Saul Bellow

S-a născut la Montreal, într-o familie de emigranţi evrei ruşi. A urmat cursurile Universităţii din Chicago, ale Universităţii Northwestern şi pe cele ale Universităţii din Wisconsin, luându-şi licenţa în sociologie şi antropologie. 
A fost membru al National Institute of Arts and Letters. În 1975 a cucerit Premiul Pulitzer pentru "Darul lui Humboldt", iar în 1976 a primit Premiul Nobel pentru Literatură. Dată fiind contribuţia sa extraordinară la dezvoltarea literelor americane, în anul 1988 i-a fost conferit cel mai înalt titlu pe care guvernul american îl acordă artiştilor – National Medal of Arts. 
Saul Bellow a debutat în 1941 cu o nuvelă apărută în paginile revistei Partisan Review. I-au urmat romanele Hoinarul(1944), Victima (1947), Aventurile lui Augie March (1953; în pregătire la Editura Polirom), Trăieşte-ţi clipa (1956; Polirom, 2003), Henderson, regele ploii (1959; Polirom, 2007), Herzog (1964; Polirom, 2004), Planeta domnului Sammler (1970; Polirom, 2008), Darul lui Humboldt (1975; Polirom, 2003), Iarna decanului (1982; Polirom, 2005), Ravelstein (2000; Polirom 2002 si 2008) şi Aventurile lui Augie March (2008). 
Prozatorul a încetat din viaţă pe 5 aprilie 2005, în Brookline, Massachusetts.





Trăieşte-ţi clipa !
- fragment -

Cînd era vorba să-şi ascundă necazurile, Tommy Wilhelm nu era mai nepriceput ca alţii. Sau cel puţin aşa îşi închipuia, bizuindu-se pe vreo cîteva fapte care dovedeau că are dreptate. Odinioară fusese actor – adică nu chiar actor, figurant doar - şi ştia ce înseamnă să-ţi joci rolul. Şi pe urmă, fuma havană: şi cînd cineva fumează havană şi poartă pălărie, are un avantaj: e mai greu să-ţi dai seama ce e însufletul lui. Cobora de la etajul douăzeci şi trei în holul de la mezanin ca să-şi ia corespondenţa înainte de micul dejun şi era convins-spera, în orice caz - că arăta acceptabil: ca un domn care se descurcă. Era pur şi simplu o speranţă,fiindcă mai mult nu avea ce să adauge. La etajul paisprezece se aşteptă ca tatăl său să intre şi el în lift; se întîlneau deseori la această oră, în drum spre micul dejun. Dacă-şi făcea atîtea griji pentru înfăţişarea lui, era mai ales de gura lui taică-su. Dar nimeni nu chemase liftul la etajul paisprezece, şi acesta continuă să
coboare. Apoi, usa se deschise lin şi carpeta vişinie, care acoperea pardoseala holului, veni să se întindă unduindu-se la picioarele lui Wilhelm. În faţa lui holul se căsca întunecat, somnoros. Draperiile franţuzeşti semănînd cu nişte pînze de corabie nu
lăsau să pătrundă soarele, dar trei ferestre înalte,înguste, erau deschise şi în aerul albăstrui
Wilhelm văzu un porumbel gata să se aşeze pe lanţul gros care ţinea marchiza cinematografului aflat chiar sub holul hotelului. o clipă îi auzi aripile bătînd puternic.
Majoritatea celor care stăteau la hotelul Gloriana trecuseră devîrsta pensiei. Pe străzile 70,8o şi 90, înşirate de-a lungul Broadway-ului, trăieşte o mare parte din populaţia de bătrîni şi bătrîne a New York-ului. Cînd nu e prea rece sau prea umed afară, umplu băncile din părculeţele cu garduri scunde sau se înşiruie de-a lungul
răsuflătorilor staţiilor de metrou din Piaţa Verdi pînă la Universitatea Columbia, se înghesuie prin magazine, cafenele, prin dughene, ceainării, brutării, saloane de cosmetică, săli de lectură şi cluburi. Printre toţi bătrînii aceia de la hotelul Gloriana, Wilhelm nu se simţea prea la largul lui. Era destul de tînăr, de vreo patruzeci şi ceva de ani, mare şi blond, cu umeri puternici; lat în spate şi masiv ca un urs, dar dacă te uitai bine, vedeai că a început să se gîrbovească şi să-şi piardă supleţea. După micul dejun, cei vîrstnici
se aşezau pe fotoliile şi canapelele de piele verde din hol şi începeau să trăncănească
sau să se uite prin ziare;n-aveau altceva de făcut decît să aştepte să treacă ziua. Dar Wilhelm era obişnuit să ducă o viaţă activă şi-i plăcea ca dimineaţa să pornească la treabă plin de energie.
De cîteva luni, cum nu avea o slujbă, îşi menţinea moralul sculîndu-se devreme; la ora opt era de obicei gata bărbierit şi cobora în hol. Îşi cumpăra ziarul şi cîteva trabucuri, bea o Coca-Cola sau mai multe şi se ducea să-şi ia micul dejun cu tatăl său. lar după aceea... hai în căutare de lucru. Plecarea din hotel devenise într-un fel principala lui ocupaţie. Dar îşi dădea seama că nu putea s-o mai ducă aşa multă vreme, iar astăzi era de-a dreptul speriat. Simţea că ritualul obişnuit e gata să se ducă pe apa sîmbetei şi că-i venise sorocul
buclucului celui mare, pînă acum fără nume, doar presimţit. Avea să afle înainte de căderea serii. Cu toate acestea, îşi urmă drumul de fiecare zi şi traversă holul.

Rubin, omul de la standul de ziare, avea vederea slabă. Poate că ochii îi erau nu atît slabi, cît lipsiţi de expresie, cu genele lor dantelate care se încreţeau la coada ochiului. Se îmbrăca bine. N-avea nevoie s-o facă, întrucît stătea îndărătul standului cea mai mare parte din timp - şi totuşi se îmbrăca foarte bine. Acum avea un costum cafeniu; manşetele îi acopereau părul de pe mîinile mici. Purta o cravată„Countess Mara" pictată.

 Hotelul Ansonia, mîndria cartierului, fusese construit de Stanford White. Arată ca un palat baroc din Praga sau Munchen, însă de o sută de ori mai mare, cu turnuleţe,
cupole, bulbucături şi globuri de metal înverzite de ploaie, festoane şi dantelării de fier. Pe cupolele sale rotunde stau înfipte una lîngă alta antene de televiziune. După cum e vremea, arată ca marmura sau ca apa mării, negru ca ardezia în ceaţă, alb ca tuful vulcanic în lumina soarelui. În dimineaţa asta arăta ca propria sa imagine reflectată într-o apă adîncă, alb şi bucălat ca un norişor deasupra, scobit şi contorsionat pe dedesubt.

Cei doi îl priviră împreună. Apoi Rubin spuse:

— Tatăl dumneavoastră, domnul bătrîn, a şi coborît la micul dejun.

—A, da? Astăzi mi-a luat-o înainte.

—Aveţi o cămaşă grozavă, zise Rubin. De unde e, de la Saks?

—    Nu, de la Jack Fagman - Chicago.

Chiar cînd era deprimat, Wilhelm ştia să-şi încreţească simpatic fruntea. Unele mişcări
încete, tăcute ale feţei sale erau foarte plăcute. Se trase un pas înapoi, de parcă arfi vrut să se studieze şi să-şi vadă mai bine cămaşa. Privirea îi sclipea comic; un comentariu asupra propriei sale înfătişări neîngrijite. Îi plăcea să poarte haine bune, dar de cum le punea pe el, fiecare articol începea să-şi facă de cap.
Wilhelm rîse puţin gîfîit; avea dinţi mărunţi; cînd rîdea şi pufnea, obrajii i se rotunjeau şi arăta mult mai tînăr. Demult, cînd intrase la colegiu şi purta haină cu blăniţă şi şapcă turtită pe capul lui cel mare şi blond, taică-su spunea că, aşa mălai-mare cum e, are lipici şi poate să atragă şi păsărelele dintr-un copac. Şi acum Wilhelm mai păstra ceva din farmecul de pe vremuri.

— Îmi place culoarea asta bej, spuse el sociabil, bine dispus. Dar nu e lavabilă. Trebuie
s-o dai la curăţătoria chimică. Cînd vine înapoi, nu miroase aşa plăcut ca atunci cînd o speli. Oricum, e o cămaşă frumuşică. M-a costat şaisprezece sau optsprezece dolari.

Cămaşa nu fusese cumpărată de Wilhelm; era un cadou de la patronul lui — fostul lui
patron cu care se certase. Dar n-avea nici un motiv să-i spună lui Rubin întreaga istorie. Deşi poate că Rubin ştia - era genul de om care le ştie pe toate. Şi Wilhelm ştia o groază de lucruri despre Rubin, dacă era vorba pe-aşa, despre nevasta lui Rubin, despre treburile şi sănătatea lui. Dar nici unul din aceste subiecte nu putea fi discutat, şi povara lucrurilor care nu puteau fi spuse le lăsa prea puţine motive de conversaţie.

—Arătaţi grozav astăzi, spuse Rubin. Şi Wilhelm zise bucuros:

—Chiar aşa? Crezi?

Nu putea să creadă, îşi văzu imaginea în vitrina de sticlă plină de cutii cu ţigări de foi, printre sigiliile de stat, hîrtii aurite şi portretele în rame grele poleite şi încărcate ale unor oameni celebri ca Garcia, Eduard al VII-lea, împăratul Cirus.

Desigur, era întuneric şi geamul deforma, dar oricum nu prea arăta bine. Avea o cută adîncă pe frunte, ca o paranteză, acolo unde se îmbină sprîncenele, şi pete cafenii pe tenul arămiu. Începu să se amuze  oarecum în faţa umbrei propriei lui admiraţii, a ochilor tulburi, avizi, a nărilor şi buzelor sale.

Hipopotam blond! Aşa se vedea pe sine însuşi. Vedea o faţă lată, rotundă, o gură mare cu buze pline, roşii şi dinţi pătraţi. Şi pălăria; şi trabucul. Ar fi trebuit să fac  muncă manuală toată viaţa, reflectă el. Muncă grea, cinstită, care te stoarce şi te face să dormi. N-aş mai fi avut pic de energie şi m-aş fi simţit mai bine. Dar, vezi Doamne, eu trebuia să mă afirm.
Eforturi făcuse destule, dar asta era cu totul altceva decît munca grea, nu-i aşa? lar dacă de tînăr o pornise cu stîngul, era tocmai din pricina chipului său. Curînd după 1930, datorită înfaţişării sale chipeşe, fusese considerat pentru, foarte puţină vreme o viitoare stea şi se dusese la Hollywood. Timp de şapte ani, cu încăpăţînare, încercase să devină artist de cinema. Foarte curînd iluziile şi ambiţiile îi secaseră, dar datorită mîndriei şi poate şi datorită lenei, rămăsese în California. În cele din urmă se apucase de altele, dar acei şapte ani de sîrguinţă nerăsplătită îl făcuseră oarecum nepotrivit pentru negoţ şi afaceri, iar acum era prea tîrziu să se apuce de vreo meserie. Se maturizase încet şi pierduse ritmul, iar ca atare n-avea ce face cu propria lui energie, ba era chiar convins că tocmai această energie îi făcuse cel mai mare rău.

— Nu v-am văzut la gin rummy aseară, spuse Rubin.

—N-am putut să vin. Cum a mers? 

În ultimele săptămîni, Wilhelm jucase aproape în fiecare seară, dar ieri înţelesese brusc că nu-i mai dă mîna să piardă. Nu cîştigase niciodată. Nici măcar o dată. Şi deşi pierderile erau mici, nu erau totuşi cîştiguri,nu-i aşa? Erau pierderi, şi gata. Se plictisise să tot piardă şi se plictisise şi de parteneri, aşa că se dusese singur la cinema.

—A, spuse Rubin, a mers bine. Carl s-a făcut de rîs ţipînd la băieţi. De data asta doctorul Tamkin nu l-a lăsat să-şi facă de cap. I-a explicat motivul psihologic.

—Ce motiv?

Rubin spuse:

— Nu sînt în stare să-i repet cuvintele. Parcă poate cineva... Ştiţi doar cum vorbeşte Tamkin...