Printre prietenii și colaboratorii săi se vor număra Pablo Picasso, Jean Cocteau, Alfred Jarry, Erik Satie, Ossip Zadkine, Max Jacob ș.a. Își câștigă pâinea lucrând la o bancă, dar pentru a-și rotunji veniturile începe să scrie romane erotice (pe care le numește pornographiques et alimentaires). Colaborează la reviste literare în care îi apar poemele în proză, publicate mai târziu în volumul de debut, L'enchanteur pourrissant (1909, cu xilogravuri de André Derain).
Atras de pictură, îi aduce în atenția publicului pe Picasso, Douanier Rousseau, Henri Matisse și Georges Braque. Asistă la nașterea cubismului și devine unul dintre animatorii și teoreticienii curentului, fapt consfințit în 1913 de eseul Les peintres cubistes, apărut în revista de sub conducerea lui "Les Soirées de Paris". Apollinaire propune termenul de "orfism" pentru a descrie tendința către abstracția absolută în pictura lui Robert Delaunay, termen care i se putea aplica la fel de bine și lui, ținând seama de prima sa culegere de poeme din 1911 intitulată Le Bestiaire ou Cortège d'Orphée. Tot în 1913 apare volumul care îl consacră, Alcools, în care adună cele mai reușite poeme scrise între 1898 și 1912, suprimând punctuația pentru a nu stânjeni discursul liric, angajat în epopeea libertății expresiei.
În 1907, Picasso i-o prezentase pe Marie Laurencin, pictoriță de talent, ale cărei opere pot fi văzute la muzeul "Orangerie" din Paris, prin care se va lega, printr-o iubire pătimașă, tot mai temeinic de lumea artelor.
În 1914 se înrolează, iar în 1916 este rănit grav la cap de o schijă de obuz și este supus unei trepanații craniene.
În același an apare Le poète assassiné, o culegere de nuvele și povestiri mythiques et autobiographiques. În 1917 pune în scenă piesa Les mamelles de Tirésias, pe care o definește, vizionar, "dramă suprarealistă", piesă care va face subiectul unei opere a compozitorului Francis Poulenc (1947). Continuă să colaboreze la revistele de avangardă literară ale vremii și publică manifestul artistic L'Esprit nouveau et les poètes.
În ianuarie 1918 suferă o congestie pulmonară care îi șubrezește și mai mult sănătatea. În luna aprilie a aceluiași an, apare Calligrammes, o culegere de Poèmes de paix et de guerre, poèmes conversations, idéogrammes lyriques, însoțite de câteva scrisori de pe front (corespondența din această perioadă va fi publicată integral abia în 1947 sub titlul Poèmes à Lou).
Moare pe 9 noiembrie 1918, victimă a marii epidemii de gripă spaniolă. Este înmormântat la cimitirul Père Lachaise din Paris.
În România, Apollinaire a avut mulți admiratori printre scriitorii de avangardă din perioada de după primul război mondial. În 1968 apare o ediție bilingvă cu o selecție a poemelor lui Apollinaire în traducerea lui Mihai Beniuc. În 1971, Editura "Univers" publică în îngrijirea lui Virgil Teodorescu o remarcabilă culegere din textele lui Guillaume Apollinaire, traduse de Leonid Dimov, Ion Caraion, Vasile Nicolescu, Tașcu Gheorghiu, Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Dumitru Țepeneag, Ștefan Augustin Doinaș, Mihai Beniuc. Jarul
Lui Paul-Napoléon Roinard
În nobil foc am aruncat
Cum îl ador și îl transport
Mâini vii și chiar un răposat
Acest Trecut și hârci de mort
Ascult văpaia de-al tău sfat
Galopul brusc de stele-n cale
Fiind doar ce va deveni
Peste centauri se prăvale
Crunt nechezând în herghelii
Și peste plângeri vegetale
Pe unde-s capetele-mi oare
Și-al tinereții-mi Zeu hoinar
Iubirea s-a prostit prea tare
Renască flacăra din jur
Gol sufletul îmi stă în soare
Pe câmp cresc flăcări fără teamă
Ne-atârnă inima-n lămâi
Tăiate țeste ce m-aclamă
Și-aștri ce-au sângerat întâi
Tot țeste de femei se cheamă
E fluviu prins de-oraș cu ace
Și te fixează ca veșmânt
La amfionul blând ce-ți place
Tu rabzi încântătorul cânt
Ce face pietrele să joace
*
Ard în jarul cu-adorabilă arșiță
Și mâinile credincioșilor din nou mă aruncă-n el multiplu fără număr
Membrele mijlociților ard lângă mine
Țineți departe de jar osemintele
Sunt în stare pentru vecie să întrețin focul despre desfătările mele
Și păsările apară cu-aripa lor fața-mi și soarele
O! Memorie Câte seminții ce decad
Tindaride cu năpârcile-n flăcări ale fericirii mele
Și șerpii sunt oare doar gâturi de lebede
Nemuritoarele ce cântărețe n-au fost
Iată viața mea re-nnoită
Mari vapoare tot trec și iar trec
Mâinile încă o dată-n Ocean mi le-nmoi
Iată pachebotul și viața mea re-nnoită
Flăcările ei sunt imense
Comun nu mai este nimic între mine
Și cei ce se tem de arsuri
*
Din înălțimi de unde tot cugetă lumina
Grădini rotind mai nalte decât mobilul aer
Coboară viitorul mascat arzând prin ceruri
Stăm așteptându-ți bunul tău plac prietenă
Abia pot să contemplu divină mascarada
Când va să se-albăstrească pe zare Dezirada
De atmosfera noastră mai sus se vede-un teatru
Zidit fără unealtă de viermele Zamir
Și soarele revine să însorească piețele
Unei cetăți marine ivite-n contra-munte
Zăceau pe-acoperișuri columbe ostenite
Turma de sfincși se-ntoarce din nou în sfingerie
Cu pași mărunți Pe viață cântul păstorului să-l știe
Acolo sus e teatrul clădit din foc solid
Ca astrele ce hrană sunt pentru vastul vid
Și iată acest spectacol
Și pentru totdeauna fotoliu-n el mă ține
Cu cap genunchi și coate zadarnicul pentacol
Ca frunzele crescut-au văpăile pe mine
Actori lipsiți de suflet o bestii noi și clare
Ei dau atâtor oameni domesticiți porunci
Pământ
O Zdrențuit cârpitul de fluviile-adânci
Aș vrea stând zi și noapte mereu în sfingerie
Să știu ca sfincșii-n fine aici să mă doboare
(traducere de Mihail Nemeş)
Podul Mirabeau
Iubirea ni se duce şi Sena înainte
Sub podul Mirabeau
Cumva să-mi mai aduc aminte
După mâhniri veneau plăceri ţii minte
Coboară ceas al nopţii stăpân
Zilele se duc eu rămân
Stam mână-n mână tot mai aproape
Când jos clipesc
Sub podul braţelor pleoape
Şi ochi eterni ai obositei ape
Coboară ceas al nopţii stăpân
Zilele se duc eu rămân
Iubirea noastră apă somnolentă
Se duce-aşa
Viaţa e prea lentă
Şi ah Speranţa prea e violentă
Coboară ceas al nopţii stăpân
Zilele se duc eu rămân
Fug zilele şi nu mai ştim încotro
Cu timpul dus
Şi cu iubirile care-au apus
Iar Sena curge curge sub Podul Mirabeau
Coboară ceas al nopţii stăpân
Zilele se duc eu rămân
Clar de lună
Melifluentă lună cu buze de nebuni
Gurmande-n noaptea asta sînt burguri şi păşuni
Pot bine aştrii-asemeni albinelor să fie
Din mierea luminoasă scîrbind rău bolţi de vie
Căci orice rază-a lunii căzîndu-le din cer
Prea dulce lor o rază-i de miere-n spalier
Or eu ascuns concep ah! prea dulce aventura
Și teamă mi-e de acul de foc de-albină-Arctura
Ce raze dezolante îşi lasă-n mîna mea
Și rozei vînturilor lunara miere-şi ia
Corn de vânătoare
Povestea noastră e nobilă şi-amară
Precum o mască crudă de tiran
Nici dramă magică ori temerară
Nici vreun detaliu inutil sau van
Nu ne fac dragostea duioasă şi banală
Şi Thomas de Quincey din opiu bând
Otrava dulce şi înşelătoare
La biata-i Anna se ducea visând
Să trecem trecem toate-s trecătoare
Voi reveni aici cât de curând
Ah! Amintirea-i corn de vânătoare
Cu sunet lung pierzându-se în vânt
Umbră
Iată că iarăşi m-aţi năpădit,
Amintiri despre camarazii de arme, morţi în război,
Măslină a timpului,
Amintiri devenite astăzi un tot întreg,
Precum un tot întreg sânt blănurile unui mantou,
Precum miile de răni devin un singur articol de ziar.
Sumbră, imperceptibilă aparenţă ce şi-a luat
Forma instabilă a umbrei mele;
Un indian în veşnică pândă;
Umbră, vă târâţi spre mine,
Mai mult, însă, nu mă auziţi,
N-o să mai cunoaşteţi cântecele pe care le cânt.
O, destinule!
Astrul ceresc să vă aibă-n pază, multiplă umbră,
Că n-o să mă părăsiţi niciodată,
Fiindcă mă iubiţi
Şi dansaţi în soare şi nu faceţi colb.
Umbră-cerneală a soarelui.
Umbră-scris al luminii mele.
Arsenal de regrete.
Un zeu umil.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu