Tristan Tzara

Pe numele său adevărat Samuel Rosenstock, Tristan Tzara s-a născut la 16 aprilie 1896 la Moineşti, în judeţul Bacău. În 1912, pe când era încă în liceu, publică Revista "Simbolul" împreună cu Marcel Iancu şi Ion Vinea, cu binecuvântarea lui Alexandru Macedonski şi cu ajutorul lui Iosif Iser. În această perioadă semnează cu pseudonimul S. Samyro, pe care îl va schimba mai târziu în Tristan Ruia şi, în final Tristan Tzara. În realitate numele de "Tristan" nu a fost ales pentru rezonanţa particulară pe care o are numele în limba română sau ca omagiu către opera lui Wagner - o referinţă importantă pentru simboliştii care l-au influenţat puternic pe tânărul poet, ci, după cum spunea Colomba Voronca (soția lui Ilarie Voronca și sora lui Claude Sernet) datorită faptului că exprima starea de spirit a tânărului poet "trist în țară" (sursa: Heinrich Stiehler în "Tristan Tzara zwischen Peripherie und Zentrum").

Mişcarea dadaistă îşi are originea în oraşul elveţian Zürich, în timpul Primului Război Mondial. Tristan Tzara ajunge acolo în toamna lui 1915 şi curând se alătură unui grup de tineri intelectuali care pun la cale "happening-urile" de la Cabaret Voltaire. Astfel s-a născut celebra mişcare Dada, care nu e o invenţie exclusivă a lui Tzara, dar "nu ar fi devenit niciodată ceea ce a devenit fără eforturile de popularizare şi diplomaţia lui" (parafrază după R. Huelsenbeck).
În 1919 se mută la Paris într-o încercare de a lansa Dada pe o scenă cu adevărat universală. Mulţi critici consideră totuşi că perioada cu adevărat inovativă a mişcării încetează odată cu acest "transfer". Fiind la Paris s-a angajat în activităţi tumultuoase cu André Breton, Philippe Soupault şi Louis Aragon pentru a şoca publicul şi a dezintegra structurile limbii.

Cele mai cunoscute texte dadaiste ale lui Tzara sînt: La Première Aventure céleste de Monsieur Antipyrine (1916; Prima aventură cerească a domnului Antipyrine) şi Vingt-cinq poèmes (1918; Douăzeci şi cinci de poeme), respectiv manifestele mişcării: Sept manifestes Dada (1924; Şapte manifeste Dada).
În a doua parte a anului 1929, sătul de nihilism şi distrugere, intră în activităţile mai constructive ale Suprarealismului. Şi-a consumat mult timp pentru reconcilierea Suprarealismului cu Marxismul şi a intrat în Rezistenţa Franceză în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi în Partidul Comunist Francez în 1947, când a devenit cetăţean francez. Va demisiona din partid în 1956, ca protest împotriva suprimării revoltelor din Ungaria de către Uniunea Sovietică.
Aventurile lui politice îl vor apropia de fiinţele umane şi gradat se va transforma într-un poet liric. Poemele lui Tristan Tzara revelează durerile sufletului prins între revoltă şi uimirea datorată tragediilor zilnice ale condiţiei umane.
Lucrările sale de maturitate încep cu L'Homme approximatif (1931; Omul aproximativ) şi continuă cu Parler seul (1950; Vorbind singur) şi La Face intérieure (1953; Faţa interioară). În acestea, cuvintele aleatoare ale lui Dada sunt înlocuite cu un dificil, dar umanizat limbaj.

S-a stins din viaţă la Paris şi a fost înhumat acolo în Cimetière de Montparnasse. La Moineşti există o statuie dedicată lui Tristan Tzara, a cărui inaugurare a fost făcută de Alexandru Piru.



Vino cu mine la ţară

Casă în construcţie cu ramuri uscate, ca păianjenii, în schele
Înalţă-te în ceruri cu seninătate
Până când norii ţi-or sluji de perdele
Şi stelele: mulţămirea lămpilor pe balcoane înserate.

Între doi castani împovăraţi ca oamenii ce ies din spital
Crescu cimitirul ovreiesc - din bolovani;
La marginea oraşului, pe deal
Mormintele ca viermii se târăsc.

Docarul galben ne aşteaptă în faţa gării
În mine se rup trestii cu foşnet de hârtie
Vreau să mă sfârşesc încet de-a lungul ţării
Şi să-mi ezite sufletul ca dansatorul pe frânghie.

Rătăcesc prin pădure
Cerşetori ţigani cu barbă de cenuşă
Că ţi-e frică dacă-i întâlneşti
Când îşi freacă soarele pleoapa pe poteci.

Călare o să mergem zile întregi
O să poposim în hanurile sure,
Acolo legi multe prietenii,
Te culci noaptea cu fata hangiului.

Sub nuci - pe unde trece vântul greu ca o grădină de fântâni
O să jucăm şah
Ca doi farmacişti bătrâni
Şi soră-mea o să citească gazetele în hamac...

Ne-om dezbrăca pe deal în pielea goală
Să se scandalizeze preotul, să se bucure fetele,
Vom umbla ca agricultorii cu pălării mari de paie
O să facem baie lângă roata morii
Să ne întindem la soare fără sfială
Şi-or să ne fure hainele şi-o să ne latre câinele…


Duminecă

Vântul plânge în hornuri cu toată deznădejdea unui orfelinat
Vino lângă mine ca o luntre în tufiş
Aşterne-ţi vorbele ca paturile albe în infirmerie
Că acolo poţi plânge nesupărat, că miroase a gutui şi a brad.

Spune-mi de ţări depărtate
De oameni curioşi
De insula cu papagali
Sufletul meu e vesel şi mirat
Ca un prieten ce s-a întors de la spital.

În glasul tău sunt femei bătrâne şi bune
Braţul tău mi-aleargă în sân ca un pârâu
Îmi plac animalele domestice
În menajeria sufletului tău.

Pe pod un om e aplecat, fluieră în apă fără gânduri
La noi e cald şi bucurie ca şi când se nasc la stână mieii
Povestea ta adoarme ca un copil legănând un elefant de lână
La noi e linişte ca şi când se-adapă caii la fântână.

Trec în şiruri lungi pe stradă fete de pensionat
Şi în fiece privire-i câte-o casă părintească
Cu mese bune cu surori mai mici
Cu ghiveciuri de flori la fereastră.

Trece frigul pe coridoare când înserează
Ca un şarpe foarte lung târâdu-şi coada pe lespezi
Lacul e cusut cu aţă
Înecaţii ies la suprafaţă - raţele se depărtează.

La vecini, părintele-şi sărută fata, indiferent.
Îi face morală de despărţire
Balta s-a închis ca în urma unei fete porţile la mănăstire
Gâlgâitul sinucisei a speriat – broaştele au încetat un moment.
Mă duc să mă întâlnesc cu un poet trist şi fără talent.


Elegie

Sufletul bătrân, iubito, flori de vară vrei să pară
Păsările stau în colivii închise iarna

Te iubesc cum cheamă dealul trupul văii primitoare
Sau pământul cum iubeşte ploaia deasă şi roditoare

Te aştept în fiece seară la fereastră deşirând mărgelele
Aşezând cărţile, recitându-mi versurile

Şi mă bucur când în curte latră câinii latră câinii
Şi când vii să stai la mine până mâine până mâine

Sufletul meu fericit e ca odaia noastră caldă
Când ştiu că afară ninge şi că strada-i albă.


Verişoară, fată de pension

Verişoară, fată de pension, îmbrăcată în negru, guler alb,
Te iubesc pentru că eşti simplă şi visezi
Şi eşti bună, plângi, şi rupi scrisori ce nu au înţeles
Şi îţi pare rău că eşti departe de ai tăi şi că înveţi
La Călugăriţe unde noaptea nu e cald.
Zilele ce au rămas pân'la vacanţă iar le numeri
Şi ţi-aduci aminte de-o gravură spaniolă
Unde o infantă sau ducesă de Braganza
Stă în rochia-i largă ca un fluture pe o corolă
Şi se-amuză dând mâncare la pisici şi aşteapta un cavaler
Pe covor sunt papagali şi alte animale mici
Pasări ce-au căzut din cer
Şi lungit lângă fotoliul ce-i în doliu
Jos - subţire şi vibrând - stă un ogar
Ca o blană de hermină lunecată de pe umeri.
Dânsa vrea să o ridice dar
Îşi aduce aminte şi îşi mângâie colierul de pe gât
Pentru că zăreşte cavalerul - şi atât:
Se apropie de bancă sora Beatrice sau Evelina
Profesoară de istorie sau de greacă şi latină
O, de ce trec zilele aşa de rar...
Frunzele şi florile cad ca foile din calendar;
Viaţa-i tristă, dar e totuşi o gradină!
Şi Infanta sau Ducesa de Braganza
Iar adoarme sau îşi pierde importanţa - căci tu numeri
Zilele ce-or să rămână - socotind de mâini pân'la vacanţă

Eu încep din nou scrisoarea şi îţi scriu: Ma chère cousine
Je croyais hier entendre dans ma chambre ta voix tandre et
câline.


Inscripţie pe un mormânt

Şi simţeam sufletul tău curat şi trist
Cum simţi luna care pluteşte tăcută
După perdelele trase.
Şi simţeam sufletul tău sărman şi sfios,
Ca un cerşetor, cu mâna-ntinsă-n faţa porţii,
Neîndrăznind să bată şi să intre,
Şi simţeam sufletul tău plăpând şi umil
Ca o lacrimă ce nu cutează a trece pragul pleoapelor,
Şi simţeam sufletul tău strâns şi umezit de durere
Ca o batistă în mâna în care picură lacrimi,
Iar astăzi, când sufletul meu vrea să se piardă în noapte,
Doar amintirea ta îl ţine
Cu nevăzute degete de fantasmă