George C. Dumitru

Născut la 26 februarie 1978, George Dumitru face parte din acea categorie de prozatori care îşi testează cititorii printr-o literatură densă, puternic ancorată în realitatea prezentului, păstrând însă un anume caracter descriptiv ce ţine de literatura anilor '70-'80. Dotat cu un deosebit simţ al dialogului (jocuri reale de replici şi situaţii contradictorii), autorul reuşeşte să ţină cititorul în priză, punându-l spectator într- lume extrem de cunoscută, dar totuşi nouă. 

George este un personaj cunoscut în peisajul site-urilor literare, fiind prezent cu texte în mai toate paginile importante, de la Agonia.ro, la "Bocancul literar", al cărui membru este şi la "Literatura.ro". 

Astăzi, de la ora 18.30, în cadrul evenimentului "Pariu pe prietenie" de la Mojo Club, George Dumitru îşi relansează (la o bere)volumul "Poveste cu o fată", publicat recent de editura "Vremea 2010".

Evenimentul va fi prezentat de poeta Clara Mărgineanu, iar autorul va citi câteva fragmente din volum. 

Poveste cu o fată

1.

Inainte cu cateva luni sa moara, bunicul a ramas fara picioare. I le-au taiat de la genunchi in jos. Dar nu s-a oprit din cioplit pentru mine. Mi-a facut un buzdugan mic, bine slefuit, stand in pat, langa soba. Mi l-a dat si mi-a zis, Georgica, asta sa iti aminteasca de mine cand o sa mor.
-Lasa bunicule, ca nu mori mata, am zis vesel, facand pe zmeul, cu buzduganul in mana. Nu pana intru eu la scoala. Si o sa iau numai premiul intai, o sa ma vezi cu coronita.
-Si o sa spui o poezie pentru mine, pe scena.
-O sa spun, bunicule.
Dar nu am apucat, pentru ca a murit inainte. L-au ingropat in prima zi de scoala, iar eu am purtat crucea, deschizand alaiul. O purtam cu responsabilitate, asa cum mi-a zis mama, George, tu ai sa porti crucea, caci bunica-tu te-a iubit foarte mult. Ma dureau mainile, ca era grea. Dar nu i-am dat drumul, am tinut-o sus, sa nu atinga pamantul, de acasa pana la cimitirul de la marginea satului. Apoi am predat-o cuiva de acolo, cu grija. Dupa ce au coborat sicriul, am aruncat in groapa o mana de pamant si buzduganul.
-De ce il arunci? zise mama cu ochii in lacrimi.
-Sa il apere de intuneric, am zis. Eu o sa imi amintesc mereu de el. O sa ii spun o poezie, cand iau premiul intai la scoala.
-Asa sa faci! spuse mama si ma stranse lung la piept. Asa sa faci!

Stau pe scena, cu coronita pe cap si cu un buchet de flori in mana, la serbarea de sfarsit de an. Invatatoarea ma impinge usurel din spate, Hai Georgica, fa un pas inainte si spune poezia la microfon. Vad sala caminului cultural cu toti ochii pe mine, mama in primul rand, matusa, unchiul, bunica stergandu-si o lacrima de bucurie, si incep sa plang, smiorcait, Nu mai stiu versurile, nu mai zic nimic! Si fug in spatele scenei de unde ma culege mama protector, Lasa, nu e nimic dragul meu, spui la anul. Dar eu stiu ca nu o sa spun niciodata, si ca il dezamagisem pe bunicul.

Sunt in clasa a doua, la sfarsit de an scolar. Primesc coronita de garoafe rosii si albe, doua carti si un buchet de flori. Port in picioare pantaloni negri, sosete albe si sandale, am o camasa alba si un snur de catifea in forma de cravata. E cald in caminul cultural si scena scartaie sub picioarele invatatoarei. Am iesit din linia formata de grupul de premianti caci trebuie sa spun poezia de premiul intai. Bunicule, de data asta o fac. De data asta o spun, caci am repetat-o in fiecare zi, cu voce tare. Iar buzduganul nu il mai am, caci te apara de intuneric.
Ma apropii de microfon si soptesc, “De ce ma strangi in pumnul tau, copil frumos, tu nu stii oare, tu nu stii oare, tu…”. Ma blochez, transpir, ma uit in sala. Mama e in primul rand, matusa si unchiul nu au putut sa vina, dar bunica e si ea acolo, stergandu-si o lacrima de bucurie sau duiosie. Ma uit la invatatoare, cersind indurare. Ma incurajeaza din priviri, apoi imi sopteste, Hai ca o stii, spune mai departe, ii vad buzele rosii miscandu-se rotund, Nu te opri, hai. Tremur, nu imi mai simt picioarele de la genunchi in jos, bunicule, ar putea sa mi le taie si nu m-ar durea. Vreau sa se termine odata, vreau sa plec.
Apoi cineva ma ia delicat de mana si isi impleteste degetele cu ale mele. Imi sopteste in urechea dreapta, Spune poezia, stau langa tine aici pana o spui, si eu incep sa turui caci imi amintesc acum perfect toate strofele, asa cum le-am repetat.
-Ce simpatici sunt, aud din sala, ca doi ingerasi.
Termin, valul de aplauze imi loveste timpanul, mana imi este eliberata din stansoare si imi lasa palma uda.
2.
Trebuia să ajung la o conferință și aveam nevoie de un costum nou. Tinuta era obligatorie iar garderoba mea foarte limitată, așa că m-am repezit la un magazin de haine, am pus repede mâna pe un costum și m-am aruncat în cabina de probă. Nu vroiam să mă lungesc prea mult, era frumos afară, mă gândeam că dacă tot mi-am sacrificat timpul, măcar cu o plimbare pe jos, în aer liber, să mă aleg.
Când m-am aplecat să îmbrac pantalonii am văzut piciorul acela. Nu se vedea tot, ci până la jumatatea gambei, însa îl ghiceam, îi ghiceam forma completă, liniile fine, pielea roz-arămie sub ciorapul negru ridicat până la jumatate. Peretele despărtitor cu cabina de probă alaturată nu se unea cu podeaua, ci se oprea undeva, în aer, suspendat, lăsând destul spațiu neacoperit, îndeajuns pentru a vedea, în momentele acelea, așa cum eram aplecat, tendonul întins al acelui picior desculț, eliberat de pantoful cu toc subțire alăturat, cu călcâiul ușor ridicat de pe podea, ascuns privirilor doar de mătasea neagra a unui ciorap de damă rulat pe o gambă încordată, ieșind, bombată, în evidență. Și apoi mâinile, cu degete subțiri, desfăcute, rulând ciorapul în sens invers, descoperind, arătând, oferind spre desfătare pielea strălucitoare, dezvelind călcâiul, apoi talpa fină, parcă de copil, degetele micuțe, delicate, cu pielea subțire și catifelată, se pare că femeia de lângă mine proba ceva, și o făcea cu o voluptate naturală, cu o feminitate totală.
Pentru câteva clipe am uitat de ce venisem acolo, stând așa, pe vine, cu pantalonii ridicați până la jumătate, admirând acea tibie reflectată în oglinda pătată de lângă ea, suspinând ușor la vederea gleznei de o subțiime aproape nefirească, dar într-un final m-am dezmeticit, m-am scuturat și am adoptat o ținută decentă, trăgându-mi pantalonii pe mine și constantând ca sunt mult prea largi pentru talia mea.
Când m-am întors cu o altă pereche, mai mică, am observat poșeta, o gentuță neagră, dreptunghiulară, lucioasă, uitată în colțul din stânga al cabinei de probă. Am ridicat-o de acolo cât de repede am putut, grăbindu-mă în stradă, așa, cu pantalonii atârnându-mi pe brațul drept, în speranța că am să-i mai prind stăpâna, că nu a cotit pe vreo străduță lăturalnică. Dar nu am mai zărit-o, și atunci m-am hotărât brusc, parcă cu bucurie, să o iau cu mine, acasă. Nu știu de ce am făcut asta, de ce nu am pus-o la loc, în colțul ei. Femeia avea să se întoarcă, era doar o chestiune de timp până să își dea seama că a uitat-o, și nu o va găsi, probabil se va întreba nedumerită ce fel de om ar pleca cu un obiect care nu îi aparține, sau poate că nu o va face, având în vedere cum sunt oamenii în ziua de azi, poate gestul meu avea să-i întăreasca o convingere, a disparut demult bunul simț și nu avem cum să îl mai aducem înapoi oricât ne-am dori, iată că evoluția nu aduce cu sine mereu numai lucruri bune.
Ajuns acasă am aruncat geanta pe canapeaua din sufragerie și mult timp am uitat de ea, mi-am amintit abia spre seară, când m-am așezat la televizor. Am privit-o puțin mirat, ca și când mă întrebam ce o căuta obiectul acela străin lângă mine, apoi m-a cuprins o dorință irezistibilă de a o desface, și asta am făcut, am deschis-o cu mișcări rapide, nerăbdătoare, și i-am vărsat conținutul direct pe covor, la picioarele mele. Un ruj, o minitrusă de machiaj, un creion metalic cu mină, o brichetă micuță, un pachet de Kent. Mai avea doar două țigări în el, urma, pesemne, să își cumpere altul, câte lucruri poți afla despre o persoană doar din marunțișurile din poșetă. Fuma țigări lights, nu îi plăceau cele tari, deci era mai mult un hobby, și nu un mod de a fi, fuma să nu se plictisească, să aibă o preocupare atunci când nu ar fi avut niciuna. Am mai descoperit o cartelă de metrou expirată, nu avea mașină, mergea cu metroul, pesemne îl prefera mijloacelor de transport de suprafață, metroul e mult mai rapid și mai puțin aglomerat, chiar și la orele de vârf, apoi o pereche de chei, au zornăit când au lovit podeaua, erau cu siguranță de la casă, două chei simple, copii după originale. Langă chei am zărit un portofel albastru, cu adeziv, pe care l-am deschis febril.
Un buletin, un card BRD, câteva cărți de vizită, un card Metro, cinci sute de mii, nu purta mulți bani la ea, sau îi cheltuise în oraș. Am studiat fotografia din buletin, o față lungă, probabil de la prelucrarea pe calculator, un păr negru tuns rotund, terminându-se odată cu urechea, punând astfel în valoare gâtul, un gât subțirel, fin, încadrat de un lanț de argint, o bijuterie peste o alta bijuterie. Avea o figură serioasă și poate de aceea puțin îmbătrânită, surâsul, oricât de palid ar fi, ne întinerește. Nici urmă de surâs pe chipul acela aș zice mai degrabă încordat, susținut de o privire fixă, către obiectiv, sau monitor, sau scanner, sau ce o fi fost, mijloacele de pozare s-au diversificat cu trecerea deceniilor.
Am părăsit fotografia, m-am concentrat asupra cnp-ului. Primele cifre ne pot spune destule despre persoana în cauză, mie mi-au spus că avea douăzeci și șase de ani, era încă tânără, oare era căsătorită? Nu știu, mi-am zis, însă pot să aflu, și așa era, aveam câteva rânduri mai jos adresa completă, și am realizat că nu era departe, ce ciudat, câteva străzi mai încolo, puteam ajunge pe jos fără greutate. Mi-am consultat ceasul, nu era foarte târziu, însă nici ora de vizită nu era. Cu toate astea m-am hotărât să mă duc, am strâns repede obiectele împrăștiate pe jos și le-am îndesat înapoi în geantă, am băgat buletinul, prețiosul buletin, în buzunar, și am ieșit val vârtej din casă, strângând poșeta neagră la piept.
Am ajuns repede, sau cel puțin așa am avut impresia, timpul nu curge la fel când ești preocupat de ceva. M-am trezit dintr-odată pe străduța aceea liniștită, luminată de câteva felinare moderne însă cu iz arhaic. Am identificat imediat clădirea, un bloc de patru etaje, pe care îl priveam de jos în sus întrebându-mă ce caut eu acolo în prag de noapte, oamenii normali iși fac dușul de seară și se cuibăresc în pat la ora asta, nu umblă pe străzi fără niciun motiv.
Ajuns în fața ușii am tras aer în piept și am sunat lung, de doua ori, sperând din tot sufletul să îmi raspundă ea, și nu vreun bărbat, soțul, sau amantul, sau prietenul, putea fi oricine, cu o privire nedumerită. Cine sunt și ce vreau la ora asta, cum îmi permit să deranjez căminul acesta liniștit, nu știu că orele de vizită s-au încheiat demult? Ba știam, însă găsisem o poșetă, care m-a condus aici, în fața ușii acesteia de lemn, lăcuită, pe care era lipit plasticul cu numele Pavel, familia Pavel, va să zică familie, clar era casatorită, mi-am zis cu dezamăgire, sentiment apărut așa, parcă din senin, având în vedere că nu așteptam absolut nimic de la nimeni. Însă poate mă înșelam, iar organismul mă atenționa, ai grijă, oricât vrei să bravezi, pe mine nu mă pacălești, dacă nu vroiai nimic acum erai acasă, îmi spunea și avea dreptate.
Într-un târziu, parcă trecuseră ore întregi, ușa se deschise, dar nu de tot, era legată de un lanț pe dinăuntru.
-Da? Ce doriți? mă întrebă cu voce obosită, era ea, nu un bărbat, ce noroc pe mine.
-Bună seara, am răspuns, întâi cu voce înceată, poate de emoție, apoi, revenindu-mi treptat, mă scuzați că vă deranjez la ora aceasta, știu că este târziu, însă m-am gândit că... Știți, am găsit o geantă, și în ea erau actele dumneavoastră, așa v-am găsit, din buletin, mi-am zis că o să aveți nevoie de ele în cel mai scurt timp, fară acte nu suntem nimeni, am ajuns să ne reprezinte o hârtie, un plastic, am încercat o glumă.
-Ah, poșeta, da, uitasem de ea, îmi replică păstrându-și aerul obosit. Apoi deschise usa larg, Intrați, vă rog, nu stați în ușă.
Am intrat ezitând, mă luase prin surprindere, nu mă așteptasem să fiu poftit înăuntru.
-Haideți, continuă, veniți în sufragerie, să bem o cafea, luați loc, mă întorc imediat cu ceștile.
M-am așezat pe un fotoliu urmărind-o cu privirea, avea părul ud, cred că doar ce făcuse duș, încă nu apucase să și-l usuce. Purta un halat de baie albastru care cobora doar până la jumatatea gambei, cu despărțitura pe partea stângă, îi puteam zări coapsa bronzată ieșind, îndrazneață, la lumină. N-am rezistat și mi-am coborât privirile la nivelul gleznei (nefiresc de subțire), urmărind încordarea tendonului în timpul mersului, neacoperit, de data aceasta, de ciorapul negru.
Se întoarse repede cu două cești pe o tavă de inox, cred că avea cafeaua deja facută, ca și când aștepta pe cineva.
-Așteptam pe cineva, zise, dar se pare că nu s-a obosit să vină...
-Îmi pare rău, murmurai puțin amețit, privind-o cum se apleacă să pună tava pe masuța joasă din camera, încarcând să îi ghicesc poziția sânilor sub stofa halatului. Era schimbată față de poza din buletin, parul îi era mult mai lung, trecea de umeri, și era vopsit blond, în contrast cu pielea bronzată.
-Nu face nimic, îmi răspunse, apoi adaugă, vreți zahăr?
-Cum?
-V-am întrebat dacă vreți zahăr, mie, de exemplu, îmi place amară.
-Ah, da, vreau, am zis clipind des, înca nu mă dezmeticisem. O linguriță, atât, va rog.
Puse o linguriță de zahar în ceașca din fața mea, amestecă de două ori, apoi se așeză, picior peste picior, privind parcă prin mine. Se lasă o tăcere de plumb, apăsătoare, pe care nu am îndraznit să o tulbur. M-am mulțumit doar să o privesc, oare ce dezamăgiri o apăsau, asteptase pe cineva care nu venise, iar acum trebuia să se mulțumească cu compania unui străin, tot era ceva decât să fie singură, e cumplit când te pregătești sufletește pentru un anumit moment care nu mai apare, rămâi cu un gol pe care nu ai cum să îl mai acoperi, eu eram aici, i-aș fi putut acoperi doar o particică, bună și aia, ar zice o persoană optimistă, eram curios ce-o zice ea.
Nu zicea în continuare nimic, tăcea de minute întregi, așa că m-am gandit ca, în cele din urmă, să vorbesc eu.
-Uitați, am spus mai mult șoptit, de frică, parcă, să nu o tulbur din reverie, asta este geanta dumneavoastră.
-Poftim? se întoarse mirată spre mine, ce-ați spus?
Mă privea de parcă abia acum o făcusem conștientă de prezență mea acolo, în aceeași cameră cu ea, eu îmbracat, îmi păstrasem toate hainele pe mine, ea în halat și cu părul ud, teribil de vulnerabilă.
-Poșeta, v-am spus, am găsit-o în cabina de probă, cred că ați uitat-o acolo.
-Ah, aveți dreptate, da, poșeta.... Multumesc, multumesc mult, adaugă și o lua din mâinile mele punând-o jos, pe covor, lipită de piciorul scaunului pe care stătea, însă fără să se aplece, aproape fără să își schimbe poziția, păstrându-și în continuare aerul absent care mă cam stânjenea. Să știți că m-am întors după ea, dar nu mai era acolo, chiar m-am întrebat cine ar fi putut să o ia, iată că ați luat-o dumneavoastră, îmi zâmbi palid, probabil dacă ar fi fost altcineva nu aș mai fi recuperat-o.
-Nu se știe, poate oricine ar fi gândit ca mine, am zis și am sorbit din cafeaua încă caldă .
Nu dădu atenție vorbelor mele, ca și când nu le-ar fi auzit, omorând astfel conversația abia înfiripată. Își păstra în continuare acceași atitudine dezarmantă, îngnorându-mă cu totul, arătându-mi, parcă, că sunt nedorit acolo, în preajma ei, în ora aceea, ora altuia, și nu a mea. M-am foit puțin pe scaun, am mai luat o gură de cafea apoi m-am hotărât, fără tragere de inimă, să mă ridic, și am făcut-o, zicându-i, Eu trebuie să plec, s-a facut tarziu.
-Plecați?
-Da, e deja noapte, n-aș vrea să vă mai rețin, am zis îndreptându-mă spre ușă. Vă mulțumesc frumos pentru cafea, am adăugat.
-Eu vă mulțumesc...
Am părăsit apartamentul grăbit, de parcă mă împingea ceva de la spate. Însă pe scară m-am oprit brusc, lipindu-mi spatele de zidul alb de langă ușa ei. Asta fusese tot? Parcă nu îmi venea să cred, se pare ca da, ce altceva putea să fie? I-am returnat poșeta, am băut o cafea, am schimbat doua vorbe, ce altceva să fi fost? Și totuși, îmi spunea o voce în urechea stângă, și totuși era în halat de baie, și îl păstrase pe ea tot timpul, poate dorea să se bage în pat, îmi șopti brusc o alta voce, din dreapta, poate prezența ta acolo o oprise să facă asta, da, urlă stânga, însă chiar nu se cade să stai așa în fața unui străin, și picior peste picior, decât dacă vrei să îi atragi atenția într-o anumită direcție, cine știe, șopti dreapta fără vlagă, pierdea teren, cine știe, poate așa se simțea mai comod, este o poziție comună, câți nu au stat picior peste picior în cele mai diverse locuri, ha, triumfă stânga, dar nu cu despărțitura la vedere, nu așa, arătându-și coapsa, nu așa umflându-și pieptul, iar de aplecarea aceea peste masuță, ce să mai vorbim, punctă, iar dreapta tăcu brusc, în timp ce eu realizam că buletinul ei încă era la mine. Inima îmi tresăltă când l-am scos din buzunar, cu un sentiment de teamă subțire amestecat cu un dram de bucurie, va trebui să mai sun o data, înca nu se terminase, dar se va termina sigur peste cateva minute.
Am sunat tot de două ori, o data lung, apoi scurt iar ea imi deschise fără a-mi adresa nicio vorbă, privindu-ma inexpresiv.
-Buletinul, am bâguit, a rămas la mine, i l-am întins cu mâna tremurând ușor.
Deschise ușa larg și se apropie de mine, Hai, îmi spuse șoptit, intră, iar eu m-am supus îndemnului.
-Dă-ți hainele astea jos, îmi spuse lipindu-și buzele calde de urechea mea, în timp ce îmi dădea jos sacoul și mă descheia la camașă.
Mă luase complet prin surprindere, îi simțeam degetele subțiri pe piept și pe coaste și nu îmi venea să cred, se pare că totuși luase o decizie, acum era ora mea și nu a altuia, vroia să îi acopăr, până la urma, golul, cel puțin pe termen scurt, înlocuind persoana care nu venise, i se oferise o alternativă iar ea căuta să o fructifice, ce s-ar fi întâmplat dacă nu mă întorceam?
-Stiți, am început să mă bâlbâi, nu cred că...
-Sstt, îmi acoperi buzele cu degetul arătător, nu vorbi, hai, ascultă-mă, mă împinse spre o ușă întredeschisă, dă-ți-le jos, nu de asta ai venit aici?
-Nu, da, nu știu, poșeta... geanta... buletinul... am zis simțind că îmi pierd capul.
-Nu de asta mi-ai bătut la ușă? continuă fără să fi auzit șoaptele mele defensive, nu pentru asta? și îmi luă mâna punându-mi-o peste sânul ei stâng, nu pentru așa ceva?
Am strâns-o sălbatic, iar ea se cabră, abandonându-se strânsorii mele, lăsându-se apoi dezgolită, eliberată de halatul albastru, lipindu-se, bronzată, de pieptul meu gol, cuprinzându-mi șoldul cu piciorul stâng, imobilizându-mă, iar eu am ridicat-o, aruncând-o pe pat, ajunsesem în dormitor fără să-mi dau seama. Am apucat-o de ceafă, apoi de păr, căutându-i gura, sorbind-o, mușcând-o dur de buze, de gât, de ureche, în timp ce ea mă dezbraca de tot, conducându-mă între coapsele încălzite, gemând puternic când mă simți în ea, tare, profund, definitiv.
Am făcut dragoste până la epuizare, ne-am mușcat, ne-am înfipt unghiile în carne, ne-am lovit, simțind durerea plăcerii, gustând plăcerea durerii, cu lăcomie, cu voluptate, fără gânduri, fără rațiune, doar instinct, pur instinct animalic, apoi ne-am desprins unul de celalat, ne-am separat, căzând într-un somn negru, într-o stare de inconștiență, care se lungi până în zori.
M-am trezit brusc, ca după un vis urât, găsindu-mă în camera aceea străină, în patul acela străin, cu așternutul umed mototolit sub mine, cu ea, femeia din cabina de probă, goală, transpirată, respirând moale, întoarsă pe burtă, cu fesele în sus, doi munți de carne golași, purtând încă urmele degetelor mele, râulețe roz cu reflexe vineții. M-am uitat în jur puțin amețit, orbit de soarele dimineții, apoi am privit ceasul și mi-am dat seama că eram în mare întârziere, conferința aceea avea să înceapă în mai puțin de o ora și eu nu eram nici imbracat. Trebuia să trec și pe acasă, îmi trebuiau laptopul și multe alte hârtii, așa că m-am ridicat febril, mi-am tras pe mine în viteză pantalonii și cămașa, am mai aruncat o privire corpului dezgolit din cameră și am părăsit apartamentul.
Ajuns acasă am făcut un duș rapid apoi m-am aruncat într-un taxi, nu trebuia să întârzii, și nu am făcut-o, am ajuns cu câteva minute înainte să înceapă și mi-am luat locul în sală, cuminte, undeva, pe un rând din spate, purtându-mi ecusonul de participant la vedere.

3.
Mi-am petrecut zilele următoare muncind ca un nebun, prins de un deadline strâns de care depindea un contract foarte important al companiei. Mă trezeam dis de dimineață, mergeam la birou, apoi continuam de acasă, până târziu în noapte, fără pauză, și asta timp de o săptămână și ceva, simtind în gură numai gustul cafelei tari pe care o beam în neștire, ce ne-am face fără cafea în zilele noastre, probabil am muri epuizați. Murim oricum, ar zice cineva, însă fără realizările mărețe pe care le putem avea cu acest surplus de energie, ar completa altcineva.
Realizările mele din acele zile s-au concretizat într-un set bogat de rapoarte și grafice, estimări și previzionări ale activității și proiectelor pe termen scurt și mediu, toate elaborate în special noaptea, înainte să cad într-un somn de plumb, fără vise, și reluate, regândite, refăcute, pe timpul zilei, la birou, în urma ședințelor interminabile și deseori fără sens.
Însă chiar și în momentele acelea, prins în tornada muncii, undeva, în interior, mi se instalase într-un colț o stare de ușurătate, de libertate, o senzație de plutire, care, din când în când, îmi umplea mintea cu imagini fragmentate, flash-back-uri a ceea ce se întamplase, ducându-mă cu gândul acolo, la femeia aceea goală, la gamba aceea subțire, la trupul acela bronzat, simțindu-l încă sub mine, la buzele acelea fierbinți, ce încă îmi sorbeau respirația. Iar în momentele acelea, îmbătat, nu puteam să nu mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi rămas acolo, dacă nu m-aș fi grăbit să plec, lăsând-o goală, întoarsă pe burtă, respirând ușor, cu așternutul mototolit sub ea, purtând înca urmele degetelor mele, impregnată, înca, cu mirosul meu, mirosul unui străin ce-i apăruse la ușă, neașteptat.
Probabil s-a trezit și ea puțin amețită (dar nu grăbită cum fusesem eu), apoi s-a uitat în jur, la fel de buimacă, amintindu-și treptat ceea ce se întâmplase, poate mângâindu-se ușor pe trupul gol, încă fremătând, zâmbind și răsuflând adânc, având, ca și mine, flash back-uri ale nopții ce doar se încheiase, dorindu-și, poate, mai mult, trupul îi era obosit însă spiritul nu, dorința era în continuare acolo, mai puternică decât niciodată. M-ar fi văzut întins lângă ea, gol, respirând ușor, purtând încă urmele unghiilor ei în carne, și ar fi zâmbit protector, mi-ar fi mângâiat spatele ușor, cu degetele fine, apoi s-ar fi ridicat din pat și ar fi dispărut la duș apoi la bucătărie, să facă cafeaua și micul dejun, de data asta pentru două persoane, era cu siguranță ora mea și așa avea să fie pentru mult timp.
Sau, văzându-mă acolo lângă ea, în pat, o persoană necunoscută cu trupul gol la vedere, ar fi învăluit-o un sentiment de respingere a propriei persoane, regretând ceea ce făcuse, dorindu-și doar să uite, să treacă peste moment, dorind doar să dispar cât mai repede, iar ea să arunce așternuturile, să tragă draperiile, lăsând loc soarelui să invadeze total camera. Și atunci poate m-ar fi trezit, sperând din tot sufletul să nu trebuiască să facă conversație, încercând să nu mă privească în ochi, să nu îmi vadă zambetul de satisfacție, să nu trebuiască să mi se justifice ci doar să mă conducă până la ușă, în continuare cu ochii plecați, să o trântească în urma mea și să răsufle ușurată, fusese doar o aventură, o joacă, un experiment.
Însă orice ar fi fost, se terminase, și asta pentru că eu mă grăbisem să plec, fără un cuvânt, încercând să nu fac niciun zgomot, pentru a nu o trezi. Iar ceea ce s-ar fi putut întâmpla rămâne necunoscutul cu care avem câteodată nevoie să ne hrănim, în nopțile lungi, înainte de culcare, imaginându-ne, făcând scenarii, așa cum începusem eu să fac după ce am predat dosarul și m-am eliberat de stresul de la birou, timp de câteva zile. Până când mi-a încolțit un gând, ciudat că nu îmi venise până atunci. Trebuia să o caut, să îi bat la ușă, din nou, surprinzând-o, plăcut sau neplăcut, aveam să aflu, va fi întipărit pe chipul ei, atunci când îmi va deschide.
Am ajuns la ea seara și m-am găsit din nou în fața ușii aceleia de lemn, privind plasticul cu numele de Pavel, cuprins de o emoție puternică, mult mai puternică decât atunci când venisem pentru prima oară. Trecuseră aproape doua săptămâni de atunci, oare ce mai asteptam, probabil mă uitase, sau poate nu, îmi făceam curaj, dacă pentru mine seara aceea însemnase ceva, ar fi putut însemna și pentru ea acelasi lucru, nu aveam cum să știu, însă puteam afla, nu trebuia decât să bat la ușă și așa am făcut, mi-am luat inima în dinți și am bătut.
Mi-a deschis o fetiță, avea în jur de cinci ani. A zâmbit dezvelindu-și dinții rari și puternici și m-a întrebat peltic, Da, se dorisi?
M-am fâsticit privind-o, o mogâldeață dându-și aere de om mare. Avea responsabiliate, deschisese ușa și întrebase străinul de dincolo de prag ce dorește, întrebase și acum aștepta răspuns, cu sprâncenele încruntate, nu mai zâmbea, căci nu eram nici tatăl, nici fratele mai mare și nici unchiul ei.
- Mama ta este acasă? am reușit să îi răspund tot cu o întrebare, dezarmat.
- Mami! Te caută un nene!
Femeia care apăru în pragul ușii nu avea părul ud, nici blond și nici lung. Și-l purta scurt și închis la culoare, în contrast cu pielea albă, deloc bronzată. Purta pantaloni negri și o cămașă de culoare roșie, probabil hainele cu care fusese la lucru, nu apucase încă să se schimbe de ele.
-Bună seara, îmi spuse, pe cine căutați?
Putea fi sora ei, mi-am zis, și m-am simțit dintr-odată ușurat de acest gând. Probabil împart apartamentul, nu-mi aminteam câte camere avea, nici nu aveam cum, nu văzusem decât două, sufrageria și un dormitor, mai puteau fi. Iar în seara aceea fusese singură acasă, ce noroc pe mine, să pic tocmai atunci.
- O caut pe sora dumneavoastră, am zis hotărât. Trebuie să vorbesc cu ea…
- Cred că este o greșeală, eu nu am nicio soră. Pe oricine căutați, nu aveți cum să o găsiți aici, aici locuiesc eu, după cum vedeți.
- Îmi cer scuze, am spus încet. Probabil este o greșeală. Mă iertați că v-am deranjat, am adăugat și am părăsit scara blocului.
Am făcut câțiva pași și m-am uitat în jur, nu, nu aveam cum să mă înșel, era adresa bună, îmi aminteam perfect, chiar și ce scria pe ușa, Pavel, nu avea cum să fie o coincidență. M-am întors și am bătut la ușă, hotărât.
- Tot dumneavoastră?
- Tot eu. Sunt sigur că acum câteva săptămâni aici stătea o femeie. Știu, pentru că am fost în acest apartament.
- Tot ce se poate. Adevărul e că noi ne-am mutat acum o săptămână aici. Stăm cu chirie, probabil și ea stătea la fel, însă când am venit noi apartamentul era liber. Am avut noroc că l-am găsit, ne grăbeam să ne mutăm. Mă rog. Din păcate nu cred că vă pot ajută.
Plecase. Dacă apartamentul era gol acum o săptămână, probabil plecase la puțin timp după seara aceea, oare ce o determinase să facă asta? Poate același lucru care o făcuse să îmi deschidă larg ușa și să mă poftească înăuntru, puteam fi un nebun, un criminal în serie, un sociopat, nu se gândise la lucrul acesta? Poate că o făcuse, poate că, privindu-mă de după ușa întredeschisă, cu lanțul pus, toate aceste gânduri i-au trecut prin minte, însă, cine știe, ori figura mea i-a inspirat încredere, ori pur și simplu nu i-a păsat câtuși de puțin. Ceva o bântuia în momentele acelea, o dramă, iar acest lucru ne poate face uneori să alunecam pe o pantă, afundându-ne în mizer, iar odată afundarea începută, avem tendința clară să o accelerăm, folosind orice ocazie pentru asta, iar atunci ocazia am fost eu, apărut ca din senin, cu geanta în mână, la ușa ei, ocazie din care ea profită din plin, lăsându-se, obosită, coborâtă în neant, cu viteză amețitoare.
Poate hotărârea de a părăsi acest loc o luase mai devreme, până să vin eu, iar venirea mea nu schimbase cu nimic lucrurile, doar le întăriră motivația, daca până atunci ar mai fi avut ceva îndoieli, a doua zi dimineața, singură în așternut, sau sub duș, toate îndoielile aveau să dispară, va pleca și o va face imediat, lăsând totul în urmă, luând-o de la capăt în altă parte, dar unde? continuam să mă întreb cu o curiozitate bolnăvicioasă. Nu aveam cum să las lucrurile așa, trebuia să o găsesc, acum îmi doream mai mult ca niciodată, nu puteam să îmi explic de ce anume, însă așa simțeam, pur și simplu vroiam să știu, îmi doream să o întreb de ce o făcuse, de ce se culcase cu mine și apoi plecase.
- Am înțeles, i-am zis femeii din fața mea. Poate proprietarul știe mai multe, am adăugat, materializând astfel gândul ce îmi încolțise brusc, parcă salvator. Aș putea avea adresa lui? Sau măcar numarul de telefon. Aș aprecia mult, este foarte important să o găsesc pe această femeie.
-Stați să il caut, am telefonul lui pe aici pe undeva, mi-a zis și a dispărut pentru câteva minute întorcându-se apoi cu o hârtiuță pe care mi-o înmână.
I-am mulțumit frumos pentru amabilitate, mi-am mai cerut o dată scuze pentru deranj și am ieșit în stradă, strângând hârtia în palma dreaptă. M-am așezat pe o bancă din apropiere apoi mi-am făcut curaj și am sunat de pe telefonul mobil. Mi-a răspuns o voce de bărbat fără prea multă urmă de amabilitate în glas, a trebuit să îi spun de două ori de unde aveam numarul lui de telefon și de ce îl sunasem la ora aceea, tulburându-i liniștea de seară. Auzind despre ce este vorba mormăi câte ceva apoi, la insistențele mele, acceptă să ne întâlnim a doua zi la el acasă. Da, cunoștea femeia respectivă, doar el îi închiriase apartamentul acum cățiva ani, și da, plecase pe neașteptate, ceea ce îl încurcase teribil, rămăsese brusc cu spațiul gol, însă ce noroc pe el să găsească înlocuitor așa repede, dar asta e viața, câteodată ai ghinion, câteodată noroc, după cum bate vântul, și vântul bătuse de data asta în direcția lui, mulțumită lui Dumnezeu.
Am ajuns la el a doua zi după amiază. M-a invitat într-o bucătărie mică, abia încăpeam împreuna. Era mobilată sărăcăcios, nu vedeam în jur decât un aragaz, o chiuvetă și un dulap ce odinioară probabil fusese alb, acum însa era de un galben murdar, trecerea anilor și petele de ulei îi schimbaseră culoarea. Frigiderul îl ținea pe hol, nu mai încăpea.
-Vreți un pahar de vin? m-a îmbiat ospitalier, însă am refuzat, nu mă simțeam tocmai în largul meu acolo, între pereții aceia acoperiți de un calciu anacronic, îmbâcsiți de miros de mâncare și fum de țigară.
- Ce vă pot spune despre ea este că i-am închiriat apartamentul acela acum aproape un an. Am avut o colaborare bună, nu a întârziat cu chiria niciodată. Ea l-a renovat, pe banii ei, și mie asta mi-a convenit. Eu nu am facut decât să schimb niște țevi, sunt instalator de meserie, dar atât, restul l-a facut ea. De asta m-a mirat că a plecat atât de brusc, ce om bagă bani într-o casă și apoi dispare? Mă rog, familia care s-a mutat a apreciat că apartamentul arăta atât de bine, probabil de-asta s-au și mutat repede, că nu au trebuit să miște niciun deget. Până și mobila a lasat-o acolo. M-a sunat într-o dimineață, cred că acum două săptămâni a fost, și mi-a zis că trebuie să plece, că îmi lasă banii pentru chirie și pentru restul cheltuielilor ce rămăseseră neacoperite pe dulap în bucătărie. A adăugat că pot face ce vreau cu mobila, nu o mai interesează, nu are cum să o ia dupa ea. A lăsat și vesela în bucătărie, și-a luat doar hainele, atât. Și a plecat.
- Nu aveți idee unde s-a dus? Nu v-a spus?
- Nu, și nici eu nu am întrebat. De ce să fi întrebat? Nu îmi place să mă bag în viața oamenilor, fiecare are motivele lui să facă ce face… I-am spus doar că m-a încurcat foarte mult, mă bazam că o să stea înca doi trei ani acolo. Și-a cerut scuze însă nu avea să își schimbe hotărârea, asta a fost, la revedere.
- Nici măcar un indiciu nu v-a dat? E încă în București? E în alt oraș? Am insistat. Simțeam că mă împotmolisem și asta mă descuraja vădit.
- Nu, nimic. Tot ce mi-a rămas de la ea este copia după buletin. Eu fac copii tuturor chiriașilor mei, în caz că se întampla ceva, să știu de unde îi iau. Poate vă ajută să o găsiți, adaugă și îmi aduse o copie xerox din care mă privea alb-negru aceeași fața lungă, încadrată de un păr lung și liber, îi trecea de umeri. Figura îi era la fel de serioasă, însă parcă mai tinerească, trădându-i vârsta fragedă, adolescentină, era clar, între timp își schimbase buletinul, și realizând asta am căutat cu ochi lacomi adresa din copia pe care o priveam, da, nu mă înșelasem, era alta, judetul Constanța, nicidecum București.
- Cred ca între timp și-a schimbat buletinul, am spus, cel nou avea adresă în Bucuresti, în apartamentul dumnevoastra.
- Probabil, căci m-a rugat să o iau în spațiu la un moment dat. Mi-a propus să îmi dea mai mulți bani pe chirie pentru asta însă am refuzat, sunt un om cinstit domnule, adaugă, dacă poți ajuta un om de ce nu ai face-o, mai ales că nu mi-a provocat probleme niciodată.
-Așa e, am spus, apoi m-am ridicat. Vă mulțumesc mult, am să încerc, probabil, la adresa de aici, poate știe cineva ceva…
- Bine domnule, spuse și el, conducându-mă. Vă urez succes în căutarea dumneavoastră. Nu v-am întrebat de ce o cautați cu așa interes. A intrat în vreo încurcătură ceva? Părea o fată la locul ei, nu era genul…
-Nu, nimic de felul acesta. Este o problemă personală, m-am eschivat, trebuie să vorbesc cu ea, trebuia sa ne întâlnim și nu a mai venit, a plecat brusc.
- Aha, am înteles, spuse. Atunci, la revedere și mult noroc.
I-am mulțumit și am ieșit în stradă, întrebându-mă ce oare înțelesese, căci și mie îmi era greu să înțeleg de ce o căutam în momentele acelea, de ce mă ambiționam să merg mai departe. Dar poate din afară lucrurile sunt mai clare, suntem transparenți oamenilor din jur, însă mați cu noi înșine, așa am fost din totdeauna, iar cei ce cred că le știu pe toate în ceea ce-i privește se înșala amarnic. Eu nu credeam așa ceva dar nici întrebări nu îmi mai puneam, mă hotărâsem să îmi urmez instinctul și să o caut mai departe, mergând la adresa din județul Constanța, aveam să vizitez un orașel de acolo.

