cîolari, ce zici ?"

„Păi da", zise Armstid şi o porni la drum. Căruţa îşi reluă zăngănitul acela greoi care înghiţea milă după milă. Nu se uită înapoi. Aparent nu se uita nici înainte, deoarece nu văzu femeia care şedea pe marginea drumului, în şanţ, pînă n-ajunse aproape de creasta dealului. în clipa în care recunoscu rochia albastră, Armstid n-ar fi putut spune dacă iemeia zărise măcar căruţa. Şi nimeni n-ar fi putut şti nici dacă el o văzuse vreodată, aşa cum, fără ca să-ţi dea impresia că înaintează, se apropiau unul de celalalt încet, în timp ce căruţa se tîra implacabil spre ea, în impalpabila ci aură de somnolenţă şi de pulbere roşiatică, în care picioarele stăruitoare ale catîrilor se mişcau ca în vis, In ritmul sacadat al hamurilor care zuruiau şi al clătinării uşoare a urechilor lungi, catîrii nefiind nici treji nici adormiţi cînd omul îi opri.

De sub borui unei pălăriuţe de soare de un albastru şters, decolorată acum de altceva decît de săpun şi apă, fata se uită la el liniştită şi drăguţa : cu o faţă tînără şi agreabilă, nevinovată, prietenoasă şi vioaie. Nu face încă nici o mişcare. Sub veşmîntul de aceeaşi culoare albastra decolorată, trupul ei e diform şi imobil. Evantaiul şi bocceaua zac în poală. Nu poartă ciorapi. Picioarele desculţe se odihnesc unul lîngă altul în şanţul nu prea adînc. Perechea de ghete prăfuite, greoaie, bărbăteşti de lîngă ele nu este mai nemişcată, în căruţa care s-a oprit Armstid aşteaptă încovoiat cu ochii spălăciţi. Bagă de scamă că evantaiul are marginea

tivită grijuliu cu acelaşi albastru şters ca şi pălăriuţa şi ca şi rochia.

„Pînă unde mergi ?", zice el.

„Voiam să mai fac o bucată de drum pînă se întunecă", zice ea. Se ridică în picioare şi-şi ia ghetele. Urcă spre şosea, încet dar hotărîtă, şi se apropie de căruţă. Armstid nu coboară s-o ajute. Ţine doar catîrii în loc în timp ce fata urcă greoi pe roată şi-şi pune ghetele sub capră. Apoi căruţa o ia din loc. „Mulţumesc", spune fata. „Pe jos era chiar obositor."

S-ar zice că Armstid nu s-a uitat la ea ca lumea niciodată. Totuşi a şi observat că nu are verighetă. Nu se uită la ea. Căruţa îşi reia zăngănitul ei lent. „De unde vii ?" întreabă el.

Fata respiră adînc. Nu e chiar un oftat ci mai mult o răsuflare calmă ca şi cum s-ar mira fără să fie neliniştită. „Acum mi se pare că e de ajuns de departe. Vin din Alabama."

„Alabama ? în halul ăsta ? Şi unde ţi-e familia ?" Nici ea nu se uita la el. „Umblu să-l găsesc pe drumul ăsta. S-ar putea să-l cunoşti, îl cheamă Lucas Burch. îmi spuneau, acolo acasă, că e în Jefferson, şi lucrează la fabrica de cherestea."

„Lucas Burch." Tonul vocii lui Armstid e aproape identic cu al ei. Stau alături pe bancheta înfundată şi cu arcurile rupte. Cu coada ochiului Armstid îi zăreşte mîinilc strînse în poală şi sub pălăriuţa de soare, profilul. Parcă ar scruta panglica şoselei care se desfăşoară printre urechile mobile ale catîrilor. „Şi ai făcut tot drumul ăsta pînă aici, pe jos, singură, alergînd după el ?"

O clipă fata nu răspunde. Apoi spune : „Oamenii au fost de treabă. Au fost tare cumsecade".

„Şi femeile ?" Cu coada ochiului se uită la ea şi se gîndeşte Nu ştiu ce-o să spună Martha gîndindu-sc, «Cred că ştiu ce-o să spună Martha. Cred că femeile pot fi de treabă, fără să fie foarte bune. Bărbaţii, de, s-ar putea să fie. Dar numai o femeie rea, numai ea, poate fi foarte bună cu o altă femeie care are nevoie de bunătate» şi se gîndeşte Da, ştiu. Ştiu exact ce-o să spună Martha.

