S-a născut ca Ahmed Salman Rushdie în 19 iunie 1947, la Bombay. Deşi provenea dintr-o familie de musulmani practicanţi, a crescut într-o atmosferă tolerantă, atât din punct de vedere religios, cât şi cultural, educaţia sa timpurie fiind caracterizată printr-un amestec de elemente indiene şi britanice, lucru reflectat şi în scrierile sale. Acţiunea acestor ficţiuni are loc în majoritatea lor pe subcontinentul Indian, dar ideile şi conceptele se desprind de tradiţionalism tinzând către universalitate. A crescut în Mumbai (care se numea Bombay) a urmat "Rugby School", apoi în 1965 devine student la istorie la prestigiosul King's College, Cambridge din Anglia şi obţine o diplomă în istorie. Perioada studiilor este destul de dificilă, deoarece se confruntă cu atitudinea rasistă a multor persoane din jur.
După absolvire, revine acasă dar nu la Bombay, ci la Karachi deoarece familia se mutase în Pakistan. După o scurtă şi nefericită experienţă în televiziune, Rushdie revine în Anglia.
Lucrează zece ani în publicitate (pentru celebra firmă Ogilvy & Mather cu Ayer Barker), apoi a devenit scriitor profesionist.
În 2004, Rushdie s-a căsătorit pentru a patra oară, de data aceasta cu un model şi o actriţă faimoasă din India, Padma Lakshmi.
Orient, Occident
pentru Andrew şi Gillon
Orient
Un sfat bun e mai de preţ ca aurul
În ultima marţi din lună, cursa din zori, cu farurile încă aprinse, o aduse pe domnişoara Rehana la porţile Consulatului Britanic. Autobuzul sosi stîrnind un nor de praf, care ascunse frumuseţea femeii de ochii necunoscuţilor pînă ce aceasta coborî. Maşina era vopsită în arabescuri multicolore, iar în faţă era scris DĂ-TE la o parte DRAGĂ cu litere verzi şi aurii. În spate se mai puteau citi TATA-BATA, precum şi OK. TRAI BUN. Domnişoara Rehana îi spuse şoferului că era un autobuz frumos, iar bărbatul sări jos şi îi ţinu uşa deschisă, făcînd o plecăciune teatrală în timp ce ea cobora.
Ochii domnişoarei Rehana erau destul de mari şi negri şi strălucitori ca să nu aibă nevoie să recurgă la antimoniu, iar în momentul în care îi zări, expertul consultant Muhammad Ali simţi că întinereşte. În timp ce afară se lumina, o urmări cum se apropie de porţile consulatului şi îl întreabă pe lala [Nota 1] cu barbă, care stătea de strajă într-o uniformă kaki cu nasturi aurii şi cu un turban cu cocardă pe cap, cînd se deschide. Lala, de obicei atît de bădăran cu femeile care veneau la consulat marţea, îi răspunse domnişoarei Rehana aproape amabil.
- În jumătate de oră, zise el morocănos. Sau poate două ore. Cine ştie? Sahibii îşi iau micul dejun.
Prăfuita porţiune împrejmuită dintre staţia de autobuz şi consulat era deja plină cu femei de marţi, unele cu văl pe faţă, cîteva - printre care şi domnişoara Rehana - cu chipurile dezvelite. Toate arătau înspăimîntate şi se sprijineau pe braţele unchilor sau fraţilor lor, care încercau să arate încrezători. Dar domnişoara Rehana venise singură şi nu părea deloc îngrijorată.
Muhammad Ali, care era specialist în a acorda consultanţă celor mai vulnerabile dintre petiţionarele săptămînale, se trezi că îl duc picioarele spre acea tînără ciudată, independentă şi cu ochi mari.
- Domnişoară, începu el. Aţi venit pentru un permis la Londra, nu?
Ea stătea în picioare lîngă o tarabă cu gustări calde din grămada de cocioabe de la marginea împrejmuirii, ronţăind mulţumită chilli-pakora [Nota 2]. Se întoarse să-l privească şi, de aproape, ochii aceia avură efecte negative asupra tractului său digestiv.
- Da, aşa e.
- Îmi permiteţi atunci să vă dau un sfat? Nu costă mult.
Domnişoara Rehana zîmbi.
- Un sfat bun e mai de preţ ca aurul, zise ea. Dar mi-e teamă că nu pot plăti. Sînt o orfană, nu una dintre doamnele cu stare de pe-aici.
- Aveţi încredere în tîmplele mele cărunte, o îndemnă Ali. Sfatul meu e şlefuit de experienţă. Sînt sigur că îl veţi găsi de folos.
