Omar Khayyam

În juru-acestei roze pluteşte-o fină boare.
E-un nimb fragil de ceaţă?Vrej de parfum e oare?
Un rest din vălul nopţii e părul tău de maur?
Trezeşte-te, căci zorii în cupe toarnă aur...

Surâs şi puritate! O, răsărit divin!
În cupe scânteiază câte-un imens rubin!
Fă dintr-un ram de santal o harfă să vibreze
Şi arde altă creangă ca să ne parfumeze!

Din flori cereşti coboară petale de lumină
Şi-alcătuiesc corole de aur în grădină.
În cupa cum e crinul torn vin cu-obraz de rouă.
În asfinţit nori vineţi mor în apoteoză...

În zori stropi puri de rouă pun perle pe lalele.
Duios şi-nclină fruntea timide viorele.
Iar mugurele rozei plăpânde şi sfioase
Îşi strânge-n juru-i tunica de mătase.

În astă seară vinul mă-nvaţ-un sens mai pur:
Cu sânge cast, de roze, paharele ni-s pline,
Iar cupa-i modelată din închegat azur.
Şi noaptea-i pleoapa unei lăuntrice lumine...

Mă fascinează pururi un chip frumos de fată
Şi mâna-mi are veşnic magnet pentru pahar.
Căci orice-atom din mine se bucură de-un har,
Oricărei părţi din mine o bucurie-i dată.

Ieri dis-de-dimineaţă cu-o fată ca o stea
Sorbeam parfumul nopţii şi vinul roz şi ora.
Ca perla-n scoică vinul aşa intens lucea,
Încât trezi deodată din somnu-i aurora.

Din cripta mea arome de vin au să emane,
Încât cei ce vor trece pleca-vor îmbătaţi.
Şi-atât senin pluti-va în nimburi diafane,
Că-ndrăgostiţii sta-vor în loc transfiguraţi.

Un câmp de roze-i lumea. Privighetori le cântă.
Iar fluturii sunt oaspeţi. Când nu-s privighetori,
Nici trandafiri, nici fluturi - am stele-n loc de flori,
Iar şoapta ta e harfa ce-mi face ora sfântă.

Puţin mai mult vin roşu, pentru ca trandafirii
Pe-obrajii tăi, iubito, mai vii să se deschidă.
Khayyam, puţin mai multă tristeţe fericirii,
Căci în curând iubita va-ncepe să-ţi surâdă.

Noi suntem sensul unic al veşnicului Faur
Şi noi esenţă primă din ochiul său curat.
Al lumii cerc l-aseamăn cu un inel de aur
în care omul este rubinul încrustat.

E-april. Pluteşte-n aer o vrajă de nespus.
Se nasc din nou speranţe şi-ndemnuri de a fi.
Fie ce floare albă e mâna lui Moisi
Şi-n fiecare briză respiră, blând, Iisus.

Zefirul răcoreşte obrajii rozelor
Şi-n umbră parfumată ne mângâie extazul.
Atât de plin de vrajă şi de noroc e ceasul,
Că tristul ieri dispare ca fulgul de uşor...

Toţi idolii pe care atât i-am adorat
Mi-au sângerat credinţa cu răni ce nu se vindec.
Mi-ai înnecat tristeţea în vinul parfumat
Şi mi-au vândut la urmă renumele pe-un cântec.

Cu trandafiri se umple azurul de cleştar,
În aer curge-n picuri viersul privighetorii.
- Când ştii că-n clipa asta smintiţi visează glorii...
Ce mătăsos ţi-e părul şi trupul cât de clar!

Când te-a secat de lacrimi viaţa care doare,
Gândeşte-te la roua din geana unei flori.
Şi când ai vrea ca noaptea din urmă să coboare,
Gândeşte-te la trezirea unui copil în zori.

Mai toarnă-mi vin în cupă! Mi-e inima bolnavă.
Vin roz ca trandafirii. Vin vechi de tămâioasă.
Vin, ca să-nnec tristeţea! Iar mâna ta duioasă
Să-nlăncrămeze harfa din strune de mătase...

Când vioreaua-n haină de ametist apare.
Iar roza la suflarea zefirului se-nvoaltă,
Bea vin c-un trup alături, sculptat de-o fină daltă
Şi sparge apoi cupa cuprins de încântare!

Trezeşte-te căci zorii în noapte-au aruncat
Cu pietre, şi toţi aştrii din cer i-a alungat.
Şi, iată, vânătorul din Est c-un nimb de aur
L-a prins în laţ pe Turret, vestitul rege maur.

Duh clar de vin e-n cupă, - şi-n vasul de cleştar
Un suflet străveziu e. Cel ce-i opac şi van
Nu-i demn să-mi stea la masă. Doar sf'ântul meu pahar
Căci el este deodată şi dens şi diafan.

Zefirul blând desface a rozei fină haină.
Divina-i frumuseţe privighetoarea-ncântă.
Mergi şi te odihneşte la umbra ei cea sfântă,
Căci ţărna-i dă viaţă şi ea din nou o-ntaină.

Ce zi frumoasă-i astăzi! Şi cât de blând zefirul!
În rouă-şi spală faţa aprinsă trandafirul.
Privighetoarea-i spune în grai străvechi şi sfânt:
"Îmbată-te tot timpul de-arome şi de cânt!"

Voi, fetelor frumoase, cu-obraji de caifea,
E mai. Vom face-un lucru oprit de Sfânta Carte:
O să vărsăm în iarbă vin roz până departe
Şi-o să schimbăm grădina în câmpuri de lalea.

Când briza dimineţii desface-a rozei haină
Şoptindu-i: "Toporaşul s-a desfăcut în luncă" -
Demn să trăiască-i numai cel ce contemplă-n taină
Iubita care doarme, bea cupa şi-o aruncă.

Priveşte cedrul mândru! Atâtea braţe are!
Dar nu ca să cerşească, ci ca s-adune soare.
Şi limbi nenumărate au nuferii şi crinii.
Vorbesc însă limbajul tăcerii şi-al luminii.

Horia Stefan Simon

Pană de inspiraţie


- Muzo! Hei, muzo! Bineînţeles, când ai nevoie de ea, ia-o de unde nu-i. Dar în materie de morală e neîntrecută: cum că de ce nu-mi fac timp să mai şi scriu câte ceva, că altfel n-am ce publica şi uită lumea de mine; plus că au îmbătrânit nederanjaţi păianjenii pe topul de hârtie… Să mai încerc o dată. Muză! Hai, fă, muzo, arată-te, că avem treabă!
- Sunt aici, nu e nevoie să strigaţi şi să deranjaţi tot cartierul.
- Ia uite că ai apărut! Da’ scumpă mai eşti la vedere. Şi ce faţă de cal are! Parcă ar fi Pegas, nu muză.
- Doriţi să vă servesc cu o cafea?
- Cafea? Nici prin gând nu-mi trece. Pentru inspiraţie doar te am pe tine…
- Domnule…
- …şi, câteodată, coniacul.
- Vă rog, fără alcool.
- Cum? S-a inventat coniacul fără alcool?
- Nu, dar ştiţi…
- Bine, treacă de la mine. De fapt, voiam numai să stăm puţin de vorbă.
- Poate domnul s-a hotărât, în sfârşit, să-şi continue romanele începute acum patru, respectiv trei ani, şi întrerupte în faze relativ incipiente, după ce a umplut tot târgul cu planurile genialelor sale proiecte literare. Mai bine mai târziu decât niciodată.
- Auzi, madam? Lasă miştocăreala şi ascultă-mă cu atenţie, că urmează un comunicat important pentru planetă şi în special pentru tine.
- Vai, lăsaţi… Ce vorbe mari! Rostite probabil la beţie.
- Iar începi? Mă deconcertezi şi uit ce-am vrut să-ţi spun.
- Înseamnă că nu e ceva prea important.
- Ba, tocmai că e ceva de o importanţă capitală! Stai o clipă, să-mi reamintesc.
- Îi reamintesc eu domnului că mai am şi alte treburi decât să discut atâtea minute doar cu dânsul…
- Stai aşa, că mi-am adus aminte. Ascultă aici! Colaborarea noastră, aşa cum a fost ea, bună, rea, nu mai poate continua în acelaşi fel.
- Ce-ţi veni, nerecunoscătorule?
- Trebuie să o regândim, să o modificăm, nu mult, doar prin părţile esenţiale.
- Nu vă înţeleg. Fiţi mai explicit, vă rog.
- Te anunţ solemn că sunt hotărât să-mi caut o nouă identitate artistică.
- Probabil cea veche nu te mai suportă. O înţeleg…
- M-am săturat de prejudecăţi, de stilul clasic şi prăfuit, de construcţiile cuminţi şi convenţionale, vreau o frază mai dinamică, mai cu nerv, mai cu zvâc!
- Clientul nostru, stăpânul nostru. Culmea coincidenţei este că şi eu vreau acelaşi lucru de la tine.
- Deci gând la gând cu bucurie. Să vedem dacă te ţine unisonanţa şi în continuare.
- Mă faci curioasă. Încearcă-mă.
- Începând chiar de astăzi vreau să fiu în rând cu ultimul răcnet al prozei româneşti. Iar datoria ta va fi…
- Îmi cunosc eu foarte bine datoriile. Nu e nevoie să mi le spună altcineva.
- Nu mă mai întrerupe, că iar pierd şirul.
- Bine, nu mai zic nimic.
- Aşadar, datoria ta va fi să mă inspiri cu subiecte din sfera generoasă a banalului, cu momente de cotidian, cu scene din viaţa reală, cu situaţii stradale...
- Asta n-ar fi mare lucru, dar nu mi se pare colegial să le iei pâinea de la gură autorilor de reportaje, doar eşti, sau, mă rog, te consideri a fi ditamai romancierul. Dacă domnul are asemenea pretenţii, cred că va trebui să plec. Parcă şi miroase ceva…
- Miroase? Ce să miroase? Poate a creier ars.
- Miroase a concesie făcută modei, în detrimentul calităţii întregului. Ca să mă înţelegi, din mărunţişuri cu greu poţi construi o operă viabilă.
- Ce ştii tu, îngeraş cabalin… S-au mai schimbat vremurile. Acum bat alte vânturi. Eu vreau secvenţialism şi textualism, vreau fracturism…
- Uşurel, scriitoraşule, mai temperează-ţi din avânturile experimentaliste, că nu mai eşti la prima tinereţe.
- Ba n-am să-mi temperez nici un avânt! Vreau subiecte derizorii, vreau detalii de provincie, vreau realism domestic minimalist.
- Dragul meu fost – de mult – adolescent, cred că suferi de idiosincrazii subbalcanice şi grobiene.
- Am să mă prefac, din respect pentru vârsta-ţi înaintată, că n-am auzit nimic. Decât să mă ironizezi, mai bine ai încerca să mă ajuţi să fiu în ton cu moda. Adică, dacă nu-ţi cer ceva peste puterile-ţi limitate, inspiră-mă cu droguri şi sexualitate, cu bizarerii şi picanterii, cu perversiuni şi mult carnal…
- Te compătimesc, bătrâne. Eşti doar un biet complexat şi angoasat. Şi câte speranţe nu mi-am pus în tine… Păreai un om relativ normal. Oare când te-ai schimbat într-un asemenea hal? Mai bine i-ai cere muzei tale să te-nveţe zborul prin imaginar, să-ţi şoptească frazele şi ideile cele mai fermecătoare, pe care nu le-a mai spus nimănui, de, auzindu-le, să se înfioare fluturii şi norii, să tremure emoţionate spicele şi roua dimineţilor senine, să-şi umple sălbăticiunile extaziate nările cu parfumul florilor…
- Ba să nu-mi şoptească! Să-mi strige, ca să pot striga şi eu, să înjure, ca să înjur şi eu, să-mi urle, ca să pot urla şi eu, să fie violentă, să fiu şi eu la fel, şi, astfel inspirat, cu doar câteva vorbe vii să fac fluviile să curgă spre izvoare, luminile să se ascundă-n umbre, şoarecii să fugărească pisicile…
- Dacă aş şti că proza ta ar avea asemenea efecte şi ţinând cont de aversiunea mea pentru pisici, mai că aş încerca să-ţi fac pe plac. La o adică, nu cred că mi-ar pica aripile dacă ţi-aş spune pe un ton mai ridicat nişte semigolănisme uşor decoltate…
- Mă dezamăgeşti, muzo. Nu-mi trebuie decolteuri timide, vreau sâni golaşi şi trepidanţi, vreau fese proeminente, vreau falusuri nervoase…
- Da’ una peste gură nu vrei, nesimţitule?
- Nu mă-ntrerupe, că n-am terminat! Vreau sexualitate, vulgarităţi, organe…
- Ce fel de organe? Cele de partid ar fi bune?
- Bune şi alea, numai să fie de la buric în jos.
- Obsedatule! Măcar în literatură încearcă să-ţi foloseşti mai mult neuronii şi mai puţin hormonii.
- Draga mea muză demodată şi degeaba înaripată, eşti demnă de mila tinerilor prozatori…
- Oricum, tu nu te mai încadrezi de mult în rândurile lor.
- Cred, adică sunt convins, că faci dovada unei mentalităţi retrograde, poate chiar retrogradabile. Am bănuiala că acolo, la voi, nu prea se fac cursuri de reciclare, iar la cele care s-au făcut ai cam tras chiulul din greu.
- Mai degrabă ai tras tu chiulul de la cursurile de respect şi bună cuviinţă. Sau poate astă-noapte ai dormit cam rău…
- Ba dormi tu încremenită în manierism şi desuetudine. Trezeşte-te şi pune umărul, copita sau aripa la scoaterea din mocirlă a literaturii!
- Pardon! În mocirlă vreţi voi să aruncaţi literatura. Adică tu şi alţi câţiva scandalagii şturlubatici şi exaltaţi.
- Nu te supăra, dar habar n-ai pe ce lume se trăieşte în ziua de azi. Fă un efort şi uită de convenţionalism şi pudibonderie. Dacă vrei să coabităm fericiţi în continuare, adaptează-ţi sensibilitatea artistică noii epoci. Hai să eradicăm definitiv ruptura dintre scrierea cuvântului şi trăirea lui!
- Eşti logoreic, dar prăpăstios.
- Să facem împreună o breşă largă în tabuurile vechi! Să aruncăm clişeele de receptare anacronice!
- Niciodată! N-am de gând să mă ridiculizez slujind un rebel capricios şi fără cauză. Revino la sobrietatea şi seriozitatea care aproape te-au consacrat. Hai, încă nu e prea târziu. Uite, citesc în ochii tăi că mai putem să ne înţelegem, da, că vrei să fii din nou cel de altădată.
- Vreau pe dracu’! Vreau… licenţiozităţi şi obscenităţi, ce p…pana mea!
- Aaauu!!! Ce faci, cretinule? De ce mi-ai smuls o pană din aripă?
- Ca să nu crezi cumva că expresia “pana mea” e doar o metaforă sau o pană de inspiraţie.
- Dar era pana mea, nu a ta!
- Era, bine zis. Însă, dacă preferi, pot la fel de bine să spun “ce… pana ta!”
- Poate “pana dumneavoastră”, că n-am fost împreună nici la film, nici la discotecă.
- Ia nu mai fii aşa ţâfnoasă. Ce rost are să ne formalizăm? Doar ne cunoaştem de atâta vreme…
- Dar nici chiar aşa, să ne tragem de şireturi, ba chiar şi de pene.
- Hai să facem o înţelegere, că aşa sunt eu azi, conciliant: eu nu-ţi mai jumulesc penele…
- Vă asigur că nici nu veţi mai avea ocazia.
- …iar tu, sau - dacă preferi - dumneata, ai să mă porţi uşor spre culmile succesului – apropo, sper că lipsa unei singure pene nu-ţi va afecta prea mult performanţele de zbor.
- Dacă eşti susţinătorul unui astfel de program, nu te baza pe aripile mele, că n-ai nici o şansă. În schimb, îţi fac o recomandare: încearcă să zbori pe cont propriu, eventual cu ajutorul noilor şi bunelor tale prietene, organele genitale. Hi, hi, hi.
- Degeaba râzi ca o iapă, că nu mă mai impresionezi. Din această clipă, pentru mine eşti doar o fostă colaboratoare.
- Ohoho! Cineva s-a supărat rău de tot. Mă rog, nici eu nu pot accepta chiar orice.
- Asta e, n-avem ce face. După discuţia lămuritoare de astăzi mă văd nevoit să intentez divorţul. Şi zeii îmi sunt martori că am încercat să salvez ce se mai putea salva. Dar m-am lovit de lipsa ta de înţelegere ca de un perete.
- …Vai, chiar aşa? Oare nu se mai poate …repara nimic?
- Nimic, draga mea. De-acum, te rog să baţi din aripi, din gură sau din copite pe la alte urechi şi uşi. Ale mele vor rămâne surde la fâlfâirile, şoaptele şi tropăielile tale arhaice şi desuete. Rămâne doar să cădem la învoială cu împărţirea bunurilor comune, adică a celor scrise până acum.
- Cele scrise? Pune-le în ramă şi închină-te lor ca la icoane, că fără ajutorul meu aşa pagini reuşite nu vei mai scrie niciodată. Şi, la despărţire, îţi mai împărtăşesc din vasta-mi experienţă: era mai bine să laşi loc de bună ziua, să nu trânteşti prea tare uşa la plecare. Oamenii sunt schimbători, se mai răzgândesc…
- Poate oamenii obişnuiţi. Geniile, niciodată! Adio!

* * *

- Noapte bună şi mai poftiţi pe la noi. Duce-te-ai învârtindu-te, căposule! Că mult ţi-a trebuit să-ţi scoţi fizicul pe uşă, pramatie ordinară ce eşti! Ştiam eu că scriitorii-s cam ciudaţi, însă ăsta a întrecut măsura.
- Vai, Mona, dar ce ai cu bietul om? Că e unul din clienţii cei mai fideli şi mai liniştiţi
- Păi, asta-i, că şi eu aşa-l ştiam. Şi încă de mult. Tu încă nici nu erai angajată aici, la noi. Venea cu un ziar sau cu o carte şi stătea cuminte două ceasuri numai cu o cafea sau o apă minerală. La început ne şi certa şefu’ că nu-l dăm mai repede afară, să nu ţină atâta timp scaunul ocupat. Până într-o zi când ne-a dat la toţi – şi mie, şi la Victoriţa, şi la patronu’ – câte o carte de-a lui, cu autograf. Adică un fel de dedicaţie şi dedesubt semnătura autorului, adică a lui. Să-l fi văzut ce mândru era! Patronu’ chiar i-a făcut cinste cu un coniac mare.
- Tu vorbeşti serios soro? Că de când sunt şi eu aici cu voi, a mai dat băutură pe degeaba doar la grasu’ ăla de la Sanepid…
- Să mor eu dacă te mint! Chiar şi glumea şefu’, că-şi va recupera înmiit investiţia peste câţiva ani, când blegu’ ăsta de scriitor va lua Nobelu’. Drept să-ţi spun, n-am auzit să-l fi luat, dar azi i s-a urcat brusc democraţia la cap. Numai de prostii se ţinea.
- Ce i-ai dat să bea?
- Coniac, ca de obicei în ultimul timp. Până l-am văzut că s-a torpilat. Am vrut să nu-l bag în seamă, dar a început nemernicu’ să urle ca un isteric. M-am dus la el şi i-am spus verde-n faţă că e beat ca un porc şi că în afară de cafea nu-i mai dau nimic, nici dacă stă în cap. S-a liniştit pe moment şi mi-a spus că vrea doar să stea de vorbă cu mine.
- S-o fi plictisit, săracu’, tot singur…
- Da’ să vezi ce texte băga: cum că vrea să-mi spună ceva de “importanţă capitală” şi când să spună, uita. Apoi iar îşi amintea. Ce mai, circ curat, Irino, să n-am parte de bacşişuri dacă exagerez.
- Şi ce ţi-a spus aşa de important? Hai, nu mă mai ţine în suspensie, că nu mă apuc de spălat pe jos până nu-mi zici.
- D-apoi cine-l ştie ce tot bălmăjea el pe acolo. Stăteam şi eu cu urechea ciulită, dar n-am prins mare lucru. Mai mult vorbe fără sens. Ba, o dată parcă a vrut să-mi spună el mie care-mi sunt îndatoririle. Mamă, ce i-am făcut. Ţi l-am repezit de nu s-a văzut. Imediat s-a calmat. Dar nu de tot. Că iar a început să vorbească pe limba lui păsărească. Eu mai aveam şi alţi clienţi, plus că mă plictisise deja individu’, aşa că am pretextat că se simte ceva miros de ars şi am şters-o. Nu m-am mai dus pe la masa lui, l-am lăsat să se certe singur, numai cu coada ochiului îl mai urmăream din când în când. Iar după ce au plecat toţi şi el a rămas ultimul client, m-am dus să-i dau cu apropoul că e târziu şi să nu fie neam de traistă să ne ţină peste program. Nici n-are rost să-ţi spun ce mi-a făcut, că oricum n-o să mă crezi.
- …M-ai lăsat fără grai. Te implor, spune mai repede, că nu mai rezist.
- No, Irino, apoi aşează-te frumos pe un scaun, trage adânc aer în piept şi ascultă…
- Da’ zi-i odată, că explodez.
- M-a drăcuit bine şi m-a ciupit!
- Cum? Cine? Mutălăul ăla? Nu se poate, ai visat, dragă. Sau poate ai băut şi tu ceva.
- Ştiam că n-o să mă crezi. Hai, că drăcuiala, dă-o dracului, n-am auzit-o decât eu, însă vânătaia de la pişcătură va rămâne câteva zile bune…
- Vezi, Mona, acuma e bine că nu eşti măritată, că n-are cine face spume la gură când te vede învineţită de altul.
- Da’ să vezi ce stil turbat are. Nu ca orice om normal, să mă ciupească de ţâţe sau de cur, nuuu, el m-a pişcat de spate – şi nu oricum, ci violent, de-am crezut că-mi smulge o bucată de piele. M-am abţinut cu greu să nu ripostez şi-acuma îmi pare rău, trebuia să-i trosnesc vreo două peste mutra aia nasoală, de să-i vină minţile la cap. Şi-apoi tot el cu propunerile: că ne cunoaştem de multă vreme, că să mă înţeleg cu el, că nu mai face… mă rog, tot tacâmu’. Până la urmă l-am convins să plece, ba chiar am vrut să-l ajut cu un picior în cur, să iasă mai repede, numai că l-am auzit zicând ceva despre divorţ, despre împărţirea bunurilor, şi m-am gândit că poate a avut necazuri în familie, sărmanul, de aceea s-o fi îmbătat.
- Măi, fată, nu te gândi cumva la prostii. Ăsta-i prea sărac şi prea bătrân pentru tine, chiar dacă divorţează.
- Ce ai, dragă, ai înnebunit? Mie să-mi trebuiască aşa ceva? Apoi şi să fie mai tânăr ca mine, n-am să-mi iau niciodată de bărbat un scriitor! Că ăştia, după ce că se cred tare deştepţi, mai sunt şi ciudaţi şi obsedaţi!

Gabriela Mistral

A bea

Păstrez în amintire gesturile
Acelor ce mi-au dat – ofrandă – apa.

În valea Rio Blanco izvorăşte
neastâmpăratul Aconcagua, acolo
vroind să beau, m-am repezit la apa
unei cascade ce-n şuviţe albe
şi îngheţate-şi resfira şuvoiul.

Lipindu-mi gura fremătândă,
m-a ars ca o licoare fermecată.
Trei zile buzele mi-au sângerat de apa
Ce am sorbit atunci din Aconcagua.

În câmpul Mitla, într-o zi cu soare,
cu mers, şi greieri, m-am plecat asupra
unei fântâni, când a venit spre mine
un indian. A vrut să mă ajute
şi, sprijinindu-mă deasupra apei,
el capul mi l-a susţinut aşa cum
oferi un fruct, cu mâinile-amândouă.
Eu beau şi-n apa ceea era chipul
şi-al lui şi-al meu. Atunci înţeles-am
ca într-un fulger, că necunoscutul
din Mitla, indianul, era carne
din neamul meu străvechi, de la-nceputuri.

În insula numită Puerto Rico,
odihna copleşită de albastru,
trup liniştit, talazuri zbuciumate
şi-o sută de palmieri, părând o sută
de mame. O fetiţă-n joacă sparse
nuca de cocos, dăruindu-mi apa
palmierului, maternă, roditoare.
Şi niciodată-asemenea dulceaţă
nu am băut, cu sufletul şi trupul.

Îmi amintesc, pe când eram copilă,
Că mama-mi aducea ea însăşi, apa
între o gură şi-alta, aplecată
pe vasul de-argilă,-i vedeam faţa.
Cu cât se ridica mai tare mâna-i,
cu-atât se cobora mai jos ulciorul.
Am încă-n suflet valea înverzită,
simt setea şi privirea mamei… Poate
aceasta-i veşnicia:
să fim încă
aşa precum am fost odinioară.

Păstrez în amintire gesturile
Acelor ce mi-au dat – ofrandă – apa.


El mă sărută

El mă sărută, şi iată-mă acum alta, alta prin pulsul
venelor sale, care-l dublase pe-al meu, prin respiraţia altuia
pe care o simt în respiraţia mea. Trupul
mi s-a înnobilat precum inima mea...
Un parfum de flori în respiraţia mea! Totul prin el,
care se odihni pe mine ca
roua pe ierburi.


Roza

Bogatul miez al rozei sângerii
E bogăţia fiinţei tale vii.
Lasă-ţi, ca roza, inima-nvoltată.
Nu te închide, neînduplecată,

În tine. Înfloreşte-n joc, în cânt
Şi dragostea aşteaptă fremătând.
Să nu fii rozei aspră păzitoare:
Te-ar arde înfocata ei splendoare.

Tăietorul de lemne
în româneşte de Ion Frunzetti

Rămase-ntins pe iarbă
De trudă tăietorul,
Şi adormi-n aroma
De pini tăiaţi de el.

Picioarele-i bătut-au
Atâtor pajişti iarba,
Şi umerii – bronz – cântă
Şi mâinile-i visează.

Văd pragul lui de piatră,
Nevasta şi ograda-i.
Tot ce-a iubit îi umblă
Prin preajmă cât timp doarme.

Şi tot ce n-a avut
Îl face şi mai cast.
Şi doarme, făr’de nume,
Cum ar dormi un arbor.

Amiaza-l săgetează
Cu lăncile-i aprinse.
Cu ramuri de răcoare
Obrazul eu i-l zvânt.

Şi ca un cântec, ziua
Lui vine către mine
Şi ziua mea i-o dărui
Ca pe un pin tăiat.


Iar noaptea, când se-ntoarce
Tăind câmpia oarbă,
Aud femei cum strigă
La cel venit prea târziu;
Şi-mi cad greoi pe umeri
Ca-n patru lănci înfipte
Numirile acelui
Pe care l-am păzit
Cu sângele şi cu răsufletul din mine.

Ploaia linştită

Această apă sălcie şi tristă,
ca un copil pedepsit
înainte de a veni pe lume,
moare.

Liniştit pomul, liniştit vântul ;
o, şi-n această linişte minunată
cântecul acesta duios şi amar,
prăbuşindu-se !

Cerul e ca o imensă
inimă din care izvorăşte-amarul.
Nu plouă: e o sângerare lentă
şi mare!
Din casele lor, oamenii
nu simt această amărăciune,
această cădere de apă tristă
din înălţime.

Acest larg şi obositor
coborâş de ape învinse
către pământul care zace
şi transpiră.

Plouă. Ca un şacal tragic,
noaptea se lasă peste munţi.
Ce se va ridica, peste umbra,
din Pământ ?

Veţi dormi, în timp ce afară
cade suferindă această apă inertă,
această apă ca râul Lete, soră
cu Moartea.

Pâine

au lăsat o pâine pe masă,
jumătate arsă, jumătate albă,
cu coaja ciupită, ruptă-n fărâme
ca fulgii pufoşi de zăpadă.

şi îmi pare nouă, şi nicicând văzută,
deşi cu nimic altceva n-am trăit,
dar luând-o în mâini, ca într-un vis,
tactul şi mirosul nu mi-o amintesc.

şi totuşi, e mama când mi-a dat să sug,
miroase precum văile prin care am trecut :
a Aconcagua, a Patzcuaro, a Elqui,
a sufletul meu când mă sfâşii cântând.

nu există alte miresme în încăpere,
tocmai de aceea am şi văzut-o;
nu există nimeni în toată casa
decât această pâine lăsată pe masă
care cu trupul ei mă recunoaşte,
iar eu cu trupul meu o recunosc.

s-a frânt pretutindeni şi de demult
aceeaşi pâine între o sută de fraţi,
pâine din Coquimbo, pâine din Oaxaca,
pâine din Santa Ana şi din Santiago.

de când eram mică o cunoşteam
sub formă de soare, de peşte, de abur,
mâinile mele îi simţeau miezul
cald precum unui pui de porumbel.

apoi, am uitat-o şi-n această zi
amândouă din nou ne-ntâlnim,
eu cu trupul meu de Sara bătrână,
ea cu al ei de numai cinci ani.

prietenii morţi cu care am mâncat-o
în alte văi, îi simt aburul,
pâine de grâu măcinat în septembrie,
secerat în august în Castilia.

e altul şi-i cel împărţit
în pământul unde-au dispărut.
o rup în două şi îi simt mireasma,
o pun pe masă şi îi simt căldura.

mi-s mâinile pline de pâine,
privirea mi-e plină de lanuri
şi plânsul izvorăşte deodată
peste uitarea atâtor ani,
şi nu mai ştiu de faţa-mi îmbătrâneşte,
ori renaşte în clipa aceasta.

cum casa-i pustie, fără nimeni în ea,
ne regăsim şi stăm împreună din nou,
pe această masă fără carne şi fructe,
amândouă în această linişte omenească.
şi vom tăcea până când vom fi una
şi anotimpul nostru se va fi sfârşit.

Marius Golea

Anunţ de mică publicitate

Motto:” Todeauna şi peste tot, este şi va fi loc, pentru toţi şi pentru toate!”
(Ironie poetizantă despre sinele general...)

Vând urgent viaţă irosită, recent scăpată din refacere capitală, cu numeroase trenuri pierdute, cu multe nedumeriri de schimb, cu amintiri dureroase - preluabilă imediat; accept variante.
Garantez acces rapid şi neîngrădit la deziluzii, visare de vise neîmplinite, gimbuşlucuri destiniene şi picanterii ale soartei.
Este prevăzută şi cu turelă - prin care uneori intră soarele iar alteori se prelinge puţină ploaie - care odată deschisă vă va arăta ce este dincolo, fără însă a vă lăsa să treceţi...
Are oglinzile orientate spre înapoi, aşa încât vă veţi putea bucura mereu de priveliştea greşelilor trecute, fără să aveţi nici cea mai mică idee despre ceea ce vă rezervă viitorul!
Este dotată cu un portbagaj nesfârşit pentru lecturi diverse, sfârşite.
La cârligul de remorcare puteţi agăţa diferite corăbii, construite pentru a naviga pe mările oceanice ale reveriilor.
Intră în preţ o iubire mare, adolescentină – de-acum uitată, precum şi câteva aventuri mai mici, recente, toate gratuite.
Ofer pe deasupra, greutăţi materiale, datorate în cea mai mare parte proprietarului, dar care pot fi puse, fără probleme, pe seama neşansei.
Putem negocia şi câteva creaţii literare, ce au o mare valoare doar pentru autor, plus câteva zeci de gânduri deranjante, atât pentru sine cât şi pentru ceilalţi.
Se asigură confort total prin negări ale negaţiei şi diverse măşti faciale pentru protecţie sufletească.
Evitaţi utilizarea îndelungată a inimii, că altfel vă va pieri îndrăzneala de a mai fi laşi!
Rog seriozitate maximă! Sunaţi după ceasul al doişpelea!


Nebunul
Dedicată nouă! Şi vouă! Tuturor! Tutu!!!..rorilor!

Ce mâini mari am! Şi parcă vroiam să vă spun ceva! Dar ce!?
A!... Ieri în seara asta de mâine m-a împins pe scări Poe! Edgar! Şi – şi! Allan! Noroc că m-a prins Ţuţea! Cu nişte crengi din care ieşea puzderie de flori! De primăvară, de măr şi de cais, de pur şi de adevăr! Înflorite! Şi m-a tras Geniul Bradului! Noica! De mâna sufletului! Printre cetini! În întrul lăuntrului! Printre conuri şi brazii păltiniţi! Ai păltinişurilor! Că altfel aş fi secerat! Cu coastele! Însângerate! Respirând! Podgoriile oranj! Ale de frunte podgoreanului! Nichita! Stănescu! Călcat de albul! Pas! Al Fecioarei! Pe nelupescul gât!
Şi ce-i cu această depărtare!? Dintre vedere şi înţelesuri!... Dintre sensuri şi vădiri!?
De ce mă doare aşa de tare!? Neliniştea! De a ajunge! Dincolo! Unde!?... Şi! Ca să ajung acolo! Pe unde să trec!?... Voi care sunteţi normali! Pe unde credeţi că trebuie să scot!? Cămaşa! Pentru a ieşi! Cu basmaua curată!? Ce trebuie să învăţ pentru a şti!? Ce trebuie să ştiu pentru a înţelege!? Ce trebuie să înţeleg, pentru a mă folosi!? Cine este acela!? Dintre noi! Dintre voi! Printre născuţi! Şi nenăscuţi!... De care trebuie să mă folosesc! Pentru a mă linişti!?...
Dintre toate drumurile! Din calcul! Le-am ales pe acelea! Care nu duc nicăieri! Pentru a nu ajunge niciodată mai departe Decât! Pe-aici! Pe-aproape! De voi! De ceea ce rămâne! Din mine însumi! După ce vă dau vouă! Ceea ce pot să vă dau! Ca să nu vă las singuri de tot... După ce vă iau! Vouă! Ceea ce vreţi! Voi! Înşivă! Să vă iau!... După ce! Şi unii şi alţii! Cu toţii! Separaţi! Împreună! O să batem nişte clipe, în piroane! De o să-L doară! Tare! Pe Univers! La fel de tare! Cum îl doare pe greiere! Mâncarea de către barză! Şi zborul în burta ei! În stomacul Morţii! De viu! La fel de tare! Cum o doare pe şopârlă! Ruperea de cozi!
Nenumărate! Toate ale ei! Care cresc din carne şi oase! La loc! Legate de carne! Şi de oase! De Voi! De Mine! De Noi! Şi de Ei! De! Ei!... Care nu înţeleg!!!
De! Ei! Care râd!... De Noi?! Şi ce dacă! ... Avem capul spart!!... De aceeaşi piatră! Cu care au fost lovite! Muzicile sferelor! Ce cântau! În creierul! Fundamentalului! Vitalului! Universalului! Îndumnezeitului! Poeticului! Eminescu!...
Pfff!... Culmea!... Ce-mi spuneţi voi!? Care sunteţi capabili! Să vă invidiaţi! Singuri!... Vă doare şi pe voi!?... Poate!... De ciudă! De dragoste! De iertare! De mirare!... Şi sunteţi ciuruiţi! Pe nu-ştiţi-unde! De nu-ştiţi-ce! Şi nici doape nu aveţi! De vi se răsuflă sufletul! Bă!!!... Ca un vin ce se oţeteşte! Viaţă irosită! Fără speranţă şi fără vină! Că nici vinovaţi nu puteţi fi! Fără plâns!... Că voi nu plângeţi! Şi fără plâns, nici nu existaţi! Nici nu pieriţi! Doar daţi ocol Universului! Înconjurând pe-afară! Nişte scări de bloc! Încălţaţi cu papuci de casă! Ce lipăie temători! Prin ploi dese şi ude! Purtate de vânturi reci! Care vin de la duşurile de deasupra voastră! Duşuri reci! Şi! Rareori! Calde!
Ce automobil frumos! Aveţi! Şi ce palat universal! Aveţi! Din cărămidă! Termoizolantă! Cu gratii! De fier! Că dacă vă închideţi în el! Nici nu vă mai puteţi scoate! Nici voi pe voi! Nici alţii pe voi!
Dragilor! Fraierilor! Ultimilor! Sublimilor!...
Escrocilor!... Printre vorbe şi spuneri! Aveţi vipere! Şi printre vipere! Sunteţi! Voi! Totuşi?! Ele vă muşcă! Înveninându-vă! Ne! Deosebindu-vă! Ne! Păsându-le! Ne! Durându-vă!
Staţi! Opriţi-vă! Încremeniţi-vă! Eu care nu sunt nebun! Decât un pic! Şi poate, mai mult! Vă iubesc! Prostuţilor!...
Phuhhh!... De ce vă spun toate acestea!? Nici măcar nu vă deranjaţi! Să auziţi!... Sunteţi prea ocupaţi! Cu ceaşca de cafea! În care v-aţi adunat viaţa! Odată cu fierea! Aia verde! Şi rea la gust! Pe care tocmai! Uitându-vă în oglindă! Aţi vomitat-o!!!

Paul Verlaine (1844 - 1896)

Alean

Căminul cald, şi lampa cu tainica-i lumină
Spre reverie fruntea pe mână când se-nclină,
Şi ochii duşi în ochii iubiţi din cale-afară
Când ceaiul abureşte şi cărţile-s închise,
Şi aşteptarea sfântă cu dulcea-i moleşeală
Când noaptea îşi desface hlamida-i nupţială…
Ah toate, toate-acestea mă urmăresc în vise,
Mereu, fără-ncetare, sperând de azi pe mâni
De-atâtea luni trecute, de-atâtea săptămâni!


Amurg

Amurgu-arunca cea din urma para
Si-un vant misca lin nuferii de ceara.
Uriasii nuferi cu fete ofilite,
Lucind printre stuhuri pe ape-adormite.
Eu rataceam singur, plimbadu-mi nacazul
Sub plete de salcii ce-mprejmuiau iazul
Peste care ceata-nchipuia o mare
Deznadajduita, alba aratare,
Si unindu-mi plansul cu-al larilor vaier
Ce batand din aripi se chemau prin aer,
Printre salcii triste, unde singuratic
Imi plimbam nacazul, cand giulgiul noptatic,
Intinzand asupra-i umbra mortuara,
Veni ca sa-nece cea din urma para
Si nuferii vestezi cu fete ofilite,
Uriasii nuferi pe ape-adormite!...


Ars Poetica

Vreau muzicii intaietate!
Astfel, Imparele prefer,
Mai vagi, mai libere-n eter,
Fiind in tot, plutind pe toate.

Alege vorbele ce-ti vin
Sa para scoase din confuzii:
Ah, cantecele gri, iluzii
De Tulbure in Cristalin!

Sunt ochi splendizi de dupa voaluri,
Zi ezitand in amiezi,
Ori astri-n azurii gramezi
Pe dulci, tomnatice fundaluri.

Nuanta eu ravnesc s-o caut,
Nuanta, nicidecum Culoare,
Nuanta doar-ingemanare
De vis cu vis, de corn cu flaut!

Alunga Poanta ce ucide
Si crudul Spirit, Ras impur,
Ce lacrimi scot in ochi de-azur,
Si izul trivial de blide!

Suceste gatul elocintei,
Si bine faci cand, cu putere,
Astamperi Rima-n chingi severe,
Ea, sclava a nesocotintei...

Ah, Rima-numai chin si sila!
Ce surd copil ori negru drac
Scorni bijuteria fleac
Ce suna gol si fals sub pila?

Deci,muzica mai mult, mereu,
Iar versul tau aripi inalte
Sa prinda, nazuind spre alte
Iubiri si bolti de Empireu!

Sa fie buna aventura
Cand sufla zgribulitii zori
Prin minte si prin cimbrisori...
Tot restul e literatura.


Melancolie

Somn negru s-a întins
Pe-ntreaga-mi fiinţă,
Orice vis s-a stins.
Dormi, orice dorinţă.

Nimic nu mai vreau
Nu mai ştiu ce este
Nici bine, nici rău,
Ce tristă poveste!

Ca un leagăn sunt
Mişcat fără vrere
Pe-un gol de mormânt
Tăcere! Tăcere!

Editura Pandora-M,2002
Traducere de Şt.O.Iosif şi C.D. Zeletin

Comemorare: Ştefan Baciu (1918 - 1993)

Poet, eseist, memorialist, ziarist, critic de artă, traducător, diplomat, profesor universitar, ŞTEFAN BACIU s-a născut la 29 octombrie 1918, ca fiu al profesorului Ioan Baciu şi al Elisabetei Baciu, născută Sager.
Cursurile liceale le urmează la liceul “Andrei Şaguna” din Braşov, avându-i ca profesori pe Emil Cioran (logică şi filosofie), Octav Şuluţiu (limba franceză), Ioan Baciu - tatăl poetului (limba germană).
Debutează în anul 1933 în revista “Răboj” cu poezia “Eu”, care îi apare tradusă în limba germană în revista “Klingsor”, în acelaşi an. Pentru volumul său de debut, “Poemele poetului tânăr”, primeşte în anul 1935, la vârsta de 17 ani, “Premiul scriitorilor tineri” al “Fundaţiilor regale”.
Între anii 1937-1941 urmează cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti, luându-şi licenta în drept în anul 1941.
În perioada 1938-1946 este redactor la reviste din Bucureşti, ca “Universul literar” - redactor al rubricii “Cântece noui”, unde debutează, printre altii, Şt. Aug. Doinaş şi Ion Caraion, “Gândirea”, “Rampa”, “Bis”, “Arta nouă” etc.
În aprilie 1945 se căsătoreşte cu Mira Simian, originară din Râmnicu Vîlcea.
În octombrie 1946 pleca, împreună cu soţia sa, în Elveţia, ca ataşat de presă al Legaţiei României de la Berna. Colaborează la reviste literare din Elveţia.
În anul 1949 pleca în America Latină, la Rio de Janeiro - Brazilia, unde este redactor la un important ziar, “Tribuna de Imprensa”. Despre această perioadă din viaţa sa, Ştefan Baciu scrie o carte intitulată “Lavradio 98″ (1982), care a constituit un adevărat “Best-seller”. Călătoreşte într-un mare număr de ţări ale continentului sud-american, în America Centrală şi zona Caraibelor: Argentina, Nicaragua, Peru, Guatemala, Venezuela, Costa-Rica, Santo Domingo, San Salvador, Honduras, Mexic, Cuba, Haiti etc.
Profund cunoscător al literaturii latino-americane, Ştefan Baciu este autorul a două importante antologii: “Antologia poeziei latino-americane” (2 volume, 1974) şi “Antologia poeziei surrealiste latino-americane” (1981).
În anul 1962 este invitat în SUA, ca profesor de literatură hispano-americană la Universitatea din Seattle, iar în anul1964 este invitat şi se stabileşte în Hawaii, ca profesor de literatura hispano-americană la universitatea din Honolulu- Hawaii.
Ştefan Baciu este autorul a peste 100 volume de poezie, memorialistică, eseistică, traduceri şi a peste 5000 de articole si studii, apărute în presa română, germană, franceză, latino-americană, nord-americană, elveţiană.
Ştefan Baciu se stinge din viaţă la Honolulu, la 6/7 ianuarie 1993 (Ziua de Bobotează în Honolulu, respectiv, ziua de Sf. Ion în România).
Ştefan Baciu a fost “Cetăţean de onoare” al oraşului Rio de Janeiro, “Consul de Bolivia” în Honolulu-Hawaii, “Profesor Emeritus” al Universităţii din Honolulu-Hawaii. În anul 1991 i s-a decernat Decoraţia de Onoare a Meritului Cultural cu grad de Comandor de către Ministerul Educaţiei şi Culturii din Bolivia.
Din 1996 este “Cetăţean de Onoare” - Post-mortem- al Nadeşului, localitatea natală a tatălui său.

Café Palheta*
Fostilor mei vecini
Titi si Alexandru Bilciurescu

Cesti de cafea intoarse si uscate
atat din eri ne-a mai rămas.
Cuvintele se intalnesc pe'mperechiate
când din taceri se-aude stins un glas

noi suntem propria-ne stafie
iesim din eri si nu intram în azi
amara-i dulcea gingirlie
când norii-si rup dantelele în brazi

din Honolulu'n piata Lahovary
e-un drum ascuns în alte cesti.
Zadarnic ne mai punem ochelarii
când tac profund cafelele turcesti

*Marca de cafea din Brazilia. Capitanul Palheta
a adus, cel dintai, în Brazilia, clandestin,
primele boabe de cafea.


Elegia sexagenarului adolescent

Ninge cu flori de plumeria peste automobile
bunici sunt azi neuitatele noastre copile

prieteni de eri au plecat la odihna'n morminte
cenuse si plumb cad deavalma peste cuvinte

taifunul istoriei bate crunt prin golite bodegi
la pensie-au iesit boemi si piccoli si regi

numai eu stau singur si mut în port la Antofagasta
si Anzilor albi le privesc sub cerul albastru creasta

curge sangele vremii cu nisipul lumii'n clepsidra
la fiece colt de strada scoate capul o hydra

zadarnic astept în Tegucigalpa tramvaiul 5
departe, la Turnu Magurele, plang ultimele caterinci

duce uraganul în nestire, carti, reviste si manuscrise
am rămas acelasi amestec de Don Quijote si Ulise.


Orient

Sarailii si baclavale, bragagii
tone de halvita si susan
narghilele si halva si gingirlii
barbi cu pasalac si lung caftan

trec iavas-iavas inspre harem cadane
pasa trage cu nadejde din ciubuc
plin de ura, cu priviri pagane
potrivindu-si laba groasa în papuc

corabioare, bigi-bigi, musaca
pungi cu galbeni (aferim!) bacsis
vine'n taina singur Voda la cafea
vocea pasei taie ca un varf de sis

Mircea Sântimbreanu ar fi împlinit 83 de ani !

Mircea Sântimbreanu (n. 7 ianuarie 1926, Băiţa - d. 19 august 1999) a fost un scriitor român, director al editurii Albatros, publicist, scenarist şi producător de film. Este cunoscut mai ales ca scriitor de literatură pentru copii şi pentru promovarea unor scriitori prin publicarea lucrărilor lor la editura pe care a
condus-o. Ion Anghel Mânăstire este unul dintre romancierii valoroşi pe care Mircea Sântimbreanu i-a promovat pe prima scenă a literaturii române.
Din 1952 până în 1960 Mircea Sântimbreanu a lucrat ca profesor de istorie la Şcoala mixtă nr. 2 „La Teiu“, devenită din 1954 Şcoala elementară de 7 ani nr. 139 din Bucureşti, cartierul Rahova. Experienţa cu micii elevi l-a ajutat să înceapă să scrie primele sale cărţi pentru copii. Din anul 2000, şcoala poartă numele său.
La 20 mai 1996, Mircea Sântimbreanu a fost declarat "Cetăţean de onoare al municipiului Brad", ca Fiu al Ţării Zarandului, pentru întreaga sa activitate în domeniul literaturii.

HAMURABI


Pitită-n banca sa ca-ntr-o tranşee, ascunsă după meterezul din faţă — cel mai spătos coleg — Eugeniţa dintr-a cincea trăieşte emoţiile infanteristului în pragul atacului inamic.
„M-ascultă! M-ascultă!!! Şi nici titlul lecţiei nu-1 ştiu... Uf a-nchis catalogul, n-ascultă astăzi", răsuflă ea uşurată şi se îndreptă în bancă, asudată, dar victorioasă. Slavă ţie, zeiţă a infanteriei fără muniţii, atacul nu va avea loc. Deodată se strâmbă ca săgetată într-o măsea: profesorul întreabă fără catalog, din bănci! Eugeniţa se pitulează din nou în spatele meterezului, cu ochii închişi, aşteptând glonţul rătăcit al vreunei întrebări.
"„Numai de nu m-ar pocni!" Ascultă paşii grei ai profesorului printre bănci şi se lipeşte şi mai tare de pupitru, ca un calcan de fundul mării.
«Babi... cum? Babilonienii? Cine-or mai fi şi ăştia? Sînt un popor care nu mai sînt?! Încurcată mai e şi istoria asta!... Dar nu trebuie să se vadă că nu ştiu", plănuieşte mica strategă, hotărâtă să folosească toate resursele camuflajului.
»O să ridic mâna la orice întrebare. Eu! Eu! Spun eu, tovarăşe profesor. În ce epocă au trăit? Ştiu eu? Eu! Spun eu!" Şi, lungită peste bancă, cu mâna în aer, pare o praştie întinsă, din care e gata să-şi ia zborul răspunsul.
„Am scăpat, am scăpat, se bucură fetiţa, întreabă pe ăi de nu: ridică mâna. Hehe...Ce războaie au dus? Au avut şi războaie?! ,. Numai de nu m-ar întreba... Eu! Eu! Hait, se uită la mine... O să dau drumu' la creion sub bancă... M-aplec şi-1 caut..." Stratega intră sub bancă. A găsit creionul şi, ghemuită dedesubt, îi roade nervoasă capătul. Uf, a răspuns altul. Iese strategic, ştergîndu-şi absorbită genunchii de praf.
„Cine a fost Hamurabi? De unde să ştiu eu? Sînt pierdută, iar se uită la mine! Acum o să scap penarul şi-o să adun toate peniţele, căpăţelele de creion, ascuţitoarea, guma... Până atunci o să răspundă altul...."
— Să spun eu?
Eugeniţa se răsuceşte cu inocenţă spre vecinul din spate, din stânga, din dreapta. „Eu?" Da, chiar ea. Infanteristul a fost lovit de moarte. Se ridică şovăitoare, palidă, şi îngaimă cu glasul pierdut:
— Ha... Hamuba... Habamu... Habar... n-am, tovarăşe profesor...


JOCUL CULORILOR


Nu-l ştiţi? Păcat! Dezvoltă imaginaţia, spiritul de observaţie, simţul culorilor, şi mai ales se poate juca peste tot. Acasă, în tramvai, la şcoala. Când unul pronunţă o culoare, tu trebuie să-i arăţi un obiect în care se găseşte acea culoare, şi asta rapid, cît numără până la cinci. Altfel, pierzi jocul. E un joc pasionant. Uiţi de toate, de joc, profesori, de lecţii şi, fără exagerare, chiar de recreaţii.
— Verde!
— Uite! în panglica mea.
— Galben!
— În lănţişorul de la gît.
— Albastru!
— În dunga de la ciorap...
— Violet. Violet o dată, violet de două ori; violet de trei ori...
— În călimară! Uf! De-abia l-am găsit!
Fata răsuflă uşurată. La tablă profesorul desenează harta, Africii, iar în clasă nu se aude decât mersul mărunt al creioanelor pe maculatoare... Şi şoptit, spre uşă:
— Maro... Maro unu, maro doi...
— La pantoful meu...
— Nu e maro, dragă, e cafeniu.
— E tot una, dragă. Maroul nu e cafeniu?
— Nu e, dragă. Cafeniul e cum e cafeaua, şi maroul, cum e castana.
La tablă profesorul vorbeşte despre Marea Roşie. Dar dânsul nu joacă jocul culorilor...
— Dragă, dar şiretul nu e cafeniu?
— Da, dar tu mi-ai arătat pantoful.
— Şi n-ai văzut şiretul?
— Bine... Fie cum zici tu. Cărămiziu! Cărămiziu de două ori... de trei ori... de patru ori!...
— În vaca domnului! Uite, s-a urcat pe bancă, mititica de ea. Vai,tu, ce emoţie am avut!... N-aveam cărămiziu...
Lecţia s-a terminat. Cele două prietene s-au întors acasă şi învaţă la geografie.
— Gata cu jocul! Trebuie să învăţăm.
— De ce, tu?
— Pentru că poimîine avem lecţie de control.
— Ei şi? împletim jocul cu învăţătura. Uite: unde se varsă Fluviul... Roşu?
— În lalea...
— Unde e Marea... Albă?
— În faţa de masă!
— Unde trăiesc vulpi... argintii? Argintii o dată... argintii
de două ori.
— În ibricul de pe bufet...
— Bravo! Ai văzut ce interesant e? Ce fluviu se varsă în Marea... Galbenă? Galben o dată...
Şi acum, vreţi să ne însoţiţi cîteva clipe la lecţia de geografie a clasei a VII-a de la şcoala unde învaţă cele două prietene?
Iată, la hartă o elevă arată cu beţigaşul în mână marile fluvii
siberiene.
Profesorul înclină capul aprobativ şi murmură satisfăcut.
Dar unde sînt prietenele noastre? Au răspuns? Să ne uităm în catalog. Într-adevăr, au fost ascultate... în dreptul numelor lor, în catalogul alb, văd doi de 3 cu cerneală roşie, puşi cu stiloul albastru al profesorului. Iar ele? Stau amîndouă galbene-verzui în banca de culoare cafenie, în timp ce o gîză cărămizie se urcă pe caietul cu scoarţe cenuşii, tremurîndu-şi în aer antenele negre...


OBIECT NEIDENTIFICAT


Obiectul fusese descoperit în curtea şcolii şi ceea ce izbise atenţia din prima clipă era lipsa lui totală de identitate. Era, într-adevăr, ceva „nemaivăzut", aceasta fiind singura precizare pe care — acum chiar, după atâtea studii la care a fost supus — o poate cineva face. Că tocmai acest fapt îl impuse interesului general este uşor de înţeles. Nimic mai captivant decît enigmele, se ştie. Şi astfel se face că, din momentul descoperirii sale, ciudatul obiect deveni un formidabil izvor de ipoteze. Cele mai multe vizau originea sa extraterestră.
— Un O.Z.N.?... Mă rog, dar în coperţi de vinilin?! Atunci un
mesaj din galaxie?! Da, dar scris în ce fel de cifru? Un top de
hîrtie de ambalaj pierdut de niscaiva marţieni? Dar aceasta
înseamnă că marţienii cunoşteau marmelada şi slănina cu ale
căror urme era pe de-a-ntregul mânjit. Tulburătoare ipoteze!
Alţii, ceva mai precauţi, admiţând originea foarte îndepărtata a obiectului, o situau nu în spaţiu, ci în timp, apelând la arheologie sau paleontologie.
— Presupunând că a zăcut 5000 de ani sub dărâmăturile Babilonului, poate fi un obiect de uz casnic al vechilor sumerieni. Ei cunoşteau marmelada!
— E cu putinţă, obiectau alţii, numai că locul de baştină, poate fi mult mai probabil, Pompeiul. Obiectul a zăcut, desigur,sub un munte de cenuşă şi lavă vulcanică. De aici marea cantitate de cărbune şi grafit cu care pare acoperit.
În sfârşit, nu puţini încercau să-i identifice natura pornind de la posibila sa întrebuinţare. În acest sens se şi înregistrau, de altfel, presupunerile cele mai contradictorii.
- E o căciulă dintr-un fel de scoarţă de copac necunoscut, înclinau să creadă câţiva.
— Aş, cu aşa ceva se puteau înveli doar picioarele, susţineau alţii. E o primă formă de ciorapi sau obiele ale Omului Zăpezilor. Nu observaţi aceste foi? Par să fie frunzele unei ferigi geologice, pe jumătate carbonizate. Sau, poate, o armă de vânătoare de un tip special. Nu este exclus să fi folosit la azvârlirea de
praf în ochii unor necunoscute fiare...
Disputa era în toi şi se poate afirma că nimeni nu rămăsese în afara ei, când, brusc, apăru o nouă explicaţie. E drept, nici acum toată lumea nu e încă pe deplin convinsă, deşi argumentele nu sunt de neglijat. Şi cel mai puternic argument rămâne faptul că persoana în chestiune, dând explicaţiile de rigoare, nu ezita să îşi dea de zece ori pe minut cuvântul de onoare:
— Pe cuvînt că e al meu. E caietul meu de notiţe, pe onoarea mea. E maculatorul meu, băieţi, aveţi cuvântul meu de onoare.
Aşa o fi? N-o fi aşa?
— Băiatul are dreptate, zic unii. Doar nu-şi dă cuvântul de florile mărului.
— Dar atunci de ce nu poate explica deloc nici cum şi nici la ce îl foloseşte? Să arate, da, să arate în ce chip poate fi folosit un asemenea caiet de notiţe.
Adevărat, băiatul nu poate arăta. Continua doar să mormăie;
— Pe cuvînt că e al meu, pe onoarea mea...
Cercetările continuă. Deocamdată obiectul a fost depus la muzeu cu eticheta, foarte potrivită şi plină de prudenţă: Nu atingeţi obiectele expuse!

CARL SANDBURG

Amurgul bizonilor

Nu mai există bizoni
Şi nu mai există nici cei care văzură bizonii
Cei ce văzură turmele lor fără de număr
cum treceau pustiind în pulbere
iarba preeriei şi-apoi, aplecând
capete negre, băteau din copite
învăluiţi de somptuoasa
vâlvătaie-a amrgului
Nu mai există cei ce văzură bizonii.
Şi nu mai există bizoni.

Iarba

Faceţi grămezi înalte de trupuri la Austerlitz şi
la Waterloo
Îngropaţi-le cu lopata şi apoi lăsa-ţi-mă să lucrez -
eu sunt iarba, acopăr totul

Şi faceţi grămezi înalte la Gettysburg
Şi faceţi grămezi înalte la Ypres şi la Verdun.
Îngropaţi-le şi lăsaţi-mă să lucrez.
Doi ani, zece ani, şi pasagerii vor întreba conductorul:
ce loc e acesta?
unde suntem?

Sunt iarba
Lăsaţi-mă să lucrez.

Să cunoşti liniştea până la capăt

Pentru sufletele singuratice aproape întruna
răsună o muzică,
Iar cînd muzica încetează, se iveşte liniştea-ncet,
Liniştea al cărei sunet e asemenea muzicii -
Să cunoşti liniştea pînă la capăt înseamnă să
cunoşti muzica.

Ion Minulescu

Născut la Bucureşti,va copilari in Slatina, de unde este originara mama sa. Şcoala primară şi gimnaziul la Piteşti, bacalaureat în 1899 la un pension particular din Bucureşti, Brânză şi Arghirescu. In 1897 Sub pseudominul (I. M.) Nirvan apar primele productii poetice ale lui Ion Minulescu, incă elev la Pitesti, in revista "Povestea vorbei". 1898 Sub semnătura I. Minulescu-Nirvan, tânărul poet publică in "Foaia pentru toti", doi ani mai tarziu poetul pleaca la Paris pentru a studia Dreptul. poetii francezi ii schimba insa dorintele si captivat de scrierile acestora uita de studiile sale juridice. Dupa numai 4 ani se intoarce in tara, unde compune poezie si proza, in 1905 va publica unele poeme si niste fragmente de proza Din jurnalul unui pribeag) in revista "Viata nouă" a lui Ovid Densusianu, unul din organele cele mai insemnate ale miscării simboliste. In 1906 Ion Minulescu incepe să publice parte dintre versurile ce vor compune Romantele pentru mai târziu in revista "Viata Literară si artistică" a lui Ilarie Chendi. Tot in acest an incepe prietenia cu Dimitrie Anghel, cu care va traduce in colaborare versuri din Albert Samain, Charles Guérin, H. Bataille, H. de Régnier, publicate in "Sămănătorul". Iarna 1906 - 1907 cei doi prieteni o petrec la Constanta, ecourile acestei sederi pe tărmurile Mării Negre regăsindu-se in versurile lor, in minulescianele Romante pentru mai târziu (1908) si in Fantaziile lui D. Anghel (1909). In anul 1914 la 11 aprilie se celebrează căsătoria lui Ion Minulescu cu Claudia Millian (1887 - 1961), poetă simbolistă, autoarea volumelor de versuri Garoafe rosii (1914), Cântări pentru pasărea albastră (1923), Întregire (1936), precum si a unor piese de teatru, intre care drama Vreau să trăiesc (1937). Ion Minulescu si Claudia Millian au avut o fiică, pe Mioara Minulescu, artistă plastică inzestrată, care s-a consacrat cu devotiune filială păstrării memoriei părintilor ei. Urmeaza anii razboiului, 1916 - 1918 cand sotii Minulescu se refugiază la Iasi. Un nou volum de proză al lui Minulescu: Măsti de bronz si lampioane de portelan (1920) Un an mai tarziu, Minulescu îsi face debutul ca autor dramatic: pe scena Nationalului se reprezintă Pleacă berzele si comedia intr-un act Lulu Popescu (10 ianuarie). In 1924 Apare romanul Rosu, galben si albastru, unul din marile succese literare ale vremii, după ce fusese in prealabil publicat in paginile "Vietii românesti". Se reprezintă Omul care trebuie să moară "grotescă tragică in trei acte", publicată mai târziu, in 1939, sub titlul Ciracul lui Hegesias, iar 6 ani mai tarziu, in 1930 apare volumul Strofe pentru toată lumea. Apare culegerea de nuvele fantastice Cetiti-le noaptea. La 11 aprilie, 1944, in urma unui colaps cardiac, Ion Minulescu incetează din viată in Bucuresti. Este inmormantat la Cimitirul Bellu. Director general al artelor în Ministerul de culte şi arte. A condus publicaţiile simboliste Revista celorlaţi şi Insula. A debutat cu versuri în Povestirea vorbii. S-a format sub influenţa succesivă a lui Duiliu Zamfirescu, Alexandru Macedonski, Ştefan Petică şi a simboliştilor francezi şi belgieni. A mai scris proză, piese de teatru şi cronici dramatice.

De vorbă cu iarna

M-am întâlnit cu Iarna la Predeal...
Era-mbrăcată ca şi-acum un an,
Cu aceeaşi albă rochie de bal,
Păstrată vara sus, pe Caraiman...

Călătoream spre ţara unde cresc
Smochine, portocale şi lămâi...
Eram într-un compartiment de clasa I,
Cu geamul mat, pietrificat de ger,
Şi canapeaua roşie de pluş,
Sub care fredona-n calorifer,
Sensibil ca o coardă sub arcuş,
Un vag susur de samovar rusesc...

Şi-am coborât în gară, pe peron,
Să schimb cu Iarna câteva cuvinte...
Venea din Nord,
Venea din Rosmersholm -
Din patria lui Ibsen şi Björnson,
De-acolo unde,-n loc de soare
Şi căldură,
Înfriguraţii cer... Literatură...
Şi m-a convins c-acolo-i mult mai bine
Decât în ţara unde cresc smochine,
Curmale, portocale şi lămâi,
Şi din compartimentul meu de clasa I
M-am coborât ca un copil cuminte
Şi m-am întors cu Iarna-n Bucureşti...

O! Tu, sfătuitoarea mea de azi-nainte,
Ce mare eşti,
Ce bună eşti,
Ce caldă eşti!...


Romanţa cheii

Cheia ce mi-ai dat aseară -
Cheia de la poarta verde -
Am pierdut-o chiar aseară!...
Dar ce cheie nu se pierde?
Cheia ce mi-ai dat aseară
Mi-a căzut din turn,
Pe scară,
Şi căzând, mi-a stins lumina.

Cheia ce-am pierdut aseară
Am cătat-o ;
Dar pe scară
Era noapte ca şi-afară -
Noapte ca sub boltuita
Cupolă de mănăstire,
Când s-au stins pe la icoane
Lumânările de ceară.

Şi-am rămas în turnul gotic -
Turnul celor trei blazoane:
Al Iubirii,
Al Speranţei,
Şi-al Credinţei viitoare...
Şi-am rămas în turnul gotic
Domn pe-ntinsele imperii
Ale negrului haotic.

Şi-au trecut de-aseară clipe,
Şi-au trecut de-aseară ore,
Şi-ale zorilor aripe
Fluturatu-mi-au grăbite,
Ca şi clipele trăite
Pe-albul treptelor sonore.

Şi m-am coborât pe scară...
Dar pe cea din urmă treaptă
Cheia ce mi-ai dat aseară
Am găsit-o prefăcută
Într-o cupă albă, plină
Cu vin verde de cucută.

Şi pe cea din urmă treaptă
Am îngenuncheat
Şi-am plâns -
Căci pe cea din urmă treaptă,
Ca-ntr-o carte înţeleaptă,
Am citit în fundul cupei
Naufragiul ce m-aşteaptă!...


Quiproquo

Azi nu-ţi spun decât că te iubesc...
Dar cât timp te voi iubi nu ştiu -
Mâine, noul meu roman pe care-l scriu
Poate nu voi mai fi dornic să-l sfârşesc...

Dar cum eu voi fi-ntregit de tine,
Marea bucurie de-a mă şti iubit
Va lungi romanul meu la infinit
Numai dacă tu mi-l vei citi la fel cu mine...

Dar tu, vai!...
Nu-mi vei citi decât o filă -
Prima filă -
Fila cu-al tău nume,
Care va produce oarecare vâlvă-n lume,
Ca o nouă prorocire de Sibilă...

Eu, în schimb, mi-l voi citi mereu,
Până ce,-ntr-o bună zi,
Eroina din romanul meu va-nnebuni -
Şi cuminte voi rămâne numai eu!...
Iată!...
Eu ţi-am spus tot ce gândesc...
Dar tu, dacă crezi că ştii ceva mai mult,
Spune-mi tot ce ştii -
Că eu te-ascult...
Poate-mi voi sfârşi romanul,
Fără să te mai iubesc!...

Emil Gârleanu: 131 de ani de la naştere

Emil Gîrleanu s-a născut în noaptea de 4 spre 5 ianuarie 1878. Părinţii locuiau în apropierea Copoului, în faţa grădinii lui Vodă Sturza, loc cu încântătoare privelişte de care scriitorul îşi va aminti. Copil ciudat, de o prea mare sensibilitate şi concentrare, îşi îngrijorează mama prin îndelungile lui stări de visare. Se juca de-a soldaţii şi citea cu nesaţ "Povăţuitorul copiilor", editat de Creangă. După ani, când îl află printre cărţi uitate, manualul e întreg, nemâzgălit. Părinţii, locotenent colonelul Emanoil Gârleanu, aparţinând unei familii de răzeşeşti din Bacău şi mama, Pulheria Antipa, grecoaică de origine, se despart, lăsând copilul în grija unor mătuşi din Iaşi, care i-au cultivat înclinarea spre duioşie şi frumos.
Doi factori l-au îndrumat însă spre cariera armelor: influenţa tatălui, precum şi faptul că locuind în aproprierea cazărmilor a avut deseori ocazia să vadă armele.
A debutat la revista ieşeană „Arhiva” în 1900 cu schiţa "Dragul mamei" şi cu poezia "Iubitei" sub pseudonimul Emilgar. A colaborat la revistele Arhiva, Evenimentul, Sămănătorul, Luceafărul, Albina, Convorbiri literare, Flacăra, etc. Ulterior, a fost redactor la revista sămănătoristă „Făt-Frumos” şi colaborator la „Convorbiri critice”. A participat activ la înfiinţarea Societăţii Scriitorilor Români în 1908, al cărei preşedinte a fost între 1911-1912. Reprezentant de frunte al Semănătorismului. Foarte apreciat de Nicolae Iorga, căruia îi dedică volumul de debut, apoi devine discipol al lui Mihail Dragomirescu. Cea mai cunoscută operă a lui Emil Gârleanu este "Din lumea celor care nu cuvântă" apărută în anul 1910, în care a relatat întâmplări alegorice din viaţa gâzelor, păsărilor, animalelor şi plantelor.
Un alt volum, "Nucul lui Odobac" tot din 1910, dezvoltă tot o temă sămănătoristă: dispariţia ţărănimii patriarhale şi a obiceiurilor tradiţionale. Alte volume importante: Cea dintâi durere(1907),
1877. Schiţe din război(1908), Visul lui Pillat(1915), Culegătorul de rouă(1919),etc.


Ucigaşul


Ieşeam de pe sala întunecoasă şi umedă a tribunalului. Eram cu un avocat, un vechi prieten al meu. Cum străbăteam cu greutate prin împestriţătura de oameni pe care patimile şi ura îi poate aduna la un loc, trecu repede, prin faţa noastră, un condamnat, urmat de santinelă. Condamnatul, un domn foarte bine îmbrăcat, ţinea batista la ochi şi plângea cu sughiţuri.

Prietenul mi-l arătă şi-mi zise:

— Uite-l, a dat foc, pentru ca apoi să fie despăgubit, a lăsat pe drumuri nu ştiu câte familii, şi acuma, când se duce pe un an la puşcărie, plânge ca o muiere. Şi adăugă cu dezgust: Urâţi îmi sunt oamenii ăştia...

— Dragul meu, urmă el când ieşirăm afară în uliţă, cât am fost procuror, am avut de cercetat multe fapte. Şi m-am încredinţat că laşii cei mai mulţi sunt printre noi. Dumnezeu să mă ierte dacă-ţi spun că, din câţi oameni cunosc eu, nu se vor găşi zece care să-şi ia asupra-şi răspunderea faptei îndeplinite. Ca să-ţi dau o pildă de cum ştiu cei mici, cei umiliţi, să-şi primească soarta, să-ţi povestesc o întâmplare.

Am luat-o încet, pe sub copacii umbroşi ce mărgineau uliţa. Prietenul începu:

Eram pe atunci procuror la Iaşi. Se făcuse un omor la drumul mare, şi-a trebuit să plec repede cu trăsura. Am sfârşit cercetarea uşor; când am ajuns, jandarmii şi puseseră mâna pe şatra printre ţiganii căreia se găsea şi cel ce omorâse proprietarul. Ţiganul era dintre acei care ucid ca şi cum ar bea un pahar de rachiu, sau ar mânca o găină de furat. În mintea lui nu trăia deosebirea dintre un fapt şi altul. O bestie. Ăştia nu pot intra în rândul oamenilor... Mă întorceam spre Iaşi, când, într-un sat, în dreptul primăriei, îmi ieşi notarul cu jandarmul înainte şi-mi spuse că, atunci chiar, se făptuise o rănire cu toporul.

Eram foarte grăbit, dar a trebuit să merg. Ne-am îndreptat cu toţii într-acolo.

Ograda era plină de oameni. Jandarmul i-a dat la o parte şi am intrat în casă. Rănitul era un om în vârsta mijlocie. Primise o muche de topor în cap, la ceafă, dar nu murise. Nu putea scoate însă nici o vorbă. Nici nu se gândiseră măcar să-l ducă la spital. Am poruncit să-l trimită în trăsura mea şi-am întrebat de cel ce lovise. Era vecinul, un moşneag. Am trecut alături. Într-o odaie joasă, pe pat, lângă un străjer, sta dânsul. Într-un colţ, în picioare, un om voinic fecioru-său; iar lângă cuptor, bătrâna nevastă-sa. Când am intrat, moşneagul s-a sculat în picioare. M-am aşezat pe un scaun, l-am chemat lângă mine şi l-am întrebat:

— Dumneata ai lovit cu toporul pe Criste Dămian?

Moşneagul răspunse dârz:

— Eu.

— De ce?

Bătrânul îşi trecu mâna peste gură, îşi potrivi mijlocul în chimir, se uită pe sub gene la mine, apoi vorbi:

— I-am dat cu barda, pentru că, după ce mi-a înjunghiat purcelul, s-a ţinut şi ţantoş şi mi-a tras o palmă. Mi-a înjunghiat un purcel, purcelul de două luni, şi l-am prins, că l-am văzut cum îl pârlea disde-dimineaţă. Şi aista-i al doilea purcel care mi-l mănâncă, mânca-lar... Doamne iartă-mă...

— Ei, îi zic eu, şi pentru un purcel să omori omul?

Moşneagul dădu cu mâna, să n-am grijă:

— Nu mai moare el, că doar nu l-am lovit să moară. L-a bătut tot satul odată, şi n-a murit, că-i soi rău. Soiul rău nu moare.

— Şi cum l-ai lovit?

Moşneagul stătu puţin pe gânduri:

— Păi cum... Ia, aşa, bine...

— Nu: Aşa, bine! Spune-mi: cum?

— Păi... m-am dus în ograda lui şi i-am zis: Măi, da purceii mei îs de făcut pomană pentru sufletul bunică-tei? De ce mi-i înjunghii, măi, c-o să te ieu de beregată. El atunci, cum era cu barda în mâna dreaptă, a trecut-o în stânga şi mi-a trântit o palmă zdravănă. Eu i-am smuncit barda şi i-am făcut o dată vânt. Şi Dămian numai ce-a căzut moale la pământ... Eu, când am văzut aşa, şi cum eram singur, că nu mai era nimeni cu noi, am strigat la fecioru-meu, să vie, să-mi ajute să ridicăm pe Dămian de jos, că ţipa şi gemea de durere. Pe urmă au venit şi oamenii de ne-au găsit pe amândoi, pe mine şi pe feciorumeu, acolo... Iaca aşa...

În clipa aceasta se deschise uşa, intră un jandarm şi-mi aduse vestea:

— Să trăiţi, domnule procuror, până la spital rănitul a murit.

La vorbele acestea, moşneagul tresări uşor, dar rămase locului. În tăcerea care se făcu, glasul bătrânei se auzi de lângă cuptor: Dumnezeu să-l ierte. Apoi prinse să bocească. Moşneagul încercă să-şi facă cruce, dar se opri repede, spuse numai şi el: Dumnezeu să-l ierte.

Atunci din colţul odăii ieşi la lumină feciorul bătrânului. Veni, se alătură de tată-său, îl dădu cu umărul mai încolo şi zise:

— De-acu, lasă! Apoi se întoarse către mine: De-acu pot să spun: eu l-am omorât. Că tătuca nu credea să moară Dămian, aşa, dintr-o lovitură, şi-mi spusese, acolo, pe loc, să-l las pe dânsul să facă cele câteva luni de gros, că el tot îi bătrân şi eu muncesc mai din greu acasă, şi ajut mai mult mămucăi. Şi eu am lăsat să fie aşa, că Dămian n-a văzut cine l-a lovit, că eram numai eu cu tătuca, şi când i-a dat tătucăi o palmă, s-a şi întors să fugă, şi eu, cum eram cu barda în mână, că cioplisem un par să-l înfig într-o spărtură de gard, am văzut roşu şi l-am lovit pe la spate. Şi dacă a murit, Dumnezeu să-l ierte. Da eu tot nu puteam să trăiesc să ştiu pe tătuca în gros pentru mine, că m-ar fi muncit gândul.

Bătrâna bocea mai tare. Moşneagul îşi şterse fruntea de sudoarea ce-i picura pe faţă. Ceilalţi rămăseseră încremeniţi...

L-am arestat. Mai înainte de a-l ridica, mi-a cerut voie să se ducă într-un colţ. Acolo şi-a scos cizmele cu creţi, de şi-a pus o pereche ruptă de opinci. Şi-a lăsat cojocelul cel bun de pe dânsul şi a luat un mundir vechi. A sărutat pe rând mâna bătrânilor, şi-am dat să plecăm. La uşă se opri, de chemă pe tată-său. Apoi se căută în sân, scoase o basma, o desfăcu şi luă dintr-însa o hârtie galbenă. O întinse moşneagului şi-i spuse:

— Iată hârtia de plata ghirului; că te-o pune să-l mai dai o dată.

Apoi plecă fără să privească înapoi.

M-am plimbat încă mult cu prietenul meu, dar n-am mai vorbit nici unul. Ne cercetam sufletele.

T. S. Eliot

Cântecul de dragoste al lui Alfred J. Prufrock


S'i' credesse che mia riposta fosse
A persona che mai tornasse al mondo,
Questa fiamma staria senza piu scosse,
Ma pero che gia mai di questo fondo
Non totno vivo alcun, s'i' odo il vero
Senza tema d'infamia ti rispondo.
INFERNUL, Cântecul XXVII, V. 51-67


Să mergem, deci, acuma amândoi,
Când seara s-a întins în zare peste noi
Ca un bolnav sub masca de eter, pe masă;
Să mergem pe-anumite străzi aproape goale,
Pe sub clădiri cu şoapte,
În albe nopţi într-un hotel cu camere de-o noapte
Şi-n searbăde localuri cu resturi vechi pe dale;
Străzi înşirate ca lungi vorbe plicticoase
Ce urmăresc insidioase
Să te aducă la copleşitoarea întrebare
O, nu-ntreba... "Care anume, oare?"
Să mergem, deci, în vizită.

Femeile-n salon, în du-te-vino monoton,
Discută despre Michelangelo.

Ceaţa gălbuie care-şi freacă spinarea de ferestre,
Fumul gălbui care îşi freacă botul de ferestre
A lins cu limba colţurile serii,
A zăbovit prin bălţi şi prin canale,
A luat apoi pe spate funingine din hornuri,
Alunecând de pe terasă, dintr-o dată a sărit,
Şi observând că-i noapte dulce de Octombrie,
A dat clădirii încă un ocol, şi-a adormit.

Şi-ntr-adevăr, e timp destul
Ca fumul galben lunecând pe stradă
Să-şi frece spatele de geamuri;
E timp destul, e timp destul
Ca să-ţi compui o faţă pentru feţele ce-or să te vadă;
E timp destul ca să omori şi să dai viaţă,
Şi pentru toate muncile şi zilele acestor braţe care
Ridică şi-ţi aruncă în talger o-ntrebare!
Timp pentru tine, şi timp pentru mine,
Timp pentru zeci de şovăieli,
Zeci de vedenii şi de socoteli,
Înainte de ceai şi sandviciuri fine.

Femeile-n salon, în du-te-vino monoton,
Discută despre Michelangelo.

Şi-ntr-adevăr, va fi timp destul
Să mă-ntreb "Îndrăznesc?" şi din nou "Îndrăznesc?"
Timp să mă-ntorc şi pe scări să pornesc,
Cu o pată în creştet, deoarece chelesc-
(Or să spună: "Vai ce chelie!")
Cu haina, cu băţosul meu guler sub bărbie,
Şi cu cravata scumpă, discretă, prinsă-n ac-
(Vor spune: "Ce picioare şi mâini subţiri are!")
Îndrăznesc oare
Să tulbur universul?
E timp destul într-un minut
Pentru decizii şi schimbări ce-n alt minut îşi au reversul.

Fiindcă le ştiu pe toate, da - pe toate,
Ştiu după-amiaza, seara, dimineaţa,
Cu linguriţe de cafea mi-am măsurat viaţa;
Ştiu vocile murind într-un final ce moare
Sub muzici dintr-o altă încăpere
Pot să cutez eu oare?

Cunosc şi ochii, îi cunosc pe toţi,
Ochi care te fixează-ntr-o frază pregătită.
Şi, prins într-o formulă, mă zbat ca într-un ac,
Şi când mă zbat fixat de ziduri grele
Cum aş putea să fac
Să scuip tot praful zilei şi-al drumurilor mele?
Pot să cutez eu oare?
Şi braţele le ştiu, le ştiu pe toate,
Purtând brăţări, şi albe, dezbrăcate
(Dar în lumină estompate de puful castaniu!)
Oare parfumul vreunei rochii
Din vorbă mă abate?
Braţe ce cad pe masă sau într-un şal se învelesc.
Ar trebui atunci să îndrăznesc?
Şi oare cum ar trebui să-ncep?

Să spun c-am mers pe străzi înguste pe-nserat,
Privind la fumul ce urca din pipele unor bărbaţi
Stând singuri, în cămaşă, la ferestre?

Mai bine aş fi fost cleşte tăios
Gonind pe fundul mărilor tăcute.

Şi doarme-amurgul sub atâta pace!
Mângâiat de degete lungi,
Adormit...obosit...sau poate se preface,
Aici, alături de noi doi, întins pe-acest covor în dungi;
Voi fi destul de tare, după ceai, prăjituri, îngheţată,
Să-mping momentul pân-la criză, dintr-o dată?
Dar deşi am plâns şi-am postit, deşi am plâns şi m-am rugat,
Deşi mi-am văzut capul(uşor chel) dus pe tavă,
Nu sunt profet - problema nu-i prea gravă;
Mi-am văzut grandoarea pâlpâind abia
Şi-am văzut eternul Lacheu cum îmi ţinea blana şi chicotea,
Şi, pe scurt, m-am speriat.

Dar oare-ar fi avut vreun rost, la urma urmei,
Ca după ceai, dulceţuri şi porţelanuri fine,
În conversaţie cu tine,
Ar fi avut vreun rost ca, surâzând,
Să dau pe faţă ce aveam de gând,
Şi, îndesând tot universul ca într-un balot,
Să-l împing spre întrebarea copleşitoare
Spunând: "Sunt Lazăr cel sculat din morţi,
Mă-ntorc să vă spun totul, absolut tot" -
Când aranjându-şi perna sub cap, oricare
Putea să zică: "Nu,
Nu asta am dorit."

Dar oare-ar fi avut vreun rost, la urma urmei,
Ar fi avut vreun rost,
După amurguri, parcuri şi străzi abia stropite,
După romane, ceşti de ceai şi rochii târâte pe covor -
Şi câte altele de genul lor?
Nu, mi-este imposibil să spun tot ce gândesc!
Dar, ca şi când lanterna magică ar fi zvârlit nervii-n desene pe-un ecran,
Nu ar fi fost cu totul de prisos
Ca una, aşezând o pernă sau aruncând un şal pe jos,
Întoarsă către geam, să fi rostit:
"Nu,
NU asta am dorit."

Eu nu sunt prinţul Hamlet, nici nu urma să fiu,
Sunt lordul şambelan, fac parte
Din cei care împing acţiunea mai departe;
Dau sfaturi prinţului, nu şovăiesc, eu unul
Plin de respect, sunt gata oricând să fiu util,
Ştiu să mă port, precaut şi meticulos,
Rostind frumoase vorbe, dar prea puţin subtil,
Iar uneori sunt chiar caraghios,
Da, uneori într-adevăr, eu sunt Nebunul.

Îmbătrânesc...îmbătrânesc...Ar trebui un pic
Manşeta pantalonilor să mi-o ridic.

Să muşc fructul dintr-o dată? Să port părul dat pe spate?
Pe faleză-n haine albe de flanel mă voi abate.
Auzit-am cum sirene cântă-n larguri depărtate.

Nu cred că eu sunt cel sortit cântării.

Le-am văzut pe valuri călărind în larg.
Pieptănând al spumei păr căzut pe spate
Apa albă, neagră joacă-n vânt, se zbate.

Petrecem în iatacurile mării,
Lângă nimfe care poartă alege roşii-brune stăm,
Până ce voci omeneşti ne trezesc, şi ne-necăm.




traducere: Ştefan Augustin Doinaş

Comemorare: Elena Farago

Elena Farago s-a născut la Bârlad în familia unor greci, numindu-se Elena Paximade. Debutează în 1898 cu un reportaj, pe care îl semnează Fatma. Prima sa poezie îi este publicată în 1902, în ziarul "România Muncitoare".
1890 – Rămâne orfană de mamă şi este nevoită să se ocupe de îngrijirea surorilor mai mici
1895 – Moare şi tatăl Elenei ceea ce conduce la plecarea ei la Bucureşti, unde va locui la un frate mai mare, după care se va angaja ca şi guvernantă la familia lui I. L. Caragiale, unde ia contact cu literatura clasicilor. Tot aici îl cunoaşte pe Francisc Farago, cel care avea să îi devină soţ.
1898 – Debutează cu un reportaj pe care îl semnează cu pseudonimul Fatma.
1902 – Publică prima poezie în ziarul „România muncitoare”.
1906 - Elena Farago publică primul său volum de poezii,„Versuri”, la îndemnul lui Nicolae Iorga.
1907 – Se stabileşte la Craiova, unde o vor găsi evenimentele sângeroase ale acestui an, iar din cauza afilierii ei la mişcarea ţărănească va fi arestată şi eliberată doar la intervenţiile lui Iorga. Tot acum va adopta un copil, Mihnea.
Este laureată de către Academia Română cu Premiul „Adamachi” pentru volumele „Şoapte din umbră” (1908) şi „Traduceri libere” (1908), iar apoi pentru volumele „Şoaptele amurgului”, „Din traista lui Moş Crăciun”, apărute în 1920.
1921 – Este numită director al Fundaţiei „Alexandru şi Aristia Aman” din Craiova, fundaţie pe care o va conduce timp de 30 de ani. Elena Farago a avut contribuţii deosebite în ceea ce priveşte regulamentul de organizare şi de funcţionare al bibliotecii, fişarea cărţilor şi ţinerea unei evidenţe corecte de aranjare a publicaţiilor în rafturile bibliotecii, de completare a colecţiilor prin achiziţii şi donaţii.
1922 – Fondează, la Craiova, revista literară „Năzuinţa”
4 ianuarie 1954 – Se stinge din viaţă, la Craiova după o lungă suferinţă.
Elena Farago a fondat la Craiova, împreună cu Ion B. Georgescu, C. Gerota, Ion Dongorozi, C.D. Fortunescu, revista literară "Năzuinţa" (1922-1925), la care au colaborat: Simion Mehedinţi, Ion Barbu, Perpessicius, Victor Eftimiu, Camil Petrescu, Mihail Dragomirescu. De asemenea a patronat şi revista educativă pentru copii şi tineret "Prietenul Copiilor" (1943-1946).


Trecea un om pe drum...

Trecea un om pe drum aseară,
Trecea cântând încet pe drum,
Ştiu eu? Poate cânta să-i pară
Drumul mai scurt, – ori poate cum
Era aşa frumos aseară,
Poate cânta ca să nu-l doară
Că-i singur numai el pe drum - ?

Trecea, şi eu eram la poartă
Şi şi-a văzut de drumul lui,
Dar ce mi-o fi venit deodată
De am oftat, n-oi şti să spui.
Şi nu-mi venea să plec din poartă,
Şi parc-un dor de viaţa toată
M-a prins privind pe urma lui...

Aşa ne-o fi la fiecare,
Că stăm în poartă, şi nu ştim
Pe călător măcar de-l doare
Ceva, - şi de ne pomenim
Oftând, pesemne fiecare
Ne-om fi simţind departe tare
De-un drum pe care-am vrea să fim.

Din volumul "Versuri", 1906


Un gând

Mii şi mii de valuri vin din larg mereu
Pân-ajunge marea de adapă malul; -

Nu-ntreba nisipul cine poartă valul
Că ar fi în stare să-ţi răspundă: - Eu!

Din volumul "Şoapte din umbră", 1908


Dacă-mi aplec smerit genunchii ...

Dacă-mi aplec smerit genunchii,
Şi mâinile mi le-mpreun
Nu mă gândesc să fie, Doamne,
Nici cel mai drept, nici cel mai bun...

Şi nu te rog să-i dai nici haruri,
Nici minte cine ştie cât...
Mi-ar fi destul să-l văd că-mi creşte
Nici prea frumos, nici prea urât;

Şi nu l-aş vrea nici prea cuminte,
Şi nici din cale-afar-nebun;
Nici prea de tot supus s-asculte,
Dar nici să râdă de ce-i spun.

Şi mai ales, aş vrea să simtă
În orice păs din trai, mereu,
Că cel mai credincios prieten
I-oi fi de-a pururi numai eu...

Din volumul "Din taina vechilor răspântii",
1913


Căţeluşul şchiop

Eu am numai trei picioare,
Si de-abia mă misc: top, top,
Râd când mă-ntalnesc copiii,
Si mă cheama “cuciu schiop”.

Fratii mei ceilalti se joaca
Cu copiii toti, dar eu
Nu pot alerga ca dansii,
Ca sunt schiop si cad mereu!

Si stau singur toata ziua
Si plâng mult când mă gandesc
Ca tot schiop voi fi de-acuma
Si tot trist am să traiesc.

Si când mă gandesc ce bine
M-as juca si eu acum,
Si-as latra si eu din poarta
La copiii de pe drum!…

Cat sunt de frumosi copiii
Cei cuminti, si cat de mult
Mi-ar placea să stau cu dansii,
Să mă joc si să-i ascult!

Dar copiii rai la suflet
Sunt urâti, precum e-acel
Care m-a schiopat pe mine,
Si nu-i pot iubi de fel…

M-a lovit din rautate
Cu o piatra în picior,
Si-am zacut, si-am plans atata,
De credeam ca am să mor…

Acum vine si-mi da zahar
Si ar vrea să-mi fie bun,
Si-as putea să-l musc odata
De picior, să mă razbun,

Dar il las asa, să vada
Raul, că un biet catel
Are inima mai buna
Decât a avut-o el.

La Mulţi Ani, DOINA BONŢA BOJIDAR !

Intrarea în cenaclul "Luceafărul" din Arad a doamnei Doina Bonţa Bojidar a fost ca pătrunderea unei raze aurii de soare în mijlocul unei zile cenuşii. A venit cu amintirea cea mai caldă pentru un om, cea a propriei copilării. Cu toţii păstrăm undeva, în nu ştiu ce colţuri secrete ale memoriei, amintiri ale acestei vârste, dar puţini autori contemporani au precizia amănuntului semnificativ, aşa cum este cazul domniei sale. Dintre cei puţini cu acest har, şi mai puţini ştiu să trăiască lucrurile atât de sincer şi de pătrunzător. Iar când dintre cei şi mai puţini vom căuta pe cea care şi-a trăit copilăria într-un mediu cald, protector, încărcat de o discretă şi atât de prezentă dragoste, în stare să cuprindă oameni şi lucruri, ne apropiem de surprinderea farmecului prozei acestei doamne.
Mult prea lucidă, autoarea noastră nu cade în tentaţia idealizării copilăriei; eroina sa trăieşte în lumea fără cusur a satului de odinioară pentru că aşa receptează această lume, până când un amănunt o face să priceapă că viaţa presupune şi durere, nedreptate şi suferinţă. Revolta previzibilă marchează trecerea spre luciditatea maturului care înţelege multe, dar înlătură o lume fără cusur: cea a primei copilării.
S-a născut la 3 ianuarie 1948 la Caransebeş, unde părinţii, de fel din Ineu(judeţul Arad), lucrau la o fabrică de mobilă. Revenirea la Ineu, a însemnat şi carte dar şi multă muzică, acasă, la grădiniţă, la liceu. De altfel, liceul început la Ineu, a fost continuat la Arad, unde a urmat cursuri de canto, teorie muzicală şi solfegii, cu profesoara Tatiana Roşculeţ. Când Filarmonica arădeană a organizat un concurs, s-a prezentat, a reuşit şi a trăit viaţa plină de satisfacţii dar şi de nemulţumiri a instituţiei, ca soprană lirică, timp de 30 de ani.
În plan literar, Doina Bonţa Bojidar a publicat în presa locală, când şi când, reportaje, eseuri, dar şi pagini de proză pline de o frumuseţe lirică. Un proiectat volum de debut ar purta titlul "Pere coapte-n grâu": este amintirea unei copilării pline, care cere dreptul la viaţă.




Furtuna


După amiază de August, calmă, cu căldură de nesuportat. Totul dormitează sub potopul de raze ucigătoare.
La umbra obosită a nucului din curte, în şezlong, cu cartea deschisă pe genunchii veşnic juliţi, stau toropită cu pleoapele grele de somn. Pe terasă zorelele albastre şi-ai adunat pâlniile ofilite, guri de babe fără dinţi. În zorii zilei au coborât azurul cerului pe lianele tulpinilor proaspete urând bună dimineaţa celor dintâi treziţi din somn. Regina nopţii – cenuşăreasa florilor, îşi aşteaptă sorocul pentru a străluci în toată splendoarea după apusul soarelui. Odată cu dispariţia ultimelor raze de lumină îşi descătuşează parfumul desfăcându-şi corolele albe, sărbătorind misterele nopţii în cântec de greier. Sfidând căldura verii, cârciumăresele îşi etalează corolele multicolore pe tulpini înalte, viguroase. Albinele zboară nehotărâte de la una la cealaltă, admirând, adunând, polenizând. Frunzele pomilor stau nemişcate, opărite, în ploaia de foc a soarelui. Nici o adiere.
Sub nucul din curtea alăturată, făcând baie în praf, găinile şi curcile cu aripile larg întinse, la umbră, cerşesc răcoare cu ciocurile deschise. Refugiat în umbra căsuţei, câinele doarme leneş, clămpănind din dinţi după muştele ce-i tulbură liniştea, bâzâindu-i pe nas. Un fluture cu aripi aurite trece hotarul grădinii, în curte, chemat de curcubeul florilor. Se aşeză uşor pe rozeta dulce agitându-şi aripile asemeni evantaiului de prinţesă. Moleşită de căldură şi linişte, aţipesc.
O pală uşoară de vânt trece prin tei, scoţându-i frunzişul din nemişcare. Deschid ochii leneşă şi inspir firul îndoielnic de răcoare. În grădină, coroanele pomilor şi-au pus în mişcare lobii frunzelor chemând. Pe furiş, vântul adună puteri din tăria înălţimilor. Adună cu sârg norişori în turme ce încet se îmbogăţesc înspre apus. Natura se trezeşte din toropeală, presimţind ploaia salvatoare. Un bubuit surd, îndepărtat, sparge liniştea zilei de vară. Ploaia s-a lăsat mult aşteptată, chemată cu încăpăţânare de paparudele satului. Ţăranii, ieşiţi la porţi cu găleţi pline cu apă scoasă din fântânile aproape secate, scăldau aruncând apa peste straiul vegetal al ţigăncilor, strai bogat în frunziş, cântec şi dans rotitor – vechiul dans al strămoşilor – dansul secetei în descântecul ploii.

„Dădăloaie, loaie
Doamne dă să ploaie
Ploiţă curată
De la Domnul dată...”

Copiii ce le însoţeau în alai, stropiţi, alergau ţipând şi zbenguindu-se. Duminică, după slujba din biserică, preotul urmat de credincioşi a ieşit la „ţarină” cu cruce, prapori şi cântăreţi. Pământul cu crăpături adânci, găuri însetate, a îmbrăţişat cu iarbă arsă de uscăciune genunchii aplecaţi în rugăciune. Ruga celor ce cred a fost primită. Norii se adună chemaţi din înălţimi cu glas de tunet şi biciul de foc al fulgerelor.
Totul prinde viaţă Tot ce e viu se pune-n mişcare. Lumina scade brusc aducând nelinişte. Norii vineţii trag după ei perdea de plumb, acoperind soarele. Speriaţi de seara sosită prea devreme, oameni şi vietăţi aleargă agitaţi. Păsările, bătând rapid din aripi, se împotrivesc vântului şi zboară ameţite, frunze purtate de vijelie. Se închid porţi şi ferestre izbite de curentul puternic. Puişorii de găină îngroziţi găsesc scăpare sub tufele de căpşuni. Primii stropi se reped cu furie pe ţiglele acoperişului, în ropot des, pe pământul albit de uscăciune, împestrinţându-l.
Cu sacul de iută în cap adun în coşul de rafie puii încremeniţi de spaimă. Pe uliţă se aud strigăte îngrijorate de mame ce-şi cheamă copiii la adăpost. Alerg desculţă, cu comoara aurie adunată în coş şi găsesc scăpare în bucătăria de vară. Îi acopăr cu un prosop, ascultându-lu susurul glăscioarelor. Ocrotiţi, adorm în siguranţă la căldură.
Afară, urgia se dezlănţuie urlând. Crengile pomilor se leagănă până la pământ, scăpând de povara merelor ce cad cu zgomot sec. Izbindu-se de pământ, se crapă arătându-şi miezul mustos. Învelită-n pătură, mă aşez la fereastra mică dinspre curte, mângâind blana pisicii ce mi s-a cuibărit în poală, căutând ocrotire. Toarce fericită, dar tresare la fiecare tunet, cu urechile ciulite şi cu ochii fosforescenţi măriţi de groază. Fulgerele se succed cu viteză, întretăindu-se mereu, urmate de tunete năprasnice. Burlanele nu mai pot birui potopul ce năvăleşte sălbatic, lăsând apa să se reverse peste margini în valuri spumoase.
Cu braţele adunate peste genunchi, ghemuită, aştept să se potolească furtuna ce slăbeşte treptat. Tunetele se îndepărtează anevoie spre răsărit, iar muzica ploii se aude monoton în ţiglele acoperişului. Respir uşurată, ieşind din încordarea ce-mi crispase muşchii. Furtuna se îndepărtează târâind după ea sălbăticia trăsnetelor. Mă simt descătuşată. Deschid cu sfială uşa, lăsând să pătrundă în odaie aerul proaspăt, răcoros. Plouă rar şi stropii căzuţi în oglinzile bălţilor, împroaşcă mărunt. O rază de soare sfioasă se încumetă să străbată norii răriţi. Se luminează treptat. Cu picioarele desculţe, calc ezitând în apa rece care-mo dă fiori şi piele de găină. Apa se retrage din curţi în pârâiaşe repezi, îndreptându-se spre uliţă prin făgaşul deschis de mama cu sapa mare. Cu bluza udă, lipită de braţe, mama zâmbeşte mulţumită. Părul din uşa grădinii a plătit tribut greu furtunii, frângându-şi o ramură groasă, încărcată cu pere verzi de toamnă. Găinile, ieşind din adăpost, curioase, îşi apleacă ochii privind oglinda de apă ce le-a inundat curtea. Întind spre luciul apei picioare cu solzi auri şi şi le retrag speriate, cârâind. Sub soarele ce luminează pizis, uliţa a prins viaţă. Cei dintâi au năvălit la lumină, copiii. Cu nădragii suflecaţi până deasupra genunchilor, desculţi, ţipă fericiţi, alergând de-a lungul drumului, măsurând bălţile. Stropiţi până la ochi, fugăresc gâştele ce se ridică în zbor greoi, gâgâind vesele la vederea bogăţiei de apă. Planează deasupra drumului zeci de metri, în dor de zboruri migratoare ale străbunelor, apoi aterizează zgomotoase, în cârduri, unindu-şi capetele cu gâturi lungi, întinse, schimbând parcă impresii. Pomii din faţa casei poartă podoabe de cristal ce se revarsă în capetele surprinse ale copiilor, atunci când o mână năstruşnică le zgâlţâie tulpinile.
Ploaie caldă de vară, cu râsete şi cu chiuituri. Vecinii, ieşiţi la porţi, zâmbesc îngăduitori, privind jocul copiilor; povestesc despre stricăciunile pricinuite de furtună, mulţumind lui Dumnezeu pentru îndurarea sa.
Înainte de a intra în baia de aur a asfinţitului, astrul zilei trimite lumii un ultim zâmbet de curcubeu, încoronând munţii din depărtare. Ultimele raze binecuvântează pământul, învăluind cu căldură copii, oameni şi flori. Totul este curat, purificat de apa ploii binecuvântate.
„Nu ne lasă Dumnezeu!...”

J.R.R.Tolkien: 117 ani de la naştere

John Ronald Reuel Tolkien (n.3 ianuarie 1892 - d.2 septembrie, 1973) a fost un scriitor, poet, filolog şi profesor de universitate englez, cunoscut cel mai bine pentru cărţi fantastice clasice: Hobbitul şi Stăpânul Inelelor.

A fost profesor de anglo-saxonă la Oxford din 1925 până în 1945 şi profesor de limbă şi literatură engleză din 1945 până în 1959. A fost un Romano-Catolic devotat şi prietenul lui C. S. Lewis - amândoi fiind membri ai clubului de discuţie cunoscut ca şi Inklings.

După moartea sa, fiul lui a publicat foarte multe cărţi bazate pe notaţiile lui şi manuscrisele nepublicate, incluzând Silmarillion. Acestea, împreună cu Hobbitul şi Stăpânul Inelelor, formează un complex de povestiri şi poezii legate între ele, precum şi istorii fictive, dialecte inventate şi eseuri despre lumi imaginare ca şi Arda şi Pământul de Mijloc. Între 1951 şi 1955, Tolkien a publicat un Legendarium al acestor povestiri.

Deşi mulţi alţi autori au publicat lucrări fantasy înaintea lui, imensul succes al Hobbitului şi Stăpânului Inelelor când au fost publicate în ediţie necartonată în Statele Unite a dus la o popularizare uriaşă a genului, şi Tolkien este acum considerat "tatăl" literaturii fantastice. Lucrările lui Tolkien au inspirat o serie de multe alte romane şi nuvele fantasy şi science-fiction. În 2008 The Times l-a pus pe locul 6 în lista celor mai buni scriitori britanici din 1945 încoace.

John Ronald Reuel Tolkien s-a născut la 3 Ianuarie 1882 în Bloemfontein în Orange Free State (acum Free State Province, parte din Africa de Sud), fiul lui Arthur Reuel Tolkien (1857–1896), un manager de bancă englez şi a soţiei lui, Mabel (1870–1904). Cuplul a părăsit Anglia când Arthur a fost promovat capul oficiului Bloemfontein la banca britanică la care lucra. Tolkien avea un frate, Hilary Arthur Reuel, născut la 17 Februarie 1894.

În copilărie, Tolkien a fost muşcat de un păianjen babuin în grădină, eveniment care i-a influenţat mai târziu operele. Thornton S. Quimby, doctorul care a avut grijă de copil după muşcătura de păianjen, a devenit un model pentru personaje ca Gandalf.

La trei ani, Tolkien a plecat în Anglia cu mama şi fratele său în ceea ce trebuia să fie o vizită lungă de familie. Tatal său a murit in Africa de Sud de febră reumatică înainte de a-i putea însoţi.Asta a lăsat familia fără niciun venit , aşa că mama lui l-a dus să locuiască cu părinţii în Stirling Road, Birmingham. La scurt timp, în 1896, s-au mutat in Sarehole (acum în Hall Green), atunci un sat din Worcestershire. I-a plăcut să exploreze Sarehole Mill şi Moseley Bog, precum şi Clent Hills şi Malvern Hills, care vor inspira mai târziu scene din cărţile sale, împreună cu oraşe şi sate ca şi Bromsgrove, Alcester, şi Alvechurch, şi locuri ca şi ferma mătuşii.

Mabel a observat la Tolkien dragostea pentru plante şi botanică. Tânărul Tolkien adora să deseneze câmpii şi copaci, dar lecţiile lui preferate erau cele de limbă, şi mama lui l-a învăţat bazele latinei foarte devreme. A învăţat să citească de la patru ani şi a putut scrie fluent la scurt timp. Mama lui l-a învăţat să iubească cărţile. I-au displăcut Treasure Island(Comoara din Insula) and The Pied Piper, şi a găsit Alice's Adventures in Wonderland(Aventurile lui Alice in Tara Minunilor) de Lewis Carroll amuzantă dar tulburătoare. I-au plăcut povestirile despre "Indienii Roşii" şi lucrările fantasy de George MacDonald. În plus, "Fairy Books"(poveşti cu Zâne) de Andrew Lang au fost foarte importante pentru el şi au influenţat foarte mult lucrările sale de mai târziu.

Tolkien a studiat la King Edward's School, Birmingham .

Mabel a murit de complicaţii la diabet în 1904, când Tolkien avea 12 ani. Mabel Tolkien avea atunci 34 de ani, iar moartea ei a avut un efect puternic asupra credinţelor catolice ale lui Tolkien. Tolkien a crescut apoi în Edgbaston, o zonă din Birmingham. A trăit acolo în umbra turnului Perrott's Folly şi turnului victorian Edgbaston Waterworks, care au influenţat probabil imaginea turnurilor întunecate din romanele sale. O altă influenţă au fost picturile romantice ale lui Edward Burne-Jones şi muzeul Birmingham Museum and Art Gallery, care a fost deschis în 1908. În 1911, când erau la King Edward's School, Birmingham, Tolkien şi trei prieteni, Rob Gilson, Geoffrey Smith şi Christopher Wiseman, au format o societate semi-secretă numită "the T.C.B.S" ("Tea Club and Barrovian Society"), care le simboliza plăcerea de a bea ceai în Barrow's Stores din apropierea şcolii şi în biblioteca şcolii. În vara anului 1911 Tolkien şi-a petrecut vacanţa în Elveţia, excursie pe care o povesteşte într-o scrisoare din 1968, notând că drumul lui Bilbo prin Misty Mountains (Munţii Ceţoşi) este bazat direct pe aventurile lui din acea călătorie.

Remember: Ion Băieşu

Astăzi, Ion Băieşu ar fi împlinit 76 de ani


În amintirea artistului, dar şi ai unor iluştrii actori, vă invităm să revedeţi câteva memorabile secvenţe din creaţia lui Ion Băieşu (daţi un click pe titlu!)

Ion Băieşu, pe numele său real Ion Mihalache, s-a născut la 2 ianuarie 1933, în comuna Aldeni, judeţul Buzău
De numele său este legată lansarea celebrului cuplu comic Tanţa şi Costel, interpretaţi de doi mari actori români, Coca Andronescu şi Octavian Cotescu. Ion Băieşu scris foarte multe volume de schiţe cu subiecte comice. După moartea sa i-a fost publicat şi un Jurnal.
Ion Băieşu era doar un pseudonim literar. Pe el îl chema de fapt Ion Mihalache şi, pentru a putea publica în perioada comunistă, (Ion Mihalache fiind şi numele fostului preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc), şi-a luat acest pseudonim.

Şi ca dramaturg, opera sa cuprinde multe piese de referinţă în teatrul românesc,ca Preşul, Tanţa şi Costel, Desu şi Kant,Reclamaţie,Fantomiada sau Maestrul. Ca scenarist, a avut de asemenea o lungă şi superbă carieră artistică, începută în anul 1962 cu filmul "Iubirea e un lucru foarte mare". În 1976, regizorul Alexandru Tatos a realizat filmul "Mere roşii", pe baza romanului "Balanţa" al lui Ion Băieşu. Au urmat alte titluri de referinţă în filmografia românească: "Omul care ne trebuie" în 1979, "Sper să ne mai vedem" în 1985, "De ce are vulpea coadă?" şi "Miracolul" din 1988 sau "Vinovatul" din 1991 sunt doar câteva dintre creaţiile scenaristului Ion Băieşu.