Fata stă puţin aplecată înainte, foarte liniştită, cu faţa foarte calmă. „E un lucru ciudat", spune ea.

„Cum s-ar putea ca oamenii să se uite la o tînără fată străină care merge pe jos în starea în care eşti şi să ştie că bărbatul ei a părăsit-o ?" Fata nu face nici o mişcare. Căruţa a căpătat acum un anume ritm, lemnăria ei neunsă şi roasă de vreme contopindu-se cu după-amiaza lentă, cu şoseaua, cu zăpuşeala. „Şi vrei să-l găseşti pe-aici".

Fata nu face nici o mişcare, uitîndu-se poate la şoseaua care înaintează lent printre urechile catîrilor, poate la depărtarea tăiată într-o formă precisă, de şosea. „Cred că-l voi găsi. N-o să fie greu. O să-l găsesc acolo unde se aduna oameni mulţi şi unde se rîde şi se glumeşte. Era întotdeauna priceput la chestii de-astea."

Armstid mormăie, un mormăit brusc, repezit. „Dii boală"⁷, zice el şi-şi spune pe jumătate în şoaptă pe jumătate cu glas tare : «Cred c-o să-l găsească. Cred că omul ăla o sa ajungă să-şi dea seama că a făcut o mare greşeală cînd s-a oprit în partea asta din Arkansas sau chiar din Texas.»

Soarele coboară, mai are doar un ceas pînă la scăpătat, un ceas pînă să cadă grăbită seara de vară. Poteca se desprinde din şosea şi e şi mai tăcută decît şoseaua. „Am ajuns", spune Armstid.

Femeia se mişcă imediat. Se apleacă şi îşi caută ghetele ; după cît se pare nu are intenţia să întîrzic căruţa nici cît sa şi le pună. „Mulţumesc frumos", spune ca. „Mi-a fost de un marc ajutor."

Căruţa s-a oprit din nou. Femeia se pregăteşte să coboare. „Chiar dacă ajungi la magazinul lui Varner înainte de apusul soarelui, şi încă o să mai ai de mers douăsprezece mile pînă la Jefferson", spune Armstid. Femeia ţine stîn-gace într-o mînă ghetele, bocceaua şi evantaiul ; cealaltă i-a rămas liberă ca să poată coborî. „Cred că-i mai bine să merg mai departe", zice ea.

Armstid nu o atinge. „Vino, ai să stai peste noapte la mine acasă", spune, „acolo femeile — o femeie poate..", dacă ai să — Hai, vino acuma. Primul lucru pe carc-l fac mîine dimineaţă, e să te duc la magazinul lui Varner şi de acolo o să ai cum să ajungi în oraş. O sa fie cineva care

să plece sîmbăta într-acolo. N-o să fugă el de dumneata peste noapte. Dacă e cumva în Jefferson o să fie şi mîine acolo."

Stă nemişcată, cu lucrurile într-o mînă, gata să coboare. Priveşte înainte, acolo unde şoseaua face o cotitură şi se depărtează străbătută de umbre prelungi. „Cred că mai am doar cîteva zile."

„Păi da. Ai încă tot timpul. Numai că s-ar putea ca să ai oricînd un tovarăş de drum care n-o să poată merge pe jos. Vino cu mine în casă." îşi îndemnă catîrii fără să mai aştepte vreun răspuns. Căruţa intră pe potecă, pe drumul acela întunecat. Femeia s-a aşezat din nou deşi mai ţine în mînă evantaiul, bocceaua, ghetele.

„N-aş vrea să fiu o povară", zice ea.  „N-aş vrea să

deranjez."

„Desigur că nu", zice Armstid. „Vino cu mine." Pentru prima dată catîrii se mişcă mai repede fără să-i îndemne nimeni. „Au mirosit porumbul", spune Armstid şi se gîn-deşte, «Asta-i femeia din ea. Prima cînd e vorba să-şi sape o surată, dar gata să se plimbe fără nici o ruşine peste tot fiindcă ştie că oamenii, bărbaţii vor avea grijă de ea. Nu-i pasă de celelalte femei. Nu o femeie a băgat-o în treaba asta căreia nici nu-i spune măcar bucluc. Da, dom'le. Cum se mărită vreuna sau intră într-un bucluc fără să fie măritată, şi imediat şi chiar-atunci îşi părăseşte neamul şi spiţa femeiască şi-şi petrece restul vieţii încercînd să se alăture neamului bărbătesc. De aceea trag tutun pe nas şi fumează şi vor să voteze.»

Cînd căruţa trece pe lîngă casă şi se îndreaptă spre acareturi, soţia lui Armstid o priveşte din uşa de la intrare. El nu se uită într-acolo ; nu trebuie să se uite ca să ştie că ea va fi acolo, că este acolo. «Da», se gîndeşte el cu amărăciune sardonică îndreptînd catîrii spre poarta deschisă, «ştiu precis ce-o să spună. Cred că ştiu foarte exact». Opreşte căruţa, nu trebuie să se uite ca să ştie că soţia lui e acum în bucătărie, şi nu mai priveşte, îl aşteaptă doar. Opreşte căruţa. „Du-te în casă", spune el ; a şi coborît şi femeia se dă jos încet, cu hotărîrea aceea care vine din-lăuntrul ei. „Cînd o să dai de cineva, să ştii că e Martha.

O sil vin după ce hrănesc vitele." Nu se uită la ea cînd străbate curtea şi se duce spre bucătărie. Nu are nevoie s-o facă. Pas cu pas, odată cu ea, omul intră în bucătărie şi da de femeia care se uită acum la uşa bucătăriei aşa cum se uitase la căruţa care trecea prin faţa intrării. «Cred că ştiu exact ce-o să spună», îşi zice el.

Deshamă catîrii şi-i adapă şi-i bagă în grajd, le dă să mănînce şi dă drumul vitelor care vin de pe imaş. Apoi se duce la bucătărie. Ea e tot acolo, femeia cu părul cărunt şi obrazul aspru, rece, iritabil, care i-a născut cinci copii în şase ani şi i-a crescut pînă au devenit bărbaţi şi femei. Nu stă locului. Omul nu o priveşte, se duce la chiuvetă, ia un ibric cu apă din găleată şi-şi suflecă mînecile. „O cheamă Burch", zice el. „Cel puţin aşa spune ea ca-l cheamă pe omul după care umblă. Lucas Burch. Cineva i-a spus pe drum că acum e la Jefferson." începe să se spele cu spatele la ea. „Vine tocmai din Alabama, singură şi pe jos, aşa spune". Mrs. Armstid nu se uită în jur. Se învîrte în jurul mesei. „N-o să mai fie singură multă vreme înainte de a mai vedea din nou Alabama", zice ea.

„Sau pe omul acela, Burch, aşa zic." E foarte ocupat cu Spălatul la chiuvetă, cu apa şi cu săpunul. O simte că se uită la el, la ceafa lui, la umerii lui de sub cămaşa albastră, decolorată de sudoare. „Zice că i-a spus cineva, în prăvălia lui Samson, că un individ cu numele de Burch sau cam aşa ceva lucrează la fabrica de cherestea din Jefferson.''

„Şi ea crede c-o să-l găsească acolo. Aştcptînd-o. Cu casa mobilată şi cu de toate."

După glasul ei omul nu poate spune dacă îl priveşte sau nu. Se şterge cu o bucata de pînză de sac. „Poate că da. Daca fuge cumva de ea, cred că o să-şi dea seama că a făcut o mare greşeala cînd s-a oprit înainte' de a trece peste Mississippi." Şi acuma ştie că-l priveşte : femeia cu parul cărunt care nu-i nici grasă şi nici slaba, şi e bărbătoasă şi duce la greu. îmbrăcată într-o rochie cenuşie practică, repezită şi aspră, cu mîinile.în şold, cu obrazul asemănător cu acel al generalilor învinşi în luptă. „Voi, bărbaţii", spune ea.

„Ce vrei să faci ? S-o dai afară ? S-o laşi să doarmă poate, în şură ?"

„Voi, bărbaţii", spune ea. „Voi, blestemaţii ăştia de bărbaţi,"

Intră în bucătărie împreună, deşi Mrs. Armstid e în faţa. Femeia se duce direct la sobă. Lena stă în picioare în pragul uşii. E cu capul gol şi părul bine pieptănat. Pînă şi rochia albastră arată mai proaspătă şi mai puţin purtată. Lena se uită la Mrs. Armstid care, la sobă, trînteşte capacele de metal şi umblă cu lemnele cu repezeala sălbatică a unui bărbat. „Aş vrea să vă ajut", spune Lena.