Ea dădu din cap.
- Vă spun că sînt calică. Aveţi în jur femei care au venit cu bărbaţi din familie, toţi cu salarii bune. Mergeţi la ei. Un sfat bun trebuie răsplătit generos.
Îmi pierd minţile, se gîndi Muhammad Ali, pentru că îşi auzi vocea spunîndu-i femeii din proprie iniţiativă:
- Domnişoară, Soarta m-a adus lîngă dumneavoastră. Ce să fac? Ne-a fost scris să ne-ntîlnim. Şi eu sînt sărac, dar dumneavoastră am să vă dau sfatul pe gratis.
Ea zîmbi din nou.
- Atunci categoric trebuie să-l ascult. Cînd Soarta îţi trimite un dar, îţi trimite noroc.
O conduse la un birou scund de lemn, aflat în propriul său colţ din îngrămădirea de cocioabe. Ea îl urmă, continuînd să mănînce pakora din micul cornet din hîrtie de ziar. Lui nu-i oferi.
Muhammad Ali aşeză o perniţă pe pămîntul prăfuit.
- Luaţi loc, vă rog.
Ea făcu aşa cum i se ceruse. Ali stătea cu picioarele încrucişate sub el, de partea cealaltă a biroului, conştient că vreo două sau trei duzini de perechi de ochi de bărbaţi îl priveau cu invidie, că toţi ceilalţi masculi din zonă îi aruncau ocheade frumoasei tinere, proaspăt venită şi pe cale să fie fermecată de acest impostor bătrîn şi cărunt. Inspiră adînc, încercînd să se calmeze.
- Numele, vă rog.
- Domnişoara Rehana, îi spuse ea. Logodnica lui Mustafa Dar din Bradford, Londra.
- Bradford, Anglia, o corectă el blînd. Londra e doar un oraş, la fel ca Multan sau Bahawalpur. Anglia e o naţiune mare, plină de peştii cei mai posaci din lume.
- Înţeleg. Mulţumesc, răspunse ea atît de serios, încît Ali nu-şi dădu seama dacă nu-şi bătea cumva joc de el.
- Aţi completat formularul de cerere? Daţi-mi voie să-l văd, vă rog.
Ea îi întinse un document împăturit cu grijă, într-un plic maro.
- E în regulă?
Pentru prima dată în vocea ei se simţi o urmă de îngrijorare.
El lovi uşor biroul, destul de aproape de locul unde se odihnea mîna ei.
- N-am nici o îndoială, zise el. O clipă, am să verific.
Ea termină de mîncat pakora în timp ce el se uita peste hîrtii.
- Perfect, dădu el sentinţa în cele din urmă. Totul e în ordine.
- Vă mulţumesc pentru sfat, zise ea, dînd să se ridice. Mă voi duce acum să aştept la poartă.
- Dar ce vă-nchipuiţi? ţipă el, lovindu-se peste frunte. Credeţi că aşa uşor merge? Daţi doar cererea şi gata, vă şi dau permisul, cu un zîmbet mare pe faţă? Domnişoară Rehana, ascultaţi-mă: locul în care intraţi e mai rău ca o secţie de poliţie.
- Chiar aşa?
Oratoria lui îşi făcuse efectul. Acum atenţia femeii era captată cu totul, iar el putea s-o mai privească preţ de cîteva momente.
Inspiră din nou, ca să se liniştească, şi se lansă în discursul standard. Îi spuse că sahibii credeau că toate femeile care veneau marţea şi pretindeau că sînt în întreţinerea a tot felul de şoferi de autobuz din Luton sau contabili autorizaţi din Manchester erau de fapt mincinoase şi şarlatane şi impostoare.
Ea protestă:
- Dar atunci am să le spun pur şi simplu că eu, una, nu sînt aşa ceva!
Atîta inocenţă îl făcea să se cutremure de teamă pentru ea. Era o vrăbiuţă, îi explică el, iar ei erau bărbaţi cu ochii acoperiţi de pleoape imense, ca nişte ulii. Îi spuse că îi vor pune întrebări, întrebări personale, întrebări pe care şi propriul ei frate s-ar simţi jenat să i le pună unei femei. O vor întreba dacă e virgină, iar dacă nu e, ce fel de obiceiuri amoroase are logodnicul ei şi ce fel de porecle tainice şi-au inventat.
Muhammad Ali vorbi dinadins fără menajamente, pentru a atenua şocul pe care avea să-l simtă ea cînd toate astea - sau ceva asemănător - se vor întîmpla cu adevărat. Ochii femeii rămaseră fermi, dar mîinile începură să-i fremete pe marginile biroului.
El continuă:
- Vă vor întreba cîte camere aveţi acasă şi ce culoare au pereţii şi în ce zi goliţi containerele de gunoi. Vă vor întreba numele mijlociu al fiicei vitrege a mătuşii vărului de-al treilea al mamei bărbatului dumneavoastră. Şi lui Mustafa Dar i-au pus deja toate aceste întrebări în Bradford. Iar dacă faceţi o singură greşeală, sînteţi terminată.
- Da, zise ea, iar el o putu auzi cum încearcă să-şi stăpînească vocea. Şi ce mă sfătuieşti, bătrîne?
Acesta era momentul în care Muhammad Ali începea de obicei să şoptească precipitat, să spună că ştia pe cineva, un tip de treabă care lucra la consulat, şi că prin el, în schimbul unei sume, se putea face rost de hîrtiile necesare, cu toate ştampilele oficiale corespunzătoare. Treaba mergea bine, pentru că deseori femeile îi dădeau cinci sute de rupii sau o brăţară de aur care să-i răsplătească eforturile, după care plecau mulţumite.
Veneau de la sute de kilometri distanţă - în mod normal se asigura de asta înainte să înceapă să le amăgească -, aşa că nu existau mari şanse să se întoarcă, nici chiar atunci cînd descopereau că fuseseră înşelate. Mergeau înapoi la Sargodha sau Lalukhet şi începeau să împacheteze şi cine ştie în ce punct aflau că fuseseră păcălite, dar era oricum prea tîrziu.
Viaţa e grea şi omul trebuie să se descurce cum poate. Lui Muhammad Ali nu-i dădea mîna să le compătimească pe femeile de fiecare marţi.
Dar vocea îl trădă încă o dată şi, în loc să-şi înceapă discursul obişnuit, se apucă să-i dezvăluie femeii secretul lui cel mai intim.
- Domnişoară Rehana, îi zise vocea, iar el o asculta plin de uimire, sînteţi o persoană deosebită, o bijuterie, şi pentru dumneavoastră am să fac ce n-aş face, probabil, nici pentru propria mea fiică. Am ajuns în posesia unui document care v-ar putea rezolva dintr-un foc toate problemele.
- Şi ce este acest document magic? întrebă ea, nemaiexistînd acum nici o îndoială că ochii ei îşi rîdeau de el.
Bărbatul îşi coborî vocea jos, jos de tot.
- Domnişoară Rehana, e vorba de un paşaport britanic. Marfă de calitate, garantat autentică. Am un bun prieten care va adăuga numele şi fotografia dumneavoastră şi apoi, iute-iute, Anglie, vezi că vin!
Gata, o zisese!
Orice era posibil acum, în această zi a nebuniei lui. Probabil că avea să-i ofere chestia gratis, urmînd să-şi dea palme un an de zile după aceea.
Bătrîn nebun, se certă el. Nebunii cei mai bătrîni sînt fermecaţi de fetele cele mai tinere.
- Dacă am înţeles bine, spuse ea, îmi propuneţi să comit o fărădelege...
- Nu o fărădelege, interveni el. Doar o înlesnire.
-...şi să merg la Bradford, Londra, ilegal, prin urmare justificînd părerea proastă pe care o au sahibii despre noi toţi. Tataie, ăsta nu e un sfat bun.
- Bradford, Anglia, o corectă el îmbufnat. N-ar trebui să-mi primiţi sfatul astfel.
- Atunci cum?
- Bibi [Nota 3], sînt un biet amărît şi v-am oferit acest cadou pentru că sînteţi atît de frumoasă. Nu scuipaţi pe generozitatea mea. Luaţi obiectul. Sau nu-l luaţi, mergeţi acasă, uitaţi de Anglia, dar, oricum ar fi, nu intraţi în clădirea aceea, unde o să vă pierdeţi demnitatea.
Însă ea era deja în picioare, întorcîndu-i spatele şi îndreptîndu-se spre porţi, unde femeile începuseră să se adune şi lala le îndemna printre înjurături să aibă răbdare sau nici una nu va fi primită înăuntru.
- Atunci n-ai decît să fii proastă! strigă Muhammad Ali în urma ei. Ce-i pasă lui tata dacă eşti? (Vrînd, adică, să spună că nu-l interesează.)
Ea nu se întoarse.
- Ăsta-i blestemul poporului nostru! urlă el. Sîntem săraci, sîntem ignoranţi şi refuzăm categoric să învăţăm.
- Hei, Muhammad Ali! îi strigă femeia de la taraba cu betel. Ce păcat că-i plac ăia tineri.
Toată ziua Muhammad Ali nu făcu nimic altceva decît să se învîrtă prin faţa porţilor consulatului. Se certă singur de multe ori: Pleacă de-aici, prost bătrîn, femeia nu vrea să-ţi mai vorbească. Dar cînd ieşi, ea îl găsi aşteptînd.
- Salaam, domnule cu sfatul, îl salută ea.
Părea să fie calmă şi să-i fi trecut supărarea pe el, iar el se gîndi, Doamne, Allah, i-a reuşit. Sahibii englezi s-au scufundat şi ei în ochii aceia şi ea şi-a asigurat plecarea în Anglia.
Îi zîmbi plin de speranţă. Ea îi întoarse zîmbetul fără nici o problemă.
- Domnişoară Rehana Begum, zise el, felicitări, fiica mea, pentru ceea ce pentru tine e în mod clar momentul victoriei.
Ea îl apucă impetuoasă de braţ.
- Haide, zise ea. Dă-mi voie să-ţi cumpăr o pakora în semn de mulţumire pentru sfat şi de scuze pentru impertinenţa mea.
Stăteau în praful de după-amiază al împrejmuirii, lîngă autobuzul care se pregătea de plecare. Muncitorii îşi legau saltelele făcute sul pe acoperişul maşinii. Un vînzător ambulant striga la pasageri, încercînd să le vîndă poveşti de amor şi tablete verzi, amîndouă vindecînd nefericirea. Domnişoara Rehana, împreună cu un Muhammad Ali fericit, îşi mîncau pakora aşezaţi pe "apărătoarea de noroi" a autobuzului, adică pe bara de protecţie. Bătrînul expert în consultanţă începu să fredoneze încet o melodie din coloana sonoră a unui film. Dogoarea zilei se potolise.
- A fost o logodnă aranjată, zise dintr-o dată domnişoara Rehana. Aveam nouă ani cînd părinţii mei au pus-o la cale. Mustafa Dar avea deja treizeci de ani, dar tata voia un bărbat care să aibă grijă de mine aşa cum o făcuse el şi îl ştia pe Mustafa ca pe un tip de încredere. Apoi părinţii mei au murit şi Mustafa Dar a plecat în Anglia, spunînd că va trimite după mine. Toate astea s-au întîmplat cu mulţi ani în urmă. Am o fotografie cu el, dar îmi e ca un străin. Nici măcar vocea nu i-o recunosc la telefon.
Confesiunea îl luă pe Muhammad Ali prin surprindere, dar dădu din cap cu un aer care, spera el, aducea a înţelepciune.
- În fond şi la urma urmei, zise el, părinţii acţionează întotdeauna spre binele copiilor. V-au găsit un bărbat bun şi cinstit, care s-a ţinut de cuvînt şi a trimis după dumneavoastră. Iar acum aveţi o viaţă întreagă în faţă ca să ajungeţi să-l cunoaşteţi şi să-l iubiţi.
Acum era nedumerit de amărăciunea care se strecurase în zîmbetul femeii.
- Dar, bătrîne, îl întrebă ea, de ce m-ai făcut deja pachet şi m-ai expediat în Anglia?
El se ridică, şocat.
- Arătaţi fericită, aşa că am dedus... Mă scuzaţi, dar v-au refuzat sau ce?
- Am greşit la toate întrebările, răspunse ea. Semnele particulare le-am pus pe obrajii greşiţi, baia am redecorat-o complet... Totul pe dos, după cum vezi.
- Şi-atunci ce-i de făcut? Cum veţi pleca?
- Mă voi întoarce la Lahore şi la slujba pe care o am. Lucrez într-o familie grozavă, ca ayah[Nota 4] pentru trei băieţei cuminţi. Ar fi fost foarte trişti dacă aş fi plecat.
- Dar e o tragedie! se lamentă Muhammad Ali. Oh, ce bine-ar fi fost dacă mi-aţi fi acceptat oferta! Dar acum nu mai e posibil, regret s-o spun. Acum au formularul dumneavoastră în evidenţă, se pot face verificări şi nici chiar paşaportul nu va fi de ajuns. Totul s-a dus de rîpă! Şi ar fi putut fi atît de uşor dacă sfatul ar fi fost urmat la vremea lui.
- Mă-ndoiesc, îi zise ea. Şi chiar nu cred că trebuie să fii trist.
Ultimul ei zîmbet, pe care îl urmări pînă ce autobuzul îl ascunse într-un nor de praf, a fost cel mai fericit lucru pe care îl văzuse vreodată în lunga sa viaţă plină de zăpuşeală şi greutăţi şi lipsită de iubire.
