ION LUCA CARAGIALE

La 1 februarie 1852, în zori, se naşte Ion, fiul lui Luca Caragiali şi al Ecaterinei, şi se botează la 7 februarie, în biserica din satul Haimanale, judeţul Prahova (satul a primit numele I.L. Caragiale); tatăl său a funcţionat ca secretar al Mănăstirii Mărgineni, închinată Mănăstirii Sinai.
1859 - 1860 - Primele studii cu părintele Marinache, de la Biserica Sf. Gheorghe din Ploieşti.
1860 - 1864 - Urmeaza clasele primare II-V, la Şcoala Domnească din Ploieşti.
1864 - 1867 - Trei clase la Gimnaziul „Sfinţii Petru şi Pavel“ din Ploieşti.
1867 - 1868 - Clasa a V-a liceală la Bucureşti.
1868 - 1870 - Studiază la Conservatorul din Bucureşti, la clasa de declamaţie şi mimică a unchiului său, Costache.
1870 - Numit copist la Tribunalul Prahova.
1871 - 1872 - Este propus de Mihail Pascaly sufleor la Teatrul Naţional din Bucureşti.
1873 - 1875 - Colaborează la revista "Ghimpele", semnând Car şi Policar.
Publica poema Versuri in Revista contemporana (semneaza cu numele intreg).
1875 - 1876 - Scrie la "Alegătorul liber".
1876 - 1877 - Corector la "Unirea democratică".
Redactează în întregime revista umoristică "Claponul".
Scoate, împreună cu Frédéric Damé, ziarul "Naţiunea română".
Apare Calendarul "Claponului".
1877 - 1878 - Publică seria de foiletoane "Cercetare critică asupra teatrului românesc", în "România liberă".
Colaborează la "Timpul", chemat de Mihai Eminescu.
La Teatrul Naţional se prezintă piesa Roma învinsă, de D. Parodi, în traducerea lui Caragiale.
1878, 26 mai - Începe să frecventeze şedinţele bucureştene ale Junimii, la Titu Maiorescu.
La Iaşi, citeşte la Junimea "O noapte furtunoasă".
1879 - De Paşte, se află la Viena, împreună cu Titu Maiorescu.
Publică în "Convorbiri literare" piesa "O noapte furtunoasă".
1881 - Se retrage de la "Timpul".
octombrie - Este numit cu decret regal, revizor şcolar pentru circumscripţia districtelor Suceava şi Neamţ.
1882 - Este mutat, la cerere, în circumscripţia Argeş - Vâlcea.
1883, 23 februarie - Comitetul Teatrului Naţional din Iaşi, prezidat de Iacob Negruzzi, îl numeşte director de scenă. Caragiale refuză.
1884, 1 martie - Prima reprezentaţie a operei bufe "Hatmanul Baltag", scrisă în colaborare cu Iacob Negruzzi.
17 martie - Participă la şedinţa Junimii, în prezenţa lui V. Alecsandri.
6 octombrie - Însoţit de Titu Maiorescu, citeşte la aniversarea Junimii, la Iaşi, "O scrisoare pierdută".
13 noiembrie - În prezenţa reginei, are loc prima reprezentaţie a piesei "O scrisoare pierdută", bucurându-se de un succes extraordinar.
1885, 12 martie - Se naşte Mateiu, fiul natural al Mariei Constantinescu, funcţionară la Regie, cu Caragiale, care îl declară la oficiul stării civile.
8 aprilie - Reprezentaţia comediei "D-ale Carnavalului", premiată la 25 ianuarie, fluierată la premieră.
iunie - octombrie - Publică articole literare şi politice la "Voinţa naţională".
1888, 26 iunie - Cu decret regal, I.L. Caragiale este numit director general al Teatrului Naţional din Bucureşti.
1889, 7 - 8 ianuarie - Se căsătoreşte cu Alexandrina Burelly, fiica artistului Gaetano Burelly.
5 mai - Demisionează de la direcţia teatrelor, după căderea guvernului junimist.
mai - Apare volumul de Teatru (în prefaţă, studiul lui Titu Maiorescu despre "Comediile d-lui I.L. Caragiale").
15 iunie - Moare Mihai Eminescu. Caragiale publică articolul "In Nirvana".
octombrie - Colaborează cu articole politice şi literare la ziarul junimist "Constituţionalul", sub semnatura C. şi pseudonimele Falstaff, Zoil, Nastratin şi Hans.
1890, 3 februarie - Premiera dramei "Năpasta". Piesa apare la Editura Haimann şi este dedicată d-nei Ana T. Maiorescu.
Este profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe.
1891, 14 aprilie - În şedinţa Academiei Române, volumele "Teatru" şi "Năpasta" sunt respinse de la premiere (20 de voturi contra, 3 pentru).
1892, 9 mai - Conferinţa la Ateneu cu titlul "Gâşte şi gâşte literare", împotriva Junimii.
Conferinţa şi articolul "Două note vor determina ruptura cu Titu Maiorescu şi încetarea colaborării la "Convorbiri literare". Violente diatribe antijunimiste.
Publică volumele "Note şi schiţe" şi "Păcat, O făclie de Paşte, Om cu noroc, 3 novele".
Îşi exprimă intenţia de a se expatria la Sibiu sau la Braşov.
1893, 24 ianuarie - Apare revista "Moftul român" (prim-redactor: Anton Bacalbaşa).
9 mai - Conferinţa de la Clubul muncitorilor: "Prostie şi inteligenţă", cu vizibile aluzii împotriva lui Maiorescu.
1894, 1 ianuarie - Apare revista "Vatra", sub conducerea lui Slavici, Caragiale şi Coşbuc.
1895, 20 aprilie - Are loc o reprezentaţie neautorizată a comediei "O scrisoare pierdută" la Teatrul Naţional din Bucureşti.
30 decembrie - Se reprezintă la Cernăuţi "Năpasta", în traducerea în germană a lui Adolf Last.
1896, ianuarie - aprilie - Colaborează la revista umoristică a lui Alceu Urechia - "Lumea veche" (semnează Ion şi Luca).
februarie - martie - Scrie, fără semnătură, articole politice, reportaje, la "Ziua", ziar condus de Gh. Panu.
aprilie - Publică volumul "Schiţe uşoare".
aprilie - iunie - Conduce "Epoca literară", supliment al ziarului politic "Epoca".
octombrie - noiembrie - Scrie la "Sara"; publică la "Europa" o serie de editoriale politice săptămânale.
1897 - Apar volumele "Schiţe", "Notiţe şi fragmente", "Calendarul Dacia" pentru anul 1898.
27 aprilie - Conferinţa la Iaşi: "Păreri literare. Articole redacţionale în Epoca".
1898, ianuarie - martie - Publică o serie de articole în "Evenimentul" de la Iaşi.
1899, 27 septembrie - Îşi începe, la "Universul", seria de notiţe critice, care va da materialul volumului "Momente".
1907, 23 februarie - Este sărbătorit cu ocazia împlinirii a 25 de ani de activitate literară.
18 noiembrie - Seria a II-a a revistei "Moftul român".
10 octombrie - "Momente şi schiţe"
18 decembrie - Caragiale intenteaza acţiune în calomnie lui Const. Al. Ionescu (Caion), care a publicat în "Revista literară" două articole de plagiat.
1902, 2 martie - Respins de Academia Română de la premiul Năsturel-Herescu, cu volumul "Momente".
1903, 24 februarie - Încercare de a se muta la Cluj.
noiembrie - Domiciliază provizoriu la Berlin.
1905, 14 martie - Se stabileşte definitiv la Berlin.
iulie - Primeşte vizita lui Delavrancea.
1907, 3 aprilie - Publică, sub semnatura "Un patriot român", în ziarul "Die Zeit", prima parte din scrierea politică 1907.
Publică broşura "1907", din primăvară până-n toamnă. Delavrancea îi scrie emoţionat prietenului său: „Desigur, 1907 al tău e o minune ca adevăr, ca artă, ca sentiment, ca judecată. Ai zugrăvit un tablou de mare maestru. Jocul infect al partidelor noastre - pe deasupra ţării şi în detrimentul ţării - cu lăcomia nestăpânită a celor ajunşi şi cu îmbufnarea dizgraţioasă a celor căzuţi, l-ai sintetizat aşa de viu ...“
Publică în revista literară bimensuală "Convorbiri" (din 1908, Convorbiri critice), 7 fabule. Ultima dintre ele, "Boul şi viţelul", a fost tipărită în fruntea numărului 1 al "Convorbirilor critice", având în facsimile autografe atât textul, cât şi semnătura Caragiale. În articolul bilanţ "După un an ...", M. Dragomirescu, editorul revistei, afirma: „în fine, acum în urmă, autoritatea celui mai mare poet, a celui mai desăvârşit artist ce am avut vreodată, autoritatea lui Caragiale, a venit, ca odinioară Alecsandri la „Junimea“ născândă, să consfinţească şi să întărească importanţa activităţii "Convorbirilor critice" şi să dea modestului râu măreţia fluviului ...“
1908, 15 februarie - Îşi reia legăturile cu Titu Maiorescu.
1909 - Colaborează, din nou, la "Universul", publicând povestiri şi schiţe. Publică la "Noua revistă română".
1910 - Apar "Schiţe nouă".
1911, februarie - mai - Colaborează la ziarul "Românul" din Arad.
1912, 9 iunie - I.L. Caragiale moare subit, în locuinţa de la Schöneberg, Berlin. Rămăşiţele pământeşti sunt expuse în capela cimitirului protestant din Erster Schöneberg Friedhof şi depuse, la 14 iunie, în cavoul familiei, în prezenţa lui Gherea, a lui Delavrancea şi a lui Vlahuţă.
18 noiembrie - Sicriul cu rămăşiţele mortuare este adus în ţară, depus la biserica Sf. Gheorghe şi urmat de prieteni până la locul de veci, din cimitirul Şerban-vodă, în ziua de joi, 22 noiembrie.


În Nirvana

Sînt peste douăzeci de ani de-atunci. Locuiam într-o casă unde trăsese în gazdă un actor, vara director de teatru în provincie. Stagiunea migrării actorilor se sfîrşise: era toamnă, şi aceste păsări călătoare se-ntorceau pe la cuiburile lor.
Văzîndu-mă că citeam într-una, actorul îmi zise cu un fel de mîndrie:
— Îţi place să te ocupi cu literatura... Am şi eu un băiat în trupă care citeşte mult; este foarte învăţat, ştie nemţeşte şi are mare talent: face poezii; ne-a făcut cîteva cuplete minunate. Eu crez că ţi-ar face plăcere să-l cunoşti.
Şi-mi povesti cum găsise într-un otel din Giurgiu pe acel băiat — care slujea în curte şi la grajd — culcat în fîn şi citind în gura mare pe Schiller.
În ieslele grajdului, la o parte, era un geamantan — biblioteca băiatului — plin cu cărţi nemţeşti. Băiatul era foarte blînd, de treabă, nu avea nici un viţiu. Era străin de departe, zicea el, dar nu voia să spună de unde. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns aci din cine ştie ce împrejurare.
Actorul îi propuse să-l ia sufler, cu şapte galbeni pe lună, şi băiatul primi cu bucurie. Îşi luase biblioteca şi acuma se afla în Bucureşti. Seara trebuia să vie la directorul lui — astfel puteam să-l văz. Eram foarte curios să-l cunosc. Nu ştiu pentru ce, îmi închipuiam pe tinărul aventurar ca pe o fiinţă extraordinară, un erou, un viitor om mare.
În închipuirea mea, văzlndu-l în revoltă faţă cu practica vieţii comune, găseam că dispreţul lui pentru disciplina socială e o dovadă cum că omul acesta trebuie să fie scos dintr-un tipar de lux, nu din acela din care se trag exemplarele stereotipe cu miile de duzine.
Deşi în genere teoria de la care plecam eu ca să gîndesc astfel — că adică, un om mare trebuie in toate să fie ca neoamenii — era pripită, poate chiar de loc întemeiată, în speţă însă s-a adeverit cu prisos.
Tînărul sosi. Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zîmbet blînd şi adînc melancolic. Avea aerul unui sfînt tînăr coborît dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.
-Mă recomand, Mihail Eminescu.
Aşa l-am cunoscut eu. Cîtă filozofie n-am depănat împreună toată noaptea aceea cu nepregetul vîrstei de şaptesprezece ani! Ce entuziasm! Ce veselie!
Hotărît, închipuirea nu mă înşelase... Era un copil minunat.
Într-o noapte mă pusese în curentul literaturii germane, de care era încîntat.
—Dacă-ţi place aşa de mult poezia, trebuie să şi scrii, i-am zis... Am aflat eu că dumneata ai şi scris.
—Da, am scris.
—Atunci — şi mie-mi place poezia, deşi nu pot scrie — fii bun şi arată-mi şi mie o poezie de dumneata.
Eminescu s-a executat numaidecît. Era o bucată dedicată unei actriţe de care el era foarte înamorat... D-abia mai ţiu minte. Ştiu atîta, că era vorba de strălucirea şi bogăţiile unui rege asirian nenorocit de o pasiune contrariată... cam aşa ceva. Poezia aceasta îmi pare că s-a publicat prin 68 sau 69 în Familia din Pesta.
A doua zi seara ne-am întîlnit iarăşi. Dar peste zi o nemulţumire intimă intervenise. Actriţa fusese foarte puţin mişcată de mîhnirea regelui asirian. Eminescu era de astă dată tăcut şi posomorît, vorbea foarte puţin şi contradicţia îl irita. În zadar l-am rugat să-mi mai arate vreo poezie sau să mi-o citească tot pe aceea care o cunoşteam. A plecat să se culce devreme, şi dimineaţa, la amiazi cînd m-am dus la el, l-am găsit tot dormind.
L-am sculat. Se dusese acuma supărarea, ba era chiar mai vesel ca alaltăieri. Am petrecut toată ziua rîzînd, mi-a vorbit despre India antică, despre daci, despre Ştefan cel Mare, şi mi-a cîntat doina.
Îi trecuse ciuda regelui asirian şi acum se bucura în linişte de avuţiile şi strălucirea lui.
Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas pînă în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blînd şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci de o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutîndu-i; nepăsător ca un bătrîn stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! — fericită pentru artist, nenorocită pentru om!
Primăvara următoare a plecat cu o trupă ambulantă de teatru prin Moldova. Am aşteptat toamna pe Eminescu în zadar — trupa s-a întors fără dînsul. Părintele lui, de fel din Botoşani, l-a regăsit pe excentricul fugar şi, mai cu binele, mai cu de-a sila, l-a luat acasă, şi d-acolo l-a trimis la Viena.
Am văzut mai tirziu: „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este...” Eminescu îşi ţinea făgăduiala: copilul creştea om mare.
Mai în urmă, l-am întîlnit tot aici pe Eminescu, cu un frate al lui, ofiţer. Plecau amîndoi în străinătate — el la Viena, celălalt la Berlin.
Militarul era frate mai mare; tot aşa de frumos, de blînd şi de ciudat — o izbitoare asemănare în toate. Acela a mers la Berlin; în cîteva luni a speriat Academia militară cu talentele-i şi a dat un examen care l-a făcut pe mareşalul Moltke[1]să se intereseze foarte de aproape de soarta lui, hotărît să-l ia pe lîngă dînsul. Ca să-şi încoroneze succesul, militarul s-a dus acasă şi, fără să lase măcar o vorbă, s-a împuşcat.
Peste mai multă vreme, cînd am vorbit cu Eminescu de trista împrejurare a militarului, el mi-a răspuns rîzînd:
— Mai bine! ăla era mai cuminte ca noi!
Peste cîţiva ani a venit în Bucureşti tata lui Eminescu. Era un bătrîn foarte drăguţ, glumeţ şi original. Făcuse o bună afacere şi venise să-i cumpere fiului haine şi ceasornic şi să-i deie „din viaţă” o sută de galbeni, partea lui de moştenire din averea părintească.
L-am întrebat atunci pe Eminescu dacă mama lui trăieşte. Mama murise, dar, după aerul posomorît cu care mi-a răspuns, am înţeles că de moartea ei se legau nişte amintiri mai crude decît ca de o moarte normală, nu numai dureroase, dar şi neplăcute.
Am aflat apoi că o soră a lui, care-l iubea foarte, trăia retrasă într-o mănăstire: biata fată era paralizată din copilărie. Şi au fost oameni, nu de rînd, oameni de seamă, cărora le-a plăcut să facă sau să lase a se crede că nenorocirea lui Eminescu a fost cauzată de un viţiu.
Era, în adevăr, un om dezordonat, dar nicidecum viţios. În lumea asta mulţimea celor de rînd crede că plăcerile materiale ale vieţii sunt privilejul lor exclusiv şi că oamenii rari nu au voie să aibă şi defecte.
Avea un temperament de o excesivă neegalitate, şi cînd o pasiune îl apuca era o tortură nepomenită. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvîrşire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea... Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simţirii, un acces de gelozie, cari lăsau să se întrevază destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfîrşească.
Cînd ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus şi peste două-trei zile se arăta iar liniştit, ca „Luceafărul lui — nemuritor şi rece". Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul şi să-mi cînte Nirvana, ţinta supremă a lui Buda-Qakiamuni.
O aşa încordare, un aşa acces a avut în ultimele momente bune: acela a fost semnalul sfîrşitului. După cutremur, el nu s-a mai închis în odaie să se culce şi să mai facă ce făcea mai-nainte Luceafărul. A pornit înainte, tot înainte, pînă ce a căzut sub loviturile vrăjmaşului pe care-l purta în sînu-i încă din sînul maicii sale. Copil al unei rase nobile şi bătrîne, în el se petrecea lupta decisivă între flacăra celei mai înalte vieţi şi germenul distrugerii finale a rasei — geniul cu nebunia.
Lupta a fost groaznică. Încercarea, drumul către Nirvana, a fost tot aşa de dureroasă cît şi de strălucită.
În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligenţă; cel mai mîhnit suflet, în trupul cel mai trudit! Şi dacă am plîns cînd l-au aşezat prietenii şi vrăjmaşii, admiratorii şi invidioşii sub „teiul sfînt”, n-am plîns de moartea lui; am plîns de truda vieţii, de cîte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăşi.
Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit şi de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată, şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările.
Generaţii întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Şerban-vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se va mai găsi poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet! Ferventul budist este acuma fericit: el s-a întors în Nirvana — aşa de frumos cîntată, atît de mult dorită — pentru dînsul prea tîrziu, prea devreme pentru noi.

1889, iunie 18


Şah şi mat!

Începuse războiul franco-german. De la rezultatul acelei măreţe lupte atârna poate tot viitorul nostru politic. Pe Rin nu se juca numai două soarte. Ca la toate luptele jucătorilor mari, unde pe de lături palpită o mulţime de mici pontatori pe mâna unuia sau altuia, aşa şi la războaiele între două puteri gigantice, sunt mulţi mititei pe de lături, cari, cu cât pontează mai mărunţel, cu atât privesc jocul cu mai multă bătaie de inimă. Pe Rin, între alte mize mărunte, era una, care pentru noi avea o importanţă colosală, cum s-a dovedit ulterior — soarta hotărâtoare a dinastiei noastre. Mica republică de zece ore de la Ploeşti, care pontase şi ea, putea avea urmări mult mai mari dacă în jocul de la Rin s-ar fi amestecat altfel cărţile.
Aşa, era în toată ţara o agitaţie surdă, dar foarte adâncă, care în unele centre lua forme făţişe destul de ameninţătoare pentru ordinea generală. Unul din aceste centre mai agitat era şi Craiova, unde se afla prefect de judeţ răposatul Petrache Mănescu — un om original şi amabil, credincios şi devotat neclintit al conservatorilor.
De la dânsul ţinem această reminiscenţă anecdotică.
La guvern era cabinetul Manolache Costache, cabinetul numit Cloşca cu pui, pentru că prezidentul se înconjurase de câţiva tineri de talent, debutanţi în politică, între aceştia dd. A. Lahovary şi P. Carp.
Situaţia în Craiova încordându-se din zi în zi, prefectul este chemat telegrafic la Bucureşti. Cale ferată între centru şi capitala Olteniei nu era încă, aşa că Petrache Mănescu vine în goana cailor pe brânci o zi, o noapte şi o dimineaţă, şi soseşte-n Bucureşti cu oasele pisate pe la 11 înainte de amiazi. Merge degrabă la otelul Caracaş, unde cobora regulat, îşi lasă sacul, şi fără întârziere se prezintă la consiliul de miniştri.
Tot consiliul era adunat, lipsea numai prezidentul, pe care-l aşteptau din moment în moment. Până să vie conul Manolache, prefectul expune consiliului nerăbdător situaţia din Craiova: era în adevăr foarte gravă — o turburare imensă putea izbucni, fără ca administraţia să aibă destule forţe pentru a o năbuşi.
Erau aşa de interesante spusele prefectului, încât nimini nu băgă de seamă că trecuse un ceas de la sosirea lui — erau aproape 12... Consiliul fusese convocat pentru 10, şi prezidentul tot nu sosea. Un aprod merge iute să-l caute... Peste câteva minute se-ntoarce: d. prezident a plecat de-acasă de la 9, a spus că merge la consiliu. Se trimit mai mulţi aprozi prin toate locurile pe unde se putea bănui că l-ar putea afla... Se-ntorc toţi fără ispravă... 12 şi trei sferturi. Nerăbdarea şi neastâmpărul cresc. La fiecare trăsură care trece, la fiece uşă care se deschide, la orice paşi pe scări, sar toţi... Vine!... Nu... Nu vine. Ce să fie?
Petrache Mănescu îşi cere atunci voie să se repează măcar să guste ceva: e obosit, toată noaptea n-a putut dormi în trăsură şi n-a mâncat nimica din ajun. El merge să dejuneze în pripă la otel — să dea fuga aprodul să-l cheme îndată ce-o sosi prezidentul. Lasă consiliul într-o fierbinte discuţie asupra întăriturilor de la Metz, şi se duce la cafeneaua-birt a otelului.
Pentru ca să evite însă vreo indiscretă întâlnire, nu stă în sala cea mare; intră în una din odăiţele de lături, unde seara se juca, şi comandă ceva în grabă. Odăiţele acestea dedeau una-ntr-alta prin câte o uşă cu geamuri acoperite cu perdeluţe verzi.
Acuma era 1 şi un sfert.
Dejunează, trăgând mereu cu urechea daca nu vine cineva să-l cheme... Nimeni... A isprăvit; fără să mai ia cafea, se scoală să plece... Mai întreabă încă o dată pe chelner... Nimini... Atunci, ce se gândeşte? pentru că n-a venit încă să-l caute, n-are de ce să se grăbească; îşi comandă cafeaua şi se aşează iar la loc să-şi mai dezmorţească membrele... Acum, după dejun, îl ajunsese pe om oboseala drumului. 1 şi jumătate. Chelnerul aduce cafeaua... „Nimini să mă caute?" — „Nimini!" Ce să fie asta?
Pe când însă chelnerul iese, Petrache aude un zgomot într-una din odăiţele vecine, unde până atunci fusese completă linişte — o mormăială şi un haha! de triumf. Se-ntoarce spre partea aceea şi ia seama că la uşa cu geamuri flutură perdeluţa atârnată pe dincolo, trecând dincoace printr-un ochi — un geam era spart.
„Desigur — gândeşte el — sunt cartofori... de dimineaţă au luat-o... ori poate că n-a [sic] isprăvit încă de aseară..." E aproape 2 şi nimini nu vine să-l caute... Mormăiala însă creşte dincolo... începe să se auză distinct o dispută de joc: regina! calul! pionul!... E desigur o partidă de şah tot aşa de încordată ca şi situaţia de la Craiova.
Dar între accentele amestecate ce trec prin uşa cu geamul spart, Petrache pare că aude un glas cunoscut!... Se ridică şi ascultă mai bine...
Da!... E o iluzie? un joc al închipuirii stăpânite de un gând stăruitor? Dar e cu putinţă să se-nşele astfel?... Dar e peste putinţă să fie acela!... Dar e glasul lui!... Dar nu se poate!
În prada unei nedomiriri ameţitoare, omul se repede la uşe, dă-ntr-o parte perdeluţa de la ochiul spart, se uită-năuntru şi nu se poate stăpâni a nu scoate un strigăt de uimire...
Cine?... cine era în odăiţă încă de dimineaţă la o partidă de şah?... cine!?... Domnul prezident al consiliului, conul Manolache. Se-ntâlnise de dimineaţă cu amicul său, bătrânul Wiest şi se-ncurcaseră.
Desperat, Petrache Mănescu dă brânci uşii şi năvăleşte înăuntru peste jucători strigând:
— Pentru numele lui Dumnezeu! coane Manolache, aici ai fost!?
— Ei, da, răspunde simplu prezidentul; nu mă vezi? şi se pune iar pe gânduri ca să-şi combine lovitura.
— Coane Manolache!! vă caută toţi în toate părţile! v-aşteaptă toţi la consiliu de la 10 azi-dimineaţă!
— Iaca viu... Stai oleacă; mai am două lovituri, şi-l regulez eu pe domnul Wiest! Şi mută calul.
— Dar sunt 2 trecute, coane Manolache!!
— Mat! strigă Wiest.
Conul Manolache deschide ochii mari pân ochelari şi vede că-n adevăr partida e pierdută. Atunci, se ridică busumflat cătră Mănescu:
— Aracan de mine, bre omule, dă-mi pace! m-ai buimăcit de cap ! iaca! pierz partida sigură cu vorba dumitale!
Cu multă greutate a putut Petrache să-l îmbuneze şi să-l facă să renunţe la revanşă.
Amândoi apoi, pe la 2 şi jumătate, intrară la consiliu, unde găsiră pe ceilalţi — cam impacientaţi.


Inovaţiune

Moftul artificial

Primim dela un vechiu moftangiu român, un bărbat de spirit, când îl are, şi nu prost, pentrucă ştie când nu-l are, scrisoarea de mai jos, căreia ne grăbim a-i da loc cu bucurie în coloanele noastre. Este o ploaie binefăcătoare peste spanacul din brazdele noastre, care începuse a se cam prea ofili, precum s'a observat la staţiunile meteorologice dela chioşcurile de pe bulevard. Iată:

Iubiţi Moftangii,
Văzând în foaia voastră de spanac că vă aflaţi pe cale de a isprăvi zeama din lămâia care v'a crescut între umeri;
Văzând pericolul la care s'ar expune societatea română prin lipsa eventuală a acestei foi, căci, cum am zis, zeama de lămâie fiind pe sfârşite, Moftangiria voastră e ameninţată de pieire,
M-am gândit să vă viu în ajutor, şi nici una nici două, fiindcă în acest fin de siécle toate sunt artificiale, m'am socotit să vă îndemn ca de azi înainte să stoarceţi lămâi artificiale, adică să luaţi dela băcănie ce lipseşte la academie, să întrebuinţaţi dar sare de lămâie.
Cu acest chip o să aveţi şi lămâie şi sare, şi Moftul Român va deveni un Moft artificial, adică Moft fin de Siécle.
Dar o să-mi ziceţi sau or să-mi zică alţii mai moftangii ca dv. (lucru ce eu crez că n'o să se găsească): ŤBine, nene, toate sunt bune, înţeleg vin artificial, pâine artificială, ou artificial, pui artificial, cloşcă artificială - dar Moftartificial, cum are să fie ? Ce ? e destul să te faci că strănuţi ca să şi miroasă ? - Ei bine, amicii mei, nimic mai adevărat ! nimic mai natural ca moftul artificial !
Uitaţi-vă, de pildă, la guvernul român. Credeţi că e guvern natural ?... al naţiunii ?... din naţiune ?... Ferească Dumnezeu. E un guvern artificial ! !
Întrebaţi presa independentă, de exemplu Republica Domniei pământene, despre aceasta; ea vă va da următoarele probe:
Să luăm pe d. P. P. Carp. Ce credeţi, că e natural ? De loc... Dacă ar fi om ca toţi oamenii, natural, nu s'ar uita printr'un ochiu ca să vază mai prost decât cu doi... n'ar avea monoclu; prin urmare iată un moftangiu artificial. Luaţi-i monoclul, va rămâne om ca toţi oamenii, şi nu ar fi bun la nimic.
Să trecem la Tache... Ce credeţi că e natural ? Nicidecum. Vine în Cameră cu o prostie, pardon, cu un proiect; opoziţia îl înhaţă, îi dă pantalonii'n jos şi trage-i. Şi credeţi că cu asta s'a isprăvit ? Aş ! Tache încalţă alţi pantaloni şi vine, pardon, iar cu proiectul din nou. Iată dar un moftangiu artificial. Dacă n'ar avea şapte pantaloni, el ar fi un om natural, şi n'ar fi bun de nimic...
Să trecem la coconu Lascăr... dar acesta când a fost vreodată natural ? E moftangiul cel mai artificial; căci ne întrebăm: când a spus adevărul ? când era contra fortificaţiilor sau când este pentru legea Maximului ? Credeţi poate pe Lahovari că e un moftangiu român natural ?Ferească D-zeu. Lahovăreştii sau Lahovarietăţile, cari sunt pe cale de a funda, un teatru, zice Claymoor, o dinastie, zicem noi, când dintre ei se va naşte un cap încoronat, sunt greci, prin urmare dându-se de români sunt artificiali.
Despre Ghermanis, nu mai vorbim, căci nu ne place să ne copiăm. Atâta numai avem de zis că acest grec reacţionar are, din acelaşi tată şi aceeaşi mamă, un frate român liberal, pe care l-a ales Naţiunea în luptă cu Reacţiunea la Giurgiu, deputat. Aşa că acu e încurcătură: Menelas e moftangiu artificial român şi Efrem moftangiu artificial grec.
Şcl. Şcl.
Cred că v'aţi săturat de exemple citate din Rebublica Domniei pământeneşi nu veţi ezita a cumpăra câteva chilograme de sare de lămâie. Dacă mai staţi la îndoială, întrebaţi şi pe dr. Babeş: şi apa cotidiană e artificială; de ce n'ar fi şi gazeta, pâinea cotidiană, tot astfel ?
Băcănie ! băcănie ! Sare de lămâie şi piatră acră... Şi virginitate poţi avea azi artificială !
Artificialitate şi iar artificialitate !
Trăiască dar mofturile artificiale !


Ploaie de primăvară

I. Pastel optimist

Când plouă lin în primăvară,
Toţi zic: „Să dea Domnul să dea!”
Şi de te culci pe prispă-afară,
Mai vezi pe cer şi câte-o stea...

E cald, şi ploaia răcoroasă
Ozon în aerul curat
În urmă-i lasă; drăgăstoasă
Natura-i toată un pupat.

Se pupă corbi, de bucurie
Că au scăpat de iarnă grea,
Se pup' brabeţi cu gălăgie,
Şi iată şi o rândunea...

Şi-o barză calcă cu măsură
Cu pasul grav, explorator,
Se plimbă chiar prin bătătură
Cu aerul nepăsător.

Când plouă toate germinează,
Pământul liber de zăpezi,
Spălat de ploi se decorează
Cu mii de mii de muguri verzi.

În ţarini grâul încolţeşte,
În dealuri via o desgrop;
De ploaie tot se-nveseleşte
Pe orice frunză e un strop.

Şi soarele o caldă rază
Trimite pe furiş prin nori;
Iar flori şi pasări ca să-l vază
Se-nalţă, zboară către zori.


II. Pastel pesimist

Tot plouă! A! ce primăvară!
Cum curge fără să mai stea!
Se-ntinde ceaţa grea pe-afară
Pe cerul sumbru nici o stea.

E frig... şi apa mocirloasă
Infectă aerul curat,
La câmp e baltă mlăştinoasă
Şi codrul doarme întristat.

Sunt trişti şi corbii-n deal la vie,
Cobesc din nou a iarnă grea;
Plouate vrăbii cad o mie,
Nu vezi zburând o rândunea.

O barză, cu pas de măsură,
Soseşte ca explorator...
Şi plouă... plouă...-n bătătură,
Pustiu... Departe pleacă-n zbor.

Tot plouă, plouă, inundează...
Mai vin şi ape din zăpezi,
Umflate apele spumează,
Torente curg din codri verzi.

În ţarini grâul putrezeşte,
Sub piatră-n deal vii se îngrop;
De ploi plugarul sărăceşte,
Mălai, făină, nu e strop.

Şi soarele o slabă rază
Când o mai pierde printre nori,
O tristă baltă luminează
Fără apus şi fără zori.


Sonete

D-lui Agostino Mazzoli, bariton absolut, cu ocaziunea beneficiului său în opera Ernani

Eşti rege, şi, pe tronu-ţi, în plină strălucire
Apari ca totdeauna, şi gat-a ne-ncânta;
Supuşii te salută, zicându-ţi în unire:
Talentul e coroana ce sta pe fruntea ta!
E sărbătoare astăzi, splendidă sărbătoare.
Mai mult ca totdeauna supuşii-ţi sunt fideli.
Coroana-ţi, astă-seară, e mai strălucitoare.
O! niciodată, rege, nu vei afla rebeli.
Da: regii-şi pierd mărirea. În piepturi astăzi bate
Dorinţa cea sublimă de sacra libertate.
Urăşte lumea sceptrul. A fi supus e trist!
Decât să servi un rege, durere nu-i mai mare,
Dar... lumea se supune, c-o nobilă-avântare,
Când sceptrul este arta şi regele artist.


Unui cavaler de industrie

Fals, malonest, venale, hidos eşti, cavalere!
Prea bine ţi-au zis unii Coţcar Coţcarovici ;
Figura ta, ce-nspiră dizgust şi desplăcere,
Impertinintă, vilă, tot palme parcă cere:
Cum dracul fruntea-n lume cutezi să mai rădici?
Vestitele-ţi scandaluri azi nu mai sunt mistere.
De când, ca paraziţii, te-ai pripăşit p-aici,
Nu vezi, când vrei prin lume şi tu ceva să zici,
Cum fug toţi d-ale tale cuvinte deletere?
În loc să-ţi vezi ruşinea, stigmatizat cum eşti,
Şi, dându-te căinţei, să plângi şi, de durere,
Să-ţi dai în piept cu pumnul, ai cutezat, mizere
P-o pată de nimica, să-njuri pe cei oneşti...
Fals, malonest, venale, hidos eşti, cavalere!


Contimpuranilor mei

Fără de graiuri gure şi ochi făr' de priviri,
Făr' de mişcare forme, şi încă, vai! ce este
Mai sec în astă lume şi mai nemernic, ţeste
Făr' de gândiri şi inimi lipsite de simţiri!
Aşane pomenirăm, dodată, fără veste,
Trecând p-aci, prin jocul capricioasei firi.
Bizar! Fiinţe fără fiinţă, trecem peste
Pocitul visal unei smintite-nchipuiri
În vreme de-njosire, în tină şi din tină,
Ne căpătarăm locul l-a soarelui lumină;
Zadarnic ne născurăm şi făr' să trebuim!
Păsemne-aşa ne scrise pustia de ursită:
Păcum ne fuse vremea meschină ş-umilită,
Meschini şi mediocri să fim şi să murim!