Mrs. Armstid nu se întoarce. Trînteşte şi bufneşte la sobă. „Stai acolo unde eşti. Dacă îţi cruţi acum picioarele poate c-o să-ţi cruţi spatele ceva mai mult."

„V-aş fi îndatorată dacă m-aţi lăsa să vă ajut."

„Stai acolo unde eşti. Fac lucrul ăsta de treizeci de ani, de trei ori pe zi. Vremea cînd aveam nevoie să fiu ajutată să fac treaba asta, a trecut." Trebăluieşte la sobă şi nu se întoarce. „Armstid spune că te cheamă Burch."

„Da", răspunde cealaltă. Glasul ei e acum grav şi foarte liniştit. Sade cu totul imobilă şi cu mîinile nemişcate odih-nindu-i-se în poală. Nici Mrs. Armstid nu se întoarce. E încă ocupată cu treburile ei la sobă. S-ar zice că treburile acestea cer o atenţie cu totul disproporţionată faţă de repezeala cu care a făcut focul. S-ar zice că-i cer tot atîta atenţie ca şi un ceas de mare preţ.

„Chiar te cheamă Burch ?" întreabă Mrs. Armstid.

Tînăra femeie nu răspunde imediat. Mrs. Armstid a încetat acum să mai bufnească, deşi stă tot cu spatele la femeia aceea mai tînără. Apoi se întoarce. Se uită una la cealaltă, despuiate dintr-o dată de totul, observîndu-se una pe cealaltă: femeia cea tînără stînd pe scaun, cu părul lins şi cu mîinile nemişcate în poală, şi cea bătrînă de lîngă sobă, întorcîndu-se, nemişcată şi ea, cu un conci neglijent de păr cărunt la ceafă şi cu o faţă care ar fi putut fi săpată în gresie. Atunci femeia mai tînără vorbeşte.

„Ce v-am spus nu-i adevărat. încă nu mă numesc Burch. Numele meu e Lena Grove."

Se uită una la cealaltă. Glasul lui Mrs. Armstid nu-i riici rece nici cald. Nu-i în nici un fel. „Şi aşa, ai vrea să-l găseşti ca să te numeşti Burch cînd va veni vremea. Nu-i aşa ?"

Lena priveşte acum în jos ca şi cum s-ar uita la mîinile care i se odihnesc în poală. Glasul ei e potolit, tenace. Totuşi e senină. „Nu cred că am nevoie de vreo promisiune din partea lui Lucas. S-a întîmplut din păcate aşa, ca el să trebuiască să plece. Şi pur şi simplu nu i s-au potrivit socotelile, ca să se poată întoarce să mă ia, aşa cum ar fi vrut. Cred că şi eu şi el nu avem nevoie să ne facem făgăduieli. Cînd a văzut în noaptea aceea că trebuie să plece, el..."

„Cînd a văzut în ce noapte ? în noaptea cînd i-ai spus de copil ?"

Cealaltă tace o clipă. Faţa ei este calmă precum o stîncă. Dar nu are o expresie dură. încăpăţînarea ei are o anume blîndeţe, o anume nechibzuială şi o detaşare liniştită şi calmă care o luminează pe dinlăuntru. Mrs. Armstid o priveşte atent. Lena nu se uită la cealaltă femeie în timp ce vorbeşte. „El îmi povestise că s-ar putea să trebuie să plece cu multă vreme înainte de asta. Nu mi-a spus mai devreme pentru că n-a vrut să mă necăjesc din pricina asta. Cînd a auzit prima dată că s-ar putea să trebuie să plece, şi-a dat seama încă de pe atunci că ar fi mai bine să plece imediat ca să poată ajunge mai repede într-un loc unde maistrul n-avea să-l mai sîcîie. Dar a tot amînat. Cînd s-a întîmplat însă chestia asta, atunci n-am mai putut amîna plecarea. Maistrul îl ţinea din scurt pentru că nu-i plăcea că Lucas e tînăr şi plin de viaţă şi voia să dea slujba lui Lucas unui văr de-al lui. Dar el nu voia să-mi spună toate astea fiindcă m-aş fi necăjit. Dar cînd s-a întîmplat chestia asta nu se putea să mai aşteptăm. Eu am fost aceea care i-am spus să plece. El zicea că rămîne dacă-i spun cu să rămînă, oricum s-ar fi purtat maistrul cu el, bine sau rău. Dar eu i-am spus să plece. Chiar şi aşa el n-a vrut. Dar i-am spus să o facă. Şi să-mi trimită vorbă numai cînd va fi pregătit să vin. Şi apoi socotelile nu i-au ieşit cum trebuie ca să poată trimite după mine la vreme, aşa cum ar fi vrut. Cînd se duce printre străini în felul ăsta, un om tînăr are nevoie de ceva vreme ca să se poată aranja. El n-a ştiut asta cînd a plecnt, că o să aibă nevoie de mai mult timp ca să se aranjeze deiît îşi închipuise. Mai ales un om tînăr, plin de viaţă cum e Lucas, căruia îi plac oamenii şi-i place să petreacă şi care, la rîndul lui, e iubit de ceilalţi. N-a ştiut c-o să aibă nevoie de mai multă vreme decît făcuse el socoteala, fiind un om tînăr şi oamenii căutîndu-l întotdeauna, pentru că e bun la glume şi la petrecere, şi amestecîndu-se pe nesimţite şi în lucrul lui pentru că el nu a vrut niciodată să jignească pe nimeni. Şi eu am ţinut ca el să se bucure şi de această ultimă dată, fiindcă însurătoarea e altceva, pentru un om tînăr, un om tînăr şi plin de viaţa, şi altceva pentru o femeie. Cu un om tînăr şi plin de viaţă ţine atît de mult. Nu-i aşa ?"

Mrs. Armstid nu răspunde.  Se uită la cealaltă  femeie care  sade pe  scaun,  cu părul   lins   şi  mîinile   nemişcate odihnindu-i-se în poală şi cu obrazul blînd şi gînditor. „La fel sau nu, el mi-a trimis vorbă dar s-o fi pierdut pe drum. E destul de departe din Alabama pînă aici, şi încă    n-am ajuns la Jefferson. I-am spus că nu aştept să-mi scrie, fiind aşa cum e el,. nepriceput la scris. «Trimite-mi vorbă prm cineva cînd eşti gata, să vin», i-am spus.  «O să aştept» La început m-am cam necăjit după ce a plecat, fiindcă nu luasem încă numele lui Burch, şi fratele meu şi familia lui nu-l cunoşteau pe Lucas tot atît de bine ca mine. Şi cum ar   fi   putut   să-l   cunoască."   Obrazul ei se luminează încet într-o expresie de surprindere blîndă, ca şi cum s-ar fi gîndit abia atunci la ceva ce nici nu-şi dăduse seama măcar ca nu ştie. „Şi cum te puteai aştepta să-l cunoască, nu-i aşa ? Dar întîi trebuia să se aranjeze ; pentru el era foarte greu să fie printre străini, eu n-aveam de ce să mă necăjesc, trebuia doar să aştept în timp ce el trecea prin toate necazurile şi supărările. După un timp însă cred că am fost prea prinsă cu sosirea copilului la vreme, ca să mă mai frămînt cum mă numesc şi ce spune lumea. Dar eu şi cu Lucas nu aveam nevoie să ne facem făgăduieli. S-o fi întîmplat ceva neaşteptat sau o fi trimis el vorbă şi s-a pierdut pe drum. Aşa că într-o bună zi m-am hotărît să plec şi sa nu mai aştept."

„Cum ai ştiut încotro s-o apuci cînd ai pornit-o la drum ?

Lena-şi priveşte cu atenţie mîinile. Mişcîndu-se, ele răsucesc acum cu o nedumerire adîncă o cută a rochiei. Nu e neîncredere, sfială. S-ar zice că e un reflex meditativ al mîinii doar. „Am întrebat mereu. Lucas fiind un om tînăr şi plm de viaţă care leagă cunoştinţe uşor şi repede, am ştiut că oriunde va fi fost oamenii aveau să-şi amintească de el. Aşa că am întrebat mereu. Şi oamenii au fost foarte cumsecade. Şi fireşte, acum două zile mi s-a spus pe drum că e în Jefferson şi lucrează la fabrica de cherestea."

Mrs. Armstid se uită scrutător la fata cu capul plecat. Cu mîinile în şolduri o priveşte pe tînăra femeie cu un dispreţ rece şi impersonal. „Şi crezi că o să fie acolo cînd o să ajungi în oraş. Dac-o fi fost vreodată pe acolo. Şi că o să audă că eşti în acelaşi oraş cu el şi o să mai fie acolo la apusul soarelui."

Lena se uită în jos cu o expresie liniştită şi gravă. Mîna nu 1 se mai mişcă acum. Se odihneşte, total nemişcată în poală, de parcă ar fi murit acolo. Glasul îi este potolit, calm şi încăpăţînat. „Cred că membrii unei familii trebuie să fie împreună cînd se naşte un copil. Mai ales primul. Cred că Domnul o să aibă grijă de asta."

„Şi cred că va trebui să aibă grijă", spuse Mrs. Armstid cu glasul ei aspru, necruţător. Armstid e în pat, cu capul ceva nai înălţat, uitîndu-se peste tăblia patului la nevas-ta-sa, care încă nedezbrăcată se apleacă, în lumina lămpii, deasupra scrinului căutînd cu furie ceva într-un sertar. Ia de acolo o cutie de tablă şi o deschide cu o cheie prinsă de un şnur purtat la gît şi scoate din cutie un săculeţ pe care-l desface şi dă la iveală un cocoş mic din porţelan cu o mică deschizătură pe spate. Cînd îl mişcă, îl întoarce şi-l scutură cu furie pe deasupra scrinului, bănuţii dinăuntru zuruie sărind prin deschizătură unul după altul. Armstid în pat o priveşte cu atenţie.

„Ce vrei să faci cu banii de pe ouă la ora asta din noapte ?" zice el.

„Cred că am voie să fac ce vreau cu ei." Se apleacă deasupra lămpii şi obrazul îi este aspru şi dur. „Domnul ştie cum am asudat cu găinile alea şi cum le-am îngrijit. Nu ai mişcat nici un deget."

„Asta aşa e", zice Armstid. „Cred că nu există un om în ţara asta care să se ia la harţă cu tine pe chestia asta cu găinile, în afară doar de şerpi şi de dihori. Şi nici puşculiţa aia", spune el. Fiindcă, aplecîndu-sc brusc, femeia-şi scoate o gheată din picior şi izbeşte puşculiţa de porţelan dîndu-i o singură lovitură nimicitoare. Din pat, aplecîndu-se, Armstid se uită cum adună femeia gologanii printre cioburile de porţelan şi îi zvîrle împreună cu ceilalţi în săculeţ şi îl leagă la gură o dată şi încă o dată, de trei sau patru ori, cu o furioasă hotărîre.

„Dă-i asta femeii", zice ca. „Şi cînd o răsări soarele înhami catîrii şi o duci de-aici. Dacă vrei du-o pînă Ia Jefferson."

„Cred că o să găsească pe cineva la prăvălia lui Varncr ca s-o ducă acolo", zice el.

Mrs. Armstid se sculă înainte de a se face ziuă şi pregăti micul dejun. Cînd Armstid se întoarse de la muls, mîncarea era pe masă. „Du-te şi spune-i să vină să mănînce", spuse Mrs. Armstid. Cînd intra cu Lena în bucătărie, Mrs. Armstid nu era acolo. Lena se uită prin încăpere, oprindu-se la uşă mai puţin decît ar fi fost sa se oprească, pe obrazul ei fiind întipărită o expresie a zîmbet, a vorbă, a cuvinte pregătite dinainte. Armstid îşi dădu seama. Dar Lena nu spuse nimic ; se oprise mai puţin decît ar fi fost sa se oprească.

„Să mîncăm şi să plecăm", spuse Armstid. „Mai ai de făcut o bună bucată de drum." Se uită la ea cum mănîncă tot cu aceeaşi bunăcuviinţă liniştită şi însufleţită ca şi la cina din seara trecută, deşi alterată acum de o nuanţă de reţinere politicoasă şi aproape afectată. Apoi îi dădu săculeţul legat la gură. Lena îl luă cu o expresie de mulţumire caldă pe faţă, clar nu de foarte mare surprindere.

„O, dar e foarte frumos din partea ei", zise ca. „Dar nu voi mai avea nevoie de bani. Sînt atît de aproape acum."

„Cred că e mai bine să-i păstrezi. Cred că ai observat ca Marthei nu-i prea place să fie contrazisă în ceea ce face."

„E foarte frumos", zise Lena. Vîrî săculeţul cu bani în bocceaua legată cu o basma şi-şi puse pe cap pălăria de soare. Căruţa aştepta. O porniră pe potecă şi, trecînd pe lîngă casă, Lena întoarse capul. „Aţi fost foarte buni amîndoi", zise ea.

„Ea a făcut asta", zise Armstid." Nu cred că am vreun merit.