A fost unul dintre primii scriitori americani care a lucrat cu, industria cinematografică să transforme, regizeze şi adapteze cărţile scrise în filme de mare succes. El s-a auto-educat fiind un cititor înveterat cum sunt multi alţii, dar şi cu talent enorm la scris pe care şi l-a rafinat singur, aşa cum mulţi alţii n-au reuşit s-o facă. Astfel se poate explica şi modul firesc, natural în care a scris.
Astfel publică în 1903 o carte -- "Chemarea Naturii"--(The Call of the Wild; tradus liber de regizorii români şi sub numele de "Chemarea Străbunilor") care îl va consacra pentru totdeauna printre scriitorii universali şi care va fi transpusă mai târziu cu mare succes şi pe peliculă.
În 1940, îi apare filmul "Regina Yukonului" (Queen of the Yukon) cu George Waggner şi Jack London scenarişti, iar rolurile principale jucate de Irene Rich şi Charles Bickford (în rolul lui Ace Rincon); acesta-i un film de aventură pe Yukon în Alaska, şi este azi considerat în genul Western.
Însă nuvela sa "Lupul de Mare" (The Sea-Wolf) este prima lucrare lungă care a fost transpusă în întregime în filmul de mare succes, de aventură şi dramă profundă, cu acelaşi nume-- apărut în scenariul lui Jack London şi Robert Rossen în 1941, cu renumitul actor Edward G. Robinson jucând în rolul principal de ,,Lup" Larsen.
Fără îndoială însă că filmul "Colţ Alb" (White Fang), bazat pe cartea lui Jack London cu acelaşi nume, care-- spre exemplu-- este rulat în versiunea de o jumătate de secol mai târziu decât "Lupul de Mare", este vizionat de cei mai mulţi spectatori de pe cel puţin patru continente, şi impresionează omenirea cu pătrunderea imaginaţiei şi înţelegerii autorului ,,în sufletul" unui semi-lup alb din Alaska, într-o serie de întâmplări dramatice în care se creează o legătură emotivă strânsă dintre noul stăpân al lui Colţ Alb şi acest lup ceva mai puţin de jumătate domesticit. Scenele de lupte de câini şi lupi pe zapadă din acest film sunt zguduitoare şi tensionate la extrem.
Fără îndoială însă că filmul "Colţ Alb" (White Fang), bazat pe cartea lui Jack London cu acelaşi nume, care-- spre exemplu-- este rulat în versiunea de o jumătate de secol mai târziu decât "Lupul de Mare", este vizionat de cei mai mulţi spectatori de pe cel puţin patru continente, şi impresionează omenirea cu pătrunderea imaginaţiei şi înţelegerii autorului ,,în sufletul" unui semi-lup alb din Alaska, într-o serie de întâmplări dramatice în care se creează o legătură emotivă strânsă dintre noul stăpân al lui Colţ Alb şi acest lup ceva mai puţin de jumătate domesticit. Scenele de lupte de câini şi lupi pe zapadă din acest film sunt zguduitoare şi tensionate la extrem.
Filmul "Chemarea strabunilor" (2009) este într-un fel continuarea analizei psihice a legăturii dintre om şi lup, dar cu totul pe alt plan şi într-altă vreme.
Jack London se stinge din viaţă în mod tragic, încă tânăr, în 1916, datorită unei eşuări a rinichilor. Au rămas în urma lui două fiice, Joan şi Bess. În mod cu totul surprinzător, spre deosebire de filmele sale, cărţile sale sunt citite mai mult în traducere decât în ţara lui.
Colţ Alb
-fragment-
Pârtia cărnii
Pădurea de molift negru şerpuia mohorâtă de-a lungul malurilor îngheţate.
Vântul despuiase de curând arborii de veşmântul lor alb de gheaţă, şi în lumina
palidă a asfinţitului, trunchiurile negre, prevestitoare de nenorocire, păreau că
se pleacă unul spre altul. O tăcere nemărginită domnea asupra întinderii şi
întreg ţinutul nu era decât o pustietate nesfârşită şi fără de viaţă, încremenită,
atât de însingurată şi rece, că nici tristeţe nu mai trezea. Te îmbia parcă să râzi,
dar un râs ce înfiora mai mult decât orice tristeţe, un râs fără voioşie, ca
zâmbetul sfinxului, un râs rece ca gheaţa, în care sălăşluia ceva din grozăvia
celor nestrămutate. Era Wildul1, sălbaticul wild de la miazănoapte, cu inima de
gheaţă.
Dar viaţă totuşi era, undeva departe în acest ţinut, o viaţă sfidătoare. În
josul apei îngheţate trudea un atelaj de câini-lupi. Blana lor zburlită prinsese
chiciură, iar răsuflarea le îngheţa în aer de cum ieşea din gură în pufăituri de
aburi, aşternându-li-se apoi în cristale pe blană. Prinşi în hamuri şi şleauri2 de
piele, câinii trăgeau după ei o sanie. Era o sanie fără tălpici, făcută din scoarţă
groasă de mesteacăn, cu fundul de-a dreptul pe zăpadă. Botul îi era adus în sus
şi răsucit ca un sul, anume ca să împingă sub sanie coama de zăpadă afânată
ce se ridica dinainte în valuri. Pe sanie se afla legată zdravăn o ladă lungă şi
îngustă. Mai erau şi altele - pături, o secure, un ibric pentru cafea şi o tigaie;
dar în ochi îţi sărea mai întâi lada lungă şi îngustă, care ocupa mai tot locul.
Înaintea câinilor păşea anevoie un bărbat cu rachete mari în picioare. În
urma săniei, un altul. În lada de pe sanie zăcea un al treilea, pentru care truda
se sfârşise, un om pe care wildul îl doborâse şi îl răpusese pentru a nu se mai
putea urni sau lupta vreodată. Prin natura lui, wildul nu iubeşte mişcarea.
Pentru el viaţa e o ocară, căci viaţa înseamnă mişcare; şi wildul năzuieşte
întotdeauna să nimicească mişcarea. El îngheaţă apa pentru a o opri să alerge
spre mare, alungă seva din arbori de-i face să îngheţe până-n măduvă, dar cel
mai sălbatic şi mai grozav îl hăituieşte şi-l doboară wildul pe om - omul, făptura
cea mai neastâmpărată, mereu răzvrătită împotriva zicalei după care mişcarea
trebuie să ducă până la urmă la nemişcare.
Totuşi, înaintea şi în urma săniei, neînfricaţi şi dârji, păşeau anevoie cei doi
oameni care nu fuseseră încă răpuşi, îşi acoperiseră trupurile cu blănuri şi piei
moi. Genele, obrajii şi buzele le erau atât de încărcate de cristalele răsuflării lor
îngheţate, că nici nu li se mai putea desluşi chipul. Ai fi spus că sunt nişte
arătări, ciocli dintr-o lume a duhurilor, la înmormântarea unei stafii. Nu erau
însă decât oameni care răzbăteau prin pustietate, prin ţinutul amăgirii şi
tăcerii, bieţii vântură-lume, porniţi într-o aventură uriaşă, luptându-se cu
străşnicia unei lumi tot atât de îndepărtate, străină şi încremenită precât e hăul
văzduhului.
Mergeau fără vorbă, cruţându-şi suflarea pentru truda trupurilor.
Pretutindeni domnea tăcerea, care îi apăsa ca o povară. O simţeau cum le
apasă creierii, întocmai cum scafandrul simte în adâncuri o presiune de mai multe
atmosfere3. Îi strivea sub greutatea imensităţii fără margini şi a unei sorţi de
nestrămutat. Îi strivea până în cele mai tainice ascunzişuri ale sufletului,
storcând din ei, aşa cum storci sucul din boaba de strugure, toate patimile şi
exaltările înşelătoare şi neîngăduita preţuire de sine a omului, până ce şi-au dat
seama că sunt pieritori şi mărunţi, bieţi atomi, biete fire de praf ce se mişcă cu
prea puţină viclenie şi fără un dram de minte în vâltoarea jocului marilor
elemente şi forţe oarbe dezlănţuite.
Trecu o oră şi încă una. Lumina palidă a zilei scurte, lumină fără soare,
începuse să se destrame, când un urlet slab şi îndepărtat străpunse atmosfera
încremenită. Urletul crescu în icniri repezi, până ce ajunse la cea mai înaltă
notă, unde stărui tremurător şi încordat, apoi se stinse încet. De n-ai fi simţit în
el o sălbăticie jalnică şi o poftă mistuitoare, ai fi putut crede că e vreun suflet
rătăcit care se tânguie. Omul din faţă întoarse capul până ce privirea lui o
întâlni pe a celui din urmă. Şi atunci, pe deasupra lăzii lungi şi înguste, amândoi
dădură din cap cu înţeles.
Un nou urlet străpunse tăcerea. De astă dată, cei doi oameni îşi dădură
seama dincotro vine: venea din urmă, de undeva de pe întinderea de zăpadă
peste care trecuseră. Un al treilea urlet, ce părea răspunsul, se auzi tot
dinapoia lor, dar din stânga celui de-al doilea urlet.
- Ne-au luat urma, Bill - spuse omul din faţă.
Glasul îi răsuna răguşit şi parcă dintr-o altă lume, iar ca să vorbească, se
trudise de-a binelea.
- Carnea e rară - îi răspunse tovarăşul său. N-am mai văzut urme de iepure
nu ştiu de câte zile.
După aceea nu mai scoaseră o vorbă, deşi rămaseră cu urechile ciulite la
urletele de pradă ce nu mai conteneau înapoia lor.
La căderea nopţii vârâră câinii într-un desiş de molift de pe malul apei şi
înjghebară tabăra. Sicriul aşezat lângă foc le slujea deopotrivă de scaun şi de
masă. Câinii-lupi, înghesuiţi, ceva mai departe de foc, mârâiau şi se ciorovăiau
între ei, dar nu prea se arătau dornici să se afunde în beznă.
- Henry, mi se pare că se aţin pe lângă tabără mai aproape ca de obicei -
observă Bill.
Henry, care sta aplecat asupra focului, potrivind ibricul de cafea cu o bucată de
gheaţă, dădu din cap. Şi nici nu se grăbi să vorbească până ce nu-şi luă locul
pe sicriu şi nu începu să mănânce.
- Ştiu ei unde le e pielea la adăpost. Tot e mai bine să înfulece decât să fie
înfulecaţi. Câinii ăştia nu-s proşti deloc.
Bill dădu din cap.
- Eh, nu ştiu, zău.
Tovarăşul îl privi mirat:
- Nu te-am mai auzit până acum să te îndoieşti de deşteptăciunea lor.
- Henry - spuse celălalt, mestecându-şi tacticos fasolea -ai auzit ce larmă au
făcut când le-am dat de mâncare?
- S-au bătut pe ea mai mult ca de obicei - recunoscu Henry.
- Câţi câini avem, Henry?
- Şase.
- Bine, Henry... - Bill se opri o clipă pentru a da mai multă greutate vorbelor
sale. După cum ţi-am spus, Henry, avem şase câini. Am scos din sac şase peşti
şi am dat fiecărui câine câte unul dar un câine a rămas fără peşte.
- Ai numărat greşit.
- Avem şase câini - o luă celălalt de la capăt, calm. Am scos şase peşti.
Ureche Tăiată a rămas fără peşte. După aia m-am dus la sac şi i-am dat şi lui
un peşte.
- Avem numai şase câini - spuse Henry.
- Henry - continuă Bill - nu vreau să spun că toţi erau câini, dar şapte au
primit peşte.
Henry se opri din mâncat şi, aruncând o privire pe deasupra focului, numără
câinii.
- Acum îs doar şase - spuse el.
- L-am văzut pe celălalt rupând-o la fugă prin nămeţi -zise Bill cu nepăsare.
Am văzut şapte.
Henry îl privi compătimitor şi spuse:
- Ce n-aş da să se termine odată drumul ăsta!
- Ce vrei să spui? întrebă Bill.
- Vreau să spun că încărcătura pe care o ducem cu noi îţi cam zdruncină
nervii şi că ai început să ai vedenii.
- M-am gândit la asta - răspunse Bill cu seriozitate. Şi cum îţi spuneam,
când l-am văzut că o tuleşte peste nămeţi, m-am uitat pe zăpadă şi i-am văzut
urmele. După aia am numărat câinii şi tot şase mi-au ieşit la socoteală. Urmele
mai sunt şi acum pe zăpadă. Vrei să le vezi? Hai să ţi le arăt.
Henry nu răspunse, ci mestecă mai departe, în tăcere, până ce îşi termină
mâncarea. O încheie cu o ceaşcă de cafea, apoi îşi şterse gura cu dosul palmei
şi zise:
- Adică, crezi că... - un urlet tânguitor, de o jale sălbatică, venind de undeva
din beznă, îi curmă vorba. Se opri să-l asculte, apoi îşi încheie fraza, arătând în
direcţia de unde venea urletul - era vreunul din ei?
Bill dădu din cap.
- Al dracului să fie dacă nu-i aşa. Doar ai văzut şi tu ce larmă au făcut câinii!
Urlet după urlet, şi altele care le răspundeau, transformară tăcerea într-un
adevărat balamuc. De pretutindeni se auzeau urlete, iar câinii îşi arătau spaima
ghemuindu-se unul într-altul şi atât de aproape de foc, încât dogoarea le pârlea
părul. Înainte de a-şi aprinde pipa, Bill mai azvârli câteva lemne pe foc.
- Mi se pare că te-ai cam pierdut cu firea - spuse Henry.
- Henry... - Bill trase gânditor din pipă şi după un răstimp urmă: Henry, mă
gândeam... zău că ăsta e cu mult mai fericit decât o să fim noi amândoi
vreodată!
Făcu semn către cel de-al treilea, arătând cu degetul mare în jos, spre lada
pe care erau aşezaţi.
- Când om muri noi, Henry, mare noroc dacă om avea destui bolovani peste
hoiturile noastre, ca să ne apere de câini.
- Dar noi nu avem familie, nici bani şi nici toate ălelalte ca ăsta - adăugă
Henry. Nu-i de nasul nostru să ne ducă atâta cale ca să ne îngroape.
- Ce mă frământă pe mine, Henry, este ce caută la capătul pământului, prin
locuri uitate de Dumnezeu, unul ca ăsta, care la el acasă era cineva şi care n-ar
fi avut nevoie niciodată să-şi bată capul ce să mănânce sau cu ce să se
acopere; asta nu pricep eu.
- Putea să trăiască până la adânci bătrâneţe dacă rămânea la el acasă -
încuviinţă Henry.
Bill dădu să mai spună ceva, dar îşi luă seama. Se mulţumi să arate cu
degetul spre zidul de întuneric ce-i apăsa de pretutindeni. În bezna de
nepătruns nu puteai desluşi vreo formă, ci doar o pereche de ochi care
străluceau ca jăraticul. Henry mai arătă cu capul o a doua şi o a treia pereche.
În jurul taberei se afla un cerc de ochi sclipitori. În răstimpuri, o pereche de ochi
se mişca sau dispărea, ca să reapară după o clipă.
Neliniştea câinilor crescuse şi, cuprinşi de spaimă, dădură buzna spre foc,
târându-se şi ghemuindu-se la picioarele oamenilor. În învălmăşeală, unul din
câini nimeri peste foc şi începu să schelălăiască de durere şi de spaimă când
mirosul de păr pârlit se răspândi în aer. Larma făcu o clipă ca cercul de ochi să
dea înapoi neliniştit şi chiar să se retragă puţin, pentru ca îndată ce câinii se
liniştiră, să se apropie din nou.
- Henry, ce ghinion al dracului să ţi se termine muniţia!
Bill îşi sfârşi pipa şi-l ajută pe tovarăşul său să aştearnă culcuşul de blană şi
păturile peste crengile de molift pe care le aşezaseră pe zăpadă înainte de
cină.
Henry mormăi ceva şi începu să-şi dezlege mocasinii.
- Câte cartuşe ziceai că ne-au rămas? întrebă el.
- Trei - se auzi răspunsul - şi aş fi vrut să fie trei sute. Le-aş fi arătat eu
atunci, lua-i-ar naiba!
Ridică pumnul ameninţător spre ochii ce sclipeau, apoi îşi puse cu grijă
mocasinii în faţa focului.
- De s-ar muia odată gerul - urmă el. Sunt 50F4 sub zero de două săptămâni.
Ce bine ar fi fost să nu mă fi pornit la drumul ăsta, Henry. Nu-mi place
întorsătura pe care o ia. Nu mă prea simt eu în apele mele. Şi cum îţi spuneam,
aş vrea să se sfârşească odată drumul ăsta, să putem sta amândoi în faţa
focului la Fortul Mc. Gurry, aşa cum stăm acum, şi să jucăm cărţi. Uite ce-aş
vrea eu.
Henry mai mormăi ceva şi se vâri în culcuş. Nu aţipi bine, că-l trezi glasul
tovarăşului său.
- Ascultă, Henry, când a venit ăla de-a luat un peşte, de ce oare n-or fi sărit
câinii pe el? Asta mă frământă pe mine.
- Te frămânţi prea mult, Bill - răspunse Henry, somnoros. Nu erai aşa
altădată. Mai tacă-ţi gura şi culcă-te şi să vezi că mâine dimineaţă o să te simţi
iară în apele tale. Cred că nu stai bine cu stomacul şi d-aia eşti aşa.
Cei doi tovarăşi dormeau unul lângă altul, în acelaşi culcuş, răsuflând din
greu; focul sta să se stingă şi ochii strălucitori strângeau cercul în jurul taberei.
De spaimă, câinii se strânseseră grămadă şi din când în când mârâiau
ameninţător la vreo pereche de ochi care se apropiau. La un moment dat se
făcu atâta larmă, încât Bill se trezi. Ieşi din culcuş cu băgare de seamă, ca să
nu-şi trezească tovarăşul, şi mai puse lemne pe foc. De îndată ce flăcările se
înălţară cercul de ochi se trase înapoi. Mai aruncă o privire spre câinii ghemuiţi
unul într-altul. Se frecă la ochi şi se uită la ei cu mai multă atenţie. Apoi se
strecură din nou sub pături.
- Henry - zise el. Ei, Henry!
Henry mormăi trezindu-se din somn şi întrebă:
- Ce s-a mai întâmplat?
- Nimic - se auzi răspunsul - numai că i-am numărat din nou şi iar sunt
şapte.
Henry primi această noutate printr-un mormăit care se transformă în
sforăială şi adormi din nou.
Dimineaţa, Henry se trezi primul şi îl trase afară din culcuş şi pe tovarăşul
său. Deşi era şase dimineaţa, mai aveau încă trei ceasuri până să se lumineze
de ziuă. Şi în bezna nopţii, Henry începu să pregătească gustarea de dimineaţă,
în timp ce Bill împăturea aşternutul şi pregătea sania de plecare.
- Ascultă Henry - întrebă el pe neaşteptate - câţi câini ziceai că avem?
- Şase.
- Greşit - proclamă Bill, triumfător.
- Sunt iar şapte? întrebă Henry.
- Nu, cinci; unu a tulit-o.
- La naiba! strigă Henry, mânios, lăsând gătitul şi venind să numere câinii.
- Ai dreptate, Bill - spuse el. Grăsanul a şters-o.
- Şi a rupt-o la fugă, de parcă scapără în urma lui. Nu l-am putut vedea din
pricina fumului.
- N-are sorţi de scăpare - încheie Henry. L-au înghiţit de viu. Pun rămăşag că
schelălăia când le aluneca pe gâtlej, bătu-i-ar Dumnezeu să-i bată!
- Câinele ăsta a fost întotdeauna nebun - zise Bill.
- Dar oricât de nebun o fi un câine, chiar până într-atât nu cred să fie ca s-o
tulească şi să-şi facă singur felul! Aruncă o privire cercetătoare spre ceilalţi
câini, prinzând într-o clipă trăsăturile caracteristice ale fiecărui animal. Mă prind
că nici unul din ăştia n-ar face aşa ceva.
- Nici cu bâta nu-i poţi urni de lângă foc - încuviinţă Bill. Am spus eu
întotdeauna că Grăsanului îi lipseşte o doagă.
Iată epitaful unui câine mort pe o pârtie de la miazănoapte - şi câţi alţi
câini, câţi oameni nu vor fi avut parte nici măcar de unul ca acesta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu