James Joyce

S-a născut la 2 februarie 1882 la Dublin. În 1902 pleacă la Paris ca să studieze medicina. Scrie la început poeme (Muzica de cameră) şi nuvele (Oameni din Dublin), apoi o proză tot mai accentuat autobiografică, însă poezia alegoriilor lui nu e înţeleasă nici de cititori, nici de critici. Vederea îi slăbeşte treptat, îi e tot mai greu să-şi corecteze manuscrisele. În timpul Primului Război Mondial trăieşte la Zurich, se mută în 1923 la Paris, pentru ca, la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial să se întoarcă la Zurich, unde moare în 1941.
Întrebat de un scriitor american de ce a ales un stil dificil, Joyce îi răspunde: "Ca să le dau de lucru criticilor pe următorii trei sute de ani". Între timp însă, stilul lui Joyce a devenit, în bună măsură, stilul literaturii secolului XX. Scriitorul rus Vladimir Nabokov scria: "Joyce a creat modernismul, şi tot Joyce l-a distrus".


Portret al artistului în tinereţe
fragment

Terenurile mari de joc roiau de băieţi. Toţi ţipau şi prefecţii îi îndemnau cu strigăte puternice. Amurgea şi aerul era palid şi răcoros şi, după fiecare atac şi bufnitură de-a jucătorilor, balonul unsuros, de piele, zbura ca o pasăre grea prin lumina cenuşie. El se ţinea la marginea terenului, ferindu-se să nu-l vadă prefectul, ferindu-se din calea picioarelor brutale, prefăcîndu-se din cînd în cînd că aleargă. Îşi simţea trupul mic şi neputincios în îmbulzeala jucătorilor şi ochii îi erau neputincioşi şi-i lăcrimau. Rody Kickham nu era aşa : el avea să conducă echipa secţiunii a treia, toţi băieţii spuneau asta.
Rody Kickham era băiat de treabă, dar Nasty Roche era un scîrbos. Rody Kickham avea în dulăpiorul lui moletiere şi, la refectoriu, îşi păstra alimentele într-un paneraş. Nasty Roche avea nişte mâini mari. Budincii de pîine de vineri îi zicea budincă de cîine. Şi într-o zi îl întrebase pe Stephen :
— Cum te cheamă ? Stephen răspunsese :
— Stephen Dedalus.
Şi Nasty Roche atuncea zisese :
— Ce nume mai e şi ăsta ?
Şi cum Stephen nu ştiuse ce să-i răspundă, Nasty Roche îl întrebase :
— Ce e tatăl tău ?
Stephen răspunsese :
— Un domn.
Atunci Nasty Roche întrebase :
— E magistrat ?
Se târa din loc în loc pe la marginea terenului zbughind-o din cînd în cînd la fugă. Dar i se învineţiseră mîinile de frig. Le băga în buzunarele vestonului cenuşiu, încins cu o curea. Purta o curea peste buzunare. Cureaua se mai foloseşte şi pentru a trage o bătaie cuiva. într-o zi, un băiat îi spusese lui Cantwell :
— Îţi trag o curea cît ai zice pîs. Cantwell răspunsese :
— Du-te şi joacă-ţi meciu'. Trage-i o curea lui Cecil Thunder. Aş vrea să te văd. îţi dă el ţie un şut în fund să-l ţii minte.
Nu era frumos să vorbeşti aşa. Mama îi spusese să nu stea de vorbă la şcoală cu băieţii care vorbesc urît. Drăguţă, mama ! în ziua întîi în holul castelului, cînd îşi luase rămas bun, îşi ridicase voaleta pe nas ca să-l sărute : şi nasul şi ochii îi erau roşii. Dar el se făcuse că nu vede că-i venea să plîngă. Era drăguţă mama, dar cînd plîngea nu mai era aşa drăguţă. Şi tata îi dăduse două monede de cîte cinci şilingi bani de buzunar. Şi tata îi spusese că, orice i-ar mai trebui, să-i scrie lui, acasă, şi, fie ce-o fi, niciodată să nu pîrască pe vreun camarad. Apoi, în poarta castelului, rectorul dăduse mîna cu tata şi cu mama şi sutana îi fluturase în vînt, şi apoi trăsura pornise luîndu-i pe tata şi pe mama. Strigaseră către el din trăsură, fluturînd mîinile :
— Rămîi cu bine, Stephen, rămîi cu bine !
Fu prins în iureşul unei învălmăşeli şi, temându-se de ochii scînteietori şi de ghetele noroioase, se chinui şi privi printre picioare. Băieţii se luptau şi icneau, iar picioarele lor frecau, izbeau, tropăiau. Apoi ghetele galbene ale lui Jack Lawton scoaseră cu dibăcie balonul, şi toate celelalte ghete şi picioare se repeziră pe urma lui. Alergă şi el pe urma lor puţintel şi-apoi se opri. In curând venea vacanţa şi-aveau să plece acasă. După cină, în sala de studiu, avea să schimbe numărul şaptezeci şi şapte, lipit înăuntrul pupitrului lui, cu numărul şaptezeci şi şase.
Are să fie mai plăcut în sala de studiu decît aici afară, în frig. Cerul era palid şi rece, dar la castel se vedeau cîteva ferestre luminate. Se întrebă de la ce fereastră îşi va fi zvîrlit Hamilton Rowan pălăria în şanţul de gardă al parcului şi dacă-n vremea aceea or fi fost straturi de flori sub ferestre. Intr-o zi cînd fusese chemat la castel, portarul îi arătase urmele lăsate de gloanţele soldaţilor în lemnul porţii şi-i dăduse o bucată de pesmet de care mîncau la masa comunităţii. Luminile din castel erau plăcute şi calde. Parcă erau dintr-o carte. Poate cam aşa o fi Leicester Abbey K Ce propoziţiuni nostime erau în cartea de citire scrisă de doctor Cornwell ! Parc-ar fi fost poezii, dar nu erau decît propoziţiuni ca să înveţi să scrii corect :
Wolsey a murit la Schitul Leicester;
Acolo îl îngropară scliivnicii.
Tăciunele este o boală a plantelor,
De cancer suferă animalele.1
Ar fi plăcut să stai întins pe covorul din faţa căminului, cu capul proptit în mîini, şi să te gîndeşti la propoziţiunile astea. Se cutremură de parcă ar fi simţit pe piele o apă rece şi lipicioasă. Era o ticăloşie din partea lui Wells să-l îmbrincească în groapa cu lături fiindcă nu vrusese să schimbe tabachera lui mititică pe castana aromată, de tuse, a lui Wells, cîştigătorul la patruzeci de seturi. Ce rece şi lipicioasă fusese apa ! Un băiat văzuse într-o zi un şobolan mare sărind în spumele băltoacei. Mama şedea acum cu Dante în faţa focului şi aştepta să vină Brigid cu ceaiul. Îşi ţinea picioarele pe apărătoarea din faţa căminului şi papucii ei cu pietricele sclipitoare erau atît de fierbinţi şi aveau un miros atît de bun şi cald ! Liante ştia o mulţime de lucruri. Ea îl învăţase unde era Canalul Mozambic şi care era cel mai lung rîu din America şi cum se chema cel mai înalt munte din lună. Părintele Arnall ştia şi mai multe decît Dante, fiindcă dînsul era preot, dar şi tata şi unchiu' Charles ziceau că Dante e o femeie deşteaptă şi o femeie citită. Şi cînd scotea Dante zgomotul ăla după masă şi pe urmă îşi punea mîna la gură, se chema că are arsură la stomac.
O voce strigă de se auzea pe toate terenurile de joc :
— Toată lumea în clasă !
Apoi alte voci strigară dinspre celelalte echipe :
— Toată lumea în clasă ! Toată lumea în clasă !
Jucătorii se adunară la un loc, înfierbîntaţi şi plini de noroi, şi el se duse printre dînşii, bucuros că intrau. Rocy Kickham ţinea mingea de şiretul unsuros. Un băiat îi spuse să-i mai tragă un şut, dar el merse înainte fără măcar să-i răspundă. Simon Moonan îi spuse să nu dea că se uită prefectul. Băiatul se întoarse către Simon Moonan şi zise :
— Ştim toţi de ce te-ai găsit tu să vorbeşti. Fiindcă-i eşti giugiuc Iu' McGlade.
Giugiuc era o vorbă ciudată. Băiatul îi zicea aşa lui Simon Moonan fiindcă avea obicei să-i lege prefectului mînecile sutanei la spate şi prefectul se făcea că se supără. Dar vorba asta avea un sunet urît. Odată se spălase pe mîini la toaletă la hotelul Wicklow şi după aia tata scosese dopul cu lanţ şi apa murdară se scursese prin gaura chiuvetei. Şi cînd se scursese toată încet, gaura chiuvetei făcuse un zgomot ca ăsta: giu-giuc. Da' mai tare.
Amintindu-şi asta, şi ce albă era toaleta, i se făcu frig şi apoi foarte cald. Erau două robinete — le învîrteai şi ieşea apa rece şi cea caldă. Simţi o răceală şi apoi o fierbinţeală : şi parcă vedea numele robinetelor scrise pe ele. Era foarte ciudat.
Şi aerul din coridor îi dădea fiori reci. Era ciudat şi jilav. Dar curînd o să se aprindă gazul şi cînd ardea făcea un zgomot micuţ, ca un cîntecel, mereu acelaşi : şi cînd tăceau pentru o clipă băieţii în sala de joc, auzeai cîntecul.
Era ora de aritmetică. Părintele Arnall scrise pe tablă o problemă grea şi apoi spuse :
— Ei, ia să vedem, care câştigă ? Înainte, York ! Înainte, Lancaster !
Stephen se căznea cît putea, dar problema prea era grea — şi se zăpăci. Micuţa emblemă de mătase, cu trandafirul alb pe ea, prinsă cu un ac de pieptul vestonului, începu să tremure. El nu era tare la aritmetică, dar se căznea cît putea, ca să nu piardă York. Faţa Părintelui Arnall arăta foarte întunecată, dar nu era supărat : rîdea. Pe urmă Jack Lawton a pornit din degete şi Părintele Arnall s-a uitat în caietul lui şi-a zis :
— Bine. Bravo, Lancaster ! Trandafirul roşu cîştigă. Acu' hai 'nainte, York ! Sileşte-te !
Jack Lawton îi aruncă o privire de unde şedea. Mica emblemă de mătase, cu trandafirul roşu pe ea, se vedea foarte frumos fiindcă Lawton purta un tricou albastru. Stephen simţi că şi el roşeşte la faţă cînd se gîndi ce de mai prinsori or să se pună care va fi primul din clasa întîi elementară, Jack Lawton sau el. în unele săptămîni lua Jack Lawton premiul întîi şi într-altele îl lua el. Fîşiuţa de mătase albă a emblemei tremura, tremura, pe cînd el se căznea cu problema următoare şi asculta glasul Părintelui Arnall. Apoi i se stinse toată ardoarea şi-şi simţi faţa rece de tot. Îşi închipui că faţa trebuie să-i fie albă, fiincă şi-o simţea aşa rece. Nu izbutea să rezolve problema, dar nu-i mai păsa. Trandafiri albi şi trandafiri roşii : ce culori frumoase ! Era plăcut să ţi le închipui. Şi diplomele pentru premiul întîi şi al doilea şi al treilea aveau culori frumoase : roz şi gălbui şi liliachiu. Era frumos să-ţi închipui trandafiri liliachii şi gălbui şi roz. Poate că un trandafir sălbatic cum era măceşul ar putea avea o culoare din asta — şi îşi aminti de cîntecul cu floarea de măceş in poiana mică, verde. Dar un trandafir verde nu puteai găsi nicăieri. Dar poate că undeva în lume se găsea.
Suna clopotul şi elevii din toate clasele începeau să iasă încolonaţi şi s-o ia de-a lungul coridoarelor înspre refectoriu. Şedea şi se uita la cele două scoicuţe de unt din farfuria lui, dar nu putea mînca pîinea cea jilavă. Şi faţa de masă era jilavă şi fleşcăită. Dar bău tot ceaiul slab şi fierbinte pe care i-l turnase în cană rîndaşul cel greoi de la bucătărie, încins cu şorţ alb. Se întrebă dacă şorţul rîndaşului era şi el jilav sau dacă toate lucrurile albe erau reci şi jilave.
Nasty Roche şi Laurin beau cacao — le-o trimiteau de-acasă în cutii de cositor. Spuneau că ei nu pot bea ceaiul — că e ca lăturile pentru porci. Taţii lor erau magistraţi, aşa spuneau băieţii.
Toţi băieţii îi păreau foarte ciudaţi. Toţi aveau taţi şi mame, şi fiecare avea alte haine şi alt glas. Li era dor să fie acasă şi să-şi pună capul în poala mamei. Dar nu se putea, aşa că i se făcu dor să se termine cu jocul şi cu învăţatul şi cu rugăciunile şi să fie în pat.
Mai bău o cană cu ceai fierbinte şi Fleming îl întrebă :
— Ce ţi-e ? Te doare ceva ori ce ţi-e ?
— Nu ştiu, făcu Shephen.
— Te doare la lingurică, spuse Fleming, ţi-e faţa albă.
— Da, sigur, făcu Stephen.
Dar nu-l durea acolo. Gîndea că-l doare inima, dacă poate să te doară într-un asemenea loc. Fleming era foarte de treabă că-l întrebase. Ii venea să plîngă. îşi propti coatele pe masă şi-şi astupă şi-şi destupă urechile. Şi acum auzea zgomotul din refectoriu de îndată ce-şi destupa urechile. Se auzea un muget ca de tren noaptea. Şi cînd îşi astupa urechile, mugetul pierea ca trenul cînd intră într-un tunel. In noaptea aceea la Dalke aşa mugea trenul, şi cînd a intrat în tunel a încetat de a mugi. Închise ochii şi trenul urui înainte, mugind şi apoi oprindu-se, iar mugind, iar oprindu-se. Era nostim să-l auzi mugind şi oprindu-se, şi apoi iar ţîşnind din tunel cu muget şi apoi iar oprindu-se.
Începură să vină de-a lungul preşului de iută din mijlocul refectoriului băieţii din cursul superior, Paddy Rath şi Jimmy Magee şi Spaniolul, care avea voie să fumeze, şi Portughezul cel mic, care purta o beretă de lînă scămoasă. Şi apoi cei de la mesele secţiei medii şi cei de la mesele secţiei a treia. Şi fiecare în parte avea alt fel de mers.
Şedea într-un colţ al sălii de joc, făcîndu-se că se uită la o partidă de domino, şi o dată sau de două ori putu auzi cîte o clipă cîntecul micuţ al gazului. Prefectul sta în uşă cu cîţiva băieţi şi Simon Moonan îi lega pe la spate mînecile sutanei. Le spunea ceva despre Tullabeg.
Apoi plecă din uşă şi Wells veni înspre Stephen şi întrebă :
— Ia spune-ne, Dedalus, tu o săruţi pe maică-ta cînd mergi la culcare ?
Stephen răspunse :
— O sărut.
Wells se întoarse către ceilalţi băieţi, spunînd :
— O, i-auziţi ce zice ăsta, c-o sărută pe maică-sa în fiecare seară cînd merge la culcare.
Băieţii se opriră din joc şi se întoarseră către cei doi, rîzînd. Stephen roşi sub privirile lor şi spuse :
— Ba n-o sărut. Wells spuse :
— O, i-auziţi ce zice, că n-o sărută pe maică-sa cînd merge la culcare.
Iar rîseră toţi. Stephen încercă să rîdă şi el. Intr-o clipă îşi simţi tot trupul dogorind, tulburat. Care era răspunsul corect la întrebarea asta ? Dăduse două răspunsuri şi Wells tot rîdea. Dar Wells trebuie să ştie răspunsul corect, că el e în a treia de gramatică 1. Încercă să se gîndească la mama lui Wells, dar nu îndrăznea să ridice ochii spre faţa lui Wells. Nu-i plăcea faţa lui Wells. El îl îmbrîncise cu o zi mai înainte în groapa cu lături fiindcă nu vrusese să schimbe tabachera lui mititică pe castana aromată, de tuse, a lui Wells, învingătorul la patruzeci de seturi. Era o ticăloşie; toţi băieţii spuneau aşa. Şi ce rece şi lipicioasă fusese apa ! Şi-un băiat văzuse într-o zi un şobolan mare sărind pleosc drept în spuma lăturilor.