George Sand

• 1804 - S-a născut la Paris, pe numele adevărat Amandine Lucille Aurore Dupin de Francneil - viitoarea baroană Dudevant, George Sand
• 1808 - Fetiţa rămâne orfană de tată, decedat într-un accident. Este crescută de bunică, fiica naturală a mareşalului de Saxa. Îşi petrece copilaria la Nohant.
• 1817 - Este trimisă la o mănăstire englezească din Paris, pentru a primi o educaţie aleasă. După mai multe luni de disperare, trece printr-o criză de misticism cu nedefinite aspiraţii la viaţa monahală.
• 1821 - Îi moare bunica. Din cauza unor certuri cu mama, Aurore Dupin se mărită cu primul venit baronul Casimir Dudevant. Din această căsătorie rezultă doi copii: Maurice şi Solange.
• 1831 – Divorţează şi părăseşte Nohant-ul instalându-se împreună cu copiii la Paris. După ce încearcă mai multe mijloace de a se întreţine, se angajează la "Figaro". Debutul publicistic este urmat în scurt timp de debutul literar, ambele fără ecouri răsunătoare. Duce o existenţă boemă şi scandalizează "lumea bună" prin îndrăzneala cu care îşi acceptă condiţia de "declasată", apucăturile masculine, modul de a fuma pipă sau ţigara şi mai ales prin aventurile sale. Întreţine o relaţie cu Jules Sandeau, după numele căruia se inspiră în alegerea pseudonimului, Sand, şi care o ajută să scrie primul roman, „Rose et Blanche, ou la Comedienne et la Religieuse”, semnat J.Sand.
• 1832 - Pseudonimul care o va consacra, George Sand, apare pentru prima oară pe coperta romanului „Indiana”, ce se bucură de un mare succes; însuşi Balzac îi arată preţuirea. Îi cunoaşte pe Sainte Beuve, Merimée şi Vigny. Delacroix îi face portretul pentru „Revue de deux mondes”. Pictorul preţuieşte conversaţiile cu această femeie. Între ei se naşte o prietenie lungă, adesea întrepătrunsă de iubire.
• 1833 - În acelaşi an, scriitoarea îl cunoaşte pe Alfred de Musset. Legatura lor, care avea să devină celebră, îi aduce neplăceri, din cauza atacurilor din partea familiei poetului. Din fericire este şi o benefică sursă de inspiraţie, mărturie elocventă fiind romanul „Elle et Lui”.
• 1834 - Aurore pleacă împreună cu Alfred în Italia, , dar îl părăseşte la Veneţia, pentru medicul Pagello.
• 1836 - Un capitol important în existenţa ei îl reprezintă relaţia cu celebrul compozitor şi pianist polonez, Frederic Chopin, pe care îl cunoaşte în octombrie datorită muzicianului Franz Liszt. Curând, îl introduce pe Chopin în cercul artiştilor romantici. Povestea lor de iubire debutează în vara anului 1838. Iarna următoare o petrec împreună Mallorca, unde el încearcă să-şi vindece boala. Se lupta de câţiva ani cu primele simptome ale tuberculozei. Deşi nu-i plac scriitoarele, Aurore îl fascinează. O situează "deasupra tuturor femeilor". Discret, rezervat şi misterios, este atras de forţa, expresivitatea şi exuberanţa sa. Romanciera îi preţuieşte talentul, însuşirile de artist cu capul în nori. În timp ce sănătatea lui Chopin se înrăutăţeşte, relaţia se deteriorează. Pe măsură ce copiii cresc, certurile lor devin tot mai dure. Aurore scrie un roman a cărui eroină se distruge din cauza scenelor de gelozie pe care i le face iubitul grav bolnav. Concubinajul ia sfârşit după opt ani, în urma unui scandal furtunos. Adevărul l-au ştiut numai cei doi protagonişti şi a fost înmormântat o dată cu trupurile lor pământeşti. Sub al doilea Imperiu, scandaloasa romantică George Sand devine "La bonne dame de Nohant" ("Doamna cea bună din Nohant"), castelana generoasă şi prietena ospitalieră a scriitorilor Sainte-Beuve, Michelet, Theophile Gautier. Îi sfătuieşte şi îi sprijină pe cei mai buni reprezentanţi ai noii generaţii: Fromentin, Dumas fiul, Flaubert. Îşi cultivă grădina, îşi distrează nepoţii cu teatrul său de marionete, se amestecă în viaţa angajaţilor şi le învaţă odraslele să citească, organizează serbări, fără să înceteze să scrie.
• 1848 - Devine colaboratoare a Guvernului Provizoriu. Fondează săptămânalul „La cause du Peuple”
• 1854 -Publică autobiografia „Historie de ma vie”. Până în anul 1876, aproape în fiecare an predă editorilor un roman sau o piesă, mai puţin cunoscute decât cele din anii de mari succese.
• 1876 - Încetează din viaţă la Nohant (Indre), lasând în urmă o operă strălucitoare. Au condus-o pe ultimul drum Flaubert şi Dumas fiul