4.
Din clasa a treia m-am mutat in banca cu Mia care mirosea a flori de tei. Era durdulie, avea pistrui, dinti albi si zambea mult. Zambea cu gura pana la urechi, dezvelindu-si jumatate de gingie. Invatatoarea ne pusese pe amandoi in banca pentru ca eram de aceeasti statura. Iar cand ne incolonam, era prima in spatele meu. Caci eu eram unul din comandatii de grupa, aveam snur rosu, impletit, pe care il purtam putin stingher in preajma serbarilor. Iar Stefania era comandatul de detasament, responsabila de intreaga clasa, si cu ea as fi vrut sa stau in banca, pentru ca mirosea a levantica si isi purta parul tuns scurt, descoperindu-i ochii mari cu gene lungi. Si pentru ca din ziua in care ma tinuse de mana, pe scena, se cuibarise in mine. Si o purtam in tot ceea ce faceam, o purtam in jocurile de-a Winnetou si Old Shatterhand din afara scolii, in cartile cu Ciresarii pe care le citeam, o aveam in creta cu care scriam la tabla, o gaseam in litere, in a-uri, in o-uri si in e-uri, o gaseam in cifre, in trei, patru, cinci si sase, in Scrisoarea a treia, varianta scurta, pe care am recitat-o integral, luand primul zece din viata mea.
O priveam in nestire, contempland-o de la distanta, in clasa, pe furis, pe sub cotul durduliu al Miei, sau afara, in pauza, rezemandu-ma de zidurile verzi ale scolii. O fotografiam, o inramam unindu-mi degetele mari cu cele aratatoare, si o adaugam in albumul pe care il developam acasa, sub plapuma, pe intuneric. Atunci cand strangeam ochii cu putere lasandu-ma imbatat de reflexele orange pe fundalul negru. Explozie de puncte care se strangeau intr-un ghem colorat, modelandu-se, transformandu-se in imaginea ei ce persista pana a doua zi dimineata.
De multe ori participam la jocurile in grup din curtea scolii, omul negru n-a venit, sau jocuri cu mingea, sau flori fete sau baieti, melodii sau cantareti, si ii urmaream orice miscare, atent, incercand sa ma intersectez cu ea. Sau tara tara vrem ostasi, in care, atunci cand imi venea randul, o alegeam mereu din tabara adversa, rugandu-ma sa alerge spre mine, urmarind sa rupa lantul format de bratul meu si al colegului din dreapta. Daca reusea, inima imi batea nebuneste in piept, sperand sa ma ia de mana triumfal, mutandu-ma in celalalt grup, care astfel se marea, fiind cu un pas mai aproape de victorie. Iar daca nu reusea, cautam sa o pastrez langa mine, marind lantul de brate impreuna cu ea, strangand-o de incheietura.
Eram Tom Sawyer si ea era Becky, o Becky bruneta, cu bentita si camasa de pionier apretata. O Becky cu care ma imaginam blocat in toate pesterile din lume.
O Becky pe care o sarutam in fiecare noapte, la fiecare mic dejun, in fiecare minut din drumul spre scoala.

5.
Am ales să merg la Constanta cu mașina, urmând autostrada cea nouă. Am ajuns repede, înainte de prânz, și m-am repezit pe faleză unde am parcat chiar în buza mării, lângă cazino, lăsându-mă cuprins de umiditatea aerului din jur, respirând cu nesaț. Nu mai fusesem demult la mare, nu era încă sezon, dar apropierea apei mi-a făcut tot timpul bine, încremeneam cuprins de încremenirea ei albastră, rămâneam suspendat, undeva în illo tempore, fără ambiții, aproape fără sentimente, iar de data aceasta nu a fost cu nimic diferit. Preț de câteva minute m-am cufundat în tăcere, ascultând doar clipocitul valurilor ce se spărgeau de stabilopozi, lăsând în urmă o spumă albă, lăptoasă, care poposea pentru o clipa pe pietrele din jur, pentru a se scurge, cu lehamite, înapoi, în apă. Și mi-am dorit dintr-odată ca ea să fie lângă mine, acolo, cu părul răvășit de briză, cu o mână chinuindu-se să îi calmeze zbuciumul pentru a-și elibera privirea, iar cealaltă, împletită cu a mea, să mă strângă fin, cu degete subțiri, în tăcere. Iar eu aș fi cuprins-o de mijloc, lipind-o de mine, atingându-i fruntea cu obrazul, da, trebuia neapărat să o găsesc, cât mai curând, clipe ca acestea trebuiesc împărtășite, nu imaginate, altfel nu vom fi întregi niciodată, vom trăi doar jumătate de viață, iar jumătate nu este niciodată îndeajuns.
Gândind asta m-am scuturat și m-am urcat în mașină, am pornit motorul dar am mai rămas câteva clipe, obosit, cu piciorul pe ambreiaj și mâna pe schimbătorul de viteze. Pe cine păcălesc eu, mi-am zis, marea nu ne va umple niciodată pe amândoi, însă merită mers mai departe, mi s-a replicat din dreapta, vocea revenise, merită continuată căutarea, ce ai avea de pierdut, căci doar de asta ești aici, asa e, am recunoscut și am urnit mașina din loc, părăsind faleza și îndreptându-mă către orășelul unde, conform adresei din buletinul vechi, stătuse odata femeia care mă scosese, neașteptat, din rutina zilnică în care mă scurgeam, dându-mi, poate fără voia ei, un scop imediat al existenței.
Am găsit adresa fără prea multă bătaie de cap, blocul era chiar la intrare în oraș iar apartamentul la etajul întâi, și m-am găsit din nou în fața unei uși de lemn, însă niciun plastic nu era lipit aici, nimic nu trăda numele locatarilor, oi fi nimerit unde trebuie? m-am întrebat și am sunat lung, de două ori, la fel cum am făcut-o atunci, la ușa ei. Dar de data aceasta mi-a deschis o femeie mai în vârstă, în jur de cincizeci de ani, care nu purta halat de baie, ci haine obișnuite, de casă, largi, ascunzând elegant formele imperfecte, oricât ne-am dori reversul, trupul îmbătrânește, iar spiritul odată cu el. Asemănarea însă era izbitoare, parcă o vedeam pe aceeași femeie într-o altă etapa a vieții, ridată, cu o privire mai obosită, împovărată de trecut dar deschisa încă spre viitor, punându-mi aceeași întrebare, mirată de figura mea necunoscută în cadrul ușii, Ce doriți? Iar eu i-am răspuns, cât de bine am putut, spunându-i că sunt un prieten al fiicei sale, al cărei nume l-am zis clar, așteptând confirmarea care nu întârzie să apară, da, era maică-sa.
Apoi am inventat o poveste care se desfășura pe mai multe planuri întrepătrunse, bogată în detalii pentru a-i conferi veridicitate, iar la final toate îndoielile i se risipiră, decise să îmi dea credit și să mă invite în casă. Ce bucurie să cunoască un prieten atât de apropiat fiicei ei, de când s-a mărit, conflictul dintre generații s-a adâncit, iar ele nu mai vorbeau așa cum o făceau odată, și viața personală a fiicei rămăsese cumva un subiect închis, chiar daca mama, mereu avidă de informații, încerca să afle, poate pentru că vroia, încă, să se simtă parte din viața ei, să participe cumva, afectiv, la ceea ce i se întâmpla.
-Doriți o cafea? spuse iar eu am dat curs invitației și am zis Da, mulțumesc frumos, aș bea una.
Am luat loc în sufrageria mobilată cu gust, probabil mobila fusese făcută pe comandă și destul de recent pentru că era nouă, de un negru lunecos străbătut pe alocuri de fâșii grena ce-ți învăluiau plăcut privirea. Câteva minute am rămas singur, femeia dispăruse în bucătărie, și am profitat de asta pentru a trece în revistă cărțile din biliotecă. Poți spune multe despre o persoană văzând ce cărți citește. Mi-au sărit în ochi Muntele Vrajit, apoi Ulise al lui Joyce, erau acolo și Sartre, Camus, Gide apoi, pe un alt raft, clasicii noștri, se citeau cărți bune în casa asta, oare cine le-o fi cumpărat în timp, putea fi tatăl ei, un colecționar, sau mama, autodidactă, iubitoare de literatură. Sau, de ce nu, chiar și ea, cel putin pentru o parte, în anii de liceu și facultate. Am pus mâna pe Love Story al lui Erich Segal și am deschis-o, era o ediție veche, de anticariat, publicată în 1972 la editura Univers, cu pagini îngălbenite de vreme. Pe prima pagină era un scris de mână cu tuș negru, “Pentru tine, cu drag”, și mai jos, semnat, “G”, un mesaj impersonal, însă îndeajuns pentru cine o primise în dar, ea sau mama ei, în tinerețe.
-Am fost foarte apropiate noi două, am auzit dintr-o dată și am tresărit, punând parcă rușinat cartea la loc. Tot timpul îmi spunea că eu sunt pentru ea mai mult decât o mamă, sunt o prietenă, și asta era măgulitor, vă dați seama. Iar când a murit tatăl ei, soțul meu, durerea ne-a apropiat și mai mult, mai ales că era la o vârstă fragedă, nu avea nici șaisprezece ani. Nu îmi dau seama exact când a început să se îndepărteze de mine, probabil odată cu plecarea la București unde a început o altă viață, independentă, stiți cum e, râse și eu am râs cu ea, aprobator. Ce sunt eu acum mai mult decât o amintire?
-Eh, exagerați, am spus. Nu e chiar așa.
-Probabil, dar înaintând în vârstă devii nostalgic și sentimental, privești lucrurile în mod exagerat. Nu ai cum să te controlezi. Dar să lăsăm asta, spuse pe un alt ton.
Pusese ceștile de cafea pe măsuța joasă de sticlă din fața canapelei pe care mă așezasem și mă îmbie să servesc.
- Cum se face că ați trecut pe la mine? Nu am înțeles prea bine când mi-ați zis din ușă.
- Trebuia să mă întâlnesc cu fiica dumneavoastră acum câteva zile am spus sigur pe mine. Să iau ceva de la ea, o carte, destul de importantă pentru un proiect la care lucrez. Însă nu am mai găsit-o acasă, mi s-a zis că se mutase. Mi s-a părut ciudat că nu mi-a spus, știa că urma să o vizitez. Nimeni din anturajul ei nu știa de asemena nimic, la telefon nu mi-a răspuns iar asta mi s-a părut iarăși puțin bizar. Azi am trecut prin Constanța și mi-am amintit că a locuit aici înainte să vină la București. Mi-am zis că poate știți ceva. Îmi trebuie cartea aceea, este o carte rară, nu știu dacă o mai găsesc pe undeva. Plus că a plecat așa, fără niciun semn…
-Da, știu că a plecat din București. Ciudat că nu a spus chiar așa la nimeni, era bucuroasă când a vorbit cu mine despre asta.
-Știți unde s-a dus? am întrebat cu sufletul la gură.
-Da, în Cluj, la Spitalul Clinic Județean. A reușit să se transfere la rezidențiatul de psihiatrie, este mai bine plătit decât cel de neurologie pe care îl făcea în București. A găsit acolo un post, la București la psihiatrie nu mai era nimic. Și a trebuit să plece repede, să nu îl piardă, mi-a zis că totul s-a întâmplat aproape peste noapte.
Se lămurise misterul. Nu aveam nimic de-a face cu plecarea ei, ce nebunie să mă fi gândit la asta. Fusesem doar o distracție de o noapte, o joacă, mă folosise ca pe un obiect, o masa de carne din care mâncase cu lăcomie apoi lăsase resturile să se ridice și să plece singure, urmând să se ridice la rândul ei din așternut, senină, să se spele de mine și, probabil, să se ducă la spital. Era medic rezident, neurolog la început de drum, se spune că medicii sunt dotați cu sânge rece, iată, sângele ei nu era altfel. Mă găsisem întâmplător la ușa ei și m-a luat ca atare, m-a analizat, m-a catalogat și a decis într-un final să mă consume, cu aviditate, primindu-mă în ea, hulpavă, ce fel de femeie era să se înjosească astfel?
Plecarea îi fusese probabil planificată demult, avea să se mute într-un alt oraș, doar să i se aprobe transferul, acolo avea să își continue viața, ca și până acum, se schimba doar cadrul, orașul, nu și ea, ea va fi aceeași, purtând aceleași drame, același bucurii, aceleași întrebări, oare cine îi va potoli foamea? Probabil un alt necunonoscut, agățat într-un bar sau club, pe care îl va devora într-o noapte, dintr-o singură înghițitura, cum a făcut-o cu mine.
Dintr-odată mi-am dat seamă că nu aveam ce căuta acolo, la masa aceea neagră brazdată de fâșii grena, vorbind baliverne cu o doamnă pe care acum o vedeam pentru prima oara în viață, bucuroasă de o vizită a unui presupus prieten al fiicei sale îndepartate, sorbind dintr-o cafea puțin prea dulce pentru gustul meu. Gândind asta m-a apucat brusc rușinea, umblam după cai verzi pe pereți în loc să îmi văd de treabă, fata plecase din motive externe mie, ce medic neurolog nu ar vrea să ajungă psihiatru? am râs în sinea mea. Trebuia să plec, să fug cât mai repede înapoi, acasă, să uit ceea ce se întâmplase și să nu mă mai gândesc la ce s-ar fi putut întâmpla, întrevedeam acum asta, răspunsul era probabil nimic, m-aș fi trezit singur în cameră, iar ea la bucătărie, bând cafeaua, calmă, rece, distantă, ignorându-mă, încercând să îmi grăbească plecarea, să închidă ușa după mine și să își reia preocupările ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Iar în fond ar fi avut dreptate, nu fusese nimic mai mult decât astâmpărarea unei pofte carnale, într-un fel obișnuite, cine a spus că nu suntem decât niște animale dotate cu gândire, a avut dreptate.
-O să văd ce fac, am zis, și cuvintele mi-au sunat fals, de parcă nu erau rostite de gura mea, poate am să dau o fugă pe la Cluj, nu am mai vazut demult orașul. O să o caut la spital dacă ajung acolo, probabil o să o găsesc am adăugat și m-am grăbit să ies, mulțumindu-i frumos pentru ospitalitate.
6.
-Lu’ Mia i-au dat tatele! spune Marian Poteleanu tragandu-si ciorapii in picioare. Ai vazut? I-au dat tatele! Ai vazut ce tate are? Ca doi cartofi.
Stau pe marginea patului in casuta de lemn unde suntem cazati. E vara, am terminat clasa a cincea si am plecat in tabara, la Tusnad. E munte, e soare si sunt ursi.
-Am vazut, raspund absent. Stau cu ea in banca.
-Si cum e? Eu in locu’ tau numa acolo m-as uita. Nu ai vazut? Ca doi cartofi.
Asa era. Vazusem. Imi venea sa ii ating, sa ii palpez, sa ii intorc ca pe butonul radioului nostru din sufragerie, cand cauta mama frecventele. Iar cateodata ma aplecam peste ea, sa imi ridic creionul de jos, cazut in partea ei de banca. Si atunci imi frecam coatele de ei, cu buna stiinta. Si ea radea la mine cu dintii albi dezvelindu-si toata gingia.
Azi Mia poarta un tricou larg si pantaloni scurti. Cand urca pe munte, tricoul face cute la piept care se misca de sus in jos.
-Si ai vazut cum i se misca sub tricou?
-Am vazut.
Ies din casuta si cobor in spate, la rau. E racoare afara, se apropie seara. Apa Oltului e rece ca gheata si limpede, se vad pestii. O sa prind unul inainte sa plec. O sa prind unul si o sa i-l dau Stefaniei. O sa prind unul, o sa il frig la focul mic langa care ne strangem in fiecare seara si o sa mancam amandoi din el, direct de pe bat. O sa suflu in el, sa nu o friga. Si ea o sa imi multumeasca si o sa ma tina de mana. Si ea o sa ma tina de mana, iar eu o sa ii multumesc in gand.
Stefania nu are tate. Dar acum isi poarta parul lung, impletit in doua cozi, prinse la spate. Azi si-a pus in par o floare pe care a cules-o de pe marginea drumului si m-am intristat. Ii facusem o coronita din flori de camp inca din prima zi de tabara pe care am tinut-o sub pat. Nu mi-am facut curaj sa i-o dau. Azi am stans florile in pumn pana mi-au iesit petalele scofalcite printre degete. Apoi le-am aruncat.

E seara, stam in jurul focului. Un foc mic, abia palpaie. Focul mare, de tabara, va fi in ultima zi. Ne-am strans in cerc, in mijloc e Adi Trasca. Cantam in cor, Esti o floare, esti un crin, esti parfumul cel mai fin, si sa-ti spun ca te iubesc, colo jos ma iscalesc, si asteptam sa traga linie cu varful adidasului, in fata unei fete. O face, o alege pe Florentina Curteanu care il saruta pe obraz si intra in cerc in locul lui. Aplaudam razand si o luam de la capat cu cantecul. Florentina il alege pe Liviu care o alege pe Stefania. Il vad cum o saruta si imi musc obrazul pe interior. Stefania trebuie sa ma aleaga pe mine. Trebuie. Ii simt deja sarutul cu miros de levantica. Sunt o floare, sunt un crin, sunt parfumul cel mai fin, o stiu, si ea o stie, o stie de cand m-a luat de mana, o stie de cand mi-a sustinut privirea minute intregi, intr-o pauza in care m-a surprins fotografiind-o printre degete, facandu-ma sa rosesc. O stie, pentru ca am continuat sa o privesc atunci, indraznet, incercand sa ii spun cu ochii ce nu indrazneam cu gura. Pentru ca atunci cand toti porumbeii din podul scolii au zburat zgomotosi in aer, intunecand un petec de cer, eu nu m-am miscat din loc, nu am fugit cu ceilalti copii care au inceput sa strige unii la altii zgomotosi si incantati de stolul acela compact ce se formase brusc. Ci am ramas pe loc, asa cum si ea ramasese, privind-o asa cum si ea ma privea, deschis, limpede, mult, pana am obosit, mult, pana am lacrimat, mult, pana a sunat de intrare, facand-o sa isi coboare pleoapele si sa alerge spre clasa.
…colo jos ma iscalesc, spune corul, iar ea trage cu varful tenisilor o linie subtire in praful din fata lui Marian Poteleanu, o linie minuscula, abia vizibila in paloarea rosiatica a focului. O linie tremurata care ma face sa plang de ciuda si sa jur ca maine am sa o trag pe Mia de cutele tricoului, care se misca su-jos in zona pieptului, pentru ca atunci cand imi va veni randul, jos, in fata Miei, am sa ma iscalesc.
7.
La întoarcere din Constanta, la câțiva kilometri de București, pe autostradă, am avut un accident de mașină. Am pierdut controlul volanului și m-am lovit de parapetul din stânga, apoi mașina s-a rotit și s-a lovit, tot cu partea stângă, în plin, de un tir aflat în mișcare ca apoi să fie propulsată în parapetul din partea dreaptă, unde s-a oprit. Toate aceste mișcări au fost comentate de oamenii din jurul meu care m-au scos din mașina zdrobită. Vorbeau între ei mirându-se că încă sunt întreg, mai ales că airbag-urile rămăseseră la locul lor, ciudat, având în vedere natura puternică a impactului la care fusese supusă mașina. Dar tot ei și-au dat răspunsul, nu fusese lovită frontal, ci într-o parte, probabil de-asta eram încă întreg, chiar dacă destul de bine zdruncinat. Îi auzeam ca prin vis, ca și când aș fi fost sub imperiul unui anestezic ce începuse să își facă efectul, înainte să cad în amorțeală și să mi se întunece privirile, apoi exact asta mi s-a întâmplat, m-am prăbușit pierzându-mi cunoștința.
M-am trezit în camera de gardă, la urgență. Eram întins pe un pat iar cămașa îmi fusese descheiată, aveam pieptul liber, cineva probabil a vrut să mă ajute să respir. M-am ridicat pe marginea patului și m-am pipăit, era totul la locul lui, păream în regulă, aveam doar câteva zgărieturi care fuseseră curățate. Deasupra arcadei stângi am găsit un pansament prins cu leucoplast însă nu părea nimic grav, probabil mi se spărsese în urma loviturii de volan. Ce ciudat să pierd controlul așa, din senin, mi-am zis, asta se întâmplă când nu îți eliberezi mintea de gânduri mai ales la volan, și eu gânduri aveam destule în momentele acelea, se materializau toate în jurul aceluiași subiect, femeia cu care mă culcasem inopinat într-o noapte fierbinte și care, iată, era cât pe ce să îmi cauzeze moartea, și asta fără voia ei, acționând la distanță, departe dar totuși aproape, o fantasmă, un abur.
Himerele ne afecteaza viața în aceeași măsură în care o fac lucrurile concrete printre care ne învârtim, în anumite situații chiar mai mult de atât, aș fi putut adăuga, și motive aveam, căci mi se întâmpla chiar atunci.
-Ce avem noi aici, am auzit brusc și m-am întors, lovindu-mi privirea de un doctor brunet, grizonant pe la tâmple. Ce ați pățit?
-Un accident de mașină, am zis, scărpinându-mă după ceafă. Nu știu cum și când am ajuns aici.
-Aha, spuse palpându-mi abdomenul, apoi memberele, încerca să vadă, ca și mine mai devreme, dacă sunt întreg. Vă doare ceva?
-Nu, nimic, totul pare în regulă. M-am speriat doar.
-Și spuneți că nu vă amintiți cum ați ajuns aici? Apoi adăugă întorcându-se către asistenta ce își făcea de lucru într-un colț al camerei, căutând prin niște hârtii, Ce s-a întâmplat cu domnul? Cât timp a stat inconștient?
-Domnul? replică asistenta clipind mărunt, aruncându-și ochii mici spre mine. Aaa, nu știu exact, e aici de o oră și ceva… Erați sus când a ajuns, am sunat dar nu v-am găsit.
-Aha, continuă doctorul pe același ton. Totul pare în regulă cu dumneavoastră, îmi spuse. Însă aș vrea să faceți un control la neurologie, ați stat cam mult inconștient. Ana, fă-i trimiterea, du-l la Monica Avram, sus la trei, la neurologie. Spune-i că l-am trimis eu, acum trebuie să fug, mă așteaptă un pacient, adăugă aruncând ultimele vorbe din ușă, înainte să o trântească după el.
-Mergeți în dreapta, pe culoar, apoi luați liftul până la etajul trei, veți găsi acolo secția de neurologie, mergeți cu hârtia aceasta, știu ei ce au de făcut îmi spuse asistenta după câteva minute înmânându-mi o hârtie.
I-am mulțumit frumos și i-am urmat indicațiile. Am ajuns la neurologie puțin amețit, încă nu îmi revenisem după șoc, fragmente din ceea ce se întâmplase continuau să mă bântuie. Vedeam cu ochii minții parapetul acela venind sinuos spre mine, în încercarea eșuată de a recâștiga controlul mașinii, apoi tornada în care am fost aruncat în urma impactului, lovitura puternică în lateral care mă zgudui dureros, lovindu-mi fruntea de volan, făcându-mă să simt explozia adrenalinei, sunt oameni care caută experiențe de acest gen, ce bine că nu eram unul din ei.
Am intrat în cabinet unde mă întâmpină o doctoriță negricioasă, cu părul în dezordine și halatul alb șifonat, probabil că bătăile mele în ușă au trezit-o dintr-un somn bolnăvicios, cine știe, nu dormise noaptea trecută și ar fi avut nevoie de recuperare iar eu am deranjat-o. M-a întâmpinat fără nicio urmă de amabiliate, mârâind un răspuns inteligibil la salutul meu politicos, apoi îmi ceru pe mutește foaia pe care o studie preț de câteva minute.
-Cât ați stat inconștinet? m-a întrebat cu o voce răgușită, privindu-mă peste ochelarii cu ramă groasă.
-Nu știu, o ora cred, nu mai mult.
-Bine. Luați loc pe pat acolo, să vă testez reflexele.
M-am conformat și m-am lăsat lovit ușor cu ciocanelul, reflexele îmi erau bune, apoi au continuat alte teste, am închis ochii și am întins mâinile pe lângă corp, încă mă puteam coordona, nu amețeam, apoi altele și altele. O urmăream cum mă examinează fără nicio urmă de implicare, eram un obiect, o sarcină de serviciu, eram un golem, un om de tinichea, îmi cerceta mecanismul, carcasa, încerca să verifice dacă totul e la locul lui, dacă îmi mai trebuie ulei, să mă șteargă de rugină și să mă pună din nou în mișcare, trupul e al lor dar sufletul al nostru, slavă Domnului pentru asta.
-Pare totul în regulă, am auzit-o într-un târziu, însă vă sugerez odihnă câteva zile, o să vă dau concediu medical. Apoi vă mai aștept aici, veniți peste o săptămână, o să vă fac o nouă examinare atunci, spuse și începu să completeze un set de hârtii și formulare, păstrându-și aerul obosit și distant.
Oare ce himere o bântuiau în momentele acelea? Câte fantasme îi ocupau mintea și îi goleau sufletul, făcând-o să mă trateze cu o asemena detașare? Poate și ea fusese vizitată de vreun necunoscut în noaptea ce se încheiase, căruia îi deschisese ușa, trupul dar nu și sufletul, pe care îl mistuise cu sânge rece, de doctoriță, apoi îl lăsase în urmă, singur, în așternuturile umede, și venise aici, la spital, obosită, tracasată, deprimată, așa cum probabil venise și femeia pe care încetasem să o mai caut, lăsată de mine în urmă. Cum ar fi fost să o fi găsit aici, mi-am zis dintr-odata, eu în calitate de pacient, iar ea să mă examineze, făcând-o, probabil, la fel de detașat, fără să mă privească cu adevarat, fără să mă recunoască, cercetându-mi învelișul și balamalele, asigurându-se că încă funcționez la parametrii normali. Aș fi lasat-o probabil să mă studieze, sperând că își va aminti, urmărindu-i reacția, așteptând să tresară, surprinsă, recunoscându-mi, poate, mâinile, degetele care o strânseseră puternic în noaptea aceea, sau ochii, în timp ce mi i-ar fi privit profesional. Poate s-ar fi dat un pas înapoi, să mă vada în ansamblu, și ar fi zis, Tu ești, apoi s-ar fi retras în ea și s-ar fi aruncat asupra hârtiilor cu privirea plecată, iar eu aș fi confirmat, Eu sunt, te caut de ceva vreme, M-ai găsit, și acum?, Acum putem continua, Nu avem ce, Ceva ce am lasat neterminat, Așa ți s-a părut?, Categoric, Nu avem ce continua, dar putem începe, Putem începe cu o cafea, Termin tărziu astăzi, Te aștept, cât este nevoie.
Șirul gândurilor mi-a fost retezat brusc, doctorița terminase hârtiile și mi le înmână, privind prin mine, iar eu i-am mulțumit păstrându-mi tonul politicos. Apoi am întrebat-o dacă nu cumva cunoaște o rezidentă la neurologie, o prietenă veche, și i-am spus numele întreg, așa cum îl știam din buletin. Răspunsul m-a surprins, căci a fost, Da, am avut și eu o rezidentă cu numele ăsta, ciudat că mă întrebați de ea.
-De ce este ciudat? am continuat cu vocea gâtuită.
-Pentru că m-am gândit mult la ea zilele astea, am încercat să îmi dau seama ce s-a întâmplat, a dispărut brusc, nu a mai venit la spital de câteva săptămâni, fără nicio explicație. Știți ceva de ea? spuse privindu-mă pentru prima dată cu interes. Asta dacă vorbim de aceeași persoană…
-Nu știu dacă este aceeași persoană, prietena mea acum e în Cluj, am zis încercând să par hotărât, însă a lucrat în București până de curând, nu știu exact unde, niciodata nu am știut spitalul unde lucra. Însă știu că a plecat cu transfer, și-a schimbat rezidențiatul, mi-a confirmat și mama ei, am vizitat-o de curând.
-Hmm, rezidenta mea nu și-a schimbat nimic, sunt destule acte de facut. E o întreagă nebunie birocratică, și eu nu i-am aprobat nicio cerere. Pur și simplu nu a mai venit, am sunat-o și nu mi-a răspuns, m-am gandit că e bolnavă sau că i se întâmplase ceva. Însă nici până acum nu am aflat nimic, am trimis chiar pe cineva la ea acasă dar nu mai stătea acolo, era o altă familie în apartament. Chiar dacă s-a mutat, trebuie să anunțe, să îi încheiem contractul de munca aici, deocamdată e absent nemotivat, nu știu care e procedura, mă rog. Mă gândesc să mă duc la poliție și să o raportez la persoane dispărute, dar nu știu dacă eu ar trebui să fac asta, habar nu am. Cine știe? Poate vă veni până la urmă, era fată serioasă, implicată, mă ajuta mult. Nu părea tipul de om să dispară brusc, fără un motiv, spuse.
-Da, probabil va veni, am zis împăturind hârtiile acelea ce mi se lipiseră de palmele transpirate. Nu cred că trebuie mers la poliție, ar fi degeaba am adăugat. Nu cred că ar ajuta la nimic
-Probabil. Însă poate m-ar ajuta pe mine, să știu că am facut tot ce puteam face, mă rog, o să văd. Dar să lăsăm asta, mai ales dacă spuneți că nu e vorba de prietena dumneavoastră. Vă aștept săptămâna urmâtoare, încheie.
-Da, pe săptămâna următoare, am zis și eu și m-am grăbit să părăsesc încăperea.
Dar nu am plecat imediat. M-am așezat pe un scaun de pe coridorul de așteptare, cu fața în palme, amețit, încercând să îmi calmez tumultul gândurilor. Conicidența ar fi fost mult prea mare, nu îmi venea să cred în ea. Dacă nu se transferase, așa cum știa mama ei, unde putea fi? Și de ce și-ar fi mințit mama, inventând un transfer în alt oraș, îndepartat? Poate să o protejeze, să o liniștească, să nu îi dea motive de îngrijorare, și în același timp să îngreuneze vizitele, camuflând astfel plăsmuirea. Ar fi putut fi încă în București, m-a fulgerat un gând, poate s-a mutat doar câteva străzi mai încolo, urmărind o strategie bine pusă la punct, greu de imaginat că cineva ar căuta-o aproape de locul pe care il părăsise. Poate încercase să lase totul în urmă, să-și schimbe personalitatea, să-și inducă uitarea, eradiindu-și amintirile pe termen scurt, păstrând doar pe acelea care nu i-ar face rău. Și-ar fi păstrat și personalitatea veche, însă reinventată, undeva în Cluj, pentru prietenii apropiați și familie, iar ea ar fi dus o altă viață, pe un tărâm virgin, cu un alt nume, o altă ființă, un alt început.
M-am ridicat într-un târziu și m-am îndreptat spre ieșire, hotărât să o caut în continuare. Accidentul acela nu fusese întâmplător, concursul de circumstanțe prin care am fost propulsat direct la spitalul unde lucrase înainte să dispară fusese un semn, cineva încerca să mă aducă la loc pe traiectoria pe care pornisem, spunându-mi că ceva extraordinar în viața mea avea să se întample, că pentru prima dată nu mai conta prezentul iar viitorul își schimba perspectivele.
Toți fugim de himerele noastre dar sfârșim devorați de ele, m-am zis obosit urcându-mă într-un taxi.
8.
Ce-ar fi de spus in legatura cu o fata de douazeci si cinci de ani care a murit?
Ca era frumoasa. Si inteligenta. Ca-i placeau Mozart si Bach. Si The Beatles. Si eu.
Asa incepe Love Story, in colectia Meridiane, editura Univers, 1972, asta citisem in casa mamei ei, in cartea primita cu dedicatia “Pentru tine, cu drag, ”, si apoi mai jos, “G”.

Stau pe malul Dambovitei, langa un pod. Privesc apa murdara. O frunza plutind usor, in deriva, mai mult din inertie. O libelula dandu-i ocol in cercuri mici, nehotarata, aseazandu-si apoi picioarele subtiri pe ea. Surplusul de greutate accelerandu-le alunecarea, scurgandu-le sub pod, cu un siaj abia conturat.

Ce-ar fi de spus in legatura cu o fata de doisprezece ani care a murit? Ca era frumoasa. Si inteligenta. Ca-i placea sotronul. Si ca a fost prima mea iubire.
Si ca ei i-am scris primul biletel de dragoste, cu un creion cu varful bont. Am scris apasat, cu litere de tipar “Ailaviu”, si i-am indesat hartiuta in buzunar la sfarsitul orei de matematica. Apoi am continuat, cu acelasi creion, “Ailaviu”, inaintea orei de geografie, la intrarea in laboratorul plin de harti umede mirosind a mucegai, “Ailaviu”, la ora de chimie, printre eprubetele cu miros de sulf si sare, “Ailaviu”, la ora de agronomie, printre puietii de ciresi plantati pe langa gardul scolii.
Ailaviu deci te iubesc, la sfarsitul orelor, apasandu-mi coatele pe verdele zgrunturos al zidului scolii, ailaviu deci te iubesc, alergand dupa ea si indesandu-i-l langa celelalte, in buzunarul mic al uniformei, ailaviu deci te iubesc, intorcandu-i spatele si fugind spre casa, usor ca un fulg, cu ghiozdanul miscandu-se sus-jos-sus-jos, ca tatele Miei sub tricou, in vara ce trecuse, la munte.

Noaptea a trecut rece, a trecut calda, apoi a trecut iarasi rece, lasand loc unei dimineti ingalbenite, cu multe frunze pe jos, cu ghete negre decojite si ciorapi flausati. O dimineaza ca o lacrima intr-un cub de gheata. O dimineaza cu pulpele mele fierbinti pe scaunul rece din clasa, deschizad drumul unei zile cu intrebarea, Ai vazut biletelele de la mine? nerostita pana la sfarsitul orelor, insa aruncata inainte de plecare, din varful buzelor, timida, dintr-o suflare, Aivazutbileteledelamine? atunci cand lipsa oricarei reactii devenise un morman de sarma ghimpata.
-Ai vazut biletele de la mine? si rapsunsul sparse aerul in cioburi ascutite, in prezenta celorlalti colegi:
-Sa vezi ce chestie, imi curgea nasul si mi-am scos batista. Odata cu ea au cazut multe biletele pe jos, eram plina de hartii peste tot, apoi le-a luat vantul si eu alergam dupa ele pe sosea, de parca eram nebuna! Era sa ma calce si o masina! Si incepu sa rada.
Apoi se intoarse brusc si ma privi in ochi, spunand simplu: Le-am citit pe toate.
Si imi zambi cald.
Si imi intoarse spatele, alergand spre casa, cu ghiozdanul miscandu-se sus-jos-sus-jos, ca tatele Miei sub tricou.

Ce-ar fi de spus in legatura cu prima mea iubire la doisprezece ani care a murit? Ca era frumoasa. Si inteligenta. Ca-i placea sotronul. Si tara tara vrem ostasi. Si ca a avut un sicriu mic, din lemn de fag. Si un alai bogat, format din familie, prieteni si multi colegi de scoala. Si ca nu am plans la moartea ei. Dar ca port de atunci atarnate de gat doua pietre de moara cu zimti.
Pentru ca nu am inteles. Nu am putut intelege, cu mintea mea de copil, ce cauta in mijlocul soselei in momentele acelea, cum de soferul nu a vazut-o alergand dupa minge, si cum de a putut-o lovi in plin, sec, transformand-o intr-o masa de carne sangerie. A murit pe loc, si eu odata cu ea.
Caci privesc totul ingrozit, si cerul se despica, apoi se sparge in felii prafuite de albastru si se prabuseste. Asfaltul se deschide si ma suge in el cu buze de smoala inrosite de sangele Stefaniei. Isi linge apoi dintii de bestie si rade in hohote si strigate, in claxoane de masini si sirene de salvare, in lamentari si urlete de neputinta.
Mama trage de mine in nestire, dar eu sunt greu, de neclintit, cu pietrele de moara atarnand ca doua margele pe ata, cu picioarele infipte pana deasupra gambei in raul de sange din care nu pot sa ii prind niciun peste, caci acum totul s-a terminat.

Imi pun coatele pe balustrada de fier a podului. E rece, ma revigoreaza. E liniste, nu e nicio masina pe strada.
Nu plecase din Bucuresti, exact cum banuisem. Am gasit-o dupa cateva zile in care mi-am stors creierii cautand o solutie, folosindu-ma intr-un final de un prieten de la compania de telefonie mobila. Am avut noroc, caci pe baza adresei din buletinul nou figurau doua numere de telefon. A raspuns la cel de-al doilea, i-am recunoscut imediat vocea aceea obosita, detasata, si mi-am inchipuit-o stand pe marginea patului, cu coatele pe genunchi, gandindu-se daca sa raspunda sau nu, daca merita efortul de a o face. O facu, spre norocul meu, aruncandu-mi un Alo cu accent pe prima litera, lungind-o putin, aaaalo.
-Buna ziua, va sun din partea companiei Fan Curier, aveti la noi un colet din Constanta. A fost trimis la o adresa din Cluj, insa nu am gasit pe nimeni acolo. Politica noastra este sa sunam destinatarul daca nu gasim pe nimeni acasa, coletul trebuie primit personal si semnat de primire. Ati putea sa ne spuneti unde sa vina un coleg de al meu cu el?
O sunasem dis de dimineata, sperand ca astfel ar fi putut cadea in capcana mai usor, buimaca, ceea ce si facu, caci imi raspunse intr-un tarziu, ca si cand ar fi facut eforturi sa se concentreze. Imi dicta adresa pe care am notat-o febril pe o bucatica de hartie, si m-am trezit apoi privind creionul fara varf ce lasase in urma un scris gros, apasat, de tipar, care insa nu cuprindea cuvintele “te iubesc”, nici “ailăviu”, ci “splaiul unirii 46, bloc M, scara 1 apartament 13”.
-Bucuresti? intrebasem
-Bucuresti.
M-am dus in aceeasi seara si am sunat la usa fara nicio ezitare, fara emotie, parca fara ganduri.
Nu am primit niciun raspuns.

Ce-ar fi de spus in legatura cu o fata de douazeci si sase de ani care poate a murit?
Ca era frumoasa. Si obosita. Ca la saisprezece ani ii murise tatal si se departase de maica-sa.Ca mergea cu metroul si fuma Kent.
Ca intr-o noapte se culcase cu mine si ca de atunci ma locuia.
Si ca azi dimineata, la prima ora, cand m-am intors la usa ei dupa cateva zile, batand puternic minute in sir, nu am primit in continuare raspuns, iar asta m-a dezarmat complet.
Mi-am lasat bratele sa atarne a lehamite si m-am asezat pe o treapta a scarii de beton privind in gol. Plecase din nou, trebuia sa o iau de la capat, sa o sun iarasi pe numarul de telefon, inventand poate un alt pretext, la fel de stupid ca primul, sperand ca de data aceasta nu am sa mai fiu contra timp. De ce o fi plecat? ma intrebam fara a fi in stare sa caut vreun rapsuns, cu mintea blocata, inotand intr-un vid cognitiv.
Am auzit pasi pe scara si m-am ridicat, cobora o femeie, isi ducea resturile menajere la ghena de gunoi din spatele blocului. Am intrebat-o daca stie ceva de la apartamentul treisprezece si mi-a raspuns privindu-ma curioasa:
-Nu stiu domnule toti vecinii, nu pot sa spun. Multi stau cu chirie in blocul asta, si mai sunt si destule firme pe aici.
-Poate stiti cum arata, am insistat, si i-am descris-o in cateva cuvinte.
S-a oprit cu galeata de gunoi in mana, o tinea nefiresc, ridicata mai mult decat trebuie, parca nu se hotara ce sa faca cu ea. Apoi mi-a zis cu o mina trista, Sunteti sigur ca asa arata?
-Da, sunt sigur, de ce ma intrebati?
-Si nu stiti nimic de ea?
-Nimic, am zis. Ce imi puteti spune?
-Uitati ce e, zise punand incet galeata jos. Acum cateva zile aici a murit o tanara. Venise de putin timp in bloc, statea cu chirie si arata cum mi-ati descris-o dumneavoastra. Insa nu stiu daca statea sau nu la apartamentul treisprezece, tot ce va pot spune este ca a iesit din scara, a vrut sa traverseze strada - alerga, am vazut-o pe fereastra, intamplator. Si a fost lovita in plin de o masina mare, din aceea de teren, care nu are ce cauta oricum in Bucuresti. A aruncat-o pur si simplu in aer, iar cand a cazut, s-a facut fernenita. Au curatat sangele dupa ea doua zile. A venit salvarea, a dus-o la spital, dar a murit pe drum, a dat si la stiri, nu ati vazut?
-Nu… am murmurat ingrozit. Nu am vazut…
-Imi pare rau ca nu va dau vesti bune. Insa, repet – nu stiu daca este persoana pe care o cautati, caci nu stiu unde statea.
-Multumesc, am baguit si am iesit ametit afara.
Puteam afla daca a fost sau nu ea, nu mi-ar fi fost greu. As fi sunat-o, iar daca nu ar fi raspuns, as fi mers din nou la maica-sa, care ar fi stiut. As fi vazut doliul in usa, o cruce alba pe un material negru, si as fi gasit-o cu lacrimile siroind, deschizandu-mi usa larg, mie, prietenului presupus al fiicei sale acum moarta, ultima persoana cu care discutase despre ea si care venise sa ii aduca un ultim omagiu.
Dar daca lucrurile erau neschimbate, daca mama ei mi-ar fi deschis vesela, caci stia cine sunt, invitandu-ma din nou la o cafea, bucuroasa ca am revenit, intrebandu-ma cum de o vizitam a doua oara intr-un rastimp atat de scurt, as fi stiut ca fata moarta in drum spre spital, cu sangele siroindu-i din obrajii rupti, cu ochiul stang atarnad afara din orbita, exact ca Stefaniei, nu ar fi fost ea, nu ar fi fost femeia pe care o cautam de aproape o luna de zile, ci altcineva, o nefericita care apucase sa isi faca, poate, planuri de viitor, insa care niciodata nu se va putea bucura de ele.

Stau pe malul Dambovitei langa un pod si privesc apa murdara, aici, unde acum cateva zile a murit o fata. In spatele meu, la cativa metri distanta, soseaua inca este patata de sange. Un sange innegrit care se confunda cu asfaltul, si care nu se va curata niciodata de acolo. Un sange ca cel al Stefaniei, care a ramas pentru totdeauna parte din soseaua ce rupe si acum satul in doua.
Femeia din bloc ma priveste o clipa de la distanta, cu galeata goala in mana, inainte sa intre in scara. Nu stie daca sa ma compatimeasca sau nu. Nici eu nu stiu. Insa ceva stiu cu siguranta – ma voi opri aici. Nu voi mai continua cautarea, nu voi incerca sa aflu daca murise ea sau altcineva, nu voi incerca sa aflu daca Stefania murise a doua oara.

Ma urc in masina, pornesc motorul si aprind radio-ul. Canta Led Zeppelin, Babe I’m Gonna Leave You.
Nu trebuie sa fugim de himerele noastre, ci sa invatam sa convietuim cu ele, zambesc trist si apas acceleratia.