Prozatoare de mare forţă epică, a reuşit să scape de "captivitatea" scriiturii clasice, imprimând o notă de vigoare textelor sale. Este autoarea volumelor "Nu se poate" (1967), "Nu-mi pasă" (1969), "Cel ce ne scapă" (1992), "False obiecte preţioase"(1998), "America, pantoful Cenuşăresei" (2002), "Fapte bune cu Lisa şi alte 12 moralităţi" (2004).
Stabilită de mulţi ani în S.U.A., prozatoarea Alexandra Târziu este soţia publicistului Andrei Brezianu, fiul poetului şi criticului de artă Barbu Brezianu.
Fragmentul oferit astăzi de "Lumea mea", cu ocazia aniversării autoarei, face parte din volumul "Fapte bune cu Lisa şi alte 12 moralităţi", editat în anul 2004 la editura Compania şi a fost preluat de la http://atelier.liternet.ro.
Teste de război şi pace
(fragment)
Ce ghinion! Chiar în ajunul negocierilor, cînd Secretara de Stat se deplasase deja în deşertul Pink, Omul păcii a făcut un asemenea tărăboi în zonă, bombardînd teritoriile neocupate şi transformîndu-le în mormane de măsele extrase, ca un adevărat ortodentist, încît a trebuit să fie arestat.
- Unde să mai plasez şi capitolul ăsta cu Omul păcii, doamnă Secretară, şi ce întorsătură să-i dau ? întrebă Istoricul, stupefiat de arestarea spectaculoasă care bloca - pentru a cîta oară ? - eforturile dealer-ilor de pace.
- Nu mai bate apa-n piuă, domnule Istoric, şi dă pagina! porunci ea, mai exasperată ca oricînd.
Dintr-un anumit punct de vedere, războaiele astea sînt cam dezamăgitoare, se plînsese doamna Secretară într-o conferinţă cu negociatorii procesului de pace. Ele nu creează nici învinşi, nici învingători. Măcar de-ar rezolva problemele politice! Deşi s-au folosit mijloace ultramoderne de digitalizare şi deformare a percepţiei adevărului prin reţelele interconectate ale calculatoarelor.
După mine, se lansă ea, un război de succes ar trebui să ducă la o apocalipsă informaţională care să confere puterea celui ce deţine controlul reţelei.
- Şi după aceea ?
- Veniţi mai aproape, fraţilor! îi îndemnă ea pe reprezentanţii celor două ţări în conflict, negociatori ai procesului de pace, să ne fotografiem! Ar fi păcat să semnăm acest certificat fără să rămînem şi cu o amintire frumoasă.
- Nu prea sîntem fotogenici, se eschivară participanţii, trăgîndu-se mai la umbră.
- Fotogenici sau nu, toţi trebuie să trăim în pace, declară ea răspicat, făcîndu-se că nu observă scatoalcele pe care şi le trăgeau negociatorii pe furiş. Adică nu simţiţi briza asta promiţătoare a istoriei ? Nu vedeţi valurile mării, colinele care înverzesc, în ciuda atrocităţilor ? Nu vă simţiţi apăraţi de pacea asta dată de Dumnezeu ? îi îmbie ea cu abilitatea-i profesională binecunoscută.
- Nouă ne place pacea, dar nu de noi e vorba, scînci unul dintre dealer-i, făcîndu-şi vînt cu un document secret.
- Dar de cine e vorba ? se burzului Secretara.
- De ei, de oameni. Fără acest război, oamenii cu ce-ar mai trăi, cu ce speranţă ? Pentru că, în timp de pace, ei încep să viseze la prea multă bunăstare. Or, atmosfera de conflict permanent în care trăiesc nu le mai lasă timp de nimic. Şi pe noi nici nu ne costă cine ştie ce să menţinem această stare de lucruri - nişte mese rotunde pe care le oferim colegilor noştri, dealer-i de pace, cu toată generozitatea. Şi o facem numai pentru ei, pentru oameni, pentru fericirea lor.
- De acord, dar ce buget aveţi de gînd să alocaţi fericirii ? se interesă ea, ciocănind nervos cu creionul în agendă.
- Fericirea e mai ales o chestiune de dozaj, de la om la om şi de la cultură la cultură...
- Tocmai de aceea un certificat de pace ar trebui semnat, insistă Secretara de Stat, neobosită în urmărirea priorităţilor ei.
- Pe noi pacea ne-ar ruina. De unde să construim noi toate edificiile alea pentru confort public şi educaţie obligatorii în timp de pace şi care să-i satisfacă pe oameni ? Ar trebui să fim nebuni să ne legăm la cap cu semnătura asta.
- Atunci de ce-am mai orchestrat noi toate atacurile, războaiele, revoluţiile astea ? Nu pentru a asigura pacea în deşert ? se supără Secretara de Stat şi se ridică de la masa negocierilor, trîntind dosarele.
*
Ştire pesimistă neoficială
"Vasul nostru de război - model unic, proiectat pentru un conflict mult mai mare, adică un adevărat război, vas care să poată acţiona în ţări cu o reală ieşire la mare, capabile să găzduiască, să protejeze şi să orienteze fabuloasa conductă spre companiile noastre - s-a scufundat ieri în apele necunoscute ale oceanului. Vom reveni cu amănunte încurajatoare."
Ştire populară
"Anunţul senzaţional referitor la noul medicament destinat combaterii diabetului a fost receptat cu un entuziasm delirant de publicul consumator. Păcat însă că această ştire atît de populară a ocupat tot spaţiul de emisie, eliminînd posibilitatea de a transmite şi ştiri despre strategiile noastre militare sau despre lupta atroce pe care o ducem împotriva "fenomenului"... Nu mai avem spaţiu nici măcar să ne lăudăm cu succesele noastre incontestabile pe plan global, se scuză Istoricul, dînd pagina la repezeală."
*
Slavă Domnului că a fost capturat măcar unul din suspecţii grupului de căprari terorişti, a cărui teribilă misiune de a-l lovi pe preşedinte direct în moalele capului a eşuat! E de la sine înţeles că acest prizonier va divulga toate planurile de atac ale grupului, se autosugestionă Istoricul. Doar se ştie că sîntem o naţiune invulnerabilă, ale cărei pieţe de invidiat au servit nu numai ţări prietene. Totuşi, rapoartele din ultima vreme arată că tocmai aceste pieţe au devenit acum ţinta unor atentate şi evenimente imprevizibile - fie revoluţii, fie tratative de pace, şi, de curînd, chiar atacuri împotriva valorilor naţionale. Şi nu e de mirare că s-au luat măsuri severe: nu se mai construieşte nici un fel de piaţă sau piaţetă, clădirile vor fi ridicate într-un mod haotic, perfect similare şi fără identitate, astfel încît inamicul să nici nu ştie ce atacă.
Dar, lucru curios, observă Istoricul într-o notă de subsol, în urma apelurilor la solidaritate adresate ţărilor prietene şi partener complice la negocieri, atît de îndatorate nouă, aceste ţări se află acum în situaţia de a da din colţ în colţ. Cum e posibil ca o naţiune de eroi, cum este a noastră, binecuvîntată de toţi preşedinţii ei, să nu primească un răspuns pozitiv, spontan şi entuziast ? se întrebă el, trecînd în revistă ştirile din ultima vreme. Şi iată că observatorii noştri politici atrag atenţia asupra unei noi ocupaţii în lume, cea a viţelului de aur. Cică acest viţel ar paşte acum liber şi nestingherit oriunde conducta fantomatică ar putea scoate capul. Dar, deşi paşte paşnic, el creează aproape aceleaşi dispute şi conflicte etnico-teritoriale ca în deşertul Pink.
Bine, îşi zise Istoricul, căutînd de zor în Vechiul Testament, observatorii ăştia politici nici nu ştiu mare lucru despre originea viţelului, de unde vine şi cu ce agendă. Nu ştiu că el există dintotdeauna în istorie, păscînd mai ales pe muchea dintre teritorii şi imperii. Îl găsim chiar între Iisus şi dealer-ii lui, între auritul Bizanţ şi haoticul Imperiu Otoman, a supt pe săturate şi de la primul război mondial, şi de la al doilea, a zburdat de o parte şi de alta a cortinei de fier fără vreun paşaport. Iar azi îl putem vedea ciugulind dezinvolt prin pieţele libere şi mafiote, unde, se pare, popularitatea lui a atins apogeul...
Dar oficial ? Tot ce se ştie oficial e că, în parte, e adoptat de Secretara de Stat şi că, odată cu actul de identitate, Excelenţa Sa i-a conferit şi imunitatea respectivă. Şi tocmai această imunitate a viţelului îi face pe observatorii politici să interpreteze prezenţa lui în zonă ca pe un fenomen de "ocupaţie". Care, e adevărat, declanşează războaie şi dezastre ilegal justificate, dar o face într-o manieră atît de paşnică, încît ar fi păcat să nu se semneze acel acord de pace, care, totodată, ar legaliza şi războaiele ilegale... Asta susţin ei, pe baza unor surse bine documentate. Dar cine să-i creadă ? oftă Istoricul, dînd pagină după pagină şi transferînd tot mai multe evenimente în "cimitirul istoriei".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu