Boris Pasternak

Se naşte şi creşte într-o familie de artişti profesionişti, în familia pictorului Leonid Pasternak şi a pianistei Rosa Kaufmande de unde provin şi preocupările sale timpurii pentru diverse arte: desenează bine din copilărie; se ocupă de compoziţia muzicală, influenţat fiind de A. N. Skriabin, prieten al tatălui său, într-o altă, a treia perioadă, studiază cu pasiune filosofia. În 1909 se înscrie la Facultatea de istorie-filosofie a Universităţii din Moscova, renunţând la profesia de muzician. În 1912 pleacă în Germania, unde se ocupă cu studierea operei şcolii neokantiane de la Marburg. Renunţă şi la specializarea în filosofie, problematica filosofică rămânând totuşi în centrul atenţiei creaţiei sale literare, până la romanul şi scrisorile ultimilor ani. Pasternak optează, în final, definitiv pentru literatură.
În 1911 debutează cu poezii în almanahul grupării "Lirika", iar în 1914 tipăreşte placheta de versuri "Geamanul din nori". După examenele de la Universitatea din Moscova îşi definitivează primul său volum de versuri (1914). Din dorinţa de a fi alături de generaţia sa, Pasternak se "înregimentează" literar în gruparea moderat futuristă "Centrifuga", fără a-şi renega însă rădăcinile, care coboară până în "veacul de argint" al poeziei ruse (perioada Simbolismului si a Akmeismului, dominată de figura lui Blok). Volumul Pe deasupra barierelor (1917) este, în mare măsură, o reluare a temelor din prima sa carte. Volumele Sora mea viaţa (1922) şi Teme şi variaţiuni (1923), în care Pasternak îşi elaborează modul cu totul special de a surprinde lumea în integritatea ei, sunt primite cu entuziasm, impunându-l drept un mare poet. În anii '20, Pasternak încearcă să-şi gasească locul în lumea creată de Revoluţia roşie scriind poemele epice 1905 (1925-1926) şi Locotenentul Schmidt (1926-1927), care, alături de poemul Înalta maladie (1923-1928), îi aduc recunoaşterea oficială.
La sfârşitul anilor '30, deprimat din cauza nenorocirilor pe care le vede în jurul său - sunt anii terorii staliniste -, Pasternak renunţă pentru o vreme la opera personală şi îşi câştigă existenţa traducând. Traduce mult, din Shakespeare, Kleist, Goethe, Petofi, Shelley, Verlaine, din germană, engleză şi din poezia gruzină; călătoreşte de altfel şi în Gruzia.
În timpul Războiului publică volumele de versuri Pe trenuri timpurii (1943) şi Întinderea pământească (1945). În iarna aceluiaşi an începe să scrie romanul Doctor Jivago. După război elaborează partea cea mai importantă din romanul Doctor Jivago, despre un intelectual cu opţiuni tragice între lumea intimă şi existenţa publică, socială. În 1948, întregul tiraj de Opere alese de Pasternak, tipărit in anul precedent, este dat la topit. Publicarea romanului în străinatate în 1957, in Italia, şi decernarea Premiului Nobel pentru literatură în 1958 a generat ascuţite critici în presa sovietică, soldate cu excluderea sa din Uniunea scriitorilor şi contrângerea sa să renunţe de bună voiela Premiul Nobel. În 1959 încheie volumul de versuri Când se înseninează. La 30 mai 1960, scriitorul moare la Peredelkino, celebrul sat de creaţie al scriitorilor sovietici, situat într-o suburbie a Moscovei. În însemnările şi scrisorile ultimilor ani Pasternak şi-a adunat punctele sale de vedere asupra artei.


Definiţia Poeziei

Şuierătură despicată.
Clinchet de ţurţuri, cu fiori.
E noaptea ce-amorţeşte frunza,
Duel e de privighetori.

E mazărea dulceag-uscată,
Cu plânsul bolţii în păstăi.
E Figaro de pe pupitre
Din flaut, grindină spre văi.

E tot ce-i important ca noaptea
Prin scăldători scurmând, vioaie,
Sub streşină, s-aducă steaua,
În palmele sticlind de ploaie.

Turtit ca pluta-ncinsul aer.
Bolta se-nabuşă-n arin.
De-aţi râde stelelor - ce hohot!
Dar necuprinsul - loc străin.


Grea cruce să iubeşti pe unii...

Grea cruce să iubeşti pe unii.
Dar tu - ce simplă! De-nţeleg
Secretul frumuseţii tale,
Enigma vieţii o dezleg.

S-aude, primavara, foşnet
De adevăruri, cum răzbat.
Ca aerul îţi e-nţelesul,
Ca el de dezinteresat.

Freamătul viselor s-aude
Atunci - şi parcă le şi vezi.
În rândul marilor temeiuri,
Tu, precum aerul, te-aşezi.

Uşor e: te trezeşti, din suflet
Zvârli pleava vorbei, vechi cusururi,
Curat s-o duci de-aici-naite,
Să nu te mai mânjeşti de-a pururi.


Vântul

Cu mine s-a sfârşit. eşti vie.
În jurul casei plânge vântul,
Pădurea clatină şi gândul.
Nu pin cu pin, în spasm, tresaltă,
Ci toţi copacii laolalta.
Cu zarea toată - vrăjmăşie.
Cum corpul grelelor fregate,
În golf, cu pânzele umflate.
Şi asta, nu dintr-o bravură,
Ori din porniri nesăbuite,
Ci cântecului tău de leagăn
Îi cată vorbe potrivite.

Martie

Soarele toarnă, toarnă cumplit,
Râpa nebuna se-nvârte.
Precum sluga la vite, cu spor,
Primăvara robota-n curte.

Fuge zăpada bolnavă, anemică,
Vinişoare neputincioase-nnodate.
Viaţa - ce abur în grajdul de vaci!
Dinţii furcilor mustesc sănătate.

Nopţile astea! Zilele, nopţile astea!
Răpăie picurii, ca apa vie.
Ţurţurii subţiaţi mor pe streşini.
Râuri sporovăiesc - insomnie.

Uşile-n grajd - la perete sunt date .
Porumbei cată-n mâzgă cuibarul.
Creatorul şi pricina-a toate,
Proaspăt duhneşte superb bălegarul.


***(Nu e frumos să fii celebru)

Nu e frumos să fii celebru
-De parcă asta-ţi dă avânt!-
Să strângi hârtii, să-ţi faci arhivă,
Să te tot bâţii pe-un cuvânt.

Creaţia-i o dăruire
Şi nu scandal şi împrumuturi
E ruşinos, o nulitate
Pe buzele oricui să fluturi.

Trăieşte fără impostură
Încât, când n-o să mai ai vreme,
Să te-ndrăgostească depărtarea
Şi viitorul să te cheme.

E bine să laşi spaţii albe,
Nu în hârtii,ci în destin,
Dar adnotând pe marginalii
De zile ce se duc şi vin.

Şi în necunoscut te-afundă
Şi pierde-te-n el, ascuns,
Cum se ascunde-o casă-n ceaţă
Când ceaţa e de nepătruns.

Alţii-or veni,pe urma-ţi vie,
Supusă vieţii şi erorii.
Tu însuţi, nu deosebi
Înfrângerile de victorii.

Şi nu te-abate cu o iotă
Tu de la tine - hotărât,
Ci numai să fii viu, viu - simplu -
Viu pân* la capăt - şi atât.

(traduceri de Marin Sorescu)