Théophile Gautier

S-a născut la 30 august 1811 în Tarbes, orășel în sud-vestul Franței, familia se stabilește însă la Paris, unde Gautier frecventează școala elementară și liceul "Louis-le-Grand", împreună cu viitorul poet Gérard de Nerval, care îi va deveni prieten. La început ar fi dorit să devină pictor, ia contact totuși cu cercurile literare din jurul lui Victor Hugo și este prezent la premiera piesei acestuia, Hernani, care a declanșat în rândurile publicului legendara bătălie între partizanii și adversarii romantismului (la bataille d'Hernani). Gautier publică poezii și scurte povestiri și frecventează "boema" pariziană.

Primul său succes literar îl obține cu romanul în formă de scrisori, Mademoiselle Maupin (1835), în care prezintă istoria vieții unei tinere femei, îmbrăcată în haine bărbătești, care încearcă să-și realizeze idealul în dragoste prin experiențe homo- și heteroerotice, pentru a reveni în cele din urmă la un obișnuit stil de viață. Importantă este prefața acestui roman, în care Gautier dezvoltă teoria "artei pentru artă", conform căreia arta trebuie să fie liberă de orice convențiune morală sau angajament politic, având ca singur scop perfecțiunea estetică.

În domeniul liricii, publică volumul Émaux et camées ("Emailuri și camee", 1852), cu poezii cizelate ca formă până la perfecțiune, care stârnesc entuziasmul unei întregi generații de poeți tineri, ce vor alcătui mai târziu "Școala Parnassiană", care, după romantism, devine cea mai influentă mișcare în literatura franceză. Unul din admiratorii poeziei sale și ai stilului său de viață hedonist este Charles Baudelaire, care îi dedică primul său volum de poezii, Les fleurs du mal.

Povestirile sale fantastice, ca La morte amoureuse (1835), Une nuit de Cléopatre (1842) și Le roman de la momie (1858), vor exercita o puternică influență asupra romanticilor germani.

În domeniul istoriei și criticii literare, Gautier este autorul volumelor Histoire de l'art dramatique depuis vingt-cinq ans ("Istoria artei dramatice din ultimii douăzecișicinci de ani", în 6 voume, 1858-1859), Raport sur le progrès des lettres ("Expunere asupra progresului în literatură", 1868) și Histoire du romantisme ("Istoria romantismului", 1872).

Este și autorul libretului pentru baletul Gisèle cu muzică de Adolphe Adam (1841).

Théophile Gautier se stinge din viață pe 23 octombrie 1872 la Neuilly-sur-Seine, în apropierea Parisului.

Domnişoara de Maupin

- fragment -

Mi te plîngi, dragă prietene, că-ţi scriu atît de rar. Ce-ai vrea să-ţi

comunic mai mult decît că sînt sănătos şi că îţi port mereu aceeaşi

afecţiune ? Sînt lucruri pe care le cunoşti prea bine, atît de fireşti la

vîrsta mea, ţinînd seama şi de frumoasele tale calităţi, încît e aproape

ridicol să trimit o' biată foaie de hîrtie pe o distanţă de o sută de leghe,

în care să nu spun mai mult decît ştii. Ori-cît aş căuta, nu găsesc nimic

care ar merita osteneala să-ţi fie adus la cunoştinţă ; viaţa mea e cît se

poate de liniştită, de o neîntreruptă monotonie.

Ziua de azi o determină pe cea de mîine, după cum ziua de ieri a determinat-o 

pe cea de astăzi şi, fără să am trufia de a mă crede profet, pot prezice

dimineaţa, cu toată certitudinea, ce se va întâmpla seara.

Iată cuin îmi împart ziua : mai întîi mă scol, asta se înţelege de la sine,

aşa începe fiecare zi ; iau gustarea de dimineaţă, fac puţină scrimă, ies

la plimbare, mă întorc, iau prînzul, fac cîteva vizite sau citesc vreo

carte ; apoi mă culc întocmai cum am făcut şi în ajun, adorm, şi

imaginaţia, nefiindu-mi stîrnită de nici o întâmplare nouă, nu-mi

ad'uce decît visuri banale şi răsuflate, la fel de monotone ca şi viaţa

mea reală. După cum vezi, toate acestea nu-s prea amuzante. Totuşi

mă împac mai bine acum cu traiul ăsta decît aş fi făcut-o cu şase luni

în urmă. E adevărat, mă plictisesc, dar în linişte şi cu o resemnare nu

lipsită de o anume dulceaţă, pe care îmi place s-o asemui cu acele zile

de toamnă, palide şi călduţe, cărora le găseşti, după dogorile excesive

ale verii, un farmec ascuns.

Deşi în aparenţă am acceptat-o, viaţa aceasta nu mi se potriveşte deloc

sau cel puţin nu seamănă nici pe departe cu viaţa la care visez şi

pentru care mă cred făcut. Poate că mă înşel, poate că, într-adevăr,,

nu-s potrivit decît pentru acest fel de viaţă ; dar îmi vine greu s-o cred,

căci, dacă asta mi-ar fi soarta, m-aş fi împăcat mai uşor cu ea şi

asprimile ei nu m-ar fi lovit în atîtea privinţe şi încă atît de

dureros. Ştii doar cît de mult mă atrag aventurile ciudate, tot ce-i straniu,

excesiv sau primejdios şi cu ce aviditate devorez romanele şi

povestirile de călătorie: poate că nu se mai află pe tot pămîntul ăsta o

fantezie mai zurlie şi mai hoinară decît a mea : ei bine, nu ştiu cărei

fatalităţi îi datorez faptul că nu am avut parte nicicînd de vreo

aventură şi n-am plecat niciodată în vreo călătorie.

Ocolul lumii înseamnă pentru mine ocolul oraşului în care stau.

Marginea zării mă împresoară din toate părţile, mă lovesc pretutindeni de real.

Viaţa mea este aidoma cu a scoicii pe bancul de nisip, cu a iederii ce se înfăşoară

pe trunchiul copacilor, cu a greierului din vatră. Sînt de-a dreptul uluit

că picioarele încă n-au prins rădăcini.

Amorul este zugrăvit legat la ochi, de fapt Destinul ar trebui zugrăvit

astfel.

Valetul meu, un ţărănoi cam bădăran şi greu de cap, a colindat

întreaga lume aşa cum o cutreieră crivăţul, a fost nu ştiu pe unde

dracu, pe ce meleaguri, i-au trecut prin faţa ochilor tot felul de

minunăţii pe care eu nu le-am văzut decît în vis, şi nu se sinchiseşte de

toate astea nici cît negru sub unghie : s-a aflat în cele mai ciudate

împrejurări, a trecut prin cele mai uluitoare peripeţii, prin care-i poate

fi dat cuiva să treacă. Il trag de limbă uneori şi turbez la gîndul că

toate aceste întîmplări minunate le-a cunoscut un bădăran tont şi

nesimţit, care nu-i bun de nimic altceva decît de ceea ce face, adică să

scuture hainele de praf şi să cureţe cizmele de noroi.

E limpede că s-ar fi cuvenit să duc eu viaţa pe care a dus-o

netrebnicul. Iar el mă socoate cît se poate de fericit şi se miră

văzîndu-mă trist şi mîhnit.

Toate acestea nu sînt prea interesante şi nici vrednice d" a fi puse pe

hîrtie, nu-i aşa, bietul meu prieten ? Dar fiindcă ţii cu dinadinsul să-ţi

scriu, mă văd nevoit să-ţi povestesc tot ce gîndesc şi simt şi să-ţi alcătuiesc 

astfel o istorie a ideilor mele, în locul unei istorii a întîmplărilor şi a acţiunilor. 

Nici ordine desăvârşită şi nici mari noutăţi nu vei afla în cele ce-am să-ţi

spun, dar n-ai decît să te răfuieşti cu tine însuţi. Ai vrut-o chiar tu.

Îmi eşti prieten din copilărie, am fost crescuţi împreună, multă vreme

am dus acelaşi fel de viaţă şi ne-am deprins să ne destăinuim unul

altuia gândurile cele mai ascunse. Iţi pot aşadar povesti, şi fără să

roşesc, toate neghiobiile care trec prin capul meu golit de alte gînduri ;

n-am să adaug şi n-am să las deoparte nici un cuvînt, în faţa ta nu sînt

trufaş. Iţi voi spune întregul adevăr, chiar cîndva fi vorba de lucruri

mărunte şi ruşinoase ; bineînţeles că faţă de tine, nu voi juca teatru. ,

' Sub linţoliul de plictiseală apatica de care ţi-am vorbit adineauri, se

iveşte uneori -cîte un gînd, mai degrabă amorţit decît mort, şi astfel nu

întotdeauna mă stăpâneşte dulcea şi trista pace pe care ţi-o dă

melancolia. E un gînd mai vechi care revine, şi mă face să cad iar

pradă zbuciumului de altădată. Nimic nu-i mai obositor decît aceste

vîrtejuri fără rost şi elanuri fără ţintă. De câteva zile, deşi nu am mai

multă treabă decît am avut în altele, mă scol foarte devreme, cu mult

înaintea soarelui, de parcă m-aş grăbi şi mi-ar fi teamă că nu-mi va

ajunge timpul, mă îmbrac la iuţeală, de-ai zice că mi-a luat foc casa,

trăgînd la întâmplare hainele pe mine, şi văitîndu-mă pentru orice

clipă pierdută. De m-ar vedea cineva, şi-ar putea închipui că mă duc la

o întîlnire amoroasă, ori că mă grăbesc să fac rost de bani. Nicidecum.

Nici măcar nu ştiu încotro o voi porni, dar trebuie să plec, şi de-aş

rămâne, mi s-ar părea că-mi pun viaţa în primejdie. îmi pare că mă

cheamă cineva de afară, că femeia care-mi este hărăzită trece în clipa

aceasta pe stradă şi că acum, pe loc, urmează să se. rezolve însăşi

problema vieţii mele.

Cobor, am o înfăţişare buimacă şi speriată, hainele în dezordine, părul

ciufulit ; trecătorii pe care-i întâlnesc întorc capul şi rîd, se gîndesc

desigur că sînt unul din acei tineri desfrânaţi care-şi petrec nopţile prin

taverne sau aiurea. într-adevăr sînt beat, deşi n-am băut ; am pînă şi

mersul şovăitor al unui beţiv, -cînd domol, cînd repezit. Încep să

colind stradă după stradă, aidoma unui cîine care şi-a pierdut stăpînul 

şi-l caută la întîmplare ; sînt foarte neliniştit, foarte încordat, tresar la cel 

mai mic zgomot, cînd văd un grup de oameni, mă strecor şi eu printre ei, 

iară să mă sinchisesc de bruftuiala celor de care m-am ciocnit şi privesc 

în jur, cu o limpezime acăutăturii pe care în alte momente n-o am. 

Apoi deodată îmi dau seama că m-am înşelat, că în mod cert nu-i acolo, 

că trebuie să merg mult mai departe, poate în celălalt capăt al oraşului, mai ştii ? 

O iau la goană, de parcă m-ar alunga din spate necuratul. Abia ating pămîntul

cu vîrfui pantofilor, sînt uşor ca un fulg. Trebuie să am un aer ciudat,

cu mutra mea preocupată şi furioasă, gesticulînd şi scoţînd strigăte

nearticulate. Cînd mă gîndesc la toate astea cu sînge rece, rîd eu

însumi de mine din toată inima, ceea ce, te rog să mă crezi, nu mă

împiedică, la prima ocazie, s-o iau de la început. Dacă m-ar întreba

cineva de ce gonesc astfel, aş fi foarte încurcat şi n-aş şti ce să-i

răspund. Nu sînt zorit să ajung undeva, pentru că nu mă duc nicăieri.

Nu mi-e teamă că voi întîrzia pentru că nimeni nu mi-a fixat o oră

anume. Nimeni nu mă aşteaptă, aşadar nu am nici un motiv să mă

grăbesc.

Să fie vorba de o întîlnire amoroasă, de o aventură, de o femeie, de o

himeră, de avuţie, de acel ceva de care viaţa mea e lipsită, de acel ceva

pe care-l caut, fără să-mi dau seama, mînat de un tulbure imbold ? Să

fie vorba de existenţa mea, care se vrea îmbogăţită ? O fi dorinţa de a

ieşi din casă şi chiar din mine însumi ? Oare m-am săturat de starea

asta şi năzuiesc o cu totul alta ? E una din aceste pricini şi, poate, toate

laolaltă. Adevărul este că-i o stare foarte neplăcută, o agitaţie

nervoasă, urmată totdeauna de cea mai searbădă lîncezeală.

Adesea îmi spun că, dacă aş fi pornit cu o oră mai devreme, sau dacă

aş fi iuţit pasul; aş fi ajuns la vreme ; sau că, în timp ce trec pe o

stradă, ceea ce caut se află pe o alta, că a fost de-ajuns o îmbulzeală de

trăsuri ca să-mi scape ceea ce urmăresc, la voia întîmplării, de atîta

vreme. Nu-ţi poţi închipui marea tristeţe şi profunda disperare care mă

cuprind cînd văd că toate acestea nu duc la nimic, că tinereţea trece şi

nici o perspectivă nu se deschide în faţa mea : toate pasiunile mele

fără de ţintă murmură surd în inima mea şi se sfîşie între ele în lipsă de

altă hrană, întocmai ca animalele dintr-o menajerie cărora gardianul a uitat 

să le dea de mîncare. In pofida decepţiilor de fiecare zi, — înnăbuşite, 

subterane — e ceva în mine care rezistă şi nu vrea să moară. 

Nu am nici o speranţă, deoarece, pentru a putea spera e nevoie de o dorinţă,

de o anume năzuinţă ca lucrurile să ia mai degrabă o întorsătură decît alta. 

Eu nu doresc nimic anume, deoarece doresc totul. Nu sper, sau mai bine zis 

nu mai sper — e o prea mare neghiobie — şi-mi este perfect egal dacă 

un lucru se va realiza sau nu. Aştept. Ce ? Nu ştiu, dar aştept.