Indiana
- fragment -

Într-o seară de toamnă, ploioasă şi rece, în fundul unui  mic castel din Brie,
trei  persoane visătoare priveau cu un aer  plin de gravitate cum ard  tăciunii
căminului   şi   cum  se mişcă  încet   limbile pendulei.  Doi  dintre aceşti   locatari
tăcuţi, păreau că se abandonează fără nici o împotrivire plictiselii vagi care îi
apăsa ; dar al treilea dădea semne de răzvrătire manifestă ; se agita pe scaun,
îşi reţinea pe jumătate cîte un căscat  melancolic şi  izbea cu vătraiul  buştenii
care scînteiau, cu intenţia vădită de a lupta împotriva duşmanului comun.
         Acest  personaj,  mult  mai   în vîrstă  decît   ceilalţi  doi,   era  stăpînul   casei,
colonelul  Delmare,   bătrin   ostaş   în   retragere,  om  altădată   chipeş,   dar   acum
îndesat,  cu  fruntea pleşuvă,  cu mustaţa căruntă  şi  privirea aprigă  ;   straşnic
stăpîn în faţa căruia tremurau toţi — soţia, servitorii, caii şi cîinii. în cele din
urmă,  vădit  enervat  că nu ştia cum să  rupă  tăcerea,  se  ridică de pe scaun şi
începu   să   păşească   greoi  de-a   lungul   salonului,   fără   să   piardă   nici   o   clipă
băţoşenia  care   stă   bine   tuturor  mişcărilor   unul   vechi  militar,   proptindu-şi

miinile  în şolduri  şi   întorcîndu-se dintr-o bucată, cu acea eternă satisfacţie de
sine însuşi care caracterizează omul de paradă şi ofiţerul model.
     Dar zilele de strălucire, cînd locotenentul Delmare respira triumful odată cu aerul
taberelor, trecuseră ; ofiţerul superior în retragere, acum uitat de patria ingrată, se
vedea condamnat să suporte toate consecinţele căsniciei. Era soţul unei femei tinere
şi drăguţe,  proprietarul unui mic  şi confortabil castel cu tot felul de acareturi şi,
mai  mult  decît  atît,  un  industriaş norocos  în speculaţiile  lui.  Cu  toate acestea,
colonelul  era prost  dispus,   şi  mai  ales  în  scara aceea  ;  căci   timpul  era umed şi
colonelul suferea de reumatism.
Măsura cu gravitate vechiul său salon mobilat  după gustul lui Ludovic al XV-
lea, oprindu-se cînd în faţa unei  uşi străjuite de amoraşi goi, pictaţi în frescă, ce
înlăntuiau cu ghirlande de flori ciute foarte manierate şi mistreti de treabă, cînd în
faţa unui panou supraîncărcat de sculpturi ascetice şi chinuite, cărora ochiul s-ar fi
ostenit zadarnic să le urmărească întortochiatele capricii şi încolâcirile fără sfîrşit.
Dar aceste vagi şi trecătoare distracţii nu-1 împiedicau pe colonel ca la fiecare tur
al  plimbării  sale,  să nu arunce o privire  lucidă şi  pătrunzătoare asuprii  celor  doi
tovarăşi ai serii sale tăcute, plimbînd de la unui  la celălalt un ochi atent, care de
trei ani de zile păzea cu mare grijă o comoară delicată şi graţioasă — soţia sa.
Căci soţia sa avea nouăsprezece ani şi dacă aţi fi văzut-o cufundată sub consola
acelui vast cămin de marmoră albă încrustată cu aramă aurită, dacă aţi fi văzut-o,
atît de gingaşă,  atît de palidă şi atît de tristă,  cu cotul sprijinit pe genunchi, foarte
tînără în mijlocul acestui cadru străvechi, alături de acest soţ bătrîn, asemenea unui
boboc  de floare abia apărut pe care îl pui să se deschidă într-un vas gotic,  aţi  fi
deplîns pe soţia colonelului Delmare şi poate pe colonel mai mult decît pe ea.
Al treilea ocupant al acestei case izolate era aşezat în aceeaşi nişă a căminului, la
cealaltă extremitate a buşteanului  aprins.  Era    un  om  în  toată   puterea   şi   în
floarea  tinereţii,  ai  cărui  obraji  sănătoşi,  păr  bogat  de un blond  strălucitor  şi

favoriţi   stufoşi,  contrastau cu părul  cărunt,  faţa veştedă şi  aspra  fizionomie a
gazdei ; dar şi cel mai puţin artist dintre oameni ar fi preferat expresia aspră şi
severă a domnului Delmare, trăsăturilor de o searbădă regularitate ale tînărului.
Figura umflată, gravată în relief pe placa de tablă din fundul căminului, era poate
mai  puţin monotonă,  cu privirea sa mereu fixată asupra tăciunilor aprinşi,  decît
era, în aceeaşi contemplaţie, personajul purpuriu şi blond al acestei povestiri. In
ce priveşte restul, vigoarea dezinvoltă a formelor sale, conturul net ai sprîncenelor
brune,   albul   neted   şi   luminos   al   frunţii,   calmul   ochilor   limpezi,   frumuseţea
mîinilor, pînă şi eleganţa riguroasă a costumului său de vînătoare, l-ar fi făcut să
treacă drept un  foarte frumos cavaler în ochii  oricărei femei care în dragoste ar
fi avut gusturile zise filozofice ale unui alt secol. Dar poate tînăra şi sfioasa soţie a
domnului Delmare nu examinase niciodată un bărbat cu privirea ; poate că între
această femeie firavă şi bolnăvicioasă şi acest bărbat care dormea bine şi mînca
bine, nu exista nici o simpatie.  Este sigur că argusul conjugal şi-a obosit ochiul
lui de vultur fără a surprinde o privire, un suflu, o tresărire, între aceste fiinţe atît
de diferite. Atunci, foarte sigur de a nu avea nici măcar un motiv de gelozie care
să-1 preocupe, recăzu într-o tristeţe şi  mai adîncă decît înainte şi brusc, îşi vîrî
mîinile pînă în fundul buzunarelor.
Singura  fiinţă  fericită şi  afectuoasă din acest  grup,  era un  frumos  caine  de
vînătoare din rasa grifonilor mari, care îşi întinsese capul pe genunchii bărbatului
care sta jos. Era remarcabil prin corpul său lung, încheieturile robuste şi păroase,
botul ascuţit ca al unei vulpi şi faţa vioaie.  năpădită de un păr încîlcit, prin care
doi ochi mari şi galbeni străluceau ca două topaze. Aceşti ochi de copoi, atît  de
sîngeroşi  şi   întunecaţi   în   ardoarea   vînătoarei,   aveau  atunci   o   expresie   de
tristeţe   şi   de   duioşie   inefabilă   ;   iar  cînd   stăpînul,   obiect   al   acestei   iubiri
instinctive,   cîteodată  atît   de   superioară   afecţiunilor   calculate   ale   omului,   îşi
plimba degetele prin părul argintiu al frumosului grifon, ochii animalului scînteiau

de plăcere, în timp ce coada lui lungă mătura vatra în cadenţă şi răspindea cenuşa pe
marchetăria parchetului.
Exista  poate ceva dintr-un tablou de Rembrandt  în  această scenă de  interior
luminată doar pe jumătate de flacăra căminului. Lumini albe şi fugare inundau la
intervale apartamentul  si   figurile,  apoi,   trecînd  la  tonul   roşu  al   jăratecului,  se
stingeau treptat ; vasta sală se întuneca atunci în aceeaşi măsură. La fiecare tur al
plimbării sale, domnul Delmare, trecînd prin faţa focului, apărea ca o umbră şi se
pierdea  numaidecît   în misterioasele  profunzimi   ale  salonului.  Unele   şuviţe  de
aurării  ţîşneau ici colo  în lumină pe ramele ovale încărcate de coroane, de meda-
lioane şi de panglici de lemn, pe mobilele placate cu abanos şi cu aramă, pină şi pe
cornişele ştirbite ale lemnăriei. Dar cînd un tăciune, stingîndu-se, ceda strălucirea sa
unui  alt punct aprins al vetrei, obiectele, luminoase o clipă mai  înainte reintrau în
umbră şi alte reliefuri strălucitoare se desprindeau din obscuritate. în acest fel s-ar
fi putut observa rînd pe rînd toate detaliile tabloului : cînd consola susţinută de trei
mari tritoni auriţi, cînd tavanul pictat, ce reprezenta un cer smălţat de stele şi de
nori, cînd grelele draperii de damasc stacojiu cu ciucuri lungi, care se acoperau cu
valuri de reflexe satinate şi ale căror largi falduri păreau să se agite răsfrîngîndu-
şi lumina pîlpîitoare.
S-ar   fi   spus,  văzînd nemişcarea celor  două personaje ce  se  reliefau  în  faţa
căminului, că se temeau să nu tulbure imobilitatea scenei : ţepene şi pietrificate
ca eroii unui basm, s-ar fi zis că cea mai mică vorbă, cea mai uşoară mişcare, ar
fi   făcut   să   se  năruie  peste  ei   zidurile  unei   cetăţi   fantastice   ;   iar   stăpînul   cu
fruntea mohorîtă,  care cu un pas egal  despica singur umbra şi   tăcerea,  semăna
îndeajuns cu un vrăjitor care i-ar fi ţinut sub puterea farmecelor.
în sfîrşit,  grifonul,  obţinînd de la stăpînul lui o privire  binevoitoare, se supuse
puterii magnetice pe care ochiul omului o exercită asupra animalelor inteligente.
Scoase un lătrat uşor de duioşie plină de teamă şi îşi puse două labe pe umerii

stăpînului iubit, cu o supleţe şi o graţie inimitabile.
—Jos, Ophelia ! jos !
Şi tînărul adresă în englezeşte o dojana aspră animalului docil, care, ruşinat şi
spăsit,  se  trase  tîrîndu-se spre  doamna Delmare ca pentru a-i  cere sprijinul.   însă
doamna Delmare nu-şi părăsi visarea şi lăsă capul Opheliei să se rezeme pe mîinile
ei albe, pe care le ţinea încrucişate pe genunchi, fără să-i acorde vreo mîngiiere.
—Aşadar, căţeaua asta s-a instalat de-a binelea în salon ? ! zise colonelul,
satisfăcut în ascuns că găsise un motiv de harţă, ca să treacă timpul. Afară,
Ophelia, la coteţul cîinilor ! Hai, ieşi, javră afurisită !
Dacă  cineva ar fi observat atunci de aproape pe doamna  Delmare, ar fi putut să
ghicească în această împrejurare neînsemnată şi obişnuită a vieţii ei intime, secretul
dureros  al   întregii  sale vieţi.  Un fior  imperceptibil   îi străbătu  trupul, iar mîinile
sale, care sprijineau cu un gest obişnuit capul animalului favorit, se crispară brusc
în jurul gîtului său aspru şi păros, ca pentru a-1 reţine şi a-1 apăra. Domnul Delmare,
scoţînd atunci  biciul  de vînătoare  din buzunarul  hainei,   se   îndreptă   cu un  aer
ameninţător   spre  biata Ophelia,  care se culcă  la picioarele  lui   închizând ochii  şi
scoţînd mai dinainte scheunături de durere şi de frică. Doamna Delmare deveni şi
mai  palidă ca de obicei;  pieptul   i   se agită convulsiv  şi,   întorcînd ochii  mari   şi
albaştri către soţul său cu o expresie de spaimă de nedescris :
—Te rog, domnule, îi spuse ea, n-o ucide !
Aceste cîteva cuvinte îl făcură pe colonel să tresară. Un sentiment de
mîhnire luă locul ifoselor lui de mînie.
—Este un reproş pe care îl înţeleg foarte bine, doamnă, spuse el şi de care nu
m-ai cruţat, din ziua cînd scos din fire ţi-am ucis seterul la vînătoare.
Mare pierdere, nu-i aşa ?  Un cîine care forţa totdeauna aretul şi care
căşuna pe vînat !  Ce răbdare n-ar fi dat-o gata ! De altfel, nu l-ai iubit atîta
decît după ce-a murit ; mai înainte nici nu-1 băgai în seamă ; dar acum,

cînd pentru dumneata se prezintă ocazia să mă blamezi...
—Ţi-am făcut vreodată vreun reproş ? spuse doamna Delmare, cu acea
blîndeţe pe care o arăţi din generozitate celor pe care îi iubeşti şi, din
respect faţă de tine însuţi, celor pe care nu-i iubeşti.
—N-am spus asta, reluă colonelul pe un ton jumătate părintesc,  jumătate
conjugal ;   însă  există  în  lacrimile unor femei, reproşuri mai usturătoare
decît în toate ocările altora. Pe toţi sfinţii !  doamnă, ştii bine că nu-mi place
să văd pe nimeni plîngînd în jurul meu...
— Cred că nu mă vezi niciodată plîngînd.
—Eh ! Nu te văd oare mereu cu ochii roşii ! E şi mai rău, pe legea mea !
In  timpul   acestei   conversaţii   conjugale,   tînărul   se   ridicase   şi,   cu  cel  mai
mare calm,  scosese afară pe Ophelia;  apoi   reveni  şi  se aşeză  în  faţa doamnei
Delmare, după ce aprinsese o luminare şi o aşezase pe consola căminului.
Acest   gest   cu   totul   întîmplător,   avu   o   influenţă   neaşteptată   asupra
ispoziţiei  domnului Delmare.   îndată ce  luminarea aruncă asupra soţiei  sale
 lumină mai egală şi mai puţin pîlpîitoare decît a căminului, observă aerul
e suferinţă şi  deprimare care o  învăluia  în acea seară,  atitudinea ei  obosită,
ărul   lung şi  negru căzîndu-i  pe  obrajii slăbiţi şi  o umbră violacee sub ochii
ntunecaţi şi febrili.  Făcu cîteva ocoluri prin încăpere, apoi, revenind la soţia
a printr-o trecere destul de bruscă :
—Cum te simţi astăzi, Indiana ? îi spuse el, cu stîngăcia unui om a cărui
nimă şi al cărui caracter sînt rareori de acord,
— Ca de obicei   ;  mulţumesc,   răspunse ea,   fără să arate  nici   surpriză,  nici
anchiună.
—Ca de obicei, nu este un răspuns, sau mai degrabă este un răspuns de
femeie, un răspuns normand, care nu înseamnă nici da, nici nu, nici bine,

nici rău.
—Fie, mă simt nici bine, nici rău.
—Ei bine, reluă el cu o nouă asprime, minţi ; ştiu că nu te simţi bine ;   i-
ai spus-o lui sir Ralph, aci de faţă. Haida-de ! am minţit eu ?  Vorbeşte,
domnule Ralph, ţi-a
spus ea asta ?
—Mi-a spus-o, răspunse flegmaticul  personaj  interpelat, fără să dea
atenţie privirii pline de reproş pe care i-o arunca Indiana.
în acel  moment,   intră un al  patrulea personaj   :  era  factotum-ul  casei,   fost
sergent în regimentul domnului Delmare.
în   puţine   cuvinte   el   explică   domnului  Delmare   că   avea  motivele   lui   să
creadă că nopţile trecute, cam la aceeaşi  oră,  se strecuraseră în parc hoţi  de
cărbuni  şi  că venea  să ceară o armă, ca să-şi facă rondul înainte de a închide
porţile. Domnul Delmare, care văzu această aventură sub un aspect războinic,
îşi   luă numaidecît  puşca de vînătoare,  dădu alta  lui  Lelievre  şi   se pregăti   să
iasă din casă.
—Cum adică ! spuse doamna Delmare cu spaimă, ai ucide un biet ţăran
pentru cîţiva saci de cărbuni ?
—Aş ucide ca pe un cîine, răspunse Delmare iritat de această obiecţie, pe
oricine l-aş găsi furişîndu-se noaptea în incinta proprietăţii mele.   Dacă    ai
cunoaşte legea, doamnă, ai şti că ea îmi dă dreptul să fac acest lucru.
—E o lege groaznică, reluă Indiana cu înfocare.
Apoi, stăpînindu-şi imediat această pornire :
— Dar reumatismele dumitale ? adăugă ea pe un ton mai scăzut. Uiţi că
plouă şi că mîine ai să suferi dacă ieşi în seara asta.
— Tare ţi-e teamă să nu fii nevoită să-ţi îngrijeşti soţul bătrîn !

răspunse Delmare împingînd brusc uşa.
Şi ieşi, continuând să bombăne împotriva vîrstei lui şi împotriva soţiei
sale.