Ivo Andrić

Născut în Bosnia, lângă oraşul Travnik, într-o familie veche şi sărăcită de arămari, meserie dintre cele care dispăreau odată cu declinul dominaţiei turceşti din Balcani, Ivo Andrić a cunoscut o copilărie umbrită de lipsuri materiale, dar şi de lipsa afecţiunii părinteşti, căci a rămas orfan de mic. a crescut la rude, în oraşul Visegrád, despre care a scris mai târziu, mult şi inspirat, păstrându-i o amintire profundă toată viaţa, acea amintire vie şi dureroasă pe care numai întâmplările din copilărie le imprimă în memoria omului. 
A urmat liceul la Sarajevo, iar studiile universitare, de istorie şi slavistică, la universităţile din Zagreb, Viena, Cracovia şi Graz. Ca elev şi student. a luat parte la activitatea organizaţiei revoluţionare "Tânăra Bosnie", care lupta pentru eliberarea popoarelor iugoslave de ocupaţia austro-ungară, din rândurile căreia va porni şi acea împuşcătură din 28 iunie 1914, a atentatului de la Sarajevo, marcând începutul primului război mondial. numai după câteva zile, Andrić a fost arestat de autorităţile  ocupante şi deţinut 3 ani, întemniţarea marcându-i puternic sensibilitatea şi influneţându-i pentru mult timp atât viziunea asupra lumii, cât şi caracterul unor opere literare. 
Între 1921 şi 1941, Andrić a parcurs toată ierarhia unei cariere diplomatice remarcabile, de la vice-consul în Bucureşti, până la ambasador la Berlin, trecând prin Graz, Roma, Madrid, Geneva. în aceeaşi perioadă a desfăşurat o activitate literară intensă, publicând atât volume, cât şi în periodice şi în presa literară. În 1926 a fost ales membru corespondent al Academiei Sârbe, iar din 1939 a devenit membru plin. 

Ivo Andrić a debutat literar ca poet, în 1914, într-un volum colectiv apărut la Zagreb. În 1918 a publicat un volum de proză lirică sub titlul "Ex Ponto", volum dominat de sentimentul claustrării recente şi cu rezonanţe ovidiene. În 1920 îi apare cel de al II-lea volum de poeme în proză, "Nelinişti", cu accente reflexive, prefigurând şi unele domenii tematice şi direcţii majore în care se va dezvolta scrierea sa. 
Tot în 1920 debutează şi în proză, cu nuvela istorică "Drumul lui Ali-Djerzelez", arătând un scriitor format, de o mare vigoare epică a expresiei. În perioada interbelică mai publică trei volume de proză scurtă şi un număr însemnat de povestiri şi eseuri în presa literară. În timpul celui de-al doilea război mondial, Andrić a trăit cu totul retras din viaţa publică, interzicând tipărirea şi retipărirea operelor sale, dar lucrând intens la trei romane, care vor fi tipărite abia în 1945("Domnişoara", "E un pod pe Drina" şi "Cronică din Travnik"). După război însă, a desfăşurat o amplă activitate politică, culturală şi literară. După numeroase premii şi distincţii literare câştigate în ţară, în 1961 primeşte Premiul Nobel pentru Literatură, „pentru forța epică cu care a zugrăvit motive și destine din istoria țării sale”. 

Potecile

La începutul tuturor potecilor şi drumurilor, în însăşi temelia gândului despre ele, se află trasată adânc şi de neşters, poteca pe care am păşit pentru prima dată liber, pe picioarele mele.

Lucrul acesta s-a petrecut la Visegrad, pe drumurile lui tari, şerpuitoare şi accidentate, unde totul este uscat şi sfrijit, fără frumuseţe, fără speranta frumuseţii, fără dreptul la speranţă, unde un dumicat amar, pe care omul nu l-a înghiţit niciodată, zvâcneşte în gâtlej la fiecare pas, unde arşiţa şi vântul şi zăpada şi ploaia macină pământul şi sămânţa din pământ, iar pe toate câte răsar şi rodesc totuşi, le stigmatizează, le frâng şi le încovoaie atât de mult de parcă ar vrea, dacă s-ar putea, să le înfigă cu capătul celălalt în ţărână, pentru a le întoarce în anonimatul şi bezna din care se smulseseră şi încolţiseră.

Sînt nenumărate potecile care împânzesc, ca nişte fire şi şireturi, dealurile şi povârnişurile din preajma oraşului, vărsându-se în albia drumului alb, sau dispărând lângă apă şi în desişul verde al sălciilor. Instinctul oamenilor şi al animalelor a trasat aceste căi, iar nevoia le-a bătătorit. Greu e acolo şi să pleci, şi să umbli, şi să te-ntorci. Omul se aşează pe un bolovan şi se adăposteşte sub copac, pe locuscat sau la umbră subţire, spre a se odihni, a se ruga sau a-şi număra banuţii luaţi în târg pe produse ţărăneşti. Pe acele poteci, măturate de vânt şi spălate de ploi, infestate şi purificate de soare, unde nu se întâlnesc decât vite costelive şi oameni tăcuţi, cu chipuri aspre, acolo mi-am întemeiat eu gândul meu despre bogăţia şi frumuseţea lumii. Acolo, neştiutor şi slab, şi cu mâinile goale, am fost fericit de o fericire ameţitoare, fericit de toate câte acolo nu sunt, nu pot fi şi nu vor fi niciodată.

Iar pe toate drumurile şi potecile pe care le-am străbătut mai târziu în viaţă, am trăit numai din această fericire, din gândul meu despre bogăţia şi frumuseţea lumii acesteia. Căci, sub toate drumurile pământului curgea continuu, vizibilă numai pentru mine, poteca aspră de la Visegrad, fin ziua în care am părăsit-o şi până astăzi. De fapt, după ea mi-am măsurat pasul şi mi-am potrivit mersul. Toată viaţa ea nu m-a părăsit.

În clipele când mă simţeam ostenit şi otrăvit de lumea în care printr-o nefericită întâmplare trăiam şi printr-o minune răzbăteam şi rămâneam în viaţă, când mi se întuneca zarea şi mi se tulbura vederea, atunci îmi aşterneam cu evlavie înaintea mea, precum un credincios, covoraşul său de rugăciune, poteca mea sărmană, tare şi sublimă, care lecuieşte orice durere şi suprimă orice suferinţă, căci le cuprinde în sine şi le întrece pe toate. Astfel, de câteva ori pe zi, profitând de orice clipă de linişte din jur, de orice răgaz în discuţie, eu străbăteam o parte din drumul acela de pe care nici n-ar fi trebuit să cobor vreodată. Şi aşa, până la sfârşitul vieţii, nevăzut şi neştiut, voi parcurge totuşi lungimea sortită a potecii din Visegrad. Iar atunci, odată cu firul vieţii, se va curma şi ea. Şi va pieri acolo unde pier toate potecile, unde dispar toţi paşii şi împasurile, unde nu mai există nici umblet, nici trudă, unde toate drumurile pământeşti se vor încâlci într-un ghem absurd şi se vor mistui, ca o scânteie de mântuire în ochii noştri care se vor stinge şi ei, după ce  ne-au adus până la ţel  şi până la adevăr...