Joseph Conrad

Născut sub numele de Józef Teodor Konrad Korzeniowski, a văzut pentru prima dată lumina zilei pe 13 decembrie 1857 la Berdichev, în Ucraina, într-o regiune care pe vremuri aparţinuse Poloniei, dar care în acele timpuri se afla sub administrarea Rusiei. Provenea dintr-o familie de nobili polonezi ajunşi în pragul sărăciei. Tatăl său, Apollo Korzeniowski, îşi petrecea timpul traducând operele lui Alfred de Vigny, Victor Hugo, Charles Dickens, sau scriind piese şi articole mustind de patriotism polonez, ce sfidau adesea regimul ţarist.
În 1861 Apollo Korzeniowski este arestat în Varsovia de către autorităţile ruseşti sub acuzaţia de complot împotriva regimului oficial. După un proces scurt, instanţa îl condamnă la şapte ani de exil la Vologda, un oraş situat la 480 de km nord de Moscova. Soţia sa, Ewelina, împreună cu micul Józef – în vârstă de doar patru ani, s-au văzut nevoiţi să-l urmeze, deşi regiunea Vologda era renumită pentru clima sa extrem de aspră. Efectele nu au întârziat să apară: Ewelina se îmbolnăveşte grav şi soţul ei se vede nevoit să ceară un favor autorităţilor: mutarea într-o regiune cu climă mai blândă. La începutul lui 1865, lui Korzeniowski i se permitea să se stabilească în orăşelul ucrainean Chernihiv. Cu toate acestea, la câteva săptămâni după sosire, Ewelina se stinge din viaţă din pricina tuberculozei. Soţul ei nu-i va supravieţui decât 4 ani: în toamna lui 1869, la Cracovia, Apollo Korzeniowski pleca pe urmele soţiei sale.

Aşa se face că, la nici 10 ani împliniţi, Józef rămâne orfan. În Cracovia locuia însă un unchi dinspre mamă, Tadeusz Bobrowski. Mai de voie, mai de nevoie, dat fiind că aceasta era singura rudă la îndemână în acel moment, acesta şi-a luat pe umeri sarcina creşterii copilului rămas pe drumuri. Şase ani mai târziu, adolescentul Józef hotărăşte să părăsească Cracovia şi să-şi încerce norocul la Marsilia, unde spera să se îmbarce pe un vas. Această decizie venea ca urmare a faptului că cererea de cetăţenie austro-ungară îi fusese respinsă, iar întoarcerea în Rusia era o variantă pe care prefera să o ocolească.
În Marsilia reuşeşte să se îmbarce pe un vas cu pavilion francez ce se îndrepta spre Indiile de Vest. În 1878, după 3 ani de călătorie pe mare, decide să se stabilească pentru o vreme în Marsilia. Urmează o poveste de amor plină de dramatism care îl determină să-şi pună capăt zilelor; unele mărturii vorbesc însă despre un duel în urma căruia tânărul Józef ar fi fost rănit în piept de un glonte. Cert este că după această poveste misterioasă, au urmat 16 ani de slujbă pe mare în favoarea serviciului comercial britanic. În această perioadă s-a petrecut şi trecerea de la Józef Teodor Konrad Korzeniowski la Joseph Conrad, numele sub care a rămas în istorie – mai precis în 1886, anul în care a primit cetăţenia britanică şi atestatul în marină, care îi permitea să conducă propriul său vas – numit Otago. În toţi aceşti ani, Conrad a avut ocazia să navigheze în aproape toate colţurile lumii, din Venezuela până în Australia, trecând prin Pacific şi Oceanul Indian.
Treptat, în nopţile lungi de călătorie, începe să fie pasionat de scris. Consemnările sale iau forme tot mai literare şi, în 1894, Conrad pune punct carierei sale de căpitan de vas. La 36 de ani începe un nou capitol din viaţa sa: se stabileşte în Anglia şi începe să-şi pună pe hârtie poveştile.

Romanul său de debut, "Almayer's Folly" – publicat în 1895, urmat de "An Outcast of the Islands" (1896) îi stabileşte o reputaţie de scriitor redutabil, un autor de poveşti romantice şi exotice – fapt care avea să-l frustreze toată viaţa. Au urmat "Lord Jim" (1900), "Nostromo" (1904), "The Secret Agent" (1907), "Victory" (1915) etc. Romanul său cel mai controversat a rămas însă "Heart of Darkness" (“Inima intunericului”), publicat în 1899. Reproşurile care i s-au adus după apariţia acestei cărţi au fost legate în principal de privirea tipic occidentală cu care Conrad a ales să dezvăluie inima continentului african, unghi taxat de mulţi intelectuali devotaţi studiilor postcoloniale ca fiind viciat de prejudecăţi rasiste. Unul dintre cei mai vehemenţi critici la adresa acestui roman a fost scriitorul african Chinua Achebe, care a publicat în 1975 un eseu intitulat "An Image of Africa: Racism in Conrad's 'Heart of Darkness”". Concluziile lui Achebe sunt însă discutabile şi subiective: dezumanizarea pe care o identifica scriitorul african în romanul lui Conrad, precum şi reproşurile privind limbajul “ofensator” la adresa populaţiei de culoare nu ţin seama de contextul istoric. Mai mult decât atât: la o analiză mai atentă, concluziile lui Achebe reuşesc să rateze intenţiile lui Conrad, acelea de a identifica dezumanirea şi sălbăticia ca pe un proces inevitabil. Iar dacă i se poate “reproşa” ceva lui Conrad, aceea nu poate fi decât viziunea sa fatalistă, aproape cinică, de care nu a reuşit să scape până la sfârşitul zilelor sale – 3 august 1924. Dincolo de toate acestea, stilul său este şi astăzi recunoscut ca o piatră de temelie a romanului modern.

Joseph Conrad's Heart of Darkness | Movies & TV | SPIKE.com

Lord Jim

-fragment-

Capitolul II


După doi ani de şcoală, Jim a pornit pe mări, dar ajungînd în regiunile atît de familiare imaginaţiei sale, le-a găsit ciudat de sărace în orice aventuri. A făcut călătorii numeroase. A cunoscut monotonia magică a vieţuirii între cer şi apă; a trebuit să indure dojenile semenilor, asprimile mării şi severitatea prozaică a îndatoririlor zilnice care-ţi asigură pîinea şi a căror singură răsplată se află în dragostea desăvîrşită faţă de meserie. Dar această răsplată l-a ocolit. Totuşi, îi era greu să dea înapoi, fiindcă nimic nu este mai fermecător, mai amăgitor şi mai înrobitor decît viaţa pe mare. De altfel, i se deschidea înainte un viitor strălucit. Binecrescut, serios, cuviincios, îşi cunoştea pertect îndatoririle; după un timp, deşi foarte tînăr, a ajuns secund pe un vas destul de important, fără să fi trecut măcar prin acele încercări ale mării care scot la iveală valoarea lăuntrică a unui om, tăria lui de caracter şi aluatul din care e plămădit, punînd totodată în lumină, nu numai pentru ceilalţi, dar chiar pentru el însuşi, puterea lui de rezistenţă şi tainicele-i aspiraţii.
În tot timpul acesta, Jim a mai întrezărit o singură dată străşnicia furiilor mării dezlănţuite. Faptul acesta nu se întîmplă atît de des pe cît s-ar crede. Primejdia aventurilor marinăreşti şi a furtunilor are multe faţete, şi numai cînd şi cînd îţi apare în chip vădit acea violenţă cu intenţie sinistră, acel ceva nede¬finit care sileşte mintea şi inima omului să creadă că înlăn¬ţuirea de calamităţi sau furia elementelor îl atacă cu gînduri rele, cu o forţă fără frîu, cu o cruzime dezlănţuită, vrînd să-i smulgă din inimă orice speranţă sau teamă, chinul oboselilor şi setea de odihnă, vrînd să sfărîme, să distrugă, să nimicească tot ce el a văzut, a cunoscut, a savurat, a iubit sau a urît, tot ce este necesar şi de nepreţuit — soarele, amintirile, viitorul — vrînd să spulbere din faţa lui toate comorile lumii prin actul simplu şi groaznic al uciderii.
Lovit greu de prăbuşirea unui catarg, la începutul unei săptămîni, în legătură cu care căpitanul său scoţian avea să spună mai tîrziu: „Prrietene, marre minune c-am scos-o la capăt!", Jim petrecu zile întregi întins pe spate, buimăcit, doborît, disperat şi torturat, ca în adîncul unei prăpăstii chinui¬toare. Puţin îi păsa de tot ce avea să urmeze, ba în clipele de luciditate îşi preţuia exagerat indiferenţa. Pericolul, atunci cînd nu-l vezi, are impreciziunea gîndirii omeneşti. Frica se estompează, şi din lipsă de stimulent, imaginaţia, duşman al oamenilor şi mamă a tuturor spaimelor, aţipeşte în întune¬cimea simţirii istovite. Jim nu vedea decît dezordinea din cabina lui clătinată de valuri. Zăcea înţelenit în miezul acelui mărunt haos şi se simţea fericit în sinea lui că nu trebuie să se urce pe punte. Mai era totuşi cînd şi cînd prins de un acces nepre¬văzut de spaimă care-l făcea să tresară şi să se zvîrcolească sub pături; vitregia oarbă a unei existenţe supuse agoniei senzaţiilor incontrolabile îl umplea de dorinţa disperată de a scăpa cu orice preţ. Apoi vremea frumoasă se ivi iarăşi, şi Jim uită totul.
Dar continua să şchioapete, şi la prima escală într-un port din Orient a fost nevoit să se interneze într-un spital. Cum însănătoşirea întîrzia, camarazii trebuiră să-l părăsească.
Nu mai erau decît alţi doi pacienţi în salonul albilor: casierul unei canoniere şi un fel de antreprenor de căi ferate dintr-o provincie vecină, atins de o boală tropicală misterioasă. Primul îşi rupsese piciorul dintr-o căzătură printr-un tambuchi, al doilea socotea că doctorul era un nătărău şi se îndopa pe-ascuns cu tot felul de leacuri nepermise, strecurate pe furiş de către servitorul său tamil1, cu un devotament neobosit. Cei trei îşi povesteau viaţa, jucau uneori cărţi sau căscau, lenevind, în pijamale, pe fotolii, fără să rostească un cuvînt. Spitalul era aşezat pe o colină, şi adierea uşoară ce răzbea prin feres¬trele totdeauna larg deschise revărsa în camera goală căldura cerului, lîncezeala pămîntului şi suflul vrăjit al apelor orientale. Era o adiere plină de arome, o îmbiere la necurmat repaos, o dăruire de visuri fără de sfîrşit. în fiecare zi Jim contempla, peste desişurile grădinilor, dincolo de acoperişurile oraşului şi de frunzişul palmierilor înşiraţi în lungul malului, rada, poartă a Orientului, rada aceea presărată cu ghirlande de insuliţe, în lumina glorioasă a soarelui, cu corăbiile ei ca nişte jucării şi foiala vioaie ca o paradă în zile de sărbătoare, cu seninul etern al cerului oriental deasupra şi pacea surîzătoare a mărilor orientale umplînd spaţiul pînă departe, la orizont.
Îndată ce a putut merge fără baston, Jim s-a dus în oraş să caute o ocazie de întors acasă. Nu a găsit nimic, dar pe cînd aştepta, a luat, fireşte, contact în port cu oameni de meseria lui. Aceştia erau de două feluri. Cîţiva, puţini la număr şi rari la vedere pe acolo, duceau o viaţă misterioasă, menţi-nîndu-şi nealterate energia, un temperament de pirat şi ochii de visător. Viaţa lor părea să se scurgă într-un vîrtej nebun de planuri şi speranţe, de primejdii şi fapte care sfidau civi¬lizaţia prin enigmele întunecate ale mării; în existenţa lor fantas¬tică, moartea era singurul eveniment ce părea să aibă certi¬tudinea unei realizări. Majoritatea celorlalţi erau însă oameni care, zvîrliţi acolo, ca şi el, prin cine ştie ce întîmplare, rămă¬seseră în chip de ofiţeri pe corăbiile localnice. Aveau acum oroare de liniile metropolei, cu obligaţii mai grele, cu un ser¬viciu mult mai sever şi riscul oceanelor bîntuite de furtuni. Se simţeau în deplină armonie cu liniştea veşnică a cerului şi a mărilor din răsărit. Le p'ăceau călătoriile scurte, şezlon¬gurile, comode, echipajele mari de indigeni, ca şi privilegiul de a fi albi. Se cutremurau la gîndul unei munci grele şi duceau o existenţă uşoară, deşi nesigură, mereu pe punctul de a fi concediaţi, mereu gata să se angajeze oriunde, în slujba chine¬zilor, arabilor sau metişilor, chiar şi în slujba Diavolului, dacă acesta le-ar fi asigurat o muncă uşoară. Vorbeau necontenit despre întorsături norocoase: cum cutare luase comanda unui cabotor pe coastele Chinei — un lucru de nimic — cum cutare avea un angajament uşor undeva în Japonia; şi celălalt o ducea bine în marina siameză; şi din tot ce spuneau, din gesturi, din priviri, din înfăţişare ieşea la iveală punctul lor slab, buba: hotărîrea de a lîncezi fără riscuri de-a lungul întregii vieţi.
La început, mulţimea aceasta flecară de pretinşi marinari îi păru lui Jim mai ireală decît lumea umbrelor. Cu timpul, însă, simţi un fel de fascinaţie la vederea acestor oameni, a înfăţişării lor prospere, legată de atît de puţină muncă şi riscuri atît de mici. în locul dispreţului iniţial, îşi croi drum, încet-încet, un alt sentiment şi, părăsind deodată ideea de a se întoarce acasă, Jim acceptă un loc de secund pe vasul „Patna".
„Patna" era un vapor local, bătrîn ca munţii, subţire ca un prepelicar şi mai mîncat de rugină decît un cazan de apă uzat. Aparţinea unui chinez, era închiriat de către un ar.ib şi comandat de un soi de renegat german din New South Wales, un tip foarte grijuliu să-şi blesteme în public pămîntul natal, dar care, influenţat poate de străşnicia politicii victorioase a lui Bismarck, brutaliza pe toţi cei de care nu se temea, arborînd un aer „foc şi pară", combinat cu un nas purpuriu şi o mus¬taţă roşcată.
După ce vasul fusese vopsit pe dinafară şi curăţat pe dină¬untru, vreo opt sute de pelerini au fost înghesuiţi pe bordul care adăsta sub presiune în lungul unui debarcader de lemn.
Se scurgeau pe vas prin trei pasarele, se scurgeau minaţi de credinţă şi de speranţă într-un paradis oarecare, se scur¬geau cu un lipăit neîntrerupt şi surd de picioare goale tîrîte, se scurgeau fără un cuvînt, fără un murmur sau o privire îndărăt. Şi o dată scăpaţi de barierele puse pe punte, se răspîn-diră peste tot, de la prova la pupa, se revărsară înainte şi înapoi, năpădiră jos prin chepengurile căscate, inundară firidele ca apa care umple o cisternă, ca o apă care se infiltrează prin crăpături, ca o apă care se ridică tăcut pînă sus, în vîrf. Opt sute de oameni, bărbaţi şi femei, plini de credinţă şi speranţă, de duioşie şi amintiri; se strînseseră acolo veniţi din nord şi din sud, din toate ungherele Orientului, după ce au bătut potecile junglei, după ce au coborît fluvii şi au aţinut maluri în lungul vadurilor, după ce au trecut din insulă în insulă pe bărci şubrede, au înfruntat suferinţe şi li s-au înfăţişat privelişti ciudate; erau năpădiţi de temeri stranii şi îmbăr¬bătaţi de o singură dorinţă. Veneau din colibele singuratice ale deşertului, din aşezările populate, din satele de la malul mării. Mînaţi de o idee, îşi părăsiseră pădurile, luminişurile, protecţia căpeteniilor, prosperitatea sau sărăcia, meleagurile tinereţii lor şi mormintele părinţilor. Veniseră plini de praf, de sudoare, de murdărie şi zdrenţe; oameni voinici în fruntea familiilcr lor, bătrîni slăbănogi mergînd tot înainte, fără speranţa unei întoarceri, tineri cu ochi temerari, cercetînd iscoditor lumea, fetişcane sfioase, cu părul lung, femei stîngace, cu faţa acoperită, care-şi strîngeau la sîn pruncii adormiţi, înfăşuraţi în lăbărţăturile unor basmale soioase, pelerini inconştienţi ai unei credinţe neîndurătoare.
— Priveşte ţe vite ! zise patronul neamţ către noul său secund.
Un arab, conducătorul acelei pioase călătorii, s-a îmbarcat cel din urmă. Păşea încet pe bord, grav şi arătos, înfăşurat într-un halat alb şi cu un turban mare. îndărătul lui urma o liotă de servitori, care-i purtau bagajele; „Patna" ridică ancora şi se îndepărtă de chei.
înaîntînd printre două insule mici, tăie de-a curmezişul bazinul rezervat corăbiilor cu pînze, înşirate în semicerc la umbra unei coline, apoi trecu pe lîngă muchii de stînci înspu¬mate, în picioare, la pupa, arabul rostea cu glas tare rugăciu¬nile călătorilor pe mare. Invoca ajutorul Celui-de-Sus în această călătorie, implorîndu-l să binecuvînteze truda oamenilor şi dorinţele tainice ale inimilor. Vaporul despica în umbra amur¬gului apa liniştită a strîmtorii; departe de pupa navei cu pelerini, un far înfipt de necredincioşi pe un banc de nisip înşelător părea că clipeşte din ochiul de flăcări, bătîndu-şi parcă joc de acea misiune de credinţă.

„Patna" trecu strîmtoarea, traversă golful şi-şi urmă dru¬mul prin braţul ,,Primului grad". Se îndrepta spre Marea Roşie, sub un cer senin, sub un cer fierbinte şi fără nori, sub o arşiţă care ucidea orice gînd, chircea inima şi ofilea orice pornire de vlagă şi putere. Şi sub splendoarea sinistră a acelui cer, marea albastră şi adîncă rămînea liniştită, fără o mişcare, fără o undă, fără o încreţitură, vîscoasă, stătută, moartă. Cu un vîjîit uşor, „Patna" tăia această cîmpie netedă şi lumi¬noasă, desfăşura pe cer o panglică neagră de fum, lăsa în urmă-i, pe ape, o panglică albă de spumă, pălind însă pe dată, ca năluca unei dîre lăsate pe o mare moartă de năluca unei corăbii.
Ca şi cum ar fi ţinut pasul pelerinilor in drum, soarele se ridica din ape în fiecare dimineaţă cu o răbufnire tăcută de lumină, exact la aceeaşi distanţă de pupa vasului, îl întîmpina la amiază şi-şi vărsa dogoarea razelor peste dorurile pioase ale oamenilor, lucea apoi la coborîş şi se cufunda misterios în ape, seară de seară, la aceeaşi distanţă de plecăciunile provei. Cei cinci albi trăiau pe bord, în partea din mijloc, izolaţi de încărcătura umană. Coviltirele acopereau puntea cu un înveliş alb de la un capăt la altul, şi numai un zumzet uşor, un murmur surd de glasuri triste, trăda prezenţa mulţimii de oameni peste întinsul înflăcărat al oceanului. Şi aşa se scurgeau zilele, liniş¬tite, fierbinţi, grele, pierind una după alta în trecut, ca şi cum s-ar fi. prăbuşit într-un abis despicat pe vecie de dîra vasului; iar vasul, singuratic sub şuvoiul de fum, îşi vedea neclintit de cale, negru, încins în acea imensitate luminoasă, pîrjolit parcă de flăcările pîlpîinde ale unui cer nemilos.
Nopţile coborau asupră-i ca o binecuvîntare.