Astăzi, scriitorul Ştefan Caraman împlineşte frumoasa vârstă de 43 de ani. S-a născut în anul 1967 la Tulcea. A debutat editorial la Arad, cu volumul de proză scurtă "Suflet de rocker", apărut la editura Mirador în anul 1996. Debutul în dramaturgie a survenit în anul următor, cu primul volum de teatru, "Zapp...", apărut la editura Ex Ponto din Constanţa. De atunci şi până în prezent, Ştefan Caraman s-a impus drept unul dintre cei mai prolifici scriitori contemporani de proză şi teatru. Nu a ocolit însă nici poezia; în 2004 editura Vinea din bucureşti publică o parte din lirica sa, în volumul "Featuring".
Din 1998 îşi începe cariera scenică, odată cu montarea piesei "Zapp...", în regia lui Theodor Smeu Stermin, la teatrul "Andrei Mureşanu" din Sfântu Gheorghe.
A câştigat numeroase premii, dintre care amintesc:
1996. PREMIUL revistei TOMIS şi al UNIUNII SCRIITORILOR, FILIALA DOBROGEA - pentru debut în proză - SUFLET DE ROCKER, Ed. Mirador, Arad;
2006. PREMIUL UNITER pentru cea mai bună piesă a anului 2005 („COLONIA ÎNGERILOR”);
2009. Nominalizat la concursul UNITER pentru cea mai bună piesă a anului 2008 - AEROPORT.
Amănuntele despre viaţa şi opera lui Ştefan Caraman, le puteţi găsi pe site-ul său propriu, la adresa http://caraman.reea.net/.
dacă ţi-am scris
nu ştii că sînt şi eu printre surorile tale
am fustă plete şi voce alto
uite pe Maria pe altă Maria şi Elisabeta
uite cum ne înfiorăm cu toate la vederea unui testicol
cum poţi să crezi ca nu sînt eu plînsul tău şi marele aoleo
cum poţi să mă vezi fără să-ţi vezi semnele stigmatele
te întreb în oglindă
am fost aproape ca să nu-ţi scriu
dar am făcut-o pînă la urmă
dintr-o solidaritate a labiilor
dintr-un impuls creaţionist
vino la o partida de touching cu un ghem de angoase
n-o să ştim dacă e fericire să-l dăruieşti
o să-l depănăm însă ritmic pînă la epuizare
vom atîrna fiecare de cîte un capăt şi
ne vom trimite bezele existenţiale
apoi vom clămpăni din oasele strămoşilor noştri
ne vom tatua pe picioare fruntea celeilalte
cu ridurile
două cîte două precum perechile hetero
îţi voi spune
”hai lasă-mă să-ţi mîngîi ochiul ca şi cum ar fi un animal domestic
hai să ne vorbim din scamele de pe haine
din trecutul pe lîngă mobile
hai să ne cădem în braţe seara
să ne întrecem pălind
să ne topim într-o groază roz cu aripi
să zburăm pe geam te-roz-izînd oraşul”
(va fi şi un) P.S. Pentru tine am devenit patetică/şi am revoluţionat energia cinetică
cealaltă generaţie
care vomita la gîndul că viaţa lucrătorului textilist care-i făcuse t-shirt-ul
între înjuraturi şi ameţeli
este puţin mai bună ca a lui
că dacă pe piept scria “cotton 100%”
era numai din cauză că şeful de magazie încurcase imprimeurile
şi le livrase pe cele cu “make love not war” la o casă de copii handicapaţi
care făcea angoase deplîngînd resturile de mîncare dintre dinţi cu moartea lor cu
tot
mînuind scobitorile precum acele de kilometraj ale maşinii Ferrari
care credea că a omorît afinele strivite între buze
pocnind şi lăsînd zeama să se scurgă atît cît să facă dîre
atît cît să îi aranjeze o faţă de om fericit
şi cu un portofoliu consistent de succese
eram pregatiţi pentru puşcărie pe viaţă pe chestia asta
ne socoteam întotdeauna primii şi împărţirile nu ne dădeau niciodată cu zecimale
aveam mereu remuşcări cînd vedeam oameni cu ochelari
şi le puneam discret piedică după care fugeam la poliţie ca să ne prindă înainte de a ne prinde
ni se păreau frumoşi pentru că le datoram ceva
iar ei nu veneau niciodată să ia nu veneau niciodată
cearcănele vînzatoarelor de mezeluri ne costau colocvii filozofice
orice cîine surprins în captivus era o declaraţie de adoraţie în favoarea naturii
iar cînd priveam înauntrul nostru închideam ochii
la mişto
sesiunile de comunicări despre oja îngrijit pictată pe unghii
începeau cu imnul României intonat de la coadă la cap
la final, epuizaţi, ne limitam la a-i mulţumi chelnerului
adăugînd noi versete în caietul de datorii
care doar striga a disperarea de-a fi om
citînd la greu din Cioran
vînzătorul de idei albe încă de pe vremea cînd nu se inventase Persil verde
nu suportam niciodată să ne salute cineva
dacă o făcea era pe propria sa răspundere
pentru că îi întorceam salutul şi îi cumpăram flori
numai ca să se simtă prost
conform standing-ului de viaţă la modă
simţeam că de-atîta iubire ne vom dezbrăca în piela goală şi cu un zîmbet ciudat
nu vom mai vrea nimic
ca Francisc din Assisi
sau whatever
autoportret orb
mă deschid cu un fier vechi şi curbele îmi scîrţîie
visez din sucul ăsta depozitat între ele
la un zid chinezesc din ţâţe
la forma de femeie adevarată
şi la numele ondine
m-am obişnuit cu ideea că nu-mi datorez nimic
nici măcar programul genetic sau abonamentul la nemurire
dacă am o bubă dulce pe suflet nu e treaba mea
iar ameninţarea cu moartea mă plictiseşte de-a dreptul
uneori am sentimente materne faţă de mine
mă cert odată pe zi, mă hrănesc de trei şi îmi spun povestea cu scufiţa roşie permanent
doar până la vânător când deja totul e neverosimil iar copiii lor dorm
nu am altă ieşire din obiceiurile mele stufoase :
a. îmi aranjez o pernă sub cur şi-o pătura peste căderile de tensiune
b. mă hrănesc cu propria ţâţă plesnind de-atîtea cadouri
c. îmi arcuiesc cu grijă propriul rid amar pentru rubrica de matrimoniale de pe net
aia e filozofie (îmi spun)
cînd îţi fug contururile în jos la baza gravitaţiei
şi tragi cu un ochi la estetica lui kant
iar cu celălalt la pungile de grăsime de pe fese
aia sunt eu
când îmi trîntesc cu oglinda în mutră
când particip la o întîmplare
( sau un mit modern)
cu mânie şi cu replicile pregătite
şi alt sine nu am
decît ăla care se închide la suflet după fiecare iubire ratată
peste care cad penele îngerilor gay
egoişti naibii
paharul de îngheţată
tot ce am de spus încape într-un pahar de îngheţată
la fiecare comandă se emite cîte o teză
la fiecare linguriţă capeţi senzaţia de răcoare
şi dorinţa subită de a clănţănii din dinţi
noaptea urlă la mine strămoşii mei
din trăsăturile de pe faţă
ridul bunicii se-ncruntă
grimasa unui străbun incert este veselă
cine să mă mai înţeleagă mă alint
în faţa paharului de îngheţată
mă venerează astfel şi-mi aruncă flori de departe
la prima linguriţă
pietrificaţi în firele de păr îmi vorbesc
frişca nu mai e ca altă dată
îmi spun că sînt tot mai frumoasă
mai cer o îngheţată
şi nu înţeleg de ce nu mă mai bucur
ce ordine firească în alcătuirea mea
ce arome
nepăsarea mereu înfometată
întoarsă
cast
în faţa paharului de îngheţată
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu