Benjamin Fundoianu

Femeie luminoasă

Femeie luminoasă ca şesurile-n toamnă, 
dă-mi gâtul tău, cuib moale cu paseri de azur, 
dă-mi mânele, mai pure ca pietrele din râuri —
femeie cu gândirea ca un polen netrebnic
şi carnea ca oricare gândire mai zămoasă.
Femeie, pământ negru, te vreau şi te iubesc, 
aş vrea să-l ar, să-l semăn, să-l secer şi să-l macin, 
pământ proaspăt în care dormiră toţi ai mei, 
pământ tânăr în care mi-i tânără chemarea, 
pământul unde-n urmă vreau să adorm şi eu.
Şi vreau — în ciuda celui ce seamănă-n deşert
nisip şi foc, cu umbră la brâu şi soare-n ceafă —
grăuntelui lumină să-i daruiesc şi apă;
aş vrea să-l ar, să-l seamăn, să-l secer şi să-l macin
şi-aş vrea s-adorm cu grâul cel bun la căpătâi, 
pământ, matrice dată din ziua cea dintâi, 
în care mă aşteaptă, ca-ntr-o oglinda, chipul.

Lui Taliarh

pentru Papusu (Armand Pascal)
Boii urâţi şi teferi s-au limpezit în şes, 
şi au ţipat cocoşii târziu şi fără sens.
Ileana, care doarme cu porcii de tărîţe, 
s-a pus să mulgă vacii lapte stelar din ţâţe, 
pământului să mulgă răcoare de cartof.
Toamna bacoviană geme-n ferestre: of! -
Prietene, dă-mi mâna şi taci; aşa; dă-mi mâna.
Priveşte curtea, porcii, şi, râcâind ţărâna, 
cocoşii albi. Priveşte: sufletul meu e trist.
O, Taliarh, acuma, ca şi-n trecut, exist, 
şi beau din vinul ăsta, şi beau din cupa asta.
Vechilul tot nu ştie ce albă-i e nevasta, 
Ileana tot nu ştie decât să mulgă vaci —
şi via să-şi înnoade azurul pe araci.
Vino; să stăm de vorbă cât ne mai ţine vrerea;
că mâne, peste inimi, va izbuti tăcerea, 
şi n-om vedea prin geamuri, tineri şi zgomotoşi, 
amurgul care-aleargă după cireadă, ros.
Că mâne, toamna iară se va mări prin grâne, 
şi vinul toamnei poate nu-1 vom mai bea. Că mâne, 
poate s-or duce boii cu ochi de râu în ştiri, 
să tragă cu urechea la noile-ncolţiri.
Şi-atuncea, la braţ, umbre, nu vom mai şti de toate;
poate-am să uit nevasta şi vinul acru; poate...
Ei, poate la ospeţe nu vei mai fi monarh. –
E toamnă. Bea cotnarul din cupă, Taliarh.

Dorm florile

Dorm florile uşor în plusul moale 
Al nopţii ce se mistuie şi moare, 
Iar licurii de rouă-n cupe clare 
Au scânteieri fugare de opale.
Şi risipit în straturi şi în oale 
Norodu-ntreg de flori mirositoare 
Îşi profilează-n noaptea visătoare 
Conturul zvelt al trupurilor goale.
Un crin suspină-n somn; apoi se-nclină
Extatic, în cascade de lumină
Ce se scoboară blândă dinspre astre.
Şi dintr-atâtea cupe-nlăcrimate, 
Aromele se-nalţă val, furate 
Dintr-un buchet suav de flori albastre.

Rugă simplă

O, ploaia primăverii care-a căzut din timp! 
lasă să-mi  spăl în tine picioarele desculţe, 
lasă să-mi  spăl în tine sufletul meu desculţ!
O, ploaia răcoroasă care-a căzut din timp! 
am întâlnit-o-n drumuri, oblică, pe moşie, 
cu stropii grei de soare ca boabele din spicuri.
Oameni — sau poate-amurgul — în linişte ară
ţelina, spintecată la nesfârşit, fugea, 
şi boii lingeau ploaia din cer, în arătură.
Ploaie, spală pământul de baligă cuminte, 
cruţă pământul, ploaie, de uraganul rău, 
bun, în deşertul mării, setoşilor de umblet, 
umflă sămânţa bine şi fă-o să plesnească; 
sămânţa de lucernă, de popuşoi, de orz, 
orz pentru cai, lucernă la vaci şi popuşoiul
fă-l, ploaie, pentru oameni cari te aşteaptă-n tindă, 
cu porci uscaţi de-amiază, cu vişini, cu pustiu 
şi cu neveste-n care ţipă copiii surzi.
Şi pune frunze-n vişini: ca să se urce-omida, 
fă grâul: să nu moară guzganii de pământ, 
şi sălcii: să se poată bivolii scărpina.

Lasă-n ocol să fete vacile roşcovane, 
lasă să se iubească, din spate, prin ogrăzi, 
scurţi şi cu botul umed, cânii de vânătoare.
Lasă să se reverse podgoriile lumii! 
Fă să se coacă via şi dă-ne vinul nou, 
ce osteneşte capul şi limpezeşte trupul.
Iar mie, dă-mi femeia pământului tău negru, 
albă ca şi lumina pământului tău negru, 
bună ca şi nutreţul pământului tău negru.
Şi-n urmă, prăbuşeşte-mi lumina din văzduh, 
îngroapă-mă sub toată lumina din văzduh, 
agheazmă blestemată, ploaie de primăvară.

Ora de vizită

lui Gala Galaction
În seara asta capul ca o lampă 
îşi arde restul fumegos de gaz — 
şi cineva a pus mâna pe clampă, 
şi cineva m-atinge pe obraz.
În seara asta lungă, cineva 
tuşeşte-n mine, scuipă şi-şi dă duhul, 
şi nici măcar n-aş vrea să fug — n-aş vrea 
s-ajung din nou cu mânele văzduhul!
Stau în odaie ca-ntr-un tren în care 
aştept în geam să crape-un peisaj, 
şi-mi ţin în mână sufletul de soare — 
sărmanul paşaport pentru voiaj.
Mă doare liniştea crescută-n mine — 
mă doare întunericul crescut, 
ca o mocirlă-n care dorm pe vine 
bivolii negri de necunoscut.
O umbră parcă mi-a fugit din trup, 
şi-n seara asta mi-i atât de bine, 
că parcă-aş vrea cu mânele să rup
urzicile care-au crescut în mine.