Elena Văcărescu

S-a născut la Bucureşti într-o seară de început de octombrie (3 octombrie 1864), într-o foarte veche şi vestită familie de boieri. Este poetă, prozatoare, autoare de piese de teatru de expresie franceză. Este fiica diplomatului Ioan Văcărescu şi a Eufrosinei Fălcoianu, nepoată pe linie directă a lui Iancu Văcărescu ("Familia din care scobor eu a fost familia de intelectuali cu deosebire a României de odinioară"; "Mama mea aparţinea şi ea unei vechi familii de boieri - Fălcoianii - prezenţi în toate cronicele de altădată ale Valahiei"). Îşi petrece copilăria şi adolescenţa la vatra Văcăreştilor de lângă Târgovişte. ("Dintre toate locurile unde au vieţuit poeţii, Văcăreştii din Dâmboviţa duc mai mult cu ei semnul unei ursite şi vraja unei amintiri"). Primeşte o educaţie aleasă. Prin 1891 se află în Italia în exil, pentru ca după un scurt popas în ţară, în 1895 să se stabilească definitiv în Franţa, unde se distinge în viaţa literară pe mai multe planuri. Debutează în anul 1886 publicând la Paris volumul Chants d'Aurore (Cântecele zorilor), premiat de Academia Franceză.În anul 1925 a fost primită membră a Academiei Române. A tradus în limba franceză din poeziile lui Eminescu, Blaga, Goga, Topârceanu, Minulescu, Vinea. Moare la Paris, la 17 februarie 1947, şi este înhumată în cripta familiei Văcăreştilor din cimitirul Bellu.


Dragoste eternă

Eu te-am iubit întotdeauna. Din liniştitul început
Şi până-n ceasul de acuma, mai sumbru şi mai învrăjbit,
Ca un refren ce te subjugă, şi-l tot repeţi deşi-i ştiut,
Iubirea ta mângâietoare în sufletu-mi a dăinuit.

Te voi iubi întotdeuna. Din ceasu-acesta care-mi scapă
Şi pana-n viitor când timpul, nepăsător, victorios,
Îşi va goli clepsidra toată, la cea din urma-a mea etapă,
În inimă îmi va rămâne amorul nostru luminos.

Iar mai departe, sub ţărână, în care trupu-o să coboare
Spre a putea dormi mai bine, vreau să te port cu mine-n gând,
Iar cei ce-mi vor călca cenuşa cu inima nepăsătoare,
De-or fi pe nume să te cheme, sub paşi mă vor simţi vibrând.


Mi-am pus iubirea

În tot ce-i alb mi-am pus iubirea mea:
Zăpezi şi flori plăpânde din livadă,
Dar florile-ncepură a cădea
Şi în april nu mai găseşti zăpadă.

În tot ce-i dulce dragostea mi-am pus :
Privire, voce, inimi, sărutare.
Dar tu-mi surâzi şi când eu vin, te-ai dus ;
Dulceaţa de-a iubi, înşelătoare.

Cum suflă pe sub uşa vânt de gheaţa,
Lugubra-i spaimă, moartea şi-o gemu ;
Mi-am pus iubirea-n lucrurile fără viaţă
Morminte, flori care-au căzut, şi tu.


Sonet

Ce năzuiesc în tine să aflu nu-i beţie,
Nici potolirea vreunui dor greu, nesăbuit.
Vezi, mâna mea nu arde cand mâna ta o-mbie,
Nici fruntea-mi nu-i fierbinte când gura ţi-a simţit.

Eu nu ştiu dacă bolta-i de-azur sau plumburie,
Căci ochii-mi mângâierea din ochii-ţi n-au cerşit ;
Dar inima-mi, în preajmă-ţi e-n dulce lenevie,
De parcă tot ce-odată dorise s-a-mplinit.

Neindoios, mulţi poate cerca-vor să citească
În inima ta, carte ce n-am deschis-o eu.
Tu le vei da extaze, delire şi-ncântări,
Ducându-i, lin, de mână, pe dulci şi verzi cărări.
Ci eu, calmu-ţi zâmbet, aş prefera mereu,
Un paradis, departe, ca-n visuri, să-mi mijească !


De-ai şti acele zile

De-ai şti acele zile ce n-am trăit nicicând !
Lungi zile de-aăteptare, şi care nu mai sunt !
Desfăşurarea iute de ore-nfrigurate
Şi cele de-amintire şi umbre-ndoliate
Să treacă-nălţând ochii, cu pleoapele lor grele,
Şi-apoi să şi-i închidă. De-ai şti zilele-acele,
Copil ce-mi dai un zâmbet, tu poate că m-ai plânge.
Şi-ai spune la fereastra, colo, unde se strânge
Şi se agaţă bine măceşul înverzit :
"Prea tânără eşti încă, să fi-ndurat cumplit !"


Rugăciune

Tu-arunci sclipiri de soare pe şesuri şi coline,
Spre coastele în floare apleci copaci străbuni,
Şi mările le legeni ca nişte cupe pline
În ritmul fără stavili al marilor furtuni.

O, tu, ce-n cupa goală mai vezi încă lucind
Cel mai amar din plânsul ce l-aş fi plâns vreodată,
Îţi dau inima-ntreagă s-o umpli mai curând,
E largă şi adâncă şi veşnic însetată.

Îi trebuie putere şi pace şi lumină.
Să pui în ea apusuri cu mari speranţe-n ele,
Şi zori săltând pleoapa cu raza lor senină,
Şi proaspăta răcoare a serii din vâlcele.

Şi astre gânditoare, şi cerurile toate
În inima aceasta cu-abisuri să se-afunde,
Şi ea s-adoarmă-n cânturi supreme, avântate,
Ce leagăna toţi sorii prin spaţiale unde.

Când va fi plină, Doamne, de ale tale glorii,
Ea va vedea zâmbindu-i în treacăt o durere,
Şi peste strălucirea din clipe iluzorii,
Se va-mbăta de-o calmă, puternică tăcere.