Alexandru Philippide

Mărturisire

Vreau să-mi aduc aminte acum cît de uşor
Lăsam atîtea clipe dragi să-mi scape
Cînd de pe ţărmul vremii zvîrleam nepăsător
Sulfina visului în turburi ape.

Cu vîntul înserării mă împrieteneam
Suflînd în pînza cerului albastră;
Corabia lui Sindbad mă aştepta la geam,
Cu pasărea numită Roc, măiastră.

În suflet numai vîsle, în cuget numai dor!
Dar nu ştiam în faptul dimineţii
Că vîslele se sfarmă şi dorurile dor
Cînd la zenit e soarele vieţii.

Iar mai tîrziu, cînd viaţa m-a scuturat din vis
Cum un puternic vînt alungă norii,
O mînă nevăzută în mine a deschis
Cutia cu păcate a Pandorii.

Cu duhurile rele luptat-am îndelung
Pîn’ le-am cuprins în mreji de gînduri clare;
Deşi supuse, totuşi nu pot să le alung,
Strigoi ciudaţi cu măşti surîzătoare.

În horbote de vorbe călite-n ideal,
Furtuna dinăuntru se încheagă:
Pînă se naşte spuma pe coama unui val,
Se zbuciumă-n adîncuri marea-ntreagă.

De ce să-ncerc s-astîmpăr cutremurul din fund?
Mai bine alba spumă trecătoare
S-o-ncremenesc statornic în gerul unui gînd:
Zăpadă cu străfulgerări de soare


Priveşti cum zboară norii

Priveşti cum zboară ca nişte continente
Desprinse dintr-o veche planetă istovită.
E-o vreme pentru visuri potrivită.
Cu seri adânci şi vânturi indolente.

Lumea de azi, gheboasă de trecut,
Clipa de-acum, bolnavă de-amintire,
Te-ndeamnă să te smulgi din cunoscut.

Dar unde oare să mai pleci acum,
Cu sufletul deşert şi mintea arsă,
Când însuşi cerul este-o hartă ştearsă
Pe care nu mai poţi citi vreun drum?

Un singur gând ca o mireasmă tare:
Să te desprinzi din tine şi să zbori
Asemeni continentelor de nori
Pe-valuri de văzduhuri viitoare;

Şi-ntr-un tărâm de neştiut azur,
În care nici o amintire nu vibrează,
S-ajungi în calea ta văzduhul pur:
Miraculoasă, veşnică amiază…

O, gând anarhic şi amar,
Pe care vorbele nu-l pot cuprinde
Atunci când ca un meteor bizar
În noaptea inimii adânci s-aprinde!



Răzvrătire

Visez o răzvrătire a lumii vegetale.

De la lichenii palizi ai cercului polar
Pân-la giganţii arbori ai zonei tropicale,
Ciuperci sau flori, mlădiţe sau trunchiuri colosale
Pornesc să-nfrunfe omul, uzurpator flecar
Al mutei lor domnii primordiale.

Păsările călătoare
Au dus din continent în continent
Vestea cea mare;
Şi-acum, în orice vrej, în orice floare
E demonul revoltei, subtil şi violent.

Eucalipţi şi cedri cu braţe uriaşe
Şi boababi bubonici cu trupul numai noduri

Se năpustesc năpraznici spre marile oraşe
Zdrobind palate, fabrici, gări, hale, turnuri, poduri.

Din ecuatorialele coclauri
Lianele cu braţe de hidre şi balauri
Se furişează şi se-ntind,
Îşi iau avântul
Şi-ntr-o reţea de funii vii cuprind
Pământul.

Şi arborii fără nume, giganţi cu braţe-căngi,
Ies fioroşi din junglă cu uraganu-n coarne
Purtând, drept coliere, şerpi boa şi, drept goarne,
Maimuţe urlătoare împleticite-n crengi.

Un pâlc de mari sequoia porneşte la asalt,
Şi înghiţind distanţe de ceasuri într-un salt
Vijelios ajunge drept la ţel:
Şi iat-un zgârie-nouri de sticlă şi oţel
Se prăbuşeşte alb, inert, înalt,
Titan tembel.

Din taiga purced oştiri de pini,
Fac paşi de şapte poşte săltând din rădăcini
Ca nişte strâmbe picioroange
Şi sunt atât de deşi încât întorc din cale
Largile fluvii ecuatoriale
Făcând o gârlă seacă dintr-un Gange.

Din crengi ca din ascunse catapulte
Sar stânci întregi zvârlite la depărtări de stele
Şi cad peste pământ atât de multe
Încât astupă mările subt ele.

În fiecare fir de iarbă un ghimpe încolţeşte,
În fiecare frunză un ochi ascuns palpită;
Şi în pământ tuberculi şi bulbi scobesc hoţeşte
O boştiură perfidă ce-i gata să te-nghită.

O forţă-năbuşită de mii şi mii de ani,
Ascunsă-n pulsul molcom al sevei, îşi ia vânt
Cu zbucium de cutremur şi clocot de vulcani;
Şi era vegetală rencepe pe pământ…

…Ca să dureze pân-atunci când, poate,
În viitoare vremuri depărtate,
Metalele din beznă şi pietrele scuipate,
Surori cu-acelea care ard în stele,
Din noaptea nemişcării se vor trezi şi ele.


Vis şi căutare

- Nu eşti sătul de colindat prin stele,
Prin miliardele de ani-lumină
Cât zice-se că-i drumul pân’la ele,
Chiar cu închipuirea cea mai plină
De cosmos şi de cosmo-fantezii?
- Acolo-i ţelul marii poezii.
- Ce-i marea poezie? Vorbă-n vânt
Cu care ne-amăgim; comod cuvânt
Cu care lesne-acoperi ce nu ştii.
Mai bine să ne-ntoarcem pe pământ
Şi părăsind călătoria-n vid,
Să cultivăm grădina lui Candid,
Lăsând închipuirea să măsoare
Iluzia-n continuă mişcare
A ţelurilor drumurilor lungi,
La care să visezi, să nu ajungi…
Şi poate-aici s-ar întâmpla să fie
Şi mult râvnita mare poezie
Ispititoare –
Căci totul este vis şi căutare.


Peste câte mii de ani

Peste câte mii de ani natura
Va scoate iarăşi din neant
Alcătuirea de celule
În care sufletu-mi visează
Asemeni unui împărat captiv?

O, frate, tu mai mult decât un frate,
Replica mea-n eternitate!
Nu te cunosc şi nu mă vei cunoaşte.
Vorbele mele scrise-acuma
Vor fi de multă vreme spulberate
În ziua când tu te vei naşte,
Şi limba chiar în care sunt rostite
Va fi pierit atunci şi doar un singur
Crâmpei de manuscript într-un muzeu
Va chinui pe erudiţii vremii,
Şi îngropat în el pe veşnicie
Dormi-va fără nume gândul meu.

Mă-ndeamnă totuşi către tine
O neclintită năzuinţă
Şi scriu acest poem zadarnic
Mânat de strania credinţă
Că gândurile noastre înrudite
Se vor pricepe peste vremi şi oameni,
În limba fără ţară a visului rostite.

Să ştiu că-ntr-adevăr vei exista,
O, n-aş mai fi atunci atât de singur
- Singur chiar lângă vechi prieteni,
Singur chiar lângă dragostea mea
- Dragostea mea cu care stau alături
Aşa cum amândoi ne-am reflecta
În aceeaşi oglindă,
Fără să ne privim unul pe altul în ea…
Dar pentru ce să te mai caut oare,
Vis fără chip al învierii mele,
Prin neştiute vremuri viitoare?

Tu poate de pe-acum alergi prin lume,
Duh care n-ai nici patrie, nici nume,
Şi poate nevăzuta ta aripă
Mi-atinge sufletu-n această clipă…

Amăgitoare nălucire
A unui dor amar de nemurire
Ademeneşte biata omenire.

Dorinţa noastră de neîntrupare
Ne chinuieşte în zadar.
Să ne mândrim că fiecare
Din noi e-un unic exemplar,
Fără putinţă de reeditare!