Ion Luca Caragiale

Poezii

Pe oceanul vremii

Un an, de când cu tine pe-al vremii ocean
Plutind, viaţa-mi pare un cântec...O ,ce an!
Ce an de fericire! Şi noice putem oare?
Să-l pironim?! ... În vremurire începute moare,
Şi moartea-i ca calăul, de bine ne desparte!
O, timp, Saturn! te-ndură, şi ţine-ne des parte!
Rentinereşte visul, iubirea noastră mare-
Un vas sub cer albastru şi pe-o albastrămare!
Atâtea calde inimi ăstan trecu legând,
Că parcă văd pe-acelaşi amant reculegând,
Fugind de-a lungul vremii, pribagă, Messalina!
Ce-mi pasă că la urmă mă bagă messa Lina?
Amici! Ş-a voastre bunuri pe veciperdutc vi-s,
Când ziceţi: “Taci, Chimeră, că nu sper! du-te vis!”



Mandatul

Mandatul este visul,
Un vis realizat,
Când fără-ntârziere
Îl iei şi l-ai scontat.

Atunci de bucurie
Să joci, să cânţi te-apuci,
Şi ca să fii mai comod,
Te laşi numa-n papuci.

Nimica nu te doare,
Şi totul meprizezi,
Căci posedezi mandatul
Şi mergi ca să-l scontezi.

Da! da! el să trăiască!
Sau daca nu, murim;
Căci fără dânsul oare
Putem noi să trăim?

Amor şi fericire
Le ai în buzunar,
Când ţi-ai scontat mandatul,
Şi nu mai ai habar.

Tutunul abundează,
Ţigări de Bektemis –
O! te realizează
Mai iute, dulce vis!

Unică consolare!
O! Preaiubit mandat,
De tine toţi slujbaşii
Viaţa ne-am legat!

La minister cu toţii,
Mandatul să luăm,
Să ni-l scontăm degrabă,
Şi-apoi... să ne-mbătăm!!!


Cameleon-femeie

Sonet decadent, simbolist-vizual-colorist.

Icoană străvezie, în cadrul sumbru-al vieţii,
Cu părul ei sur-galben, cu ochi închis-albaştri,
Sclipi deodată clară, vis roz al tinereţii,
Cum în obscure-azururi apar pribegi blonzi aştri.

O văz fugind prin codrul cel verde de jugaştri —
Era Erato albă iluminând poeţii. —
De-a ei priviri focoase ar fi roşit sihaştri
Păliţi, chlorotici, vineţi de greul bătrâneţii.

Purta bacanta-mi nuferi, bujori şi violete,
Învesmântată magic în daurite plete
Şi-n varii polichrome bibiluri şi altiţe...

Îmi arunca pupila-i divine curcubee;
Dar eu, nebun! zic: „Spectru! Cameleon- femeie!
Fugi! sufletul ţi-e negru şi maţele pestriţe!”


Din carnetul unui poet simbolist

O, rimă, Muza mea! O, rimă!
A! pentru-o rimă-aş face-o crimă:
De fac crima,
Eu fac rima!

De ce mă tragi tu de păr, tată,
Când mama, vai! e depărtată?

O! Lina mea-i săracă
Pribagă Messalina!
...Ei şi?... ce-mi pasă dacă
Mă bagă mesa Lina

A! de n-aş fi fost un laş,
Mă jur pe lira mea că l-aş...
O! dar niciodată n-aş...
Nu c-aş fi laş!... sunt fin, mi-e naş!
Cu lumea trebui a fi fin:
Nu mi-ar fi naş – nu i-aş fi fin.



Criticilor mei

De critică mi-e scârbă! Cunosc simbolul vorbii.
Posteritatea dreaptă mă judece ş-acuze!
Surâsul să se stingă pe veştedele buze:
N-aud acorduri surzii, nu văd scânteia orbii!

Eu singur!... ş-apoi chorul întreg de nouă muze!
Cu glasul invidiei să croncănească corbii,
Eu am să strig, felibru trufaş,urbi et orbi
A voastră larmă poate d-abia să mă amuze!

Mă duc în mantia-mi largă înfăşurat ca Dante:
Când tactu-l bate-Apollo, maestrul meu divin,
Viaţa-i sinfonie, amorul - sfânt andante...

Eu cânt! Ce-mi pasă mie! Nu ştiu de unde vin,
Nici unde merg: traduc doar-un cântec din senin
În rime simboliste şi abracadabrante!