Adrian Maniu

S-a născut la Bucureşti, din părinţi de origine ardeleană. Se înscrie la Facultatea de Drept (1910), licenţiat al Facultăţii de Drept din Bucureşti dar nu profeseaza niciodată după examenul de licenţă. Redactor la Chemarea, Universul, Dimineaţa şi Adevărul. A făcut parte din primul colegiu director al revistei Gândirea alături de Lucian Blaga, Cezar Petrescu, Nichifor Crainic. Participa sporadic la cenaclul lui Alexandru Macedonski. Colaborează de-a lungul timpului la revistele "Insula" (1911), "Simbolul" (1911), "Seara" (1913-1914), "Noua revista română" (1914). Debutează ca poet simbolist cu volumul "Figurile de ceară" (1912).

Cântec de dragoste moartă

Credeam că suntem înţeleşi în veşnicie,
înlăturând cuvintele de alţii minţite,
schimbând în sărutare sufletele alipite,
chiar suferinţa întregind o sfântă bucurie.

Sortiţi a fi legaţi din alte vieţi,
ne-apropiase peste lume o simţire mai firească,
în mine zâmbetul tău trebuie să înflorească,
amurg îngenuncheasem albei dimineţi.

Mâinile până-n inima au mângâiat.
Privirea în privirea ta oglindea dorul.
Îmi erai liniştea şi iţi trăiam fiorul,
miruind fruntea - într-un gând curat.

De mult în tine dragostea s-a stins, pe când în mine creşte...
Mormânt îi sapă depărtarea şi tăcerea.
Dar tot mai binecuvantez neagră durerea.
Când nu-ţi mai sunt, în sufletu-mi făptura ta se veşniceşte.


Cîntec de lună veche

Frunză neagră : mătrăgună...

A rămas un ciob de lună,
lumină dulce de miere,
lună veche în scădere,
scăpătînd fără zăbavă
în sfinţirea mai bolnavă...
Din paragini de otavă.

Pe-nalt arcul cerului,
nici o stea, nici una nu-i...
Nori adînci se dărăcesc,
destrămaţi se vîrcolesc,
cearcăn vînăt ruginesc.

Lună veche, stînd să moară,
aur bătrîn, de comoară,
peste zări vrea să se-ascundă,
şi în negură se-afundă,
într-a nefiinţei ape,
singură să se îngroape.


Sufletul amantului sinucis

Sufletul amantului sinucis
bătu la porţile raiului.
Şi vămile cerului s-au deschis.

Sufletul era trist, inima lui, tot rănită.
Dumnezeu, cu dulceaţa graiului,
i-a zis: ,,Multe ţi se vor ierta, pentru o iubită.

Vino în grădina crinilor,
uită-i glasul, ascultând cântecele îngereşti,
focul stinge-ţi în măreţia luminilor.”

Sufletul amantului a răspuns:
,,Să-mi uit dragostea? – Glumeşti.
Raiul pentru asta nu e de-ajuns.”

Sufletul amantului sinucis
avea o rană, purpurie floare
care se scutura, sânge, în abis.

Necuratul ridică uşa iadului:
focul torturei ardea ca un soare
în cazane cu smoală, şi din torţele bradului.

,,Vino, suferinţa te răsfaţă”,
răcni Satana, arătându-i chinuiţi
cu mâini arse şi priviri de gheaţă.

Sufletul amantului a zâmbit:
,,Prea mici suferinţe promiţi
celui de ea neiubit.”

Frumoasei care nu mă cunoştea i-am scris
Povestea plină de nevinovăţie,
aşa cum a fost – şi cum e şi o să mai fie
sufletul amantului sinucis.


Seară veche

Sfărîmă soarele scîntei.
O şoaptă galbenă, din tei,
a curs pomană sub tulpini.
Prin auritele alei,
pe lîngă laţul uns cu clei,
sticleţi pestriţi nuntesc în spini...
Răsună surlele oştirii...
De toamnă, cerul s-a mărit
cu zarea ce s-a desfrunzit.
Pe cîmpuri sîngerează ştirii,
şi moare grîul încolţit.
Aştept să vie vîntul iară,
să culce frunzele în seară...
Aprind măgarii ochi de foc.
dulăii dau străini să latre,
la jarul tremurat de şatre,
şi la al lunii palid joc.
Trec vînătorii după haită,
în iarba neagră să se-ascunză.
Departe apele se vaită...
Trecu o zi, cum cade-o frunză.


Dorul meu

Dorul meu zboara spre tine, iubita,
porumbel calator spre tarile primaverii.
In cetatea asta neagra, prafuita,
abia infloriti, s-au scuturat merii.

Trec zilele ... ca oamenii rataciti pe strada,
in umbra caselor de mult intunecate.
Aici numai la inmormantari e parada,
iar fetele sunt urate toate, toate!...

Nici nu mai cred – gandul de-acum
Sa-ti mai ajunga sub albastrele priviri:
aici chiar albatrosul cerului e inecat de fum
si bantuie moartea printre trandafiri.