Mateiu Caragiale

S-a născut la Bucureşti, fiul lui Ion Luca Caragiale şi al Mariei Constantinescu. În anul 1889, tatăl său se căsătoreşte cu Alexandrina Burelly şi îşi aduce fiul în noua familie. În adolescenţă, Mateiu îşi descoperă pasiunea pentru heraldică şi pentru genealogie. Îşi căuta strămoşii pe care îi credea aristocraţi.

În 1904 începe la Berlin studiile de drept pe care le abandonează. În anul 1921 îi apare Remember la Viaţa Românească. Din 1916 începe să lucreze la "Craii de Curtea-Veche" pe care o finalizează în 1928. Cartea apare la editura Cartea Românească în 1929. În acelaşi an, la 1 mai primeşte premiul Societăţii scriitorilor români.

În "Agendă" notează faptul că în februarie 1929 începe să lucreze la "Sub pecetea tainei" iar în octombrie la "Soborul ţaţelor".

Placheta de versuri "Pajere" a apărut postum, chiar în anul morţii poetului. Aproape toate poeziile apăruseră în timpul vieţii scriitorului ca şi mare parte a romanului "Sub pecetea tainei". Textele sale heraldice, documentate şi dezvoltate şi însemnările istorice erau destinate uzului personal, n-au fost puse în valoare de scriitor.

„Reacţionar, conservator, antiegalitarist, spirit nu prea religios, veşnic cârtitor, în fine, o conştiinţă de boier de ţară, se comporta ca un lord britanic cu ascendente nobiliare atestate de nouă secole, care, fireşte nu înregistrează niciun prieten, are numai inamici si supuşi”.

A locuit împreună cu soţia sa mai în vârstă cu 25 de ani, Marica Sion, pe strada Robert de Flers, actualmente Logofăt Luca Stroici în casa de la nr. 9a. Odată cu căsnicia, a intrat şi în posesia unei moşii la Sion (Fundulea), cu un conac la care are satisfacţia de a-şi înălţa în 1928 propriul steag cu blazon având culorile de bază („coup vert sur jaune”) din blazonul nobiliar al Karabetzilor, strămoşii săi aleşi.

Înţeleptul

El de măriri deşerte, de faimă, nu visează,
Domnia n-o râvneşte, de curte stă străin.
Ca dânsul nimeni altul bun nu e, nici blajin,
Pe toţi îi miluieşte, cunună, creştinează.

Dar armele iubeşte şi caii, des vânează,
Şi-mbelşugata-i viaţă îşi toarce firul lin,
Mărinimos şi darnic, cu cugetul senin,
El tot mereu petrece şi bea şi ospătează.

Aşa un veac trăit-a, voios şi înţelept,
Şi când l-au dus în raclă cu mâinile pe piept,
L-a plâns ca pe-un părinte mulţimea-ndurerată;

Şi dacă cronicarii uitării-l hărăzesc,
În cântece-amintirea-i e de popor păstrată,
Şi tainic pe mormântu-i bătrânii ulmi şoptesc.

Curţile vechi

De veacuri, părăsite pe-ascunsele coline,
Zac curţi pustii... Acolo tăcerea stăpâneşte
Şi-n verde mantă muşchiul cuprinde şi-nveleşte
Surpata zidărie şi frântele tulpine;

Şi-mpodobind ceardacul cu grelele-i ciorchine,
Sălbătăcita viţă pe stâlpi se-ncolăceşte,
Cu iedera cea neagră ce-n streaşini împleteşte
O lucie cunună uitatelor ruine.

Adânc ca de o vrajă par ele adormite,
Pe iaz visează-ostrovul de sălcii despletite;
Nu tremură o frunză, nu mişcă fir de iarbă,

Şi-n tăinuita culă, ţintind priviri viclene,
Zâmbesc către domniţe boieri cu lungă barbă,
Purtând pe nalta cucă surguci cu mândre pene.

Noapte roşie

Trecând ca o nălucă, prin vifor, prin noroi
El fuge-nvins şi bezna pădurilor l-înghite;
Nu simte cum în valuri, din rănile cumplite,
Îi curge mândrul sânge pe platoşă şiroi.

Dar gându-i vajnic zboară sălbatic înapoi,
Şi când îşi aminteşte cum, de păgâni răpite,
Plăpândele domniţe în lanţuri zac robite,
Şi cum tăiaţi pieriră coconii amândoi,

Pe-un mal de râpă calul şi-opreşte deodată,
Priveşte plin de turbă spre zarea-nflăcărată,
Şi alba barbă-şi smulge şi blestemă hain,

Şi-ameninţând văzduhul, cu pala-n mâna dreaptă,
Se-ntoarce Voievodul mânat de-un aprig chin
În valea unde lupta şi moartea îl aşteaptă.

Mărturisire

Sufletu-mi e-o mare moartă oglindind un cer de jale,
Arse stânci o-nchid în groaza sterpelor pustietăţi,
Pe ea boarea nu adie, veşnic dorm undele-i pale,
Ea în negru-i fund ascunde înecate vechi cetăţi.

Sufletu-mi e-un turn de piatră care cade în ruină,
Iedera şi muşchiul verde zidurile-i năpădesc,
Strajă a singurătăţii trist veghează pe colină,
Şi în juru-i, seara, tainic, liliecii fâlfâiesc.

Sufletu-mi e-o floare rară ce muiată pare-n sânge,
Spulberată-i fu mireasma de-al restriştii aprig vânt,
E-o cântare-ndepărtată ce visări apuse plânge,
E o candelă uitată ce se stinge pe-un mormânt.

Grădinele amăgirii

Grădinile amăgirii te-aşteaptă-acolo unde
Apusa tinereţe s-a ofilit de dor,

Şi apa ce-aţipeşte, în luciu-i rânjitor,
Visările-ţi oglindă şi-ncheagă-ale ei unde.

Şi când ursuză luna în tulburi nori s-ascunde
Şi mut, văzduhul veşted tresaltă-n lung fior,
Va răsări iar umbra cu chip înşelător
Cu ochi a căror taină tu n-ai ştiut pătrunde.

Dar, în zadar vei cere viclenei năluciri
Să-ţi mai învie-o clipă a stinsei fericiri,
Că va pieri, zâmbindu-ţi, cu degetul la gură,

Şi singur iar vei plânge în searbedele zori,
Amara soartă care te-a prigonit cu ură,
Încununându-ţi fruntea cu mohorâte